Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Succinte observații privind regimul noilor modificări aduse Codului de procedură penală în materia măsurilor asigurătorii  
20.04.2018 | Camelia BOGDAN

JURIDICE - In Law We Trust
Camelia Bogdan

Camelia Bogdan

Prezentul demers are ca obiectiv formularea unor succinte observații pe marginea Proiectului de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin care apreciem că se urmărește deturnarea procesului de transpunere a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (în continuare Directiva[1])

Ab initio, reamintim că flagelul criminalității economico-financiare nu prezintă valenţe de noutate în peisajul infracţional. Infracţiuni considerate astăzi ca fiind dificil de investigat din cauza complexităţii deosebite nu au scăpat atenţiei juriştilor romani, contemporani cu Cicero[2]. Cu toate acestea, formele de manifestare ale acestui flagel au evoluat astăzi, progresiv cu libera circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor, multidisciplinaritatea fiind o condiţie sine qua non pentru neutralizarea acestuia. Într-adevăr, doar aplicarea unei pedepse fără luarea în considerare a amprentei lăsate de fluxurile produselor infracţiunii asupra economiei legale nu mai poate reprezenta astăzi un deziderat. În acest sens, principiul de bază al personalității represiunii penale trebuie să fie nuanţat în măsura în care se intenționează eradicarea tuturor consecințelor economice și financiare ale acestor infracțiuni: lupta împotriva unui astfel de fenomen nu poate fi redusă la pedepsirea celor ce vor fi găsiţi vinovaţi. Determinantă este ruperea liantului dintre produsul infracţiunilor generatoare de profit şi a beneficiarilor acestui emolument.

Se cuvine să ne aplecăm şi noi, în acest context, asupra unor texte din preconizata legislaţie penală care, în opinia noastră, impietează atingerea obiectivelor procesului penal, urmând să ne exprimăm serioase rezerve asupra opţiunii legiuitorului configurate în Proiectul de modificare a regimului recuperării produsului infracțiunii, în procesul de transpunere a Directivei nr. 42/2014.

La o succintă analiză a dispozițiilor acestuia, ne-au atras atenția o serie de inadvertențe juridice care, neavând nicio justificare legală, după cum vom argumenta, impietează asupra dezideratului înfăptuirii unei justiții transparente, la standarde uniforme, astfel cum acestea au fost agreate la nivelul Uniunii Europene[3].

Astfel, în ceea ce privește Codul de procedură penală, sunt inserate următoarele amendamente:

La articolul 249, alineatele (4) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins: „(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. Măsurile asigurătorii nu pot depăşi o durată rezonabilă şi vor fi revocate dacă această durată este depăşită sau dacă temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii nu mai subzistă. Durata măsurilor asigurătorii în faza de urmărire penală nu poate depăşi 1 an, iar durata totală nu poate depăşi 3 ani. (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. În vederea stabilirii valorii bunurilor asupra cărora se vor institui măsuri asigurătorii, organele judiciare care instituie măsura au obligaţia dispunerii unei expertize evaluatorii sau stabilirii valorii bunurilor în baza grilelor utilizate de Camera Notarilor Publici.” La articolul 250 alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins: „(6) Împotriva măsurii asigurătorii precum şi a modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la data dispunerii sau a punerii în executare a măsurii, după caz.” La articolul 250, după alineatul (9) se introduce un nou alineat, alin. (10), cu următorul cuprins: „(10) Suspectul, inculpatul sau orice altă persoană interesată poate formula o nouă contestație ori de câte ori intervin împrejurări noi referitoare la măsura asigurătorie dispusă.”

Legiuitorul menționează că a avut în vedere, în vederea transpunerii Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană urmează a se modifica art. 249, art. 250 și art. 250 ind. 1 pe de-o parte prin stabilirea unor evaluări corecte a bunurilor confiscate, iar pe de altă parte, cu privire la termenul pentru care pot fi luate măsurile asigurătorii, procedura de contestare a măsurii, deoarece dreptul de proprietate este grav afectat prin menținerea la nesfârșit a măsurii asigurătorii, astfel că se impune a fi contestată ori de câte ori apar elemente noi, de natură a se schimba soluția. Mai mult, nu se pot sechestra bunuri peste valoarea celor necesare pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiune, deoarece sechestrul nu este o pedeapsă, ci o măsură asiguratorie de natură a ajuta la recuperarea prejudiciului din infracțiunea presupus săvârșită. Or, în actuala situație, deși legea nu permite aceste măsuri nelimitate, pentru a se raporta cifre cu bunuri uriașe ce au fost sechestrate de către o anumită de parchet, aceste sechestre au fost instituite în valoare nelimitată, depășind valoarea presupusului prejudiciu ori produs al infracțiunii. Noile modificări propuse pentru art. 250 și 250 ind.1 permit persoanei să conteste măsura sechestrului, nu doar modul de aducere la îndeplinire, potrivit Deciziei CCR nr. 24/2016[4].

