Studiu privind modificarea Codului de procedură penală (iii). Urmărirea penală și camera preliminară
25 aprilie 2018 | Radu SLĂVOIU
Radu Slăvoiu
O serie de propuneri de modificare ale Codului de procedură penală pe care le găsesc incoerente sunt cele din titlurile privind „Urmărirea penală” și „Camera preliminară”.
I. Urmărirea penală
A. Se dorește, în primul rând, o nouă reglementare a începerii in rem şi a continuării in personam a urmăririi penale.
Se propune modificarea art. 305 alin. (1) în următorul sens: „(1) Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) şi sunt indicate numele persoanelor ce se presupune că ar fi săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării, organul de urmărire penală dispune obligatoriu începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi făptuitori. Toate probele administrate în această perioadă, fără respectarea acestor condiții sunt lovite de nulitate absolută și nu pot fi utilizate împotriva persoanei a cărei identitate era indicată la data administrării lor.”
De asemenea, la art. 305 se introduce alin. (11), cu următorul cuprins: „(11) În toate celelalte situaţii, altele decât cele menţionate la alin. (1) organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă. În termen de maxim 1 an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă organul de urmărire penală este obligat să procedeze fie la începerea urmăririi penale cu privire la persoană, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune aceasta măsură, fie la clasarea cauzei”.
Se modifică și art. 307, referitor la aducerea la cunoștință a calității de suspect, în următorul sens:
„(1) Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, cu descrierea tuturor elementelor constitutive ale acesteia şi a probelor din care rezultă săvârşirea faptei, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Lipsa acestor elemente atrage nulitatea absolută a actului de efectuare în continuare a urmăririi penale faţă de suspect.
(2) Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 305 alin. (1) şi persoana faţă de care există bănuiala rezonabilă este cunoscută, organul de urmărire penală va aduce la cunoştinţă, de îndată, calitatea de suspect, sub sancţiunea nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea acestei prevederi faţă de aceasta după aflarea identităţii persoanei.
(3) Organul de urmărire penală poate începe și continua urmărirea penală fără a aduce la cunoștință calitatea de suspect, în condițiile alin. (1) și (2) numai atunci când persoana față de care există bănuiala rezonabilă lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut.”
Noutatea principală este dată de împrejurarea că, în situaţia în care în actul de sesizare sunt indicate numele prezumtivilor făptuitori, organul de urmărire penală dispune „începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi făptuitori„. Argumentul iniţiatorilor este că astfel „se evită abuzurile organelor de urmărire penală, care cunosc cine este prezumtivul făptuitor, aleg să nu înceapă urmărirea penală cu privire la acesta, pentru a administra în lipsă probe, fără a asigura prezenţa avocatului suspectului. Nu aceasta a fost voinţa legiuitorului atunci când a reglementat această procedură. Ca atare, s-au prevăzut condiţii clare când se începe urmărirea penală cu privire la faptă şi făptuitor”.
În opinia mea, aceste propuneri sunt fundamental greşite.
Concepţia Codului de procedură penală a fost aceea ca organele de urmărire penală să formuleze „acuzaţii în materie penală” împotriva unei persoane numai atunci când au fost administrate suficiente probe din care să rezulte că acea persoană este cea care a comis fapta. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO. De aceea se declanşează mai întâi faza de investigare a faptei (începerea in rem a urmăririi penale) şi abia apoi, atunci când probele administrate conduc la un anumit grad de certitudine în privinţa persoanei făptuitorului, cea de investigare a persoanei (continuarea in personam a urmăririi penale).
Ce propune amendamentul în discuţie? Ca unei persoane să i se atribuie calitatea procesuală de suspect pe baza unei simple sesizări. Adică, de pildă, dacă pe scara unui bloc se produce o ceartă între doi vecini și unul dintre ei depune o plângere mincinoasă împotriva celuilalt, acuzându-l de tâlhărie, organul judiciar, fără a verifica în niciun fel realitatea acestei sesizări, îi va atribui obligatoriu calitatea de suspect. De ce? Pentru că în plângere este indicată identitatea făptuitorului.
