Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Studiu privind modificarea Codului de procedură penală (i). Principiile fundamentale și participanții la procedura judiciară
23.04.2018 | Radu SLĂVOIU

JURIDICE - In Law We Trust
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

Un subiect recurent în peisajul juridic al ultimilor doi ani este cel legat de propunerile de modificare a Codului de procedură penală. Am în vedere amendamentele care, cel puțin declarativ, își propun transpunerea Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 09.03.2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

Am analizat propunerile în materie procesual penală și apreciez că se impun unele observații. Nu intenționez să antamez probleme de ordin politic, întrucât consider că dezbaterea asupra unui asemenea subiect trebuie să fie, esențial, una principială.

Voi cita pe parcursul studiului diferite norme în forma propusă spre modificare. Precizez că greșelile de ordin gramatical aparțin inițiatorilor; sunt probabil rezultatul grabei și nu doresc să le comentez. Arăt însă că, pe lângă astfel de erori, am regăsit și suficient de multe texte cu formulări prolixe, nefiresc de lungi și, uneori, chiar repetitive. Le voi semnala deoarece o exprimare cât mai exactă și concisă într-o normă de procedură penală este de dorit pentru o precisă înțelegere și aplicare practică a acesteia.

Ținând cont de numărul ridicat al amendamentelor propuse spre adoptare, optez pentru o expunere partajată pe materii a problemelor care mi se par relevante. Voi trata aici aspecte legate de principiile fundamentale ale procesului penal și participanții la procedura judiciară. Următoarele două părți vor fi dedicate modificărilor propuse în materie de probațiune (II) și, respectiv, în ceea ce privește desfășurarea urmăririi penale și a camerei preliminare (III).

Încă de la început menționez că o parte dintre modificările propuse mi se par a fi corecte, fie din considerente de logică juridică, fie pentru că transpun în mod adecvat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și deciziile Curții Constituționale. Exemplific cu propunerile de modificare și completare ale art. 10, art. 21, a art. 103 alin. (3)-(5), art. 352 alin. (11)-(12).

Am întâlnit însă și amendamente incoerente, despre care apreciez că vor afecta negativ activitatea judiciară.

Spre exemplu:

I. Principiile fundamentale ale procesului penal

În această materie mi-a atras atenția propunerea de modificare a principiul separării funcțiilor judiciare.

Astfel, la art. 3 se propune modificarea alin. (3) în următorul sens:

„(3) În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții judiciare”.

Se modifică în mod corespunzător și dispozițiile art. 64 CPP, în sensul că se introduce incompatibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a participa, în aceeași cauză, la judecata în primă instanță sau în căi ordinare sau extraordinare de atac.

Inițiatorii motivează această propunere prin aceea că: „în prezent, prin combinarea acestora este evident că imparțialitatea judecătorului și dreptul la un proces echitabil pentru pârți, nu mai sunt garantate. Aceasta deoarece, odată ce judecătorul de camera preliminară admite că sunt întrunite condițiile necesare pentru începerea judecății, adică există suspiciunea rezonabilă că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și sunt probele necesare care să dovedească acest lucru (s.n. – R.S.), este puțin probabil că el își va infirma propria judecată și va mai putea fi imparțial”.

Această motivare este pur și simplu greșită.

Judecătorul de cameră preliminară care dispune începerea judecății nu evaluează dacă sunt suspiciuni rezonabile privind săvârșirea faptei și nici dacă există la dosar probele care să dovedească acest lucru. Atribuțiile sale nu vizează temeinicia acuzației, ci legalitatea urmăririi penale, așa cum rezultă din art. 342 CPP. Judecătorul de cameră preliminară nu este chemat să stabilească dacă probele dovedesc sau nu vinovăția inculpatului, ci doar dacă au fost legal administrate pe parcursul urmăririi penale. Prin urmare, argumentele inițiatorilor nu au legătura cu funcționalitatea în procesul penal a procedurii de cameră preliminară.

