Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Studiu privind modificarea Codului de procedură penală (ii). Probațiunea
24.04.2018 | Radu SLĂVOIU

JURIDICE - In Law We Trust
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

În materia probațiunii, amendamentele introduse prin recentul proiect de modificare a Codului de procedură penală sunt substanțiale.

Mă voi referi la unele propuneri pe care le consider criticabile.

A. Se propune adăugarea unui nou alineat la art. 97, cu următorul conținut:

„(4) Pentru a putea servi la pronunțarea unei soluții de trimitere în judecată, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, mijloacele de probă prevăzute la alin. (2) lit. f) trebuie să poată fi verificate din punct de vedere al legalității obținerii lor și expertizate, în vederea stabilirii realității ori veridicității acestora”.

Argumentul inițiatorilor este următorul: „se impune pentru ca mijloacele de probă să fie clar individualizate, fără a se putea extinde la orice alte mijloace de probă, care au putut fi obținute cu nesocotirea formelor legale exprese (de exemplu, interceptări ale unor conversații de către persoane private sau cu nesocotirea normelor legale de obținere a acestora). Mai mult, există nenumărate situații în care diferite persoane, din dorința de a confirma denunțuri, au depus în sprijinul susținerii lor înregistrări proprii, la care au făcut colaje, prin ruperea din context a unor discuții/convorbiri și astfel de „probe” trucate au condus la pronunțarea unor soluții de condamnare, fără ca prin efectuarea unei expertize să fie verificată veridicitatea și realitatea acestora”.

Propunerea mi se pare formulată și motivată superficial. Astfel:

– în primul rând, toate mijloacele de probă, nu doar cele indicate la art. 97 alin. (2) lit. f) CPP, se folosesc în procesul penal doar dacă sunt legal obținute. Din acest motiv există faza camerei preliminare, al cărei obiect, reglementat la art. 342 CPP, include „verificarea legalității administrării probelor” în cursul urmăririi penale. Prin urmare, textul este inutil în peisajul reglementării

– în al doilea rând, prin introducerea alineatului în discuție se induce ideea că legalitatea trebuie verificată doar la mijloacele de probă prevăzute la art. 97 alin. (2) lit. f) CPP, ceea ce este fundamental greșit. Analizând comparativ dispozițiile art. 97 alin. (2) CPP rezultă că verificarea legalității vizează doar aceste mijloace de probă, deci, per a contrario, mijloacele de probă prevăzute la art. 97 alin. (2) lit. a)-e) ar putea servi la darea soluției și dacă sunt nelegal obținute

– în al treilea rând, textul este formulat … „pe genunchi”. Ipoteza este „pentru a putea servi la pronunțarea unei soluții de trimitere în judecată, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei (s.n. – R.S.). Deduc că o soluție de condamnare poate fi fundamentată pe un mijloc de probă nelegal. Similar, și o soluție de achitare se poate pronunța pe baza unui mijloc de probă nelegal

– în al patrulea rând, citez din motivare: „fără a se putea extinde la orice alte mijloace de probă, care au putut fi obținute cu nesocotirea formelor legale exprese (de exemplu, interceptări ale unor conversații de către persoane private – s.n., R.S.)”. Este o eroare. Înregistrările de convorbiri pe care le efectuează particularii nu încalcă automat legea. Spre exemplu, art. 226 alin. (4) lit. b) CP permite înregistrările de convorbiri ambientale „dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni”. Similar prevede art. 302 alin. (5) lit. a) CP în privința înregistrării convorbirilor telefonice

– în ultimul rând, citez din nou din motivare: „Mai mult, există nenumărate situații în care diferite persoane, din dorința de a confirma denunțuri, au depus în sprijinul susținerii lor înregistrări proprii, la care au făcut colaje, prin ruperea din context a unor discuții/convorbiri și astfel de „probe” trucate au condus la pronunțarea unor soluții de condamnare, fără ca prin efectuarea unei expertize să fie verificată veridicitatea și realitatea acestora”. Probabil că inițiatorii au o statistică a acestor „nenumărate” situații și n-ar fi rău să o facă publică. Nu am niciun dubiu că s-au avut în vedere doar acele situațiile în care s-a dovedit că înregistrările sunt trucate, iar nu cazurile în care diverse persoane pretind că înregistrările sunt trucate, dar, fiind întrebate explicit de judecători, nu sunt capabile nici măcar să arate care anume pasaje din convorbirea „trucată” nu le aparțin.

Precizez că nu susțin ideea conform căreia înregistrările de convorbiri telefonice trebuie excluse de la expertizare. Dimpotrivă, toate aceste mijloace de probă – indiferent că provin din supravegherea tehnică efectuată de autoritățile statului sau au fost furnizate de persoane private – trebuie expertizate atunci când sunt suspiciuni rezonabile privind autenticitatea lor.

A crea însă reguli de drept doar din dorința de a răspunde „zvonului public” nu are nimic în comun cu profesionalismul.

B. Se propune completarea art. 106 CPP cu un nou alineat, (11), având următorul cuprins: „Audierea unei persoane nu poate dura mai mult de 6 ore din 24 de ore”.

Motivarea inițiatorilor este aceea că: „Este necesară limitarea în timp a unor declarații, deoarece acestea, după o anumită perioadă, nu vor putea să fie lucide și este posibil să le fie alterată capacitatea de a raționa”.

Sunt de acord, principial, cu aceste argumente, în sensul că nu se poate admite luarea declarațiilor în condiții de boală sau oboseală excesivă, dar actualele dispoziții ale art. 106 CPP, în special cele din alin. (1), constituie o reglementare absolut suficientă.

Ideea de a institui o limită fixă de timp pentru o audiere mi se pare excesivă și arbitrară. Pe același argument al alterării capacității de a raționa înțeleg că ar trebui să limităm la 6 ore din 24 și durata ședințelor de judecată, și durata perchezițiilor domiciliare, și durata cercetării locului faptei, și durata studierii de către avocat a dosarului cauzei. Judecătorii, procurorii, polițiștii, avocații, grefierii etc. sunt oameni și … își pot pierde luciditatea. Fără a dori să duc discuția în derizoriu … amintesc că programul de școală gimnazială cuprinde uneori și 7 ore (capacitatea de a raționa a copiilor de 13-14 ani pare afectată?), iar programul general de lucru în România este de 8 ore (prea lung oare?).