Precizez că dispoziţiile art. 289-290 CPP nu îl obligă pe cel care formulează sesizarea să furnizeze vreun mijloc de probă în sprijinul susținerilor sale. Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 307 alin. (2) în forma propusă spre modificare, organul de urmărire penală nu poate efectua la acest moment procesual niciun act de urmărire penală, nici măcar audierea celui care a introdus plângerea, întrucât nu a adus la cunoștința persoanei indicate în plângere calitatea sa de suspect. Asemenea acte sunt lovite de nulitate absolută.
Care este efectul practic? Că propunerea de modificare încurajează în mod evident delațiunea.
Sunt de acord că trebuie sancționată practica unor organe de urmărire penală de a efectua acte in rem, deși din probe rezultă cine este făptuitorul, dar aceasta este atributul procedurii de cameră preliminară, iar practica judiciară cunoaște suficiente cazuri în care astfel de situații au fost invalidate de judecători, cu consecința nulității actelor efectuate în aceste condiții. Mi se pare total absurd ca, prin lege, să eliminăm orice minim standard de probă atunci când formulăm acuzații penale la adresa unei persoane. Oare astfel înțeleg inițiatorii să protejeze drepturile fundamentale ale omului?
Pe de altă parte, propunerile sunt şi incoerente, pentru următoarele motive:
a) conform modificării art. 305 alin. (1), calitatea de suspect se dobândeşte dacă sunt îndeplinite trei condiţii: (i) sesizarea să fie legal întocmită; (ii) să lipsească vreun impediment de la art. 16 CPP; (iii) să fie indicat în sesizare numele făptuitorului.
Nu este necesară nicio probă care să confirme sesizarea (reamintesc că cel care formulează sesizarea nu are şi obligaţia legală de a furniza vreo probă în sprijinul ei).
Dar, art. 77 CPP arată că suspectul este „persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză (s.n. – R.S.), rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit fapta prevăzută de legea penală”. Contradicţia este atât de evidentă încât orice comentariu este de prisos.
b) conform art. 307 alin. (2), propus spre a fi introdus, „atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 305 alin. (1) şi persoana faţă de care există bănuiala rezonabilă (s.n. – R.S.) este cunoscută, organul de urmărire penală va aduce la cunoştinţă, de îndată, calitatea de suspect, sub sancţiunea nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea acestei prevederi faţă de aceasta după aflarea identităţii persoanei”.
Un text care nu face altceva decât să sporească incoerenţa reglementării. Deduc că o persoană dobândeşte calitatea de suspect când identitatea sa este indicată în sesizare…dar i se aduce la cunoştinţă această calitate procesuală când faţă de ea se conturează o bănuială rezonabilă.
Numai că acelaşi text de lege propune „sancţiunea nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea acestei prevederi față de aceasta după aflarea identității persoanei”.
Cu alte cuvinte, făptuitorul indicat în sesizare devine automat suspect, trebuie să îi fie adusă la cunoştinţă această calitate abia atunci când organele judiciare au „o bănuială rezonabilă”, dar nu se poate efectua vreun act de urmărire penală după ce este cunoscută identitatea făptuitorului dacă nu i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect.
Mă întreb…de unde înţeleg iniţiatorii că ar rezulta acea „bănuială rezonabilă” despre care vorbesc în art. 307 alin. (2)?
c) potrivit art. 307 alin. (1), în forma propusă spre modificare, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduce la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, cu indicarea „probelor din care rezultă săvârșirea faptei„.
Dar…potrivit art. 305 alin. (1) CPP făptuitorul devine suspect exclusiv pe baza sesizării în care îi este indicat numele, iar „toate probele administrate în această perioadă, fără respectarea acestor condiții sunt nule absolut și nu pot fi utilizate împotriva persoanei a cărei identitate era indicată la data administrării lor”.