Se cuvine a fi observat, ab initio, că textul de Lege care impune revocarea măsurilor asigurătorii dacă depășesc termenul de 1 an în faza de urmărire penală sau o durată totală de 3 ani nu ține cont de dificultățile de efectuare a unor investigații financiare complexe, menite a garanta recuperarea produsului infracțiunii din mâinile oricăror persoane s-ar găsi.

În practică, identificarea produsului infracțiunii ocultat sub paravanul unor societăți fictive înființate, de regulă, în jurisdicții off-shore pentru a fi interpuse în acționariatul unor societăți românești nu este o operațiune facilă.

Or, distinct de recuperarea prejudiciului, organele judiciare trebuie să fie preocupate și de dispunerea unor măsuri asigurătorii, în vederea confiscării speciale/confiscării extinse.

Reamintim că în materia recuperării produsului infracţiunii este obligatorie, în lumina disp. art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. și art. 112 alin. (6) C. pen., atât confiscarea produselor directe ale infracţiunii – bunurile dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, cât și produsele indirecte, rezultate din punerea în valoare a produsului infracțiunii, legislaţia românească fiind aliniată în această privinţă standardelor internaţionale în lumina cărora trebuie aplicate dispoziţiile din materia recuperării produsului infracţiunii. A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal – fără a fi însă sancţiune penală – caracterul represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrângerii la executare nefiind aplicabil decât pedepselor, singurele sancţiuni penale autentice: pe cale de consecinţă, nici principiul personalităţii răspunderii penale nu este legat indisolubil de sancţiunea de drept penal a confiscării, deoarece această sancţiune nu reprezintă în fapt decât o consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite[5].

Or, dispoziţiile cuprinse în art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal în vigoare – sediul general al materiei confiscării – nu impun condiția că se poate confisca doar de la proprietar. De lege lata, nicio dispoziţie din legea penală română nu interzice aducerea la bugetul statului a produsului infracţiunii din mâinile oricui s-ar găsi. Având în vedere că în domeniul criminalităţii economico-financiare se apelează, nu de puţine ori, la cele mai sofisticate inginerii financiare, derularea unei investigații financiare devine o sarcină formidabilă, ce presupune cooperarea tuturor actorilor implicaţi în procesul de prevenire a infiltrării produsului infracţiunii în circuitul legal[6]: fie că avem în vedere gatekeeperii, chemaţi să utilizeze cele mai adecvate standarde de cunoaştere a clientelei (KNOW YOUR CUSTOMER) în vederea depistării riscului de spălare a banilor cu unităţile de informaţii financiare (FIU-uri)[7], cu organele judiciare, dar şi cu specialişti din spaţiul public său privat, precum şi utilizarea celor mai adecvate tehnologii în reconstituirea fluxurilor financiare.

Investigaţia financiară, a cărei definiţie o regăsim în Nota interpretativă a Recomandării nr. 30 a Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI/FATF)[8], devine, aşadar, condiţie obligatorie pentru recuperarea produsului infracţiunii.

Întinderea investigaţiilor financiare trebuie să vizeze toate bunurile mobile și imobile ale suspecţilor/inculpaților, inclusiv conturile, acţiunile și activele societăților în care aceștia figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, situate în țară sau în străinătate, ale soțiilor/fostelor soții ale acestora, ale rudelor de gradul I și ale altor persoane în posesia cărora există bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

Decizia privind factorul timp în care trebuie dispuse şi aduse la îndeplinire măsurile asigurătorii cântăreşte cel mai greu în economia dosarului: dacă măsurile asigurătorii sunt instituite prea devreme, există riscul ca infractorului să îi poată fi dezvăluită derularea procedurilor şi să cesioneze bunurile sau activităţile în cadrul cărora manageriază produsul infracţiunii. Cel mai adesea, aceasta se întâmplă atunci când se dispun unele mijloace de supraveghere tehnică, precum percheziţii, interceptări, sau când se desfăşoară anumite acte procesuale precum audierea martorilor, emiterea unor ordine de arestare, aducerea la cunoştinţă a învinuirii.