Sunt și câteva probleme de ordin tehnic în această propunere de completare a art. 106 CPP, astfel:

nu rezultă că cele 6 ore ar trebui să reprezinte un interval continuu de timp. Interpretând strict gramatical textul, nu este interzis ca procurorul să procedeze la o audiere discontinuă, câte două ore cu pauză o oră, ceea ce ar conduce la o perioadă de 9 ore din 24 petrecute la sediul parchetului. Răspunde o atare practică exigențelor inițiatorilor amendamentului?

nu este prevăzută nicio excepție pentru situația în care persoana dorește ea însăși să fie ascultată mai mult de 6 ore. Dacă persoana vătămată sau suspectul intenționează să dea o declarație extinsă, este de dorit – măcar din punct de vedere tactic – ca organul judiciar să îl întrerupă? Cred că nu

nu există nicio precizare cu privire la ce înseamnă noțiunea de „audiere” în contextul fixării acestui interval de 6 ore. Ar putea organul judiciar să aprecieze că, atunci când consemnează în scris cele relatate de persoana ascultată, această perioadă nu intră în cele 6 ore, pentru că nu se derulează o audiere în acele momente? Sau că în perioada de ascultare a unui inculpat care nu cunoaște limba română nu se include și timpul necesar interpretului pentru traducere? Probabil că o asemenea interpretare nu este exclusă și există șanse să constatăm că declarațiile scrise vor fi partajate în intervale de minute când vorbește inculpatul, când vorbesc ceilalți participanți la audiere, când se consemnează, când se traduce etc. Mă întreb dacă aceasta mai poate fi considerată, tactic vorbind, o „audiere”

există o problemă în privința măsurilor preventive. Atât reținerea cât și arestarea preventivă pot fi luate numai după audierea inculpatului. Pe de altă parte, dacă se dorește arestarea preventivă a inculpatului reținut, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie sesizat cu cel puțin 6 ore înainte să expire cele 24 de ore ale reținerii, iar termenul trebuie fixat înainte să expire reținerea. Observ că, dacă inculpatul a fost reținut de procuror după o audiere de 6 ore, în următoarele 18 ore inculpatul nu mai poate fi ascultat. Prin urmare, dacă judecătorul de drepturi și libertăți a fost sesizat cu propunerea de arestare preventivă, în mod cert îl poate audia pe inculpat numai în ultimele 6 ore ale reținerii. Să presupunem că un traficant de droguri este surprins în flagrant la ora 2200, este audiat de procuror între orele 0000 și 600, iar la ora 600 este reținut pentru 24 de ore. Dacă se formulează propunerea de arestare preventivă, judecătorul de drepturi și libertăți îl va putea audia numai începând cu ora 0000 ale zilei următoare, adică în noaptea următoare, și numai până la ora 600 ale zilei următoare. Este lesne de intuit care vor fi implicațiile în cauzele cu număr mare de inculpați (de pildă, propunerea de arestare preventivă a membrilor grupurilor infracționale organizate). Semnalez riscul ca mulți inculpați să se sustragă arestării preventive, datorită creșterii cazurilor în care această măsură va fi luată după expirarea perioadei de reținere

se naște o problemă practică privitoare la sancțiunea ascultării mai mult de 6 ore. Fiind o propunere în materie de probe, sancțiunea este excluderea a ceea ce s-a declarat după finalul celei de-a șasea ore de audiere. Cum se poate determina care parte din declarație va fi exclusă? Mi-e greu să îmi imaginez că în cuprinsul unei declarații scrise va fi consemnat acest moment. Cred că judecătorul de cameră preliminară ar trebui să se bazeze mai degrabă pe înregistrarea audio-video a audierii. Numai că, în cursul urmăririi penale, aceasta nu este obligatorie decât în cazul inculpatului, nu și la ascultarea celorlalte persoane. Mă întreb cum va soluționa judecătorul de cameră preliminară o solicitare de excludere a unei părți din declarația dată de un martor la urmărirea penală, atunci când constată, din cuprinsul declarației scrise, că ascultarea a început la ora 9 și s-a încheiat la ora 18, iar înregistrare audio-video nu există?

C. Se completează art. 116 CPP cu mai multe alineate, dintre care alin. (21) prevede: „Martorul poate refuza să depună mărturie cu privire la acele fapte sau împrejurări care ar putea atrage răspunderea sa pentru săvârșirea unei fapte penale”.

Principial, propunerea este corectă, ține de dreptul fundamental al oricărei persoane de a nu se autoincrimina.

Formularea este însă greșită, pentru că nu ține cont de un aspect de logică: dacă permitem martorului să refuze declarația, organul judiciar nu va putea, de cele mai multe ori, să controleze dacă refuzul chiar are la bază ideea autoincriminării. Organul judiciar află ce știe martorul abia după ce acesta face declarația și abia atunci se poate stabili dacă informațiile furnizate acreditează teza că martorul a participat la o infracțiune. Ce va face judecătorul sau procurorul dacă martorul arată „nu declar nimic întrucât mă autoincriminez”? Cum poate stabili dacă martorul nu cumva minte, profitând de textul de lege pentru a-l favoriza pe inculpat?

Dispozițiile din actualul art. 118 CP – care stabilesc că declarația autoincriminatoare a martorului nu poate fi folosită împotriva sa – mi se par adecvate.

D. În materia supravegherii tehnice se regăsesc mai multe amendamente, anume.

D.1. Se propune abrogarea art. 139 alin. (3) CPP.

