Necesitatea reintroducerii în Codul de procedură penală a instituției prezentării materialului de urmărire penală
25 aprilie 2018 | Veronica DOBOZI
Veronica Dobozi
„Întrebare, domnule judecător, dacă eu aș fi zugrav – dar de fapt, nu m-ați întrebat, ci mi-ați spus-o pur și simplu, este ilustrativă pentru modul în care se desfășoară acest demers de justiție”.
Franz Kafka – Procesul
Încep prin a spune că nu pot trece cu vederea faptul că politica penală a (noului) Cod penal este aproximativ aceeași din vremea Codului penal Cuza, doar că atunci se jefuiau diligențe, nu bancomate, iar realitatea era (un pic) diferită față de timpurile moderne. Nemulțumirile mele sunt multe față de acest nou Cod penal, dar cea mai importantă se referă la pedepse. Este ca și cum legiuitorul român nu ar avea nici un dram de imaginație sau inspirație în privința pedepselor. În plus, specificul sistemului de drept penal român obligă judecătorul să aplice strict pedepsele prevăzute de lege, nu au de exemplu libertatea judecătorului de pace din SUA, de a adapta anumite sancțiuni, pe care le consideră potrivite, de la caz la caz. Ce înseamnă acest lucru tradus la nivelul străzii, al justițiabilului necunoscător de subtilități juridice? Înseamnă spectrul închisorii plutind peste tot, din mass media până la barurile de la colțul străzii. De ce vorbesc despre pedeapsa închisorii într-un material de procedură penală? Pentru că acesta reprezintă de fapt, pentru justițiabilul care trece prin furcile caudine ale unui proces penal, nu doar finalul procesului, ci însăși esența justiției. Iar toate celelalte instituții juridice devin importante doar în măsura în care pot schimba sau nu destinația spre Rahova sau Jilava. Sau altă unitate de reeducare.
Revenind la tema prezentului articol, cred că s-ar fi putut la fel de bine intitula „Odihnească-se material de în pace prezentarea materialului de urmărire penală!”. De ce era importantă această instituție juridică? Pentru că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, mai precis, art. 250 C. proc. pen., aceasta era momentul la care organul de urmărire penală era obligat să prezinte apărării toate probele în acuzare strânse până atunci. În practică, devenise în general și punctul final al muncii organului de urmărire penală. Poate că această abordare formală, atât din partea unor avocați, care nu mai solicitau probe în apărare la momentul prezentării materialului de urmărire penală, cât și din partea unor procurori, care respingeau toate probele propuse în bloc, a condus la ideea că această prezentare a probelor, către apărare, este doar o formalitate inutilă, iar înlăturarea ei nu ar afecta dreptul acuzatului de a cunoaște probele acuzării, de a putea propune noi probe și de a lua cunoștință de forma finală a acuzării. Expunerea de motive a noului Cod de procedură penală ne vorbește despre o viziune inovatoare, în care aceste drepturi, garantate în primul rând de art. 6 par. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar apoi de textele legale care le transpun în plan național, ar fi respectate prin introducerea noii instituții a camerei preliminare.
Iată însă că practica ne demonstrează, la 4 ani de la aplicarea Codului de procedură penală în această formă, necesitatea reintroducerii unei instituții juridice cel puțin similare fostei prezentări a materialului de urmărire penală, pentru că lipsa acesteia încalcă dreptul acuzatului de a cunoaște probele acuzării în timp util, de a propune probe în apărare și de a-și organiza apărarea. De lege lata, art. 321 C. proc. pen prevede că „de îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului, însoțit de un referat”, iar art. 327 C. proc. pen., stabilește că procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată.
Articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului vorbește la paragraful 3 lit. b) despre dreptul acuzatului de a dispune de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, prin această din urmă sintagmă, jurisprudența CEDO înțelegând atât mijloace materiale, cât și dar și juridice adecvate. În legislația procesual penală actuală, o transpunere identică o realizează art. 10 alin. (2) din C. proc. pen.