Independent de această observație, regula propusă – separarea totală a funcțiilor judiciare – poate fi totuși considerată ca principial corectă. Ea reiterează, de altfel, forma inițială a Codului de procedură penală, anterioară modificării operate prin Legea nr. 255/2013.

Problema pe care o întrevăd se leagă de consecințele practice negative pe care o asemenea modificare le poate genera în sistemul judiciar.

Cauzele sunt două:

(i) numărul redus de judecători; coroborat cu

(ii) o altă propunere de modificare a Codului, și anume introducerea art. 8 alin. (2) teza finală, care precizează că repartizarea tuturor cauzelor se va face în mod aleatoriu.

Astfel, la majoritatea judecătoriilor care nu sunt situate în municipii reședință de județ funcționează un număr de 3 judecători.

Efectul cumulat al celor două propuneri va fi de tipul următor: dacă pe parcursul urmăririi penale a fost autorizată o percheziție domiciliară și s-a luat o măsură preventivă de competența judecătorului de drepturi și libertăți, doi judecători (cel care a autorizat percheziția și cel care luat măsura preventivă) devin incompatibili. Cel de-al treilea, singurul rămas la instanță, derulează procedura de cameră preliminară și devine incompatibil să judece fondul. Prin urmare, nu mai există judecători care să desfășoare judecată în cauză.

Desigur, se poate aplica soluția prevăzută prin art. 68 alin. (9) CPP (desemnarea unei instanțe egale în grad), dar, în mod evident, aceasta va bulversa actul de justiție și pe justițiabili, pentru că există riscul unui transfer permanent de cauze între instanțele de nivel inferior.

Prin urmare, o propunere principial admisibilă poate genera efecte negative extrem de puternice. Nu este greșit să separăm total funcțiile judiciare, poate este chiar de dorit, dar trebuie să existe la nivelul sistemului judiciar și resursele umane necesare pentru a absorbi consecințele unei asemenea modificări.

În condițiile unui număr redus de judecători, a căror supraîncărcare este vizibilă și în prezent, implementarea unui sistem care presupune cel puțin trei judecători diferiți în aceeași cauză (judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și judecătorul fondului) riscă foarte ușor să conducă la blocarea activității judiciare.

În prezent, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale în cursul urmăririi penale este exercitată, ca principiu, de același judecător de drepturi și libertăți. Instituirea repartizării aleatorii a tuturor cauzelor va conduce la implicarea mai multor judecători în exercitarea, în aceeași cauză, a acestei funcții judiciare. Toți acești judecători vor deveni incompatibili să exercite funcția de cameră preliminară și pe cea de judecată în cauză. Dacă adăugăm și incompatibilitatea dintre funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată și funcția de judecată, se va ajunge la situația în care multe cauze penale efectiv nu vor mai putea fi judecate pe fond la instanța competentă material și teritorial.

II. Participanții în procesul penal

Se formulează mai multe propuneri pe care le consider criticabile, astfel:

A. Se propune modificarea art. 67 alin. (5) în următorul sens:

„(5) Formularea unei cereri de recuzare împotriva aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate cu aceleași temeiuri de drept invocate într-o cerere anterioară de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. Inadmisibilitatea se constată de completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare.”

Inițiatorii motivează prin aceea că: „Se impune modificarea cazurilor în care poate fi respinsă ca inadmisibilă o cerere de recuzare art. 67 alin. (5), dat fiind faptul că pot fi respinse în acest fel cereri care sunt întemeiate, dar judecătorul refuză să le înainteze unui complet competent să le soluționeze”.

Argumentele pot fi corecte, dar propunerea de modificare este eronată din două motive:

A.1. În forma actuală a reglementării, cererea de recuzare se respinge ca inadmisibilă dacă este fundamentată pe aceleași temeiuri de fapt ca cele invocate într-o cerere anterioară de recuzare care a fost respinsă.

