Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS
 
 
Opinii
Transmisiunile live, înregistrarile video şi transcripturile conferinţelor şi dezbaterilor JURIDICE.ro sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Avocaţii din Baroul Bucureşti, Baroul Ilfov şi Baroul Dolj beneficiază de 40% reducere. UNBR încurajează extinderea la nivelul tuturor barourilor. Executorii Camerei Executorilor Bucureşti şi membrii UNELM beneficiază de 20% reducere.
Print Friendly, PDF & Email

Abuzul parental în materie de consimțământ în privința intervenției medicale

13 aprilie 2018 | Doru COSTEA
DREPTUL MUNCII
Doru Costea

Doru Costea

Au existat situații în practica medicală în care, pentru intervenția terapeutică asupra copiilor minori, a fost necesar consimțământul părinților în vederea efectuării actului medical.

Au fost însă cazuri în care din diverse motive (de regulă religioase) părinții au refuzat să dea acest consimțământ chiar și în situația în care intervenția era necesară, și urgentă întrucât exista riscul ca minorul să își piardă viața.

În România, asemenea cazuri au fost, din nefericire, tratate cu o neglijență aproape iresponsabilă.

Problema care se pune este aceea a limitelor în care părinții pot dispune, în aceste situații, de dreptul de a consimți în numele copilului minor.

Este copilul un „ostatic” al părinților? [1]

În ce măsură consimțământul este, în asemenea situații, cenzurabil de către medic?

Ca să dăm numai un exemplu, în dreptul belgian [2] problema a fost rezolvată în sensul în care, dacă un pericol grav amenință pacientul (cu osebire în privința vieții acestuia), medicul va efectua toate intervențiile necesare, chiar în absența consimțământului, întrucât „rămânând inactiv, practicianul s-ar face culpabil de lăsarea fără ajutor a persoanei aflate în pericol”. (art. 422 bis din Codul penal belgian)[3]

„Starea de necesitate în care el se află justifică, o dată mai mult, acțiunea sa. Astfel, de exemplu, dacă părinții de o anumită religie refuză să fie practicat asupra copilului minor o transfuzie sanguină necesară pentru a supraviețui, medicul este în drept având în vedere urgența şi necesitatea de a efectua această transfuzie în interesul copilului” [4].[5]

În afara urgenței, dacă părinții refuză o intervenție evaluată de către medic ca fiind necesară, acesta poate, în ultimă instanță, să sesizeze parchetul pentru a obține, prin intermediul instanței pentru minori, constrângerea părinților dacă actul este în interesul minorului.[6]

Iată că interesul minorului prevalează, astfel încât consimțământul parental în asemenea cazuri este circumscris şi limitat la realizarea acestui interes.

Credem că şi în dreptul românesc sunt suficiente argumente care să susțină teza obligației medicului de a interveni în asemenea cazuri, atunci când constată urgența și necesitatea intervenției, astfel:

1. În primul rând textul articolului 22 din Constituție este cât se poate de limpede consacrând dreptul la viață și integritate fizică.

De observat că este, în ordinea constituțională, primul drept fundamental.

A admite teza că, în asemenea situații, consimțământul părintelui ar putea constitui o cauză de împiedicare pentru medic, ar însemna că dreptul la viață al minorului ar putea fi limitat/restrâns de către părinți, ceea ce este inadmisibil şi evident nelegal.

Dreptul la viață este un drept personal nepatrimonial ce ocrotește o valoare fundamentală: viața.

Dreptul ce ocrotește această valoare, drept personal nepatrimonial, nu poate fi înstrăinat.

În aceste condiții, deciziile privind dreptul la viață se iau în consonanță cu obligația corelativă acestui drept, aceea de a-l respecta.

2. Art. 6 din Legea nr. 272 din 2004 (legea autorității tutelare) dispune că Respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:

a) respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; (…)”

Art. 46 alin. (1) din Legea nr. 272 din 2004 statuează deopotrivă: „Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.(…)”

Art. 95 prevede că: „Sunt interzise (…) privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie, cât și în instituțiile care asigură protecția, îngrijirea şi educarea copiilor, în unități sanitare, unități de învățământ, precum şi în orice altă instituție publică sau privată care furnizează servicii sau desfășoară activități cu copii.”