Inițiatorii motivează amendamentul prin aceea că „legea nu trebuie să permită și să legitimeze comportamente de genul: o persoană înregistrează o terță persoană în scopul de a o determina ulterior la un anume tip de atitudine, sau poartă o discuție despre un terț și conduce discuția astfel încât acreditează ideea că terțul a săvârșit o faptă penală, iar ulterior prezintă această înregistrare organelor de urmărire penală, integral sau parțial, pentru a obține diverse beneficii judiciare sau în scop de răzbunare. Aceste înregistrări ale unor terți pot fi utilizate în condițiile de la art. 97 alin. (2) lit. f), adică numai dacă au fost efectuate legal și poate fi stabilită realitatea sau veridicitatea acestora”.

În opinia mea, această motivare este lipsită de consistență. Legea nu legitimează nici în prezent asemenea comportamente. Fără îndoială, ele pot exista, dar nu excluderea înregistrărilor în sine este soluția, ci puterea de apreciere a organelor judiciare. Se pornește de la o situație de excepție pentru a se diminua posibilitățile organelor judiciare de a depista infracționalitatea. Este o realitate că toate mijloacele de probă pot fi denaturate; martorii pot minți, înscrisurile pot fi falsificate, expertizele pot ajunge la concluzii nereale. Soluția într-un sistem de drept este să diminuăm principial aria mijloacelor de probă?

Este unul dintre amendamentele cele mai contestate în spațiul public. Nu îmi propun să reiau argumentele deja expuse în diferite dezbateri, dar achiesez în totalitate la ele. Mi se pare absurd ca, în epoca actuală, să refuzăm principial, de pildă, probe rezultate din camere stradale de luat vederi, amplasate, așa cum putem vedea pe diferite panouri, …”pentru prevenirea infracționalității”.

Adaug doar că absurdul propunerii de abrogare se regăsește chiar în motivarea inițiatorilor. Citez: „Aceste înregistrări ale unor terți pot fi utilizate (s.n. – R.S.) în condițiile de la art. 97 alin. (2) lit. f), adică numai dacă au fost efectuate legal și poate fi stabilită realitatea sau veridicitatea acestora”. Și atunci de ce abrogăm chiar norma specială care autorizează folosirea lor în procesele penale? Doar de dragul de a da naștere unor infinite discuții și interpretări?

D.2. La art. 143 CPP se propune introducerea unui nou alineat, alin. (41), cu următorul cuprins:

„Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate şi înregistrate, care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării, care nu au legătură cu infracţiunea sau persoanele care fac obiectul cercetării ori care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor nu pot fi folosite sau ataşate la dosarul de urmărire penală. Acestea se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii și pot fi puse la dispoziția celui vizat, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal, dacă nu s-a obținut mandat de interceptare și pentru restul convorbirilor. În cazul în care, pe parcursul derulării activității de interceptare sau înregistrare a convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor rezultă indicii săvârșirii și ai altor infracțiuni, poate fi cerută completarea mandatului și cu privire la acele infracțiuni. Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, pot fi folosite numai pentru probarea faptei ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor pentru care s-a solicitat autorizarea de la judecătorul de drepturi și libertăți, restul consemnărilor rezultate din mandatul de supraveghere tehnică urmând a fi distruse în termen de 30 de zile de la obținerea acestora”.

Argumentele inițatorilor sunt că „nu există nicio protecție oferită aspectelor de natură personală a persoanelor cercetate, drept dovadă informațiile „de cancan” apărute „pe surse” în mass media. Astfel, noua reglementare urmărește protejarea vieții private a tuturor persoanelor, în mod egal, astfel cum reglementează textul Constituției și prevede faptul că toate comunicările care nu au legătură cu fapta și persoanele ce fac obiectul cercetării să nu poată fi folosite sau atașate la dosarul de cercetare penală. Mai mult, se solicită mandate de la judecătorul de drepturi și libertăți și după obținerea convorbirilor, comunicărilor ori conversațiilor, se extinde urmărirea și cu privire la acele fapte ce se presupune că ar fi fost săvârșite, urmând ca fapta pentru care s-a autorizat măsura să nici nu mai prezinte relevanță, fiind doar pretextul supravegherii unei persoane care devine țintă. Pentru evitarea acestor situații, se impune ca numai fapta ce a stat la baza acordării mandatului să poată fi probată cu rezultatul celor obținute prin punerea în executare a autorizației.

Există suspiciuni în sensul că pe baza unor presupuse informații (în cea mai mare parte nereale) se solicită astfel de mandate de la judecător sau în baza unui mandat de siguranță națională se interceptează anumite „ținte” politice în anumite perioade, de regulă în perioada campaniei electorale. Ascultarea persoanei poate dura ani în șir pentru fapte nereale și ulterior, după 8-9 ani de interceptare se identifică un presupus „denunțător”, interesat în rezolvarea situației sale juridice, care face un denunț cu privire la anumite aspecte, de cele mai multe ori inventate, iar acele interceptări extrem de îndelungate (care durează ani de zile) sunt utilizate pentru a „proba” acea faptă, de exemplu, pentru a se dovedi că persoana interceptată o cunoștea pe cea ce a denunțat, aspect care însă nu a făcut obiectul supravegherii extrem de intruzive a acestuia. Or, o asemenea normă, că oricine poate fi interceptat oricât și că după o perioadă rezultatul poate fi utilizat pentru a proba orice împrejurare, chiar dacă nu reprezintă o faptă penală, încalcă flagrand dreptul la viață privată și aproape toate libertățile fundamentale și încurajează decidenții structurilor de forță să obțină astfel de mandate de interceptare „preventive”, care pot fi utilizate „la nevoie” pentru orice, inclusiv pentru aflarea strategiilor electorale ale țintelor”.

Este greu de întâlnit o normă juridică atât de contradictorie prin ea însăși, însoțită de o expunere de motive „fără cap și coadă”. Pur și simplu nu am reușit să înțeleg ce se vrea și de ce se vrea.