Întrucât legea actuală nu distinge, respingerea ca inadmisibilă se dispune indiferent dacă temeiurile de fapt sunt încadrate într-un temei de drept diferit față de cererea inițială. Această reglementare este logică, pentru că oricum judecătorul nu poate respinge o cerere de recuzare atunci când temeiul de fapt există, dar corespunde altei dispoziții legale (temei de drept) decât cel invocat în cererea de recuzare.

Consider că propunerea de modificare este greșită din două motive:

– pe de o parte, dacă se invocă alt temei faptic decât cel inițial, dar care corespunde aceluiași caz de incompatibilitate, cererea se va respinge ca inadmisibilă. Aceasta întrucât criteriul propus de inițiatori este „temeiul de drept”. Or, mai multe temeiuri faptice diferite pot fi încadrate în același temei juridic de incompatibilitate. Ar fi ilogic să se respingă cea de-a doua cerere de recuzare, deși ea se întemeiază pe o situație de fapt diferită față de prima (care poate fi reală, deci poate reflecta lipsa de obiectivitate a judecătorului), doar pentru că ea corespunde aceluiași caz juridic de incompatibilitate. De pildă: în prima cerere de recuzare se pretinde că judecătorul este debitorul procurorului, cazul de incompatibilitate invocat fiind cel de la art. 64 alin. (1) lit. f) CPP. Cererea se respinge întrucât situația nu este reală. În cea de-a doua cerere de recuzare se pretinde că judecătorul s-a exprimat public în privința vinovăției acuzatului, situație care este reală, cazul de incompatibilitate aplicabil fiind tot cel de la art. 64 alin. (1) lit. f) CPP. Conform propunerii de modificare, această cerere trebuie respinsă ca inadmisibilă pentru că temeiul de drept este același – dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) CPP – deși temeiul faptic invocat este și real și diferit față de cel din prima solicitare, deci denotă lipsa de imparțialitate a judecătorului;

– pe de altă parte, aceeași situație factuală (temei de fapt) va putea fundamenta cereri de recuzare succesive, care nu vor putea fi respinse ca inadmisibile dacă acest temei de fapt este succesiv încadrat de petent în cazuri legale de incompatibilitate diferite. Întrucât aceste cereri succesive nu pot fi respinse ca inadmisibile (temeiul de drept este diferit de la o cerere la alta), pentru soluționarea fiecăreia dintre ele trebuie constituit câte un complet distinct. Se ajunge la tergiversarea judecății. Mai mult, repartizarea acestor cereri se face în mod aleatoriu, ceea ce poate conduce relativ ușor la provocarea incompatibilității pentru judecarea fondului cauzei. De ce? Potrivit art. 68 alin. (1) CPP, recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a celui de cameră preliminară se soluționează de un alt judecător de drepturi și libertăți, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară. Spre exemplu, în procedura de cameră preliminară, inculpatul va putea formula cereri succesive de recuzare a judecătorului pe același temei faptic, încadrându-l de fiecare dată în temeiuri de drept diferite. Chiar dacă este evident că cererile vor fi respinse (încadrarea în drept poate fi absolut formală), nu se poate recurge la inadmisibilitate (temeiurile de drept sunt diferite), astfel că fiecare dintre ele va trebui soluționată de un alt judecător de cameră preliminară. Care, automat, devine incompatibil să judece fondul, datorită reformulării principiului separării funcțiilor judiciare. Aceeași problemă la judecătorii de drepturi și libertăți. Efectul: inculpatul provoacă deliberat și fără vreo justificare plauzibilă imposibilitatea judecătorilor instanței de a judeca fondul cauzei.

A.2. Prin aceeași propunere de modificare a art. 67 alin. (5) CPP se elimină din sfera inadmisibilității cererile de recuzare formulate împotriva altor persoane decât cele care desfășoară activități judiciare în cauză.