Să recapitulăm: în sesizare se indică numele făptuitorului, fără a exista pentru cel care a formulat sesizarea vreo obligaţie de a furniza probe. Organul de urmărire penală îi atribuie obligatoriu făptuitorului calitatea de suspect, iar dacă nu procedează astfel orice probă administrată este nulă aboslut şi se exclude din cauză. Art. 10 alin. (3) CPP arată că suspectul trebuie informat de îndată cu privire la calitatea sa, art. 307 alin. (1), propus spre modificare, mai adaugă ceva despre „bănuiala rezonabilă”, dar organul judiciar nu are dreptul să administreze vreo probă şi să efectueze vreun act de urmărire penală.
După care inițiatorii cer aceluiaşi organ judiciar nici mai mult nici mai puțin decât să aducă la cunoştinţa suspectului această calitate … indicându-i probele din care rezultă săvârşirea faptei, adică acele probe despre care art. 305 şi art. 307 precizează explicit că sunt nule absolut dacă vor fi administrate, adică pur şi simplu le interzice. De unde, deci, să rezulte aceste probe?
Cred că orice comentariu referitor la această reglementare este absolut inutil …. mai puţin cel din motivarea iniţiatorilor: „Ca atare, s-au prevăzut condiţii clare când se începe urmărirea penală cu privire la faptă şi făptuitor”.
d) art. 305 alin. (11) teza I, propus spre a fi introdus, ne arată că: „În toate celelalte situaţii, altele decât cele menţionate la alin. (1) (s.n.), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă”.
Prin urmare, începerea in rem a urmăririi penale se dispune în alte situaţii decât cele indicate în art. 305 alin. (1). Care sunt acestea: (i) când identitatea făptuitorului nu este indicată în sesizare; sau (ii) când sesizarea nu este legal întocmită; sau (ii) când există vreun impediment de la art. 16 CPP.
Deci se propune ca urmărirea penală să înceapă in rem şi în cazul unor sesizări absurde (de tipul „m-au răpit extratereștrii și m-a eliberat Iisus”), şi când făptuitorul este decedat, şi când fapta este amnistiată. Care este logica?;
e) art. 305 alin. (11) teza a II-a, propus spre a fi introdus, prevede: „În termen de maxim 1 an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă organul de urmărire penală este obligat să procedeze fie la începerea urmăririi penale cu privire la persoană, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune aceasta măsură, fie la clasarea cauzei”.
Acest text introduce un nou impediment în exercitarea acţiunii penale – pe care iniţiatorii uită să îl menţioneze şi în art. 16 CPP – şi anume neidentificarea făptuitorului în termen de 1 an de la data începerii urmăririi penale in rem.
Propunerea este absurdă.
În primul rând, ea contrazice flagrant instituţia prescripţiei răspunderii penale. Prin art. 154 CP fixăm termene de prescripţie a răspunderii penale de minim 3 ani, dar cerem identificarea făptuitorilor în termen de 1 an, altfel cauza se clasează? De ce oare mai avem prescripție?
Fixăm reguli că omorul este imprescriptibil, adică stabilim că această infracţiune este atât de gravă încât societatea nu o uită vreodată….dar clasăm cauza dacă organul judiciar nu a identificat autorul în termen de 1 an de la începerea urmăririi penale. Adică, după 1 an şi o zi de la începerea in rem a urmăririi penale pentru omorul imprescriptibil, ucigaşul se poate prezenta liniştit la uşa secţiei de poliţie cu declaraţia olografă de recunoaştere şi poate da interviuri televizate în care să descrie cum a ucis victima, indicând şi unde a îngropat-o, poate conduce poliţistul la locul faptei, poate să îi predea şi toporul cu urme de sânge…. şi rezultatul este unul singur: i se va comunica o ordonanţă de clasare.
În al doilea rând, este evidentă discrepanța între două reglementări: pe de o parte, normăm atribuirea calității de suspect printr-o singură cerință simplistă – indicarea unui nume într-o sesizare, fără a fi nevoie de nicio probă – iar pe de altă parte obligăm organul judiciar care muncește 1 an și o zi pentru a strânge probe ca să afle cine a comis fapta… să claseze cauza pentru că nu a muncit suficient de rapid. Cu alte cuvinte, sancționăm munca procurorului și polițistului care nu înțeleg să transforme pe nimeni în suspect doar pentru că „li se pare”, ci pe bază de probe solide, și în același timp încurajăm delațiunea.