Însă, deși pledăm pentru înfăptuirea justiției cu celeritate, precizăm că durata rezonabilă a unui proces penal nu poate fi apreciată în abstracto de legiuitor, deoarece s-ar depăși limitele puterii legislative. În acest sens, CEDO a statuat într-o jurisprudență constantă că, în ceea ce ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie să fie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei şi cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru reclamant.

Conchizând, apreciem că impunerea de plano a unei durate maxime a măsurilor asigurătorii este o instituție străină dreptului procesual.

Apreciem că proporţionalitatea ingerinţei aduse dreptului de proprietate a reclamantului trebuie analizată, la luarea măsurii, în raport cu interesul general al statului Având în vedere valoarea deosebit de ridicată a produsului infracţional de recuperat pentru bugetul de stat, apreciem că sechestrele trebuie în mod obligatoriu a fi menținute până la deliberare, judecătorul fiind obligat, în exercitarea atribuțiilor de imperium, ca atunci când dispune prin hotărâre un ordin de confiscare, să îi asigure efectivitatea prin dispunerea/menținerea unui sechestru (în doctrina de specialitate – Rudy Laher, Imperium et jurisdicțio en droit judiciaire privé – afirmându-se, de altfel, că doar prin jocul dialectic permanent între jurisdicțio și imperium, dreptul procesual poate garanta triumful normelor de drept substanțial). Raționând altfel, am acredita ideea că voința legiuitorului unui stat membru al Uniunii Europene ar fi aceea că recuperarea produsului infracțiunii să se facă doar pe hârtie, statul român fiind în incapacitate de a recupera banii sifonați la buget.

În al doilea rând, ne-au atras atenția dispozițiile care prevăd obligativitatea introducerii unor contestații la instanțele superioare împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de judecător în faza de judecată, chiar și împotriva sechestrelor dispuse prin hotărâri definitive, pronunțate de instanțele de apel.

În ceea ce privește chestiunea obligativității dispunerii unor măsuri de sechestru de către instanțele de judecată, precizăm că în practica instanțelor de apel s-a statuat că, în măsura în care organul de urmărire penală și judecătorul fondului nu-și aduc la îndeplinire obligația ce-i incumbă, de lege lata, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (7) C. pr. pen., de a strânge probe în vederea identificării produsului infracțiunii în vederea unei viitoare confiscări speciale/confiscări extinse, față de împrejurarea că legiuitorul român prevede în termeni imperativi luarea măsurii de siguranță a confiscării/confiscării extinse, este obligatoriu că instanța de apel să dispună măsuri asigurătorii în vederea unei confiscări speciale sau a unei confiscări extinse: pentru a răspunde în mod argumentat la această chestiune, reamintim că procesul penal nu este guvernat de principiul disponibilității, neexistând în Codul de procedură penală niciun impediment al trecerii la act în vederea garantării principiului CRIME DOES NOT PAY (Criminalitatea nu produce venituri).

Mai mult decât atât, la deliberare, judecătorul este obligat, potrivit dispozițiilor art. 393 C. pr. pen., să analizeze dacă este necesară luarea unei măsuri de siguranță și să se preocupe și să-i asigure efectivitatea prin luarea unei măsuri asigurătorii: în concepția legiuitorului, reflectată în dispozițiile art. 112 C. pen., este obligatorie confiscarea bunurilor dobândite din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite părții vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, a bunurilor și banilor obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și a bunurilor produse de acestea, aspect ce rezultă din caracterul imperativ al normelor edictate de legiuitor, din modalitatea de redactare a art. 118 C. pen. anterior, respectiv art. 112 C. pen., legiuitorul utilizând sintagmele „sunt supuse confiscării speciale”, „se confiscă”: Regimul juridic al confiscării produselor obiectelor și instrumentului infracțiunii este cel al probațiunii, altfel spus, pentru a obține confiscarea produsului infracțiunii, trebuie dovedit întâi că infracțiunea a generat un profit autorului său, apoi că bunul sau sumele de bani care se cer a fi confiscate corespund acestui produs.