Aceasta întrucât, spre deosebire de actuala formă a textului de lege, dispare sintagma „nerespectarea condițiilor prevăzute la alin. (2) –(4) … atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare”. La alin. (2) se instituie regula că recuzarea poate fi formulată doar împotriva persoanelor care desfășoară activități judiciare în cauză, iar sancțiunea nerespectării acestei reguli este – în prezent – inadmisibilitatea cererii, care se constată chiar de completul în fața căruia o asemenea cerere s-a formulat. În propunerea de modificare se păstrează regula, dar se elimină sancțiunea.

Care va fi efectul? Se revine la practica „recuzării întregii instanțe”, care nu va mai putea fi respinsă ca inadmisibilă, ci va fi soluționată de instanța ierarhic superioară, prin aplicarea regulii de la art. 68 alin. (8) CPP.

Din nou, efectul va fi tergiversarea judecății.

B. Se propune modificarea și completarea art. 70 CPP în următorul sens:

– alin. (4) se modifică și va avea următorul cuprins: „(4) Procurorul ierarhic superior se pronunță prin ordonanță care este supusă căii de atac.”

– se introduce alin. (51) cu următorul cuprins: „(51) În cursul urmăririi penale, împotriva ordonanței procurorului ierarhic superior privind abținerea sau recuzarea procurorului care instrumentează cauza penală, se pronunță judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competenta să judece cauza în primă instanță ori instanța în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care se abține sau care este recuzat”

– se introduce alin. (52) cu următorul cuprins: „(52) Judecătorul de la completul în fata căruia s-a formulat contestația soluționează cererea în 48 de ore”.

– se introduce alin. (53) cu următorul cuprins: „(53) Judecătorul se pronunță prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.”

Inițiatorii motivează prin referire la decizia Curții Constituționale nr. 625/2016 care ar fi introdus „în mod obligatoriu, controlul instanțelor judecătorești asupra modului de rezolvare a cererilor” de recuzare ale procurorilor.

Motivarea este nereală. Decizia Curții Constituționale nr. 625/2016 face referire numai la recuzarea procurorului de ședință, astfel cum reiese explicit din paragrafele nr. 25, 26, 28, 29 și 30. Propunerea de modificare a art. 70 CPP are în vedere recuzarea procurorului în cursul urmăririi penale.

Desigur, principial, nimic nu se opune ca legiuitorul să fixeze o regulă în sensul ca și asupra recuzării procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală să se pronunțe tot judecătorul de drepturi și libertăți.

În opinia mea, o atare regulă deschide însă calea tergiversării procesului penal.

Astfel, conform propunerii, împotriva ordonanței prin care procurorul ierarhic superior a respins cererea de recuzare se poate exercita o cale de atac. Din alin. (52) deduc că aceasta este contestația și este de competența judecătorului de drepturi și libertăți.

Acest judecător, odată ce soluționează contestația (indiferent că o admite sau o respinge) devine incompatibil să participe la camera preliminară, la judecata în primă instanță sau în căi de atac, conform art. 64 alin. (4) CPP.

Întrucât propunerea nu distinge, contestația se poate exercita chiar dacă cererea de recuzare a procurorului care efectuează urmărirea penală a fost respinsă ca inadmisibilă de procurorul ierarhic superior.

Care este modalitatea de tergiversare a procesului? Inculpatul formulează cereri repetate, chiar vădit inadmisibile, de recuzare a procurorului. Acestea se resping de procurorul ierarhic superior. Împotriva ordonanțelor de respingere inculpatul formulează contestație la judecătorul de drepturi și libertăți. Chiar dacă respinge contestațiile, acest judecător nu va mai putea judeca fondul.

Reamintesc și propunerea de completare a art. 8 cu alin. (2), care precizează că repartizarea tuturor cauzelor se va face în mod aleatoriu, deci și a acestor contestații.