Mă întreb, în aceste condiții, dacă nu cumva organele judiciare care anchetează fapte cu autori necunoscuți nu vor fi tentate să recurgă la o practică de genul următor: nu reușesc să identifice făptuitorul … cheamă autorul sesizării și îi cer să treacă un nume, oricare, într-un supliment de sesizare, astfel încât să se evite clasarea. Și brusc, oricare dintre noi putem avea șocul că am devenit peste noapte suspecți de omor, viol, tâlhărie, corupție etc. Îmi amintesc că rațiunea declarată a propunerilor de modificare a Codului de procedură penală era cea privind o transpunere adecvată în legislația națională a unei Directive europene privind prezumția de nevinovăție…
B. Se modifică dispozițiile din materia redeschiderii urmăririi penale, astfel:
B.1. Se elimină posibilitatea redeschiderii urmăririi penale atunci când procurorul ierarhic superior, verificând legalitatea ordonanței de clasare, constată că nu a existat împrejurarea pe care clasarea s-a întemeiat.
Logica acestei propuneri îmi scapă. Inițiatorii motivează astfel: „limitarea în timp a dreptului procurorului ierarhic superior de a infirma soluția de clasare a procurorului care a desfășurat cercetarea, în absența unor probe noi, având în vedere că starea de incertitudine cu privire la vinovăția sau nu a unei persoane nu poate dura o perioadă de timp nelimitată. Astfel, orice procuror ierarhic are obligația ca, în termen de 6 luni de la pronunțarea soluției, să se asigure că acea soluție este legală și, în absența unor noi probe, soluția va rămâne definitivă în privința acelei fapte”.
Numai că nelegalitatea clasării poate fi constatată și în absența unor probe noi, dacă procurorul ierarhic superior observă o aplicare greșită în cauză a dispozițiilor art. 16 CPP. Spre exemplu, s-a apreciat greșit că este incidentă o lege de amnistie, s-a calculat eronat un termen de prescripție a răspunderii penale, s-a dat eficiență unei cauze de nepedepsire deși condițiile legale nu erau întrunite. Pentru aceste situații nu rămâne decât remediul plângerii reglementate de art. 336 și următoarele CPP. Din oficiu ele nu mai pot fi constatate de procurorul ierarhic superior. Nu văd rațiunea, mai ales în condițiile în care redeschiderea era oricum supusă controlului judecătorului de cameră preliminară.
B.2. Se modifică redeschiderea urmăririi penale pentru apariția de fapte sau împrejurări noi.
Astfel, dispozițiile art. 335 alin. (1) vor avea următoarea formă: „(1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată că au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ulterior, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoștință de apariția faptei sau împrejurării noi, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale. Dispozițiile art. 317 se aplică în mod corespunzător. Redeschiderea este supusă confirmării, potrivit alin. (4)”.
Motivația inițiatorilor este cea expusă la pct. B.1: să nu se prelungească nejustificat incertitudinea privind vinovăția persoanei.
Interesant este că modificarea propusă nu evită acest risc. Deși se instituie termenul de 6 luni, el nu curge de la apariția noii împrejurări, ci de la momentul la care procurorul ierarhic superior ia cunoștință despre aceasta. Deci, dacă o nouă împrejurare apare în cauză după 10 ani de la clasare și nu a intervenit încă prescripția, redeschiderea este posibilă imediat ce procurorul a aflat despre situație.
C. Apar modificări în materia plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală.
Astfel:
C.1. Denumirea marginală și cuprinsul art. 340 se modifică după cum urmează:
”Art. 340 – Plângerea împotriva actelor procurorului
(1) Persoana a cărei plângere a fost respinsă conform art. 339, prin ordonanţă sau rechizitoriu, poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
(3) Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.