Rezultă că, de lege lata, analiza în cursul judecății (fază în care intră și etapa apelului, potrivit arhitectonicii Codului român de procedură penală) a obligativității luării măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale se justifică față de dispozițiile art. 249 C. pr. pen. raportat la art. 107 alin. (3) C. pen. și art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. ori de câte ori organul de urmărire penală nu dispune aceste măsuri în faza de urmărire penală, mai ales că prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu s-au adus modificări și unor texte din legislația specială care consacră obligativitatea măsurilor asigurătorii.

În prezent, legislația română permite analiza cu respectarea tuturor garanțiilor impuse de exigențele respectării dreptului la un proces echitabil a pretențiilor oricărei persoane interesate, inclusiv a terților ce ar putea fi lezați prin luarea/aducerea la îndeplinire a unui ordin de sechestru/confiscare dispus de instantă, chiar și faza apelului, nefiind necesară introducerea unor noi căi de atac împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de instanță.

Exempli grația, în practica instanțelor judecătorești, instanța supremă a hotărât că sentința prin care prima instanţă a dispus luarea unei măsuri asigurătorii poate fi atacată cu apel sub acest aspect de către orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit prin măsura asigurătorie dispusă de prima instanţă, în temeiul art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În consecinţă, contestaţia formulată împotriva dispoziţiei cuprinsă în sentinţă, prin care prima instanţă a luat o măsură asigurătorie, este inadmisibilă, o astfel de dispoziţie putând fi cenzurată prin exercitarea căii de atac a apelului.În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în afara căilor de atac prevăzute de lege nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, astfel că recunoaşterea admisibilităţii contestaţiilor ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept. Însă, în principiu, calificarea greşită de către parte a căii de atac exercitate nu poate răpi dreptul acesteia la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menţionate de părţi, ci acelea prevăzute de lege. (Decizia nr. 1533 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect contestaţie măsuri asigurătorii dispuse prin sentinţă)

În plus, în etapa cercetării judecătorești, în etapa apelului, judecătorul are obligația de a cita, conform disp art 366 C. pr. pen, terții ale căror bunuri ar putea fi indisponibilizate în vederea unei viitoare confiscări extinse/speciale, acordându-le garanțiile exercitării dreptului la apărare, terții fiind citați, după luarea sechestrului, având posibilitatea de a studia dosarul și de a solicita
judecătorului cauzei reanalizarea situației lor: dacă se constată că măsura de indisponibilizare ar viza patrimoniul unui terți de bună-credință, măsura se ridica de îndată.

Nu în ultimul rând, în situația în care ordinul de sechestru/confiscare s-ar dispune direct prin decizia asupra fondului, în apel, împotriva luării ordinului de sechestru/confiscare terții care ar putea fi lezați de luarea sechestrului ar avea deschisă de plano posibilitatea să formuleze o contestație la executare vizând o nelămurire la hotărârea ce se execută, întemeiată pe disp. art. 598 alin. (1) lit. c) C pr. pen. Această cale de atac se soluționează de către aceeași judecători care au soluționat cauza în apel, orice interpretare contrara care ar permite introducerea unei căi suplimentare de atac împotriva unei hotărâri rămase definitive fiind de natură să lezeze principiul autorității de lucru judecat al hotărârilor penale rămase definitive.

În acest context, opțiunea legiuitorului de a introduce noi căi de atac împotriva ordinelor de sechestru dispuse de instanțele de judecată nu se justifică în raport cu exigențele europene și nu ar face decât să temporizeze inutil judecata cauzei într-un termen rezonabil.

În textul de lege, modificările preconizate sunt fundamentate pe Decizia Curții Constituționale nr. 24/2016, prin care forul nostru constituțional a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. pr. pen, în condițiile în care excludeau posibilitatea exercitării controlului de o instanță superioară asupra sechestrelor dispuse prin deciziile pronunțate de instanțele de apel, rămase definitive.