Sunt 5 teze în alin. (41):

– primele două teze arată că rezultatele supravegherii tehnice, care nu au legătură cu fapta și persoana pentru care s-a solicitat și obținut supravegherea, nu pot fi folosite sau ataşate la dosarul de urmărire penală, ci se arhivează la sediul parchetului;

– tezele 3 și 4 ne arată că, la soluţionarea definitivă a cauzei, aceste rezultate ale supravegherii vor fi șterse/distruse de procuror, însă cu precizarea „dacă nu s-a obținut mandat de interceptare și pentru restul convorbirilor (s.n. – R.S.). În cazul în care, pe parcursul supravegherii pentru o infracțiune rezultă indicii privind săvârșirea unei alte infracțiuni, procurorul poate solicita completarea mandatului și cu privire la acea infracțiune. Înțeleg de aici că acele convorbiri, rezultate din supravegherea tehnică pentru prima infracțiune, vor putea fi folosite pentru dovedirea celei de-a doua infracțiuni dacă procurorul obține un mandat de supraveghere tehnică și pentru cea de-a doua infracțiune. Spre exemplu, X este supus supravegherii tehnice pentru trafic de droguri, se constată din supraveghere că este implicat și în trafic de persoane; convorbirea care dovedește traficul de persoane va putea fi folosită în probațiune doar dacă procurorul obține un mandat de supraveghere tehnică și pentru traficul de persoane (mandat care va acoperi, retroactiv, și convorbirea rezultată din supravegherea pentru traficul de droguri). Până aici reglementarea mi se pare corectă. Se evită procedeul incorect prin care organul de urmărire penală, obținând – din supravegherea autorizată a unei persoane pentru o infracțiune – un volum suficient de informații care conturează rezonabil săvârșirea unei alte infracțiuni, nu ar informa judecătorul de drepturi și libertăți despre situație. Procedeul apare cu atât mai problematic atunci când la noua infracțiune participă și o altă persoană decât cea supravegheată, iar organul judiciar se prevalează de primul mandat de supraveghere pentru a obține probe împotriva celei de-a doua persoane. Este evident că se urmărește astfel eludarea controlului judecătoresc, putându-se ajunge la ipoteza în care, pentru a obține maximum de probe, organul de urmărire penală așteaptă să expire durata totală a supravegherii pentru prima faptă și persoană, și abia apoi solicită autorizarea pentru a doua faptă și persoană, ceea ce ar prelungi perioada efectivă de supraveghere a acesteia din urmă peste limita de 6 luni permisă de lege. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Supremă din Spania, arătând că nu constituie o încălcare a dreptului la viață privată faptul de a se folosi interceptări în alte cauze penale, întrucât, pe parcursul autorizării, apare posibilitatea ca una sau mai multe noi infracțiuni să fi fost comise de alte persoane. Însă, în acest caz, organul judiciar ar trebuie să informeze imediat judecătorul care a autorizat interceptările telefonice inițiale, astfel încât să se evite continuarea monitorizării implicite a noilor făptuitori fără autorizarea expresă a unui judecător, când noua infracțiune apare ca independentă de cea care a motivat autorizația inițială. În caz contrar s-ar ajunge la situații ce nu sunt controlabile și nici controlate direct de către judecător, ceea ce poate provoca o desconsiderare totală a principiului proporționalității. Interpretarea este confirmată și de jurisprudența CEDO[1];

– ultima teză din alin. (41) bulversează însă total orice raționament. „Convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, pot fi folosite numai pentru probarea faptei ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor pentru care s-a solicitat autorizarea de la judecătorul de drepturi și libertăți (s.n. – R.S.), restul consemnărilor rezultate din mandatul de supraveghere tehnică urmând a fi distruse în termen de 30 de zile de la obținerea acestora”. Așadar, per a contrario, nu se pot folosi pentru dovedirea altei fapte chiar dacă procurorul obține mandatul despre care se vorbește în teza a 4-a, ci se vor distruge. Pur și simplu, teza a 5-a contrazice teza a 4-a. Ba mai mult, ambele teze intră în contradicție cu art. 142 alin. (5) CPP (care nu se modifică): „datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)”.

În concluzie, vom avea trei norme care nu reușesc să ofere o idee clară asupra problemei: prima, art. 142 alin. (5), ne arată că probele rezultate din supravegherea tehnică pot fi folosite și pentru dovedirea altei infracțiuni, fără a fi necesară o autorizare distinctă, a doua, art. 143 alin. (41) teza a 4-a, precizează că pot fi folosite, dar numai cu o autorizare separată, iar cea de-a treia, art. 143 alin. (41) teza a 5-a, stabilește că nu pot fi folosite.

Admit că motivarea inițiatorilor poate fi reală și că există situații în care la baza obținerii mandatului de supraveghere tehnică stau indicii cu privire la o faptă, iar probele care rezultă din punerea în practică a măsurii privesc o cu totul altă faptă. Numai că această situație trebuie rezolvată în procedura camerei preliminare, când trebuie verificate legalitatea și temeinicia încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți a autorizat supravegherea tehnică în cauză. Sigur nu lămurim problema în modalitatea total contradictorie în care se dorește modificarea textelor din materia supravegherii tehnice.

Adaug că este absurd să instituim reguli de genul celei că probele nu pot fi folosite decât pentru dovedirea acelei fapte pentru care s-a solicitat autorizarea. Ce vom face dacă este supravegheată tehnic o persoană care comite trafic de droguri și aceasta comandă un omor? Ignorăm omorul? Ca o paralelă, mă întreb dacă în viitor nu se vor propune reguli probatorii care să stipuleze că atunci când, din proprie inițiativă, inculpatul recunoaște și o altă faptă decât cea pentru care este cercetat, această recunoaștere să nu poată fi folosită în altă cauză și declarația să fie distrusă, sau o regulă care să arate că atunci când martorul declară și despre o altă faptă penală decât cea pentru care a fost citat, pur și simplu să fie ignorat de organul de urmărire penală.

Mai indic un aspect, care mi se pare elocvent pentru modalitatea în care înțeleg inițiatorii să se preocupe de protecția vieții private ca drept fundamental al persoanei. În art. 143 alin. (41) teza a 3-a se arată că ceea ce nu are legătura cu cauza se distruge de procuror la soluționarea definitivă a cauzei, în timp ce în teza a 5-a se indică un termen de 30 de zile de la obținere. În același timp, art. 142 alin. (6) CPP (care nu se propune spre modificare) arată că termenul de distrugere a comunicărilor sau convorbirilor ce nu au legătură cu vreo faptă penală este de 1 an de la soluționarea definitivă a cauzei.