(4) Dispoziţiile art. 289 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(5) În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii”.
Practic, propunerea este de a se extinde controlul judecătorului de cameră preliminară, prin mecanismul plângerii, asupra tuturor actelor sau măsurilor procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, similar reglementării existente în prezent în cazul soluțiilor de clasare.
Principial, consider propunerea admisibilă, dar nu îi văd rostul. Pentru verificarea legalității actelor de urmărire penală este reglementat și în prezent controlul judecătorului de cameră preliminară, numai că el se realizează în procedura camerei preliminare și nu prin mecanismul plângerii. Plângerea la judecător este admisă, în prezent, doar împotriva soluțiilor de clasare, pentru că acestea nu pot fi verificate în camera preliminară, întrucât această fază procesuală presupune o trimitere în judecată.
Care este deci logica pentru care complicăm procedura judiciară? Poate fi identificat avantajul că, fiind verificată legalitatea tuturor actelor de urmărire penală de către judecător în chiar timpul urmăririi penale, acestea pot fi refăcute imediat de organul de urmărire penală, și astfel se evită soluțiile de restituire a cauzei la parchet după trimiterea în judecată.
Care ar fi dezavantajele? În primul rând, complicăm reglementarea. Dacă dosarul ajunge în faza camerei preliminare, în mod logic judecătorul va trebui să verifice care acte de urmărire penală au fost supuse controlului prin mecanismul plângerii în cursul urmăririi penale, întrucât pe acestea nu se mai poate pronunța, existând autoritate de lucru judecat a încheierii date de judecătorul care a soluționat plângerea. Vor exista deci acte de urmărire penală posibil de verificat în camera preliminară și acte inadmisibil de verificat.
În al doilea rând, identific riscul tergiversării procedurilor judiciare. Inculpatul va fi tentat să atace orice act de urmărire penală, știind că plângerea sa ajunge în cele din urmă să fie soluționată de un judecător. Dosarul se va „plimba” în permanență între parchet și instanță[1]. Este evident că urmărirea penală va fi îngreunată. Care este rostul în condițiile în care există faza camerei preliminare?
În al treilea rând, se naște riscul să nu se mai poată desfășura judecata. Reamintesc că există propunerea ca repartizarea tuturor cauzelor să se facă aleatoriu, deci plângerile succesive vor ajunge să fie rezolvate de judecători diferiți. Pe de altă parte, se propune introducere în materia incompatibilității a dispozițiilor art. 64 alin. (11), conform cărora: „Judecătorul de cameră preliminară (s.n. – R.S.) nu poate judeca în fond sau o cale ordinară sau extraordinară de atac cu privire la aceeaşi cauză, iar cel care a participat la judecarea cauzei în fond sau a unei căi ordinare de atac nu poate participa la judecarea unei căi extraordinare de atac”. Subliniez că incompatibilitatea îl vizează nu doar pe judecătorul care a derulat procedura de cameră preliminară, ci pe orice judecător de cameră preliminară, indiferent de atribuția judiciară pe care a exercitat-o[2]. Deci, va fi incompatibil pe fond și judecătorul care a soluționat plângerea contra actelor de urmărire penală. Ținând cont de numărul mare al actelor de urmărire penală, este lesne de dedus cât de rapid se poate „provoca” incompatibilitatea judecătorilor unei instanțe de a judeca fondul cauzei.
C.2. În materia soluțiilor, art. 341 alin. (6) lit. c) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„c) admite plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale şi în ipoteza în care urmărirea penală este completă, însă soluţia este neteminică, fundamentată pe o apreciere eronată a probelor, dacă prin acestea nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea”.
Propunerea mi se pare absolut fantasmagorică, din mai multe motive:
a) în primul rând, este greu de găsit o formulare legislativă mai complicată decât aceasta;
b) în al doilea rând, probabil pentru că și inițiatorii au întâmpinat dificultăți în a înțelege sensul frazei pe care au conceput-o, pur și simplu…au uitat să precizeze ce soluție se dispune în cauză.