Prin prezentul demers reamintim că din moment ce procedura de luare a sechestrului nu privește „temeinicia” unei acuzații penale în sensul art. 6 par. 1 din Convenție, nu există niciun argument de ordin logico-juridic care să impună obligativitatea exercitării unei căi de atac împotriva dispoziției de indisponibilizare: de altfel, ca existența dublului grad de jurisdicție nu figurează printre garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrate în disp .art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și îndatoririlor fundamentale[9recunoaște și forul nostru de contencios constituțional, după cum rezultă din Decizia nr. 207 din 31 martie 2015. Pentru a conchide altfel, trimitem, din nou, la explicațiile noastre exhaustive privind natura juridică a sechestrului și confiscării în sistemul nostru de drept, cu cuvenitele referiri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a demonstra lipsa de fundament a susținerii native a autorului excepției de neconstituționalitate a împrejurării că standardele CEDO asimilează confiscarea cu o pedeapsă, fără nicio trimitere la jurisprudența CEDO relevantă[10].

După ce am exclus, ab initio, justificarea Curții Constituționale potrivit căreia dreptul la o cale efectivă de atac este inclusă printre garanțiile unui proces echitabil, am verificat în ce măsură rezistă testului logico-juridic cealaltă explicație oferită de Curte pentru a legifera o cale de atac împotriva sechestrului asigurător atunci când măsura se ia în vederea garantării unui ordin de confiscare, am justificat și de ce măsurile de siguranță a confiscării speciale și a celei extinse nu sunt pedepse în sensul art. 7 CEDO, așa cum argumentează în mod contrar realității Avocatul Poporului într-un document public, apt să producă consecințe juridice, forțând interpretarea forului de contencios constituțional care a ridicat standardul peste cel stabilit de CEDO și a precizat expres acest lucru în paragrafele 27-28 a Deciziei.

Pornim de la premisa că a nu confisca, cu titlu de confiscare specială sau cu confiscare extinsă, bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor deduse judecății sau a a altor activități infracționale, după caz, înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale/confiscării extinse în sistemul nostru de drept penal: sancţiuni de drept penal – fără a fi însă sancţiuni penale – caracterul represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrângerii la executare nefiind aplicabil decât pedepselor, care sunt singurele sancţiuni penale autentice: pe cale de consecinţă, principiul personalităţii răspunderii penale nu este legat indisolubil de sancţiunea de drept penal a confiscării, deoarece această sancţiune nu reprezintă în fapt decât o consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, putând fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite.

Vom arăta ca de lege lata sistemul nostru de drept în materia recuperării produsului infracțiunii este dotat cu garanţiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului: este nepotrivit a se concluziona, pe cale de consecinţă, că încalcă dispoziţiile constituţionale judecătorul care oferă posibilitatea persoanei asupra bunurilor aflate în posesia/detenția căreia s-a dispus măsura sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse să-şi formuleze apărările pe care le consideră necesare încalcă art. 44 alin. 8 din Constituţie; la fel de nepotrivită este aserţiunea potrivit căreia produsul infracţiunii nu poate fi sechestrat prin decizie de către instanța de apel, de vreme ce dispunerea măsurii de indisponibilizare a sechestrului este obligatorie ori de câte ori legea dispune, inclusiv în vederea confiscării speciale/confiscării extinse, cu condiția respectării garanțiilor prevăzute în articolele 6 paragraf 1 latura civilă şi articolul 1 din Primul protocol adiţional la Convenția CEDO, deoarece a devenit deja un truism afirmaţia că doar o represiune penală desfăşurată în condiţiile prevăzute de lege şi cu stricta respectare a garanţiilor procesuale duce la realizarea rolului civilizator pe care Justiţia şi Dreptul îl au în societatea umană.

În fapt, de lege lata, se impune a se observa, contrar mențiunilor inserate în Decizia Curții Constituționale nr. 24/2016, criticată de noi în doctrină, Codul român de procedură penală oferă cadrul legal și garanțiile necesare instanțelor ca la deliberare să poată analiza dacă se mai impune menținerea unui sechestru dispus de completul de judecată în vederea recuperării produsului infracțiunii și totodată, corolar al împrejurării că au fost citați terții în posesia/detenția cărora se aflau bunuri sechestrului în vederea confiscării speciale/confiscării extinse, în cadrul prevăzut de disp. art. 366 alin. (3) C. pr. pen., le-a fost asigurat dreptul la apărare, le-a fost acordată posibilitatea să ofere o explicație plauzibilă modalității în care au dobândit bunul vizat, cu respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil conținute în art. 6 par. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului și a Primului protocol adițional la Convenție, nimic nu impietează instanța de apel să dispună sechestrul asigurător direct prin decizie definitivă.