Nu îmi dau seama cum reușesc inițiatorii să evite practica „informațiilor de cancan apărute pe surse” câtă vreme nu sunt capabili să ofere o regulă banală privind un termen de distrugere a informațiilor care au legătură exclusiv cu viața privată a unei persoane. Dar realizez cum se pot pierde ireversibil probe.

D.3. Se introduce art. 1451 cu următorul conținut:

„(1) Datele, informațiile și rezultatele mandatelor de supraveghere tehnică obținute în baza Legii nr. 51/1991 nu pot fi utilizate în alte cauze și pentru cercetarea altor infracțiuni decât cele ce afectează siguranța națională, potrivit acestei legi și pentru care au existat suspiciunile care au fundamentat solicitarea, sub sancțiunea nulității absolute.

(2) Prin fapte prevăzute de Legea nr. 51/1991 care afectează siguranța națională se înțeleg infracțiunile prevăzute de Titlul X – XII din Codul penal, cele prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare precum și cele prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism. Extinderea situațiilor pentru care pot fi obținute mandate de siguranță națională prin orice acte normative sau administrative este interzisă și se pedepsește, potrivit legii.

(3) Datele, informațiile și rezultatele mandatelor de supraveghere tehnică obținute cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) și (2) nu pot fi utilizate în cadrul niciunui proces penal, indiferent de stadiul de soluționare a cauzei.”

Se motivează astfel: „Pentru punerea în acord cu Decizia CCR nr. 51/2016. În contextul desecretizării protocolului de cooperare între PÎCCJ și SRI s-a constatat că cea mai mare parte a cauzelor au fost instrumentate cu încălcarea legii, în sensul că s-au utilizat mandate de siguranță națională pentru obținerea de date și informații pentru alte tipuri de infracțiuni decât cele la care făceau referire dispozițiile legale aplicabile. Având în vedere că o normă primară nu poate fi modificată prin acte oculte, secrete, cu forță juridică insuficientă, se impune completarea art. 145 cu un nou articol, art. 1451 și reintrarea în legalitate și utilizarea datelor din acele mandate doar pentru probarea acelor fapte. Mai mult, odată cu decizia Curții Constituționale s-a stabilit că Serviciile Secrete au realizat astfel de interceptări cu încălcarea Constituției și că decizia CCR trebuie aplicată în procesele aflate pe rol, dacă nu a fost pronunțată o soluție definitivă în cauză. Cu toate acestea, decizia CCR nu a fost pusă în aplicare și instanțele au continuat să considere legale acele probe, deoarece legiuitorul nu a intervenit să reglementeze aceste aspecte. Astfel, prezenta normă se impune pentru a face aplicabile cele statuate de Curtea Constituțională dar și de art. 13 din Legea nr. 14/1992, cu privire la imposibilitatea SRI de a realiza interceptări și de a le utiliza pentru alte cauze decât cele de siguranță națională”.

Argumentele inițiatorilor sunt pur și simplu nereale. Da, există decizia Curții Constituționale nr. 51/2016, dar aceasta nu se referă la mandatele emise în temeiul Legii nr. 51/1991, ci la punerea în executare de către Serviciul Român de Informații a mandatelor de supraveghere tehnică emise de judecători în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală. Ceea ce este cu totul altceva.

De asemenea, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 14/1992 nu interzic ca informațiile rezultate din operațiuni de interceptare și înregistrare pentru rațiuni de securitate naționale să fie utilizate ca mijloace de probă în cauze penale. Norma citată interzice ofițerilor de informații să efectueze acte de cercetare penală, ceea ce, din nou, este cu totul altceva.

Adaug că posibilitatea utilizării informațiilor de securitate națională, inclusiv cele rezultate din supraveghere, ca probe în cauza penală a fost admisă și prin decizia Curții Constituționale nr. 91/2018. Această decizie a fost dezbătută recent în media, ajungându-se la concluzia fundamental eronată că mandatele de securitate națională nu pot furniza probe în procesele penale. Pentru argumentare voi cita in extenso par. 26-35 din decizia Curții:

„26. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, Curtea reține că autorul excepției aduce critici calității de mijloc de probă conferite datelor și informațiilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 (s.n. – R.S.).

27. Curtea reține că, în ceea ce privește înregistrările realizate, se poate distinge între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală și înregistrările rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, în cadru extra procesual penal.

28. În ceea ce privește prima categorie, aceea a interceptărilor și înregistrărilor realizate în cadrul urmăririi penale în baza art. 138 și următoarele din Codul de procedură penală, Curtea reține că acestea constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) coroborat cu art. 143 din același act normativ, mijloace de probă.

29. Referitor la cea de-a doua categorie, aceea a înregistrărilor realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea reține că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situațiile prevăzute la art. 3 din același act normativ, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului (s.n. – R.S.) desfășurate cu respectarea prevederilor legale.

30. În desfășurarea activităților specifice, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot descoperi informații ce privesc săvârșirea unor infracțiuni, situație în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informațiile din domeniul securității naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală (s.n. – R.S.).

31. Mai mult, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, „Datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoțite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoțite de conținutul digital original al acestora”.

32. De asemenea, Curtea observă că, în general, dispozițiile Legii nr. 51/1991 se referă la „date și informații” […].

33. Astfel, Curtea observă că, din analiza coroborată a dispozițiilor anterior menționate, rezultă că dispozițiile Legii nr. 51/1991 se referă la date și informații din domeniul securității naționale instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziție care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date și informații (s.n. – R.S.). De altfel, Curtea constată că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoașterii, prevenirii și înlăturării amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securității naționale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV — Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii — din Codul de procedură penală.