De aici reiese că, repetând în cursul urmăririi penale astfel de cereri de recuzare și contestații, inculpatul poate genera relativ simplu și într-un interval scurt de timp incompatibilitatea tuturor judecătorilor instanței (atât de la instanța căreia i-ar reveni competenta să judece cauza în primă instanță cât și de la instanța în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care este recuzat).

Interesant este că aplicarea acestei „strategii” în cauzele de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție duce la imposibilitatea totală a judecării fondului.

C. Se propune completarea drepturilor suspectului/inculpatului cu următorul drept, prevăzut la art. 83 lit. b1): „dreptul de a fi încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces- verbal. Absența sa nu împiedică efectuarea actului”.

De asemenea, art. 92 alin. (2) CPP este completat cu mențiunea „suspectul sau inculpatul poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau la orice audiere, la solicitarea acestuia”.

Se motivează prin aceea că se dă „posibilitatea ca inculpatul să aibă dreptul de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală la care dorește să participe în cursul urmăririi se impune modificarea, acesta fiind cel care cunoaște cel mai bine circumstanțele faptei și poate să exercite efectiv apărări, având în vedere că avocatul nu știe ce cunoaște un martor și ce ar putea fi acesta întrebat astfel încât să fie aflate cât mai rapid și mai corect circumstanțele faptelor săvârșite”.

Principial, sunt de acord cu consacrarea acestor drepturi pentru suspect/inculpat. Este însă necesar să fie indicate expres și restricțiile, cel puțin așa cum acestea sunt consacrate la art. 92 alin. (1) lit. a) CPP pentru avocat.

Propunerea de modificare, așa cum este formulată, conferă suspectului/inculpatului dreptul de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, fără excepții. Ar fi absurd, spre exemplu, ca inculpatul să fie încunoștințat și să poată asista la supravegherea tehnică efectuată în cauză tocmai asupra sa.

D. Se propun mai multe modificări și completări în materia drepturilor avocatului, astfel:

D.1. La art. 91, după alin. (2) se adaugă un nou alineat, alin. (21), cu următorul cuprins: „Substituirea avocatului ales poate fi realizată numai cu acordul inculpatului. În cazul în care nu este permisă substituirea avocatului ales, în absența avocatului ales organul judiciar nu poate desemna avocat din oficiu. Absența nejustificată a avocatului nu poate să atragă consecințe juridice în privința inculpatului. Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător”.

Argumentul inițiatorilor este următorul: „Se propune modificarea art. 91 pentru ca dreptul inculpatului să fie exercitat pe deplin, este necesar ca avocatul acestuia, ales și plătit, să fie prezent la termene pentru a-i asigura apărarea. În prezent, instanțele sau parchetele acordă termene indiferent de posibilitatea avocatului de a se prezenta și în acest fel obligă inculpatul să suporte consecințele aglomerării avocatului său. Asistarea sa de avocatul plătit și ales în considerarea persoanei avocatului este necesară, iar culpa avocatului în neasigurarea apărării nu poate fi suportată de inculpatul care nu are nicio vină că avocatul său nu se poate prezenta din cauza excesului de angajamente sau a lipsei de înțelegere a altor instanțe/parchete. În aceste condiții, dacă procurorul sau judecătorul constată că avocatul este în culpă pentru lipsa de diligență a avocatului urmează a aplica acestuia o sancțiune, iar nu inculpatului care a achitat un onorariu tocmai pentru a fi asistat în mod corespunzător și a ales un avocat pe care l-a considerat corespunzător, căruia i-a și achitat onorariul în consecință. Dacă avocatul induce în eroare organele judiciare pentru tergiversarea cauzelor și nu face proba că a fost angajat în alt contract, se impune sancționarea sa. Dacă însă numai lipsa de înțelegere a judecătorului/procurorului este cea care determină imposibilitatea de prezentare se impune ca inculpatul să beneficieze de termen pentru a fi apărat corespunzător. În plus, obligarea avocatului de a-și asigura substituirea este la limita supunerii la muncă forțată, deoarece nici un avocat nu poate fi obligat să îl susbstituie pe cel aflat în imposibilitate de prezentare, fiind încălcat dreptul acestuia de exercitare liberă a profesiei”.