Având în vedere că garanțiile dublului grad de jurisdicție nu figurează printre garanțiile dreptului la un proces echitabil, iar sistemul nostru de drept permite, de lege lata, luarea unei dispoziții de sechestru/confiscare cu respectarea tuturor garanțiilor dreptului la un proces echitabil, consacrate în art 6 par. 1 Convenția CEDO, și cu prevederile Directivei 42/2014, apreciem că se impune, de urgență, retragerea din Proiect a textelor de lege care permit introducerea unei căi de atac împotriva ordinelor de sechestru pronunțate de instanțele de judecată.

Apreciem, în plus, din lecturarea dispozițiilor tranzitorii, că aceste modificări ar afecta toate hotărârile judecătorești pronunțate până la intrarea în vigoare a Legii de modificare, fapt ce ar atrage încălcarea principiului securității juridice, condiție sine qua non a respectării dreptului la un proces echitabil.

Conchidem prin a evidenția că Legiuitorul român trebuie încurajat să transpună fidel textul Directivei nr. 42/2014, prin aducerea la îndeplinire a obligației de a consacra în termeni concreți a obligației derulare a unor investigații financiare postsentetiam, pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor de confiscare prin echivalent dispuse prin hotărâri rămase definitive.

Având în vedere că măsurile de confiscare nu se prescriu, pentru transpunerea art. 9 din Directiva nr. 42/2014, legiuitorul român ar urma să observe că investigațiile financiare în vederea identificării, indisponibilizării și confiscării produsului infracțiunii ar urma să continue până la recuperarea ultimei centimi șifonate de la bugetul de stat, ca o datorie pe care Statul o are față de cetățenii săi.

Legiuitorul ar urma să prevadă și care sunt organele cărora le-ar reveni obligația să aducă la îndeplinire ordinele de sechestru în vederea garantării ordinelor de confiscare dispuse prin hotărâri judecătorești rămase definitive. Pe cale de consecință, sugerăm legiuitorului să se inspire din bunele practici consacrate în jurisprudența Curții de Apel București, luând act că prin coroborarea disp. art. 251 C. pr. pen., 129 alin. (6) C. pr. fisc. cu referire la Recomandarea nr. 30 a Grupului de Acțiune financiară, au atribuții în materie atât organele de urmărire penală, cât și organele fiscale.

Conchidem așadar prin a evidenția că recuperarea produsului infracțiunii („Asset Recovery”/„Le recouvrement des avoirs criminels”), (prin recuperarea produsului infracţiunii înțelegând procesul prin care bunurile rezultate prin comiterea diferitelor infracţiuni sunt aduse la bugetul de stat/ restituite victimelor infracţiunii) are loc atât prin repararea prejudiciului cauzat victimelor infracţiunii, cât şi prin confiscare. Cele două instituţii – repararea prejudiciului și confiscare – nu sunt de fel incompatibile. Dimpotrivă, ele se află într-un raport de complementaritate, recuperarea prejudiciului lato sensu putând avea loc, inter alia, prin readucerea în domeniul privat al statului a bunurilor dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, altfel spus, prin confiscarea specială. Nu de puţine ori, repatrierea bunurilor dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală a avut loc prin aducerea la îndeplinire a unor cereri de comisie rogatorie având ca obiect confiscarea produsului infracţiunii, din fondurile obţinute cu acest titlu acordându-se prioritate compensării victimelor infracţiunii. În legislaţiile altor ţări, acordarea de reparaţii civile victimelor infracţiunii din sumele confiscate are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin introducerea de către victime a unor cereri adresate unității de management a creanţelor infracţionale.