34. Astfel, Curtea reține că prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin. (2) lit. a)—e) al aceluiași articol, enumeră expres mijloacele de probă, și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd că „proba se obține în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”. Totodată, în materia înregistrărilor, Curtea observă că art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, precum și orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

35. Așa fiind, concluzia care se impune este aceea că dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispozițiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 (s.n. – R.S.), iar nu dispozițiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Astfel, Curtea constată că problema de constituționalitate ridicată de autorul excepției nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispozițiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991, care însă nu au fost criticate în prezenta cauză”.

Ce statuează Curtea Constituțională prin această decizie? Nicidecum că informațiile rezultate din aplicarea mandatelor de securitate națională nu ar putea deveni probe în procesele penale, ci doar că temeiul de drept al folosirii lor ca probe nu se regăsește în Legea nr. 51/1991, ci în dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. f) și art. 139 alin. (2) CPP (oare există vreo legătură cauzală cu propunerea inițiatorilor de a abroga tocmai acest din urmă articol?)

În aceste condiții, mi se pare greșită introducerea unei reguli conform căreia informațiile rezultate din punerea în executare a mandatelor de securitate națională nu pot fi utilizate decât pentru probarea de infracțiuni contra securității naționale. Dacă o persoană suspectată de spionaj oferă mită unui funcționar public pentru a-i furniza informații secrete și acest lucru rezultă din mandatul de securitate națională, să ignorăm mita? Dacă apoi îl ucide pe funcționar, să ignorăm omorul? Care este logica unei asemenea reguli?

Mai mult chiar, inițiatorii propun ca probele rezultate din supravegherea tehnică pentru rațiuni de securitate națională să poată fi folosite numai pentru cercetarea acelei infracțiuni de securitate națională „pentru care au existat suspiciunile care au fundamentat solicitarea” de supraveghere. Rezultă că nici măcar pentru o altă infracțiune de securitate națională. Adică, dacă supravegherea se obține pentru o faptă de spionaj, iar spionul comite și un act terorist, probele nu se pot folosi în procesul penal privind actul terorist, deoarece nu această faptă a fundamentat solicitarea mandatului de securitate națională. Din nou, care este logica?

Precizez în mod expres că nu susțin ideea conform căreia serviciile de informații pot solicita și obține mandate de securitate națională pentru alte fapte decât cele indicate în art. 3 din Legea nr. 51/1991. De asemenea, sunt adeptul tezei că, dacă furnizează probe în procesele penale, atât mandatele de securitate națională cât și încheierile prin care s-au autorizat procedeele intruzive trebuie declasificate, trebuie puse la dispoziția judecătorului de cameră preliminară și a părților și trebuie verificate de judecător atât sub aspectul legalității cât și sub aspectul temeiniciei. Cu alte cuvinte, consider că judecătorul de cameră preliminară poate și trebuie să verifice, într-o procedură contradictorie, dacă informațiile care au stat la baza solicitării și obținerii autorizării relevau într-adevăr situații de securitate națională. Apreciez, spre deosebire de practica majoritară a instanțelor, că acest judecător poate invalida un mandat de securitate națională datorită netemeiniciei sau nelegalității sale și trebuie, într-o asemenea situație, să dispună excluderea probelor din cauză. Mi-am expus și am argumentat juridic această opțiune într-un articol precedent[2].

Dar, chiar și în aceste condiții, nu pot împărtăși propuneri normative fundamentate pe argumente distorsionate față de situația reală și care tind să limiteze fără niciun motiv logic posibilitățile de anchetă și de sancționare a infractorilor.

E. Se propune abrogarea dispozițiilor art. 1461 alin. (5) CPP. Este vorba despre posibilitatea procurorului de a obține, în cazuri urgente, fără autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, date privind tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate de o persoană.

Inițiatorii motivează că această măsură „poate conduce la multe abuzuri, actul procurorului neaflându-se sub controlul instanței. S-a constatat în practică că, ori de câte ori procurorul a avut la dispoziție o normă legală în care putea dispune anumite măsuri, în anumite condiții, restrictive, excepționale (vezi rapoartele de constatare ale specialiștilor, mandatele de aducere, măsurile preventive) acesta a avut tendința de a le transforma în regulă și le-a dispus fără a justifica situația excepțională, dat fiind faptul că răspunderea sa fiind aproape anihilată de reglementările actuale”.

Motivarea este, din nou, nereală. Măsura se află sub controlul judecătorului de drepturi și libertăți întrucât dispoziția procurorului are caracter provizoriu, iar art. 1461 alin. (5) CPP arată în mod explicit că „dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător”, ceea ce înseamnă că măsura se dispune de procuror pentru maxim 48 de ore, iar în 24 de ore de la expirarea ei va fi sesizat în mod obligatoriu judecătorul, în vederea confirmării. Dacă judecătorul infirmă ordonanța provizorie a procurorului, ceea ce s-a obținut se distruge.

Și, apoi, mă întreb – dacă tot se invocă abuzurile procurorilor – de ce nu s-a propus și abrogarea dispozițiilor corespondente din materia supraveghereii tehnice, existând și acolo posibilitatea procurorului de a dispune, în cazuri urgente, fără încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, dar cu controlul său ulterior, interceptări și înregistrări de convorbiri sau comunicări?

F. Se propun modificări și completări în materia percheziției, astfel:

F.1. La art. 159, după alin. (8) se introduce un nou alineat, alin. (81), cu următorul cuprins:

„(81) Neindicarea obiectelor sau a persoanelor căutate împiedică efectuarea percheziției de către organul judiciar. Refuzul persoanei percheziționate de a preda persoanele sau obiectele căutate, precis identificate, se menționează în procesul verbal de percheziție. Lipsa acestei mențiuni din procesul verbal de percheziție, precum și continuarea percheziției fără a fi solicitate sau dacă au fost predate se sancționează cu nulitatea absolută. Probele obținute în baza unui proces verbal nul pentru aceste motive nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.”

De asemenea, la alin. (2) al art. 161, după lit. i) se introduce o nouă literă, i1), cu următorul cuprins:

„i1) mențiuni despre persoanele sau obiectelor căutate și refuzate a fi predate, potrivit art. 159 alin. (8)” .