Textul reglementează două ipoteze de admitere a plângerii, anume:
– atunci când probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale
– atunci când urmărirea penală este completă, însă soluţia este netemeinică, fundamentată pe o apreciere eronată a probelor.
Prima ipoteză este ilogică prin ea însăși. Dacă probatoriul este complet și nu se impune redeschiderea urmăririi penale, ceea ce înseamnă că nu se identifică împrejurări care să invalideze soluția de renunțare la urmărirea penală, de ce se admite plângerea?
Să presupunem totuși că se admite plângerea. Ce face judecătorul de cameră preliminară în continuare? Nu mai aflăm din amendamentul propus. Presupun că se va desființa soluția de renunțare la urmărirea penală. Și apoi, în cauză care va fi soluția? Propunerea uită pur și simplu să ne spună. Inițiatorii nu realizează că una este să admiți plângerea și alta este să dispui soluția în cauză. Ce face judecătorul care admite plângerea când probatoriul este complet și nu se impune trimiterea cauzei la procuror pentru redeschiderea urmăririi penale? Dispune clasarea? Dar dacă constată că renunțarea este netemeinică, fundamentată pe o „apreciere eronată a probelor”? Le reapreciază și…? Trimite cauza la procuror, o clasează el însuși?
c) în al treilea rând, aceiași inițiatori propun introducerea acestui text pentru soluționarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a unei plângeri împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală.
Motivația: „Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 733/2015 a constatat că dispozițiile sunt parțial neconstituționale necesitând modificări privind admiterea plângerilor împotriva soluțiilor de renunțare la urmărirea penală”.
Mai rar atâta lipsă de seriozitate într-o propunere legislativă.
Da, este reală observația privind decizia Curții Constituționale nr. 733/2015, mai există în plus și decizia nr. 23/2016 pe tema renunțării la urmărirea penală. Dar, în urma acestor decizii ale Curții, Codul de procedură penală a fost deja modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, adică în urmă cu 2 ani.
În prezent, potrivit art. 318 alin. (12)-(16) CPP, renunțarea la urmărirea penală dispusă de procuror parcurge, la sesizarea procurorului, o procedură obligatorie de validare de către judecătorul de cameră preliminară, care se pronunță prin încheiere definitivă. În această procedură suspectul este citat, potrivit art. 318 alin. (14) CPP, deci își poate expune argumentele privind eventuala netemeinicie sau nelegalitate a soluției de renunțare și să solicite clasarea cauzei, iar judecătorul poate să înlocuiască soluțiile între ele.
În aceste condiții, reglementăm și o plângere distinctă a suspectului împotriva soluției procurorului? Când să fie formulată: înainte de sesizarea obligatorie a judecătorului de către procuror, în același timp sau după ce judecătorul a pronunțat încheierea…definitivă? În plus, potrivit art. 339-340, suspectul trebuie să adreseze mai întâi plângerea procurorului ierarhic superior, deși acesta a verificat oricum soluția în temeiul art. 318 alin. (12)? O mai verifică o dată și o infirmă, deși a sesizat judecătorul de cameră preliminară și acesta a confirmat-o? Care este termenul în care suspectul poate face plângerea la procurorul ierarhic superior, căci art. 339 alin. (4) CPP, care nu este propus spre modificare, fixează termenul de 20 de zile numai în cazul clasării? Să înțelegem că plângerea împotriva renunțării poate fi făcută de suspect oricând?
d) prin reformularea art. 341 alin. (6) lit. c) se pierde pur și simplu o situație reglementată în favoarea suspectului. Cea în care judecătorul constată că soluția clasării este corectă, dar temeiul ei de drept a fost reținut eronat. Nu înțeleg rațiunea pentru care se elimină această situație din reglementare.
C.3. Tot în materia soluțiilor, art. 341 alin. (7) pct. 2. lit. b) și lit. d) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală sau anulează actul nelegal efectuat de procuror ori obligă la refacerea lui, dacă mai este cazul
d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dacă prin acestea nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.”