Abordarea problemei mi se pare extrem de ciudată.

Inițiatorii consideră că inculpatul nu are nicio vină că și-a ales un avocat care are un „exces de angajamente”, aspect cu care sunt parțial de acord. Avocații de înaltă ținută profesională sunt căutați de clientelă. Ar fi însă de dorit ca și justițiabilii să apeleze la serviciile unui avocat care nu numai că este profesionist, dar are și timpul efectiv pentru a presta serviciile la care se angajează.

De acord și cu argumentul că unii judecători sau procurori manifestă lipsă de înțelegere față de „încărcătura” reală a unora dintre avocați. Ar trebui să acceptăm că există și situații în care, din considerente obiective, avocații nu pot fi prezenți la un anumit moment și loc pentru efectuarea unui act procesual.

Dar, mi se pare totuși un exces greu de acceptat să considerăm că desemnarea unui avocat din oficiu de către organul judiciar, atunci când avocatul ales nu asigură substituirea, așa cum prevede art. 91 alin. (2) CPP, reprezintă o sancțiune pentru inculpat și, mai ales, să condiționăm valabilitatea substituirii de acordul inculpatului.

Este evident că marea majoritate a inculpaților nu vor fi de acord cu substituirea, știind că astfel împiedică organul judiciar să efectueze actul procesual.

Până la urmă, ce ar trebui să facă procurorul care dorește să procedeze la desigilarea obiectelor ridicate la o percheziție domiciliară, dacă avocatul ales al clientului îi comunică în mod repetat că nu se poate prezenta întrucât are termene fixate de diferite instanțe, dar că asigură substituirea, însă inculpatul nu este de acord cu aceasta?

Dar judecătorul de drepturi și libertăți sesizat cu o propunere de arestare preventivă ar trebui să aștepte până când alte instanțe îl înțeleg pe avocatul ales? Și dacă avocatul ales poate veni doar atunci când judecătorul este, la rândul lui, implicat în soluționarea altor cauze?

Pe de altă parte, cum ar trebui să procedeze organul judiciar când avocatul ales al unui inculpat își asigură substituirea, dar inculpatul lipsește nejustificat, este dispărut sau se sustrage procedurii și, deci, nu i se poate cere acordul pentru substituire?

Nu voi continua cu exemplele. Propunerea, în această formulare, deschide în mod evident calea tergiversării procedurilor judiciare.

D.2. La art. 94 CPP se intenționează modificarea, printre altele, a alin. (1), care va avea următorul cuprins: „(1) Avocatul părților și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi restrâns”.

În forma actuală, a două teză a alineatului este formulată astfel: „Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv”.

Apreciez că propunerea de modificare este eronată, din două motive:

– pe de o parte, teza care se propune – „acest drept nu poate fi restrâns” – intră în evidentă contradicție cu dispozițiile alin. (4), chiar în forma propusă spre modificare, care consacră tocmai o restricție în consultarea dosarului. Textul actual – „nici restrâns în mod abuziv” este corect;

– pe de altă parte, nu văd rațiunea pentru care s-a eliminat mențiunea privind abuzul de drept în consultarea dosarului. Dacă admitem teza principială că procurorul nu poate restrânge abuziv dreptul suspectului/inculpatului de a consulta dosarul, de ce ne ferim să admitem că și suspectul/inculpatul poate să tergiverseze activitatea de urmărire penală prin solicitări repetate, șicanatorii de a avea acces la dosar (spre exemplu, formulează zilnic astfel de cereri, deși conținutul dosarului i-a fost pus la dispoziție în format electronic)?

Asist. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.