Inițiatorii motivează astfel propunerea: „În actuala reglementare, se impune ca ori de câte ori se solicită un mandat de percheziție, procurorul să indice procurorului (probabil, este vorba de judecător – s.n., R.S.) care sunt obiectele sau persoanele căutate, prin raportare la indiciile deținute în legătură cu săvârșirea unor infracțiuni. Potrivit textului aflat azi în vigoare, judecătorul trebuie să includă în mandatul de percheziție obiectele sau persoanele căutate la percheziție. În realitate, deși această obligație există în cod, nici procurorul și nici judecătorul nu o respectă de cele mai multe ori și acordă mandate de percheziție pentru o anumită „țintă”, fără motivare și fără identificarea celor căutate. Pentru a se preîntâmpina aceste practici ilegale, care nu sunt generalizate la nivelul tuturor judecătorilor, se impune modificarea alin. (8) al art. 159 ca identificarea obiectelor sau persoanelor căutate la percheziție să fie sancționată, tocmai pentru a se evita efectuarea perchezițiilor „în orb” de către organele judiciare, în speranța că poate se va găsi ceva compromițător la persoana al cărei domiciliu este percheziționat. Astfel, pe baza unor presupuse fapte penale, se solicită mandate de percheziție generale (de exemplu, pentru acuzații de abuz în serviciu săvârșite în urmă cu 8-9 ani în legătură cu semnarea unor acte administrative dintr-o instituție) și se ridică diferite bunuri personale ale persoanelor, care în mod evident nu se regăsesc pe mandatul de perchiziție. Or, cu toate că percheziția nu poate fi făcută, potrivit legii în vigoare, în orb, ci pentru obținerea celor autorizate de judecător în mandatul de percheziție, acest lucru nu era respectat, dar nu exista nicio sancțiune pentru actele realizate fără respectarea acestor norme. Or, textul propus introduce o mai mare rigoare la efectuarea percheziției, astfel cum sunt ele reglementate de legea în vigoare și instituie expres sancțiunea nulității actului care se efectuează nelegal. Modificarea lit. i1 se impune pentru ca organele judiciare să facă percheziții pentru a ridica probe ale unor infracțiuni, iar nu pentru a căuta infracțiuni la persoane „țintite”.

Sunt de acord, principial, cu argumentele inițiatorilor.

Soluția legislativă propusă este însă criticabilă din mai multe considerente, și anume:

a) propunerea de completare are în vedere refuzul persoanei percheziționate de a preda persoanele sau obiectele căutate, precis identificate.

Această sintagmă este în realitate lipsită de previzibilitate și poate căpăta conotații absurde. Este greu de explicat, pentru multe situații practice, cum ar trebui organul judiciar să facă o identificare precisă a ceea ce caută.

Spre exemplu, dacă se caută arma de foc cu care s-a comis o infracțiune de omor, ar trebui indicată seria acesteia? Organul judiciar nu are de unde să o cunoască, tocmai pentru că nu a găsit încă arma, este tocmai ceea ce încearcă să identifice prin percheziție.

Dacă percheziția vizează locuința unui suspect pentru o tâlhărie comisă cu un cuțit de bucătărie, cum ne închipuim că va identifica organul judiciar, în mod „precis”, cuțitul?

Dacă se investighează o infracțiune de evaziune fiscală comisă de o societate comercială pe o perioadă de 1 an, o identificare precisă a facturilor presupune indicarea seriei și numărului fiecăreia? De unde să știe organul judiciar, anterior percheziției, care sunt toate acestea?

Dacă se cercetează o infracțiune de corupție, trebuie solicitată înainte de percheziția domiciliară predarea sumelor de bani prin indicarea seriei și numărului fiecărei bancnote? Dar dacă se cere predarea sumei în lei primită cu titlu de mită, însă inculpatul a schimbat-o deja în euro, invalidăm percheziția pentru că obiectele căutate nu au fost „precis” identificate?

Consider că inserarea în textul de lege a sintagmei în discuție va conduce la o restrângere nejustificată a posibilităților de anchetă, generând un dezechilibru important între interesul public de a descoperi și proba infracțiuni și dreptul fundamental al persoanei la respectarea vieții private.

Opinia mea este că organul judiciar trebuie să solicite, anterior percheziției, predarea acelor categorii de obiecte care au fost indicate de judecător în mandatul de percheziție. Dacă mandatul nu cuprinde identificarea acestor obiecte (argumentul inițiatorilor modificării), suntem în prezența unei încălcări a dispozițiilor art. 158 alin. (7) lit. i) CPP și este datoria judecătorului de cameră preliminară să constate nelegalitatea procedeului probatoriu și să excludă probele. Soluția pentru sancționarea de asemenea practici nu este însă cea de a îngreuna inutil, uneori până la imposibil, activitatea organului judiciar.

b) lipsa din procesul verbal de percheziție a mențiunii privind refuzul de predare a obiectelor, precum și continuarea percheziției fără ca obiectele să fi fost solicitate în prealabil se sancționează cu nulitatea absolută a procesului-verbal, iar probele astfel obținute nu pot fi folosite în proces.

Propunerea mi se pare artificială.

Potrivit art. 159 alin. (19) CPP, locul și persoana percheziționate, precum și obiectele găsite, pot fi înregistrate audio-video. În practică așa se și întâmplă, tocmai pentru a se evita riscul ca, atunci când cel percheziționat contestă procesul-verbal de percheziție, organul judiciar să nu poată dovedi că a respectat dispozițiile legale.

Cum se va proceda când din înregistrare rezultă că organul judiciar a solicitat obiectele și persoana a refuzat predarea, dar în procesul-verbal se omit aceste precizări? Excludem probele, când este evident că procedura a fost respectată? Este absurd.

Pe de altă parte, dacă într-adevăr organul judiciar a omis să solicite obiectele indicate în mandatul de percheziție și căutate, dar la percheziție sunt găsite chiar acestea și numai acestea sunt și ridicate, sancționăm procedeul cu nulitatea absolută și excludem probele? Care este logica, dacă tocmai acele obiecte erau vizate prin mandatul emis de judecător și procurorul s-a limitat să le ridice doar pe acestea, deci este evident că nu s-a efectuat o percheziție „în orb”? Consider că sancțiunea procesuală propusă, adică nulitatea absolută, este excesivă.