Or, ce se întâmplă în practică? La momentul la care organul de urmărire penală consideră că a strâns suficiente probe pentru a putea emite un rechizitoriu, organizează materialul probatoriu și trimite dosarul spre instanța de judecată competentă. Nu mai există nicio obligație pentru procuror de a anunța inculpatul sau apărătorii săi despre încheierea acestei faze esențiale a urmăririi penale. Înainte, art. 250 C. proc. pen., obliga organul de urmărire penală să îi pună în vedere inculpatului că are dreptul de a lua la cunoștință de materialul de urmărire penală (uneori fiind singurul moment din cursul urmării penale când apărarea avea acces la toate probele acuzării), precum și să-i arate încadrarea juridică a faptei săvârșite. Există urmăriri penale și urmăriri penale. La unele, se permite inculpaților să consulte dosarul de urmărire penală, să îl copieze, uneori integral, alteori parțial, la altele nu. Existența prezentării materialului de urmărire penală dădea apărării certitudinea că toate probele strânse în acuzare sunt prezentate în fața apărării, fără a mai exista nimic ocult, iar acest lucru se întâmpla cu mult înainte să se ajungă în fața instanței.
În practică, acum, apărarea ajunge să consulte materialul probatoriu, în integralitatea sa, abia atunci când, primind citația pentru primul termen de judecată în procedura de cameră preliminară, inculpatul sau inculpații află că au fost trimiși în judecată. În privința instanțelor de judecată există numeroase pârghii legale care au adaptat principiul celerității la circuitul dosarului. Astfel, perioada de la citarea inculpatului și până la momentul primului termen în procedura de cameră preliminară este cuprins între o săptămână și două luni, în funcție de încărcătura instanței de judecată cu dosare, a completului, de măsurile preventive care trebuie controlate în dosar, etc. Apoi dosarul mai trebuie să stea și la completul de judecată, ca să pregătească termenul, uneori este la studiu la mai mulți inculpați sau apărători concomitent, în condițiile în care nu cred că am văzut vreun spațiu generos la nicio instanță din țară, la arhiva penală, dedicat apărării și studiului dosarului de către avocați și justițiabili.
Termenele pe cameră preliminară au o regularitate de aproximativ 4 săptămâni, uneori 2 săptămâni. Timpul necesar apărării buimăcite de luarea la cunoștință, pentru prima oară, de unele probe surprinzătoare ale acuzării, este în fapt iluzoriu acordat în procedura actuală, astfel cum a fost ea concepută fără instituția prezentării materialului de urmărire penală. Apoi, să nu uităm că dosarele de urmărire penală pot fi extrem de complexe, în special cele provenite de la unitățile D.N.A. și D.I.I.C.O.T., aproape că nu se măsoară în volume, ci în kilograme. Iată că și volumul de probe poate fi un impediment important al realizării unei apărări efective[1].
Unele probe ale apărării, până să se ajungă pe fond și să fie admise, nu mai pot fi administrate, pentru că unii martori nu mai sunt în țară, ori decedează sau ajung în imposibilitatea de a putea fi audiați, ori starea naturală a unui bun de care depinde un aspect al infracțiunii se schimbă ireversibil până la efectuarea expertizei în fața instanței, etc. În plus, există situații în care etapa de cameră preliminară se întinde pe luni și luni, uneori și un an, sau mai mult, ceea ce îndepărtează foarte mult momentul propunerii de probe.
Toate aceste neajunsuri s-ar fi putut înlătura prin păstrarea instituției prezentării materialului de urmărire penală în noul Cod de procedură penală sau printr-o nouă construcție juridică, care să preia garanțiile conferite apărării de fostul art. 250 c. proc. pen., dar o instituție care să-și găsească locul în faza de urmărire penală.
De altfel, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că nici măcar lipsa unei cereri din partea inculpatului de a avea acces la piesele dosarului sau de a le copia nu justifică faptul că acestuia nu i s-a acordat ex officio, posibilitatea de a le cunoaște[2].