În aceste cazuri urmează să privim refuzul consimțământului ca fiind exercițiul abuziv al puterii părintești, acest refuz încălcând în mod evident nu numai interesele minorului, ci, mai grav, un drept fundamental al acestuia, dreptul la viață.

Autoritatea tutelară are pârghii administrative şi juridice prin care să poată ajunge până la decăderea din drepturile părintești.

Art. 204 din Codul penal sancționează împiedicarea ajutorului şi anume „Împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viață, integritatea corporală sau sănătatea acesteia se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani sau cu amendă.”

Ce altceva reprezintă refuzul de a consimți un act medical, considerat ca fiind necesar și urgent de către un specialist, pacientul aflându-se într-un pericol iminent de a-și pierde viața?

Mai mult decât atât, Codul penal instituie la art. 203 obligația medicului de a interveni în cazul în care consideră că pacientul se află în pericol iminent de a-și pierde viața. În acest sens, textul art. 203 este fără echivoc, „omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința de a se salva se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă”.

Medicul se află în situația avută în vedere de art. 203 Cod penal, teza I, omisiunea de a ajutorul necesar (…) o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința de a se salva (…).

Desigur, în asemenea situații, date fiind :

– Valoarea socială ocrotită (viața);

– Dreptul la viață (cu corolarul acestuia, obligația de a fi garantat și respectat);

credem că problema consimțământului iese din cadrul raporturilor juridice care condiționează actul medical de acest consimțământ, și dă dreptul medicului la efectuarea acestui act. Este nu numai un drept, ci și o obligație.

Mai mult decât atât, din considerentele mai sus arătate, refuzul consimțământului este, fără îndoială, un abuz de drept, sancționabil civil și penal. (art. 204 din Codul penal)

Desigur, în cazurile în care nu există urgență, medicul va sesiza autoritățile competente, în speță autoritatea tutelară sau parchetul, astfel încât acestea să decidă, în primul caz, care este interesul minorului, iar în cel de-al doilea caz, dacă nu cumva fapta constând în refuzul de a consimți întrunește elementele infracțiunii de împiedicare a ajutorului, prevăzută şi pedepsită de art. 204 Cod penal.

Credem că, dacă ne raportăm la dispozițiile art. 112 din Legea nr. 272 din 2004, respectiv acelea care prevăd că „apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copilului se realizează şi prin instituția Avocatul Poporului.” , s-ar impune de lege ferenda o inițiativă legislativă care să excludă orice urmă de echivoc în rezolvarea legală a unor asemenea situații.

Asupra acestei inițiative vom reveni cu propuneri concrete.


[1] Alain Garay, Les implications du refus parental de transfusion saguine.
[2] Gilles Genicot, Droit medical et biomedical, Larcier, Bruxelles, 2015.
[3] Art. 422 bis. Sera puni d’un emprisonnement de huit jours à (un an) et d’une amende de cinquante à cinq cents [euros] ou d’une de ces peines seulement, celui qui s’abstient de venir en aide ou de procurer une aide à une personne exposée à un péril grave, soit qu’il ait constaté par lui-même la situation de cette personne, soit que cette situation lui soit décrite par ceux qui sollicitent son intervention.
Le délit requiert que l’abstenant pouvait intervenir sans danger sérieux pour lui-même ou pour autrui. Lorsqu’il n’a pas constaté personnellement le péril auquel se trouvait exposée la personne à assister, l’abstenant ne pourra être puni lorsque les circonstances dans lesquelles il a été invité à intervenir pouvaient lui faire croire au manque de sérieux de l’appel ou à l’existence de risques.
(La peine prévue à l’alinéa 1er est portée à deux ans lorsque la personne exposée à un péril grave est mineure d’âge ou est une personne dont la situation de vulnérabilité en raison de l’âge, d’un état de grossesse, d’une maladie, d’une infirmité ou d’une déficience physique ou mentale était apparente ou connue de l’auteur des faits).

[4] Gilles Genicot, op. cit., pag. 195.
[5] Idem, pag. 195.
[6] Idem, pag. 195.


Avocat dr. Doru Costea


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.