F.2. La art. 162, alin. (4) se modifică și va avea următorul cuprins:

„(4) Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, în termen de 30 de zile de la data ridicării, cu excepția celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii sau pentru care a fost obținut ulterior mandat de percheziție.”

De asemenea, se adaugă un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

„(6) Prin obiecte care nu au legătură cu cauza, potrivit alin. (4) se înțelege orice obiect, suport electronic de date, sau înscris care nu servește ca mijloc de probă pentru dovedirea infracțiunii pentru care a fost autorizată percheziția sau pentru care a fost obținut ulterior mandat de percheziție de la judecătorul competent, potrivit legii.”

Propunerea mi se pare contradictorie.

Se fixează obligația restituirii obiectelor care nu au legătură cu cauza, iar acestea sunt definite prin raportare ladovedirea infracțiunii pentru care a fost autorizată percheziția”. Dar, art. 159 alin. (13) teza a II-a CPP obligă organul care efectuează percheziția domiciliară să ridice întotdeauna obiectele sau înscrisurile „în privința cărora există suspiciunea că pot avea legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu”, aceasta fiind evident alta decât cea pentru care s-a autorizat percheziția.

Propunerea pare să dorească lămurirea acestei dileme arătând că nu se restituie totuși obiectele care nu au legătură cu cauza, dar „pentru care a fost obținut ulterior (s.n. – R.S.) mandat de percheziție”. Legea nu prevede însă nicăieri vreo procedură de solicitare și obținere a unui mandat de percheziție retroactiv, adică ulterior percheziției.

Nu exclud posibilitatea de a se reglementa o procedură de acest gen, oarecum asemănătoare celei de confirmare de către judecător a supravegherii tehnice autorizate de procuror, procedură în cadrul căreia judecătorul să valideze sau să invalideze ridicarea, în urma percheziției domiciliare deja autorizate, a altor obiecte decât cele ce vizează fapta cercetată.

Pare chiar că o atare procedură se introduce prin propunerea de completare a Codului cu art. 1711, având următorul conținut:

(1) Obiectele, înscrisurile sau datele informatice predate sau ridicate silit, potrivit art. 170 și 171 pot fi folosite ca probe numai pentru dovedirea infracțiunilor ce fac obiectul dosarului în care au fost solicitate. În cazul în care, pe parcursul percheziționării, se descoperă indicii din care rezultă suspiciuni de săvârșire a altor fapte penale, se poate solicita mandat de percheziție și în legătură cu acele fapte sau persoane (s.n. – R.S.).

(2) Obiectele, înscrisurile sau datele informatice care nu au fost utilizate în scopul prevăzut la alin. (1) se restituie proprietarului sau se distrug, după caz, în termen de 30 de zile de la data la care se constată că nu sunt utile pentru dovedirea faptei aflată în curs de cercetare penală pentru care au fost predate ori ridicate silit sau pentru care ulterior a fost obținut mandat de percheziție sau care au fost ridicate silit în mod legal.”

Propunerea este ca, atunci când se identifică bunuri ce au legătură cu o altă faptă penală decât cea pentru care s-a autorizat percheziția, acestea să fie ridicate doar după ce se solicită un nou mandat de percheziție. Deci, nu pare a fi un mandat ulterior, așa cum precizează art. 162 alin. (4) și alin. (6).

Trecând peste această inconsistență terminologică, procedura din art. 1711 este însă evident contraproductivă.

Pentru a obține o autorizație de percheziție, procurorul întocmește un referat cu un anumit conținut reglementat de lege, iar la referat atașează dosarul cauzei. Când să facă acest lucru procurorul, dacă el se află la percheziția autorizată inițial? Întrerupe percheziția inițială, se întoarce la sediul parchetului, întocmește referatul, merge la judecător (participarea sa la soluționarea cererii este obligatorie prin lege), după care se întoarce la percheziție? Cât timp îi este necesar, dacă locul percheziționat este în altă localitate decât sediul parchetului? Și dacă totuși obține noua autorizație, mai este ținut de regula de la art. 159 alin. (3) CPP, știut fiind că perchezițiile domiciliare nu pot începe după ora 2000? Așteaptă ora 600 a zilei următoare? Ce se întâmplă la locuința celui percheziționat în tot acest timp? Se stă așteptându-l pe procuror? Pentru ce durată și cu ce riscuri? Dacă percheziția se efectuează într-o zonă cu riscuri ridicate pentru integritatea fizică a organului judiciar, normăm o procedură care le prelungește? O asemenea abordare nu are nicio legătură cu complexul de reguli tactice de efectuare a unei percheziții. Pe de altă parte, nu protejează nici intimitatea celui percheziționat, căci durata de violare a domiciliului acestuia se prelungește.

Mai mult, este bizar că instituim o atare cerință – obținerea unui nou mandat de percheziție domiciliară în legătură cu bunurile identificate în locuința percheziționată, dar care nu au legătură cu fapta cercetată, procedură ce se derulează chiar în timpul de efectuare a percheziției – în condițiile în care, pentru ipoteza în care bunurile căutate sunt transferate în alt loc decât cel percheziționat, dispozițiile art. 158 alin. (3) CPP instituie o procedură mult mai flexibilă, care îi permite procurorului să extindă căutarea și în locul învecinat. Adică, permitem percheziția într-un alt loc prin decizia procurorului, dar pentru ridicarea de obiecte din chiar locul indicat în mandatul de percheziție îi cerem procurorului să obțină un alt mandat.

Chiar nu văd logica unor proceduri atât de complicate, ineficiente și dăunătoare actului de justiție.


[1] Hotărârea instanței spaniole este citată în C.E.D.O., cauza Prado Bugallo c. Spaniei, Hotărârea din 18 februarie 2003, parag. 24.
[2] R. Slăvoiu, Verificarea legalității procedeelor probatorii în camera preliminară, publicat pe JURIDICE.ro, 16.10.2017.


Asist. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.