În contextul în care se intenționează ca plângerea la judecătorul de cameră preliminară să vizeze orice act de urmărire penală (astfel cum am arătat la pct. C.1), la art. 341 alin. (7) pct. 2. lit. b) se introduce, în mod logic, și soluția anulării de către judecător a actului nelegal atacat.
Mai greu de înțeles este de ce această soluție devine specifică doar plângerii formulate în cauze în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, pentru care este destinat alin. (7), nu și în cauzele fără punere în mișcare a acțiunii penale, pentru care reglementarea este cea de la alin. (6). Evident, și suspectul poate ataca actul de urmărire penală nelegal, dar – în concepția inițiatorilor – el nu poate să obțină de la judecător anularea acestui act, pentru că o atare soluție nu este prevăzută prin proiectul de modificare. De ce oare îi mai permitem atunci să atace actul?
Totodată, semnalez și faptul că reglementarea generează diferențieri nejustificate și nefirești între regimul de atacare a actelor de urmărire penală. Astfel:
– dacă un act de urmărire penală este atacat prin plângere în cursul urmăririi penale, calea de atac se va soluționa de procurorul ierarhic superior și apoi, în caz de respingere, inculpatul are posibilitatea de a adresa plângerea judecătorului de cameră preliminară, care se pronunță prin încheiere definitivă
– în schimb, dacă legalitatea actului de urmărire penală este atacată prin plângere la procurorul ierarhic superior, care o respinge, inculpatul poate opta să nu introducă plângere la judecătorul de camera preliminară, ci să aștepte faza camerei preliminare, în care poate critica din nou legalitatea actului (nefiind verificat anterior de un judecător, nu există autoritate de lucru judecat, deci verificarea este permisă în camera preliminară), având la îndemână și contestația. Deci, o triplă analiză asupra aceleiași probleme
– tot o triplă verificare va exista și atunci când plângerea vizează soluția clasării, iar judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) CPP, pentru că și această încheiere se poate ataca prin contestație, iar calea de atac privește modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.
Propunerea de modificare a alin. (7) pct. 2 lit. d) nu are nevoie de vreun comentariu special. Se propune ca judecătorul să poată schimba temeiul de drept al soluției de renunțare la urmărirea penală. Cu ce oare? … nu știm, căci această soluție nu are decât un singur temei de drept. Numai clasarea poate fi dispusă pe temeiuri diferite, cele de la art. 16 CPP. Probabil s-a dorit să se facă referire la înlocuirea soluției de renunțare la urmărirea penală cu o soluție de clasare, ceea ce este oricum posibil și în prezent în baza art. 318 alin. (15) lit. b) CPP.
II. Camera preliminară
Propunerile care mi-au atras atenția sunt cele ale art. 346 alin. (3) CPP, anume:
A. Modificarea lit. a) în următorul sens:
„Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea vizează nerespectarea dispozițiilor art. 328 sau dacă atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății ori urmărirea penală a fost efectuată de o unitate de parchet ce nu avea competența materială sau personală prevăzută de lege;”
Argumentul inițiatorilor este elocvent. Citez: „În procedura de judecată în camera preliminară, potrivit textului în vigoare de la art. 345, se prevede posibilitatea prezentării doar de înscrisuri noi. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017 s-a constatat neconstituționalitatea normei astfel încât în camera preliminară pot fi administrate orice mijloace de probă nou prezentate, se pot pune concluzii de către părțile în proces și procuror, citarea fiind obligatorie. În același sens se impune și modificarea alin. (3), lit. a) a art. 346 (s.n. – R.S.)”.
Este evident că decizia Curții Constituționale nr. 802/2017, care se referă la mijloacele de probă ce pot fi administrate în cursul camerei preliminare pentru a se stabili legalitatea sau nelegalitatea actelor de urmărire penală, nu are pur și simplu nicio legătură cu modificarea art. 346 CPP, referitoare la soluțiile din camera preliminară.