În sistemul nostru de drept, toate aspectele ce țin de recuperarea produsului infracțiunii trebuie rezolvate în cadrul aceluiași proces penal, fiind necesar ca judecătorul – care este obligat să delibereze, potrivit dispozițiilor art. 393 C. pr. pen., cu denumirea marginală „Obiectul deliberării”, inclusiv cu privire la necesitatea luării unor măsuri de siguranță -, să dispună de întreaga documentare a fluxurilor financiare care să îi permită luarea unei decizii în privința confiscării speciale sau confiscării extinse într-un termen rezonabil și să garanteze efectivitatea aducerii la îndeplinire a ordinului de confiscare prin luarea prin decizie sau menținerea, după caz a unui sechestru dispus prin încheierea de ședință pe parcursul soluționării cauzei în apel: acestea sunt aspecte care trebuie să primească o soluționare unitară, fie și măcar din considerente de ordin moral, de vreme ce fragmentările secvențelor procesuale, pierderea probelor privind fluxurile financiare cu greu ar putea duce la asigurarea dezideratului că nimeni nu trebuie să rămână cu produsele obținute din săvârșirea de infracțiuni.

Standardele în care trebuie analizate măsurile de recuperare a produsului infracțiunii vor fi interpretate de judecătorii interni cu luarea în considerare atât a principiilor priorității și eficacității Dreptului comunitar, România fiind în procedura de infrigement ca urmare a  netranspunerii Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană[11], cât și a drepturilor omului. Printre aceste standarde, nu figurează însă și contestarea pe cale separată a unui ordin de sechestru.


[1] Directiva poate fi consultată aici, accesată la data 18 04 2018.
[2] A se vedea Cicero (Pro Lucio Murena).
[3] Avem în vedere Propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de înghețare și de confiscare – COM (2016) 819 final.
[4] Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 387 din 3 iunie 2015. Pentru un comentariu critic asupra acestei decizii, a se vedea și C. Bogdan, „Unele precizări privind calea de atac împotriva sechestrului dispus în faza de judecata a apelului, în lumina principiilor statuate în Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală”.
[5] Constantin Mitrache, „Drept penal român. Partea Generală”, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 168.
[6] A se vedea şi C. Bogdan, Deturnarea entităţilor cooperatiste, inclusiv a prestatorilor de servicii pentru trusturi şi utilităţi, în Curierul Fiscal, nr. 7/2008, p. 28-33.
[7] În România, unitatea de informaţie financiară este Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 656/2002, Oficiul are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului, scop în care primeşte, analizează, prelucrează informaţii şi sesizează, în condiţiile art. 8 alin. (1), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii.
[8] Nota interpreativă a Recomandării 30 poate fi consultată aici, p. 97.
[9] Convenția europeană a drepturilor omului și îndatoririlor fundamentale a fost ratificată de statul român prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în M. Of., partea I, din 31.05.1994.
[10] C. Bogdan, Unele precizări privind calea de atac împotriva sechestrului dispus în faza de judecata a apelului, în lumina principiilor statuate în Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.250 alin.(6) din Codul de procedură penală,, C. Bogdan, Observații critice privind regimul recuperării produsului infracțiunii în procesul de transpunere a Directivei nr. 42/2014,
[11] Enumerăm principalele obligații în materia sechestrării produsului infracțiunii care incumbă statelor membre în procesul de transpunere a Directivei: Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite înghețarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare. Respectivele măsuri, care sunt dispuse de o autoritate competentă, includ acțiuni urgente care urmează să fie adoptate atunci când este necesar în scopul de a conserva bunurile. Bunurile aflate în posesia unei părți terțe pot face obiectul unor măsuri de înghețare în scopul unei posibile confiscări ulterioare. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de înghețare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puțin succint, motivul sau motivele hotărârii în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autoritățile competente pot amâna comunicarea ordinului de înghețare a bunurilor către persoana afectată. Ordinul de înghețare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de înghețare în fața unei instanțe, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislația națională. Astfel de proceduri pot prevedea faptul că, atunci când ordinul inițial de înghețare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât cea judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare unei autorități judiciare, înainte de a putea fi atacat în fața unei instanțe. Bunurile înghețate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat. Condițiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se stabilesc în legislația națională. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe. Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE și 2013/48/UE, persoanele ale căror bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor și a instrumentelor, pentru a-și putea exercita drepturile. Persoanele în cauză sunt informate că au acest drept. În cadrul procedurilor menționate la articolul 5, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activități infracționale. Terții au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menționate la articolul 6. În cazul în care, ca urmare a unei infracțiuni, victimele formulează pretenții împotriva persoanei care face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei directive, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că măsura de confiscare nu împiedică victimele să obțină despăgubiri în baza pretențiilor formulate.


Judecător dr. Camelia Bogdan, cercetător CEREFREA

Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.