Potrivit art. 78 C. proc. pen., raportat la art. 83 C. proc. pen., suspectul are o mulțime de drepturi. Poate cel mai important drept al său este de a consulta dosarul, drept prevăzut de art. 83 lit. b) C. proc. pen. Strategia acuzării s-ar putea să nu fie aceea de a prezenta toate probele acuzării, poate pentru că unele sunt perisabile (martori ai acuzării care ar putea fi cu ușurință influențați ori documente care nu au ajuns încă la dosar și ar putea să dispară ori să fie modificate/completate). Dacă la momentul la care persoana bănuită (rezonabil) că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală este încunoștințată despre această calitate, proaspăt dobândită, există în anumite cazuri și un risc de a fi modificate/distruse unele probe (eventuale) ale acuzării. Ca urmare, dreptul suspectului este, la acest moment procesual, aproape în totalitate la latitudinea procurorului, spre deosebire de aceleași drept conferit inculpatului, când, prin chiar ipoteză, majoritatea, dacă nu toate probele acuzării, au ajuns deja la dosar. Aici apreciez că se impune o reglementare mai detaliată a dreptului de a consulta dosarul, nu doar acel „în condițiile legii” din text, deoarece există diferențe majore între diferite anchete, însă legea are un singur text, pentru toate.
Apreciez că ar putea fi o soluție o condiționare temporară a întinderii urmăririi penale, cum există spre exemplu în procedura penală italiană, unde procurorul are la îndemnă 6 luni în care să realizeze urmărirea penală, cu posibilitatea prelungirii acestui termen cu încă 6 luni, prelungirea acordându-se doar în situații excepționale[3], iar totalul prelungirilor nu poate depăși 2 ani. O jalonare în timp ar putea să acorde și apărării posibilitatea de a estima când vor fi prezentate în integralitate probele acuzării.
Un alt punct slab al noii reglementări procesual penale este, din perspectiva apărării, și în particular a dreptului acuzatului de a cunoaște probele acuzării, dobândirea târzie a calității de suspect în funcție de începutul urmării penale. Codul de procedură penală permite acuzării să jongleze cu două instituții: urmărirea penală in rem și urmărirea penală in personam.
Astfel, art. 305 C. proc. pen., prevede că organul de urmărire penală poate dispune începerea urmăririi penale in rem, chiar și atunci când autorul este indicat sau cunoscut. Această prevedere legală are o justificare ce ține de strategia urmării penale, care este nepublică și căreia trebuie să i se permită, cel puțin într-o anumită măsură, să caute probe fără ca cel vizat să cunoască aceste aspecte, ca o garanție că acele probe nu pot fi viciate printr-o intervenție a persoanei cercetate.
Dar, la fel ca în aplicarea oricărei alte instituții juridice, și aplicarea facilității conferite de legiuitor organului de urmărire penală trebuie să fie echilibrată de bună-credință. Atunci când se abuzează de perioada acoperită de urmărirea penală in rem, scopul fiind doar acela de a nega persoanei vizate de cercetări drepturile pe care i le conferă art. 78 C. proc. pen., raportat la art. 83 C. proc. pen., în special dreptul de a avea acces la probele dosarului de urmărire penală, atunci fără îndoială se abuzează. Nu și potrivit legii procesual penale, stricto sensu, însă interpretarea cu bună-credință este de esența oricărei legi.
Și în această situație, în opinia mea, o jalonare mai clară în timp a duratei urmăririi penale in rem ar putea să constituie o soluție de prevenire a abuzurilor de tipul celui descris anterior.
Instituția camerei preliminare este departe de a fi acoperit toate aceste neajunsuri întru garantarea drepturilor acuzatului. În plus, chiar garanțiile noi, gândite să confere un plus de siguranță justițiabilului, inclusiv o soluție pentru limitarea în timp a urmăririi penale, prezintă și ele neajunsuri. De exemplu, Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători, prin Hotărârea nr. 802 din data de 07.07.2016, a analizat raportul Inspecției judiciare nr. 2092/IJ/1194/IJ/14404/ST/2016[4], având ca obiect identificarea practicii judiciare în materia contestațiilor privind durata rezonabilă a procesului penal, verificări care au vizat perioada 01.02.2014 – 07.07.2016.
S-a stabilit astfel că procedura de cameră preliminară, deși nu a fost inclusă în categoria procedurilor judiciare care constituie obiectul contestației privind durata procesului, a fost vizată de cererile formulate de justițiabili, ceea ce ar impune o eventuală completare a legislației.
Apoi, dispozițiile art. 4881 C. proc. pen., sunt relativ contradictorii. Alineatul 1, care stabilește printre soluțiile care pot fi date asupra contestației și admiterea acesteia, obligă judecătorul să facă o analiză a urmării penale din perspectiva termenului rezonabil dar, în același timp, alineatul 2 îl limitează, atenționându-l că nu va putea oferi dezlegări asupra problemelor de drept sau de fapt care anticipează modul de soluționare a urmăririi penale. Însă exact care sunt limitele acestei cenzuri, și în ce măsură ea este compatibilă ci desfășurarea urmăririi penale, nu se mai prevede nicăieri.
În plus, chiar și celeritatea trebuie să fie cenzurată uneori. De exemplu, interesul inculpaților este de a se afla adevărul, dacă acesta le relevă nevinovăția în cauză. Acest interes se poate traduce într-o multitudine de cereri de administrare de probe în apărare. Interesul părții civile este de a se finaliza cât mai repede urmărirea penală și apoi judecata, în speranța că va obține o reparație pentru vătămarea suferită. Oricare dintre părți poate formula contestație privind durata procesului penal, chiar dacă în mod logic interesele lor sunt contradictorii, rămânând ca judecătorul care nu poate nici măcar să pipăie fondul, să stabilească un echilibru. O soluție a acestei probleme ar constitui-o un judecător de cameră preliminară care să nu intre pe fondul cauzei și care să poată face un control efectiv de minimă legalitate al probelor ce i se prezintă.
În plus, procedura descrisă de art. 4881 C. proc. pen. nu este disponibilă pentru persoanele vizate de cercetări într-o urmărire penală in rem.
Iată numeroase neajunsuri desprinse din viața de zi cu zi în aplicarea noului Cod de procedură penală, care sperăm să motiveze legiuitorul să îmbunătățească garanțiile drepturilor acuzatului cu ocazia unei viitoare modificări a Codului de procedură penală.
[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Galstyan împotriva Armeniei (Hotărârea din 15 noiembrie 2007), că acordarea a doar câteva ore pentru pregătirea apărării prin consultarea dosarului, încalcă exigențele art. 6 par. 3 lit. b) din Convenție.
[2] Cauza Foucher împotriva Franței (Hotărârea din 18 martie 1997), par. 27.
[3] Codul de procedură penală italian prevede la art.405, cu denumirea marginală (Începerea acțiunii penale. Forme și termene) că „Ministerul public, atunci când nu trebuie să solicite clasarea, exercită acțiunea penală, formulând plângerea, în cazurile prevăzute la titlurile II, III, IV şi V din Cartea a VI-a sau prin cerere de trimitere în judecată.
Cu excepția celor prevăzute de art. 415 bis, ministerul public solicită trimiterea în judecată în termen de șase luni de la data în care numele persoanei acuzate de infracțiune a fost înscris în registrul de sesizare a infracțiunilor. Termenul este de 1 an dacă se procedează pentru oricare din infracțiunile indicate în art. 407, alin. (2), lit. a).(…)
Prelungiri ulterioare pot fi cerute de către ministerul public în cazurile cu o complexitate specială a urmăririi penale sau de imposibilitate obiectivă de a le încheia în termenul prelungit.
Fiecare prelungire poate fi autorizată de către judecător pentru o perioadă nu mai mare de 6 luni.”
[4] A se vedea Hotărârea integrală disponibilă la adresa web, ultima accesare 02.04.2018.
Avocat dr. Veronica Dobozi
Partner – STOICA & Asociații