Analizând propunerea în sine, semnalez două aspecte:
– se dorește ca restituirea cauzei să se dispună pentru orice neregularitate a rechizitoriului. Soluția mi se pare excesivă. Nimeni nu dorește rechizitorii informe, dar este exagerat să „întoarcem” procedura judiciară doar pentru faptul că, de pildă, procurorul a omis să indice în rechizitoriu cuantumul total al cheltuielilor judiciare
– se intenționează ca restituirea cauzei să se dispună și atunci când urmărirea penală a fost efectuată de o unitate de parchet ce nu avea competența materială sau personală prevăzută de lege. Această propunere are legătură cu modificarea dispozițiilor art. 281 CPP, prin introducerea în rândul nulităților absolute a situației de nerespectare a competenței în faza de urmărire penală. Semnalez însă că propunerea de modificare are în vedere orice caz de nerespectare a competenței materiale sau personale a organului de urmărire penală, nu doar pe cele în care urmărirea a fost efectuată sau supravegheată de un procuror de la un parchet inferior celui legal competent, ci și pe cele în care este vorba de un procuror de la un parchet superior celui legal competent. Deși modificarea are la bază decizia Curții Constituționale nr. 302/2017, aceasta face referire în realitate doar la prima situație (parchet inferior), sens în care indic spre consultare parag. 48 din decizie. Mai mult, dacă se admite restituirea cauzei la parchet și în caz de efectuare a urmăririi penale de către un parchet superior celui legal competent, se naște o contradicție cu dispozițiile art. 325 CPP, care permit în mod expres preluarea de către parchetul superior a cauzelor de competența parchetului inferior, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale.
B. Completarea art. 346, alin. (3) cu lit. d), având următorul cuprins:
„Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
d) din analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale, rezultă că urmărirea penală nu este completă, iar discrepanţa dintre probele administrate în apărare cu cele în acuzare încalcă prevederile art. 5 (s.n. – R.S.)”.
Am mai atras atenția în prima parte a prezentului studiu că funcțiunea fazei de cameră preliminară nu are legătură cu temeinicia acuzației. În acest moment procesual judecătorul analizează numai legalitatea urmăririi penale. Acesta este obiectul camerei preliminare, reglementat prin art 342 CPP, și aceasta este funcția judiciară pe care judecătorul o exercită în această fază procesuală, conform art. 3 alin. (6) CPP: „asupra legalității (s.n. – R.S.) actului de trimitere în judecată și probelor pe care se bazează acesta […] se pronunță judecătorul de cameră preliminară, în condițiile legii”.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară nu poate stabili nicio discrepanță între probe și nici dacă urmărirea penală este sau nu completă, pentru că îi este pur și simplu interzis să evalueze fondul cauzei. El nu poate stabili „ce spun probelor”, ci doar dacă au fost legal administrate. Sarcina de a verifica temeinicia probelor și a acuzației cade în sarcina judecătorului fondului.
Este pur și simplu trist că, după mai bine de 4 ani de aplicare a actualului Cod de procedură penală, inițiatorii unor legi în acest domeniu nu sunt capabili să înțeleagă la nivel elementar structura unui proces penal.
[1] Dispozițiile art. 287 alin. (2) CPP nu sunt incidente, pentru că nu procurorul este cel care îl sesizează pe judecătorul de cameră preliminară.
[2] Din această perspectivă, incompatibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a participa la judecarea fondului va deveni similară incompatibilității judecătorului de drepturi și libertăți, în sensul că ea va trebui reţinută oricare ar fi fost atribuţiile exercitate anterior judecății în cauză, fie atribuții legate de verificarea legalități trimiterii sau netrimiterii în judecată, fie orice alte atribuții (pentru explicarea incompatibilității, din această perspectivă, a judecătorului de drepturi și libertăți, a se vedea A. Zarafiu, Despre incidența cazului de incompatibilitate a judecătorului prevăzut de art. 64 alin. (4) C. proc. pen. Consecințe privind absența unor dispoziții tranzitorii, JURIDICE.ro, 29.01.2018).
Asist. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept
