ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Dreptul la apărare, drept fundamental al omului, și „secretul profesional al avocatului”. Drept comparat

09.05.2018 | Cătălin ONCESCU
Newsletter
Instagram
Facebook
Cătălin Oncescu

Cătălin Oncescu

I. Câteva idei despre „secretul profesional al avocatului”.

În cadrul Congresului Avocaților din România (2018), doamna av. Maria Slazak, Vicepreședinte al Comitetului pentru Statele din Europa Centrală și de Est în cadrul CCBE (Council of Bars and Law Societies of Europe), a deschis lucrările cu un subiect foarte interesant: „Probleme actuale privind secretul profesional al avocatului în țările din Europa Centrală și de Est”. Iar ideea cea mai importantă a discursului său (cel puțin, cea pe care am reținut-o eu) a fost următoarea: „Secretul profesional nu este un privilegiu al avocatului, ci un drept al oricărui cetățean”. Apoi, doamna av. Maria Slazak a completat și cu următoarea precizare: „Avocatul este singurul care apără cetățeanul în fața aparatului de stat care îl acuză”.

În mod evident, avocatul nu este singurul apărător al cetățeanului, fiind multe alte instituții care apără ordinea și securitatea publică, precum și interesele sau drepturile oamenilor. Într-o lume ideală, în care legea și obligațiile sunt respectate cu strictețe, poate nici nu ar mai fi nevoie de avocați, poliție sau parchete, instanțe de judecată. Însă, în lumea reală, legea și obligațiile nu sunt întotdeauna respectate. Iar la momentul în care un om este acuzat în mod oficial de săvârșirea unei fapte penale, acest acuzat (care, înainte de toate, este om) are dreptul la apărare, avocatul fiind cel care, alături de acuzat, formulează apărarea în funcție de învinuirile aduse de stat, prin Ministerul Public.

Așa cum se cunoaște, dreptul la apărare este un drept fundamental al omului și, datorită importanței sale considerabile, acest drept face obiectul unei protecții deosebit de puternice. Forța mizelor este de așa natură încât redactorii Convenției Europeane a Drepturilor Omului au precizat în mod clar, în parag. (3) al art. 6, exigențele acestei garanții majore: aceste precizări sunt logice în măsura în care dreptul la apărare ocupă o „poziție primordială” în orice societate democratică[1]. În plus, Curtea Europeană insistă asupra exigenței de efectivitate: drepturile recunoscute la art. 6 alin. (3) din Convenție urmăresc să asigure o apărare concretă și efectivă, și nu teoretică și iluzorie.

Cu referire la noțiunea de secret profesional, consider că ar fi de subliniat următoarele garanții pe care le oferă dispozițiile art. 6 alin. (3) din Convenție:

– dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

– dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el sau de un avocat din oficiu.

Pregătirea apărării și asistența oferită de un avocat implică, invariabil, și comunicarea dintre acuzat și avocatul său, indiferent de forma acesteia. Prin urmare, comunicarea care există între avocat și clientul său este garantată și protejată prin dispozițiile Convenției europene. În plus, această „comunicare” și confidențialitatea care o însoțește sunt amintite și în alte acte legislative care stabilesc obiectivele pe care trebuie să le atingă toate Statele membre.

Spre exemplu, Directiva 2013/48/EU privind dreptul de acces la un avocat în procesul penal impune, în cuprinsul Articolului 4 („Confidențialitate”), ca Statele membre să respecte confidențialitatea comunicărilor dintre persoanele acuzate și avocatul lor în exercitarea dreptului de acces la un avocat, prin aceasta înțelegându-se „întâlniri, corespondență, convorbiri telefonice și alte forme de comunicare permise de legislația națională”. Natura absolută a protecției oferite de această Directivă, în special de Articolul 4, stabilește că orice informație obținută cu încălcarea confidențialității avocat – client nu poate fi folosită ca probă în proces.

În egală măsură, dreptul de a avea un apărător constituie și una dintre exigențele procesului echitabil, acest drept fiind aplicabil întregului proces penal, chiar din primele etape ale acestuia[2]. Așadar, începând cu momentul de la care este angajat un avocat, autoritățile trebuie să asigure comunicarea liberă dintre avocat – client.

Însă, dreptul de a fi asistat de un avocat și respectarea dreptului la un proces echitabil nu înseamnă doar asigurarea „contactului” din acuzat și avocatul său, ci impune ca persoana acuzată să poată obține întreaga gamă de servicii asociate în mod specific asistenței juridice. Avocatul trebuie să poată asigura – fără niciun fel de restricție – toate aspectele fundamentale ale apărării persoanei respective: discutarea cazului, organizarea apărării, colectarea de probe, pregătirea pentru interogatoriu etc.[3]

Din punct de vedere istoric, sub aspectul respectării dreptului la apărare ar fi de precizat că, înainte de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost redactate două documente de o însemnătate extraordinară în ceea ce privește afirmarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: Carta Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Aceste instrumente juridice internaționale de protejare a drepturilor fundamentale substanțiale și procesuale ale omului au fost adoptate ca răspuns direct la gravele abuzuri la adresa demnității umane. Așa cum se cunoaște, al Doilea Război Mondial s-a încheiat în anul 1945, dar conflictele și abuzurile asociate acestui război au început cu mult mai devreme. Poate ar fi de amintit că 8 și 9 Mai sunt „Zilele de comemorare și reconciliere în memoria celor căzuți în cel de-Al Doilea Război Mondial”, declarate astfel de către Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluția 59/26 din 22 noiembrie 2004[4]. În egală măsură, nu pot fi negate abuzurile și încălcările flagrante ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului care puteau fi observate în prima parte a Secolului XX și în alte zone ale Globului, nu departe de centrul Europei.

Astfel, prin Declarația Universală a Drepturilor Omului s-a considerat, pe bună dreptate, că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”, iar „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii”. Consider că această declarație nu ne dă voie sa uităm abuzurile statelor totalitare și modul în care se desfășurau procesele penale în acele state și în acele vremuri (fără probe, acuzații inventate, condamnări pentru infracțiuni închipuite etc.).

Sigur, România de azi nu mai este stat totalitar. Însă, Declarația Universală a Drepturilor Omului, chiar dacă a fost adoptată ca un răspuns la abuzurile ce au avut legătură cu cel de-Al Doilea Război Mondial, stabilește o serie de reguli care protejează omul (individul) astfel încât acele abuzuri să nu se mai repete vreodată. Oare câți oameni nevinovați au fost „judecați” și condamnați pe nedrept?! De aceea, aceste instrumente internaționale și ideea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu constituie doar un prilej de a ne aminti vremurile respective, ci reprezintă un mod de prevenție, un mod în care omul (individul) este asigurat că acele abuzuri nu se vor mai întoarce vreodată.

Însă, pentru a înțelege rolul preventiv al acestor principii care protejează omul, rugămintea mea este să nu ne raportăm la un caz anume (dosar penal), la o țară anume sau la un anumit moment, ci să analizăm întregul sistem de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ce are ca scop protejarea individului (a omului) împotriva unor eventuale abuzuri.

Se va observa și că, odată ce un individ este acuzat, avocatul său nu va face altceva decât să ceară a fi respectate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și legea procedurală sau substanțială. Se va observa și că orice persoană, indiferent de funcția, demnitatea sau rolul pe care l-a avut în societate, odată ce a fost acuzată în mod public de săvârșirea unei/unor fapte penale a invocat exact aceleași apărări: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea legii procedurale și substanțiale, indicarea probelor pe care se bazează acuzațiile. Ceea ce demonstrează că, până la urmă, toți suntem la fel, adică oameni, indiferent de funcția, demnitatea sau rolul pe care l-am avut în societate înainte de fi „acuzați” și, bineînțeles, înainte de descoperi (brusc) că există abuzuri.

De aceea, poate ar trebui să fie acordată un pic mai multă atenție cu privire la ce se întâmplă în jurul nostru, mai ales atunci când senzația poate fi aceea că avocații repetă („ca o placă stricată”) că sunt încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Dat fiind că avocații sunt, prin definiție, apărători, dat fiind că ei se află printre primii care reclamă posibile încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, observarea din timp a unor derapaje în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților fundamentale va conduce la reglarea sistemului acuzare – apărare și, bineînțeles, la evitarea unor posibile abuzuri.

Ideea de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale impune statelor obligația de a garanta protecția dreptului la apărare al individului și aceea de a asigura că exercițiul acestui drept se realizează în mod nestingherit. Și, așa cum precizam în cele de mai sus, comunicarea (indiferent de formă) dintre acuzat și avocat trebuie să se bucure de cea mai înaltă protecție.

Un stat nu poate susține că asigură și respectă dreptul la apărare al omului, câtă vreme nu sunt reglementate norme clare, exprese și previzibile, care să îi ofere omului securitatea necesară unei comunicări nestingherite cu avocatul său. Iar această comunicare implică, fără a ne limita doar la acestea: discuțiile pe care avocatul le poartă cu clientul său, consemnările avocatului în baza acestor discuții, propunerile privind stabilirea unei strategii de apărare a clientului, convorbirile telefonice / e-mail / fax etc., înaintarea unor înscrisuri de către client către avocat și viceversa etc.

Și cred că mai trebuie precizat ceva: avocatul nu-și dorește și nu caută să cunoască toate secretele clientului (omului). Cu toate acestea, se întâmplă ca avocatul să aibă foarte multe roluri în relația cu clientul, fără voința sa: psiholog, consultant financiar și contabil, preot, doctor etc. Clientul, fiind într-o perioadă vulnerabilă a vieții sale, caută un sprijin, iar avocatul – prin prisma profesiei sale – încearcă să ajute omul respectiv pe cât posibil. De aceea, garantarea și protejarea secretului profesional înseamnă, înainte de a asigura dreptul la apărare al individului, și respectarea vieții private a omului vulnerabil, individ care are nevoie de sprijin atât profesional, cât și moral.

Protejarea „secretului profesional” nu înseamnă protejarea unor „secrete” ale avocatului, ci protejarea „secretelor” omului (clientului), pe care avocatul este obligat să le protejeze.

Cel mai probabil, formularea aleasă („secret profesional al avocatului”) poate induce următoarele idei eronate: avocații sunt cei care au „secrete”, iar aceste „secrete” sunt informații și date ce ar avea un caracter conspirativ. În realitate, așa cum am precizat deja, aceste „secrete” nu sunt ale avocatului și, mai mult decât atât, acestea reprezintă o parte din viața privată (intimă și de familie) a unui om, având o legătură cu dosarul în care avocatul a fost angajat.

Dar mulți oameni vor cădea în următoarea capcană și vor gândi: „Eu nu sunt infractor și nu am secrete. Statul nu are ce să-mi facă, deoarece nu are nimic cu mine”. Această afirmație este corectă doar atunci când există un stat de drept, un stat în care sunt respectate drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Dar, așa cum spuneam mai sus, sistemul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a luat naștere deoarece au existat abuzuri, iar rolul acestui sistem este să prevină apariția din nou a acelor abuzuri, prin protejarea omului, indiferent dacă este infractor sau nu. Într-un stat abuziv și autoritar nu mai contează dacă un om este sau nu vinovat, nu mai contează drepturile acestuia. Câți dintre cei trimiși în judecată, întemnițați apoi sau chiar condamnați la moarte, au fost vinovați?! Cum se desfășurau procesele în acele state autoritare, fără ca drepturile inerente ființei umane să fie respectate sau măcar amintite?! Din punctul meu de vedere, acesta este rolul principal al afirmării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale: protejarea omului.

De aceea, revin la ideea prezentată la începutul acestui material („Secretul profesional nu este un privilegiu al avocatului, ci un drept al oricărui cetățean”) și îmi permit să adaug următoarea concluzie: respectarea secretului profesional reprezintă respectarea dreptului la apărare al omului și, implicit, respectarea drepturilor și libertăților sale fundamentale.

II. Dreptul național și protecția secretului profesional în alte state.

Din anumite puncte de vedere se poate înțelege că regula stabilită de art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004[5] în cazul magistraților cu privire la percheziţii și măsuri preventive nu se poate aplica identic și în cazul avocaților, însă anumite garanții suplimentare sunt absolut necesare, având în vedere că secretul profesional trebuie respectat și garantat.

Analizând în cele de mai jos doar dispozițiile speciale cu privire la perchezițiile care pot avea loc la biroul unui avocat, la sediul baroului sau chiar la casieriile unde avocații își achită obligațiile pecuniare ce au legătură cu profesia de avocat (proceduri reglementate în alte state), am observat că alte coduri de procedură penală, unele intrate în vigoare cu mult înainte de 01 Februarie 2014, conțin norme speciale și foarte detaliate cu privire la întreaga desfășurare a acestui procedeu probatoriu.

Mai precizez că acestea sunt doar câteva exemple, legislația procesual penală internațională fiind mult mai vastă. De asemenea, am constatat că există reglementări speciale referitoare la metodele speciale de supraveghere sau interceptare a convorbirilor, respectiv la alte procedee probatorii, nu doar în cazul avocaților, ci și cu privire la alte categorii profesionale care sunt obligate să păstreze „secretele” clienților sau pacienților lor.

De aceea, consider că analiza acestor reglementări poate constitui, cel puțin, începutul unor discuții care să conducă la modificarea Codului de procedură penală, deorece este nevoie de o procedură specială care să protejeze „secretul profesional” și, implicit, dreptul la apărare al individului. Iar aceste modificări ar trebui să vizeze toate categoriile profesionale care implică obligația de păstrare a „secretului profesional”.

II.1. România

Așa cum poate fi observat din analiza legislației procesuale naționale (art. 157 – 158 C. pr. pen.), nu există nicio diferențiere între locurile unde se poate desfășura o percheziție, indiferent că este vorba despre biroul unui avocat, cabinetul unui medic, un depozit părăsit sau sediul unei societăți comerciale.

Apoi, constatăm că legea procesuală nu cere ca persoana la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se efectuează percheziţia să aibă calitatea de suspect ori inculpat în dosarul penal în cadrul căruia s-a dispus percheziția. Chiar dacă putem spune că înțelegem această normă (din anumite puncte de vedere[6]), apreciem însă că este necesar ca legea procesuală națională să fie modificată astfel încât să se țină totuși cont de calitatea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se solicită de procuror efectuarea percheziţiei (chiar dacă persoana respectivă nu este și nu va fi participant în procesul penal respectiv).

Potrivit art. 158 alin. (2) C. pr. pen., cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă, în primul rând, descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia. În atare condiții, dacă cererea vizează biroul unui avocat, pare ușor absurd ca încheierea şi mandatul de percheziţie să fie emise de către un Judecător de drepturi și libertăți de la o judecătorie (spre exemplu), doar pentru că în cauza respectivă se efectuează cercetări cu privire la o infracțiune care nu este de competența curții de apel (art. 38 C. pr. pen.). Conform art. 158 alin. (1) C. pr. pen., cadrul procesual necesar pentru a fi dispusă o percheziție este oferit de începerea urmăririi penale cu privire la o faptă (in rem). În același timp, competența personală nu se aplică decât în situația în care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale cu privire la o persoană și se observă că acea persoană, care devine suspect, are o anumită calitate.

Prin urmare, indiferent dacă într-o cauză penală sunt sau nu vizate presupuse fapte ale avocatului, apreciem că este necesar ca percheziția la cabinetul unui avocat să fie dispusă de un Judecător de drepturi și libertăți care își desfășoară activitatea, cel puțin, la nivelul unei curți de apel. Iar această modificare ar trebui să vizeze, în mod corespunzător, și restul persoanelor menționate în art. 38 sau în art. 40 C. pr. pen.

Teoretic, la acest moment, există posibilitatea ca un Judecător de drepturi și libertăți de la orice judecătorie să dispună efectuarea unei percheziții la domiciliul unui judecător de la Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă urmărirea penală a fost începută pentru infracțiuni care sunt de competența materială a judecătoriei. Practic însă, e posibil ca cererea prealabilă formulată de procurorul care își desfășoară activitatea la un parchet de pe lângă o judecătorie să nu fie încuviințată de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[7]. Dar în cazul avocaților nu există un asemenea control prealabil și nici măcar o înștiințare a baroului din care face parte avocatul respectiv, astfel cum există în alte state.

În concluzie, indiferent de gradul parchetului care desfășoară urmărirea penală într-o cauză, apreciem că – atunci când persoana la domiciliul, reşedinţa ori sediul căreia se solicită efectuarea percheziţiei are o anumită calitate – trebuie să fie competent Judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în cazul în care acea persoană ar fi trimisă în judecată (chiar dacă, la momentul percheziției, nu are niciun fel de calitate în dosar sau niciun fel de legătură cu faptele pentru care s-a început urmărirea penală și chiar dacă nu se prefigurează efectuarea în continuare a urmăririi penale față de acea persoană). Iar această modificare ar fi necesară nu doar în cazul percheziției și nu doar în cazul avocaților, ci ar trebui să vizeze toate persoanele care au o anumită calitate ce atrage competența personală (indiferent dacă au sau nu calitate procesuală), respectiv ar trebui să vizeze toate situațiile în care se aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (și, implicit, este necesară intervenția Judecătorului de drepturi și libertăți).

O altă modificare ar trebui să vizeze protejarea arhivei biroului respectiv de avocat (sau a cabinetului medical, spre exemplu), precum și a intrumentelor electronice de lucru. Chiar dacă un avocat săvârșește o faptă penală și este necesară percheziția biroului său, consider că este vădit nelegal ca – în urma percheziției – să fie ridicat calculatorul / laptopul aflat în biroul respectiv sau laptopul personal al avocatului respectiv. Conform art. 168 alin. (9) C. pr. pen., în vederea executării percheziţiei informatice, pentru asigurarea integrităţii datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, se dispune efectuarea de copii (clone), iar percheziția (căutarea) se realizează fiind folosită această clonă a hard-disk-ului. Însă, aceasta înseamnă că organele de urmărire penală vor fi în posesia unei copii (clone) a întregului hard-disk, unde sunt memorate date și informații confidențiale cu privire la toți clienții unui avocat (sau pacienții unui medic).

În același sens, consider că este ilegală realizarea unei căutări în arhiva fizică a biroului (cabinetului medical) respectiv, fiind evident că în acel spațiu există dosarele și informațiile private ale tuturor clienților (pacienților), iar acestea nu pot fi controlate în baza mandatului emis de către Judecătorul de drepturi și libertăți.

Potrivit art. 159 alin. (13) C. pr. pen., organul judiciar „este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală”. Însă, această normă nu impune nicio regulă cu privire la analiza, consultarea și verificarea obiectelor şi înscrisurilor care se găsesc în biroul de avocat (cabinetul medical). Mai mult decât atât, regula impusă de art. 159 alin. (13) C. pr. pen. conduce chiar către concluzia că organul judiciar are posibilitatea să verifice toate obiectele şi înscrisurile pentru a decide care dintre acestea „au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală” și se impune „ridicarea”.

II.2. Moldova

Articolul 1322 din codul de procedură al acestei țări arată că, în vederea descoperirii şi cercetării infracţiunilor, se efectuează următoarele măsuri speciale de investigaţii, cu autorizarea judecătorului de instrucţie: a) cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în acesta a aparatelor ce asigură supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat; b) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice ce asigură înregistrarea; c) interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sau a imaginilor; d) reţinerea, cercetarea, predarea, percheziţionarea sau ridicarea trimiterilor poştale; e) monitorizarea conexiunilor comunicaţiilor telegrafice şi electronice; f) monitorizarea sau controlul tranzacţiilor financiare şi accesul la informaţia financiară; g) documentarea cu ajutorul metodelor şi mijloacelor tehnice, precum şi localizarea sau urmărirea prin sistemul de poziţionare globală (GPS) ori prin alte mijloace tehnice; h) colectarea informaţiei de la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice.

Însă, în ceea ce privește secretul profesional, art. 1322 alin. (10) precizează foarte clar că este interzisă dispunerea şi efectuarea măsurilor speciale de investigaţii cu privire la raporturile legale de asistenţă juridică dintre avocat şi clientul său. Apoi, art. 1329 alin. (9) arată că se interzice stenografierea comunicărilor dintre avocat şi persoana pe care o apără.

II.3. Polonia

Conform art. 225 alin. (3) din Codul de procedură penală polonez, dacă (i) un avocat sau (ii) o altă persoană al cărei domiciliu este percheziționat declară că înscrisurile sau alte documente descoperite în cursul unei căutări se referă la fapte legate de îndeplinirea funcției de apărare, organele care efectuează percheziția trebuie să renunțe la aceste documente, fără a mai analiza conținutul acestora.

Codul de procedură penală polonez reglementează și o excepție de la această regulă, însă doar cu privire la „persoana care nu este avocat”. Se arată că, în acest caz, organele care efectuează percheziția pot transmite documentele instanței care le va analiza și va dispune restituirea acestora, total sau parțial, ori va emite un ordin prin care aceste documente vor fi confiscate.

Însă, așa cum precizam, această excepție vizează strict „persoana care nu este avocat”. Per a contrario, această regulă nu se aplică avocaților. Așadar, dacă un avocat declară că anumite documente descoperite în cursul unei percheziții se referă la fapte legate de îndeplinirea funcției de apărare, aceste documente nu pot fi ridicate, fără excepție.

II.4. Serbia

Conform art. 156 alin. (6) codul de procedură sârb, atunci când este percheziționat un birou de avocatură sau un apartament în care locuiește un avocat, va fi convocat un avocat desemnat de președintele Baroului competent. Dacă avocatul numit de președintele Baroului nu se prezintă în termen de trei ore, căutarea poate fi efectuată fără prezența sa.

II.5. Italia

Potrivit art. 103 C. pr. pen. italian, percheziţiile la birourile apărătorilor sunt permise numai în următoarele cazuri:

a) când aceștia sau alte persoane care desfăşoară permanent activitatea în acelaşi birou sunt inculpaţi, dar numai în scopul confirmării infracţiunii de care sunt acuzați;

b) pentru a descoperi urme sau alte probe materiale ale infracţiunii sau pentru a căuta lucruri sau persoane prestabilite în mod specific.

Se mai arată că, în ceea ce privește avocații, nu se poate dispune sechestrul cu privire la înscrisuri sau alte documente referitoare la obiectul apărării, cu excepția cazului în care acestea reprezintă corpul delict al infracțiunii. De asemenea, atunci când se începe o percheziţie sau se dispune un sechestru la biroul unui avocat, instanţa, sub sancțiunea nulităţii, anunță consiliul baroului pentru ca preşedintele baroului sau consilierul delegat de acesta să poată asista la operaţiuni.

La percheziţiile care au loc în biroul unui avocat, judecătorul procedează personal sau, în cursul anchetelor preliminare, procurorul procedează personal prin decret motivat de autorizare din partea judecătorului.

Cu privire la alte procedee probatorii, alin. (5) al art. 103 C. pr. pen. italian stabilește că nu se permite interceptarea conversaţiilor sau comunicărilor avocaților, nici cea între aceştia şi persoanele asistate de ei.

În finalul acestui articol, codul italian stabilește că rezultatele percheziţiilor, sechestrelor, interceptărilor conversaţiilor sau comunicărilor, executate cu încălcarea dispoziţiilor precedente, nu pot fi folosite.

II.6. Cehia

Secțiunea 85b a codului de procedură penală din Cehia precizează că, în cazul efectuării unei percheziții domiciliare în biroul unui avocat, dacă există documente care conțin fapte care fac obiectul confidențialității avocatului, autoritatea care efectuează percheziția trebuie să solicite cooperarea Uniunii Naționale a Barourilor din Cehia.

Autoritatea care efectuează percheziția este îndreptățită să verifice conținutul acestor documente numai în prezența și cu consimțământul unui reprezentant al Uniunii Naționale a Barourilor din Cehia, care este desemnat de către președintele Uniunii Naționale a Barourilor din Cehia dintre angajații Uniunii sau dintre avocați.

Se mai arată că, dacă reprezentantul Uniunii se opune verificării conținutului unui document, acesta trebuie sigilat astfel încât să nu fie verificat, distrus sau deteriorat, iar documentul respectiv va fi transmis Uniunii. Documentul va putea fi totuși consultat dacă se obține autorizația instanței superioare celei care a dispus percheziția. Această instanță va emite autorizația de consultare a respectivului document dacă ajunge la concluzia că acesta nu conține date cu privire la care avocatul este obligat să păstreze secretul profesional; în caz contrar, cererea de consultare a documentului va fi respinsă.

II.7. Franța

Potrivit art. 56-1 din Codul procedură penală francez, percheziţiile în biroul unui avocat sau la domiciliul acestuia nu se pot efectua decât de către magistratul care desfășoară instrucția şi în prezenţa Decanului baroului sau a delegatului acestuia, în baza unei hotărâri scrise şi motivate emise de respectivul magistrat. La începutul percheziţiei, magistratul aduce la cunoştinţa Decanului baroului (sau a delegatului acestuia) hotărârea respectivă, prin care se indică natura infracţiunii sau a infracţiunilor cu privire la care se desfășoară investigaţile, motivele care justifică percheziţia şi obiectul acesteia. Magistratul şi Decanul baroului (sau delegatul acestuia) sunt singurii care au dreptul să consulte sau să ia cunoştinţă de documentele sau obiectele găsite la faţa locului, înainte ca acestea să fie ridicate, dacă va fi cazul.

Codul de procedură penală francez mai arată, tot în art. 56-1, că nu se poate ridica niciun document sau obiect care are legătură cu alte infracţiuni decât cele menționate de hotărârea magistratului. Dispoziţiile prezentului alineat trebuie respectate sub sancţiunea nulităţii. Magistratul care efectuează percheziţia veghează ca investigaţiile desfășurate să nu aducă atingere liberei exercitări a profesiei de avocat.

Interesant este că Decanul baroului (sau delegatul acestuia) se poate opune ridicării unui document sau unui obiect dacă apreciază că ridicarea este neregulamentară („serait irrégulière”). În acest caz, documentul sau obiectul trebuie pus sub sigiliu închis. Aceste operaţiuni fac apoi obiectul unui proces-verbal în care se menţionează obiecţiile Decanului baroului (sau ale delegatului său) şi care nu se ataşează la dosarul de procedură. Acest proces-verbal, precum şi documentul sau obiectul pus sub sigiliu închis sunt trimise de îndată Judecătorului pentru libertăţi şi detenţie, împreună cu originalul sau o fotocopie a dosarului de procedură. În termen de cinci zile de la primirea acestora, Judecătorul pentru libertăţi şi detenţie se pronunţă cu privire la contestaţie prin ordonanţă motivată care nu poate fi atacată cu recurs.

Judecătorul pentru libertăţi şi detenţie audiază magistratul care a efectuat percheziţia şi, dacă este cazul, pe Procurorul Republicii, precum şi pe avocatul al cărui birou sau domiciliu a fost percheziţionat, precum şi pe Decanul baroului (sau pe delegatul acestuia). Judecătorul pentru libertăţi şi detenţie poate deschide sigiliul în prezenţa acestor persoane.

Dacă Judecătorul pentru libertăţi şi detenţie apreciază că nu este nevoie ca documentul sau obiectul să fie ridicat, atunci dispune restituirea lor imediată, precum şi distrugerea procesului verbal care privește operaţiunile şi, dacă este cazul, anularea tuturor trimiterilor către acest document, la conţinutul său, sau către obiectul respectiv, care ar figura în dosarul de procedură. În caz contrar, dispune transmiterea acestora și a procesului-verbal la dosarul de procedură. Această decizie nu exclude posibilitatea ulterioară ca părţile să solicite nulitatea ridicării, în faţa instanţei de judecată sau, după caz, în faţa camerei de instrucţie.

Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi cu privire la percheziţiile efectuate în sediile barourilor sau la casieriile care guvernează respectarea obligațiilor pecuniare ale avocaților. În acest caz, atribuţiile conferite Judecătorului pentru libertăţi şi detenţie sunt exercitate de Preşedintele Tribunalului de mare instanţă care trebuie informat în prealabil cu privire la percheziţie. Aceeași procedură este valabilă şi pentru percheziţia efectuată în biroul sau la domiciliul Decanului baroului.


[1] J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, ed. Hamangiu, op. cit., p. 501.
[2] CEDO, cauza Murray c. Regatul Unit, hotărârea din 8 februarie 1996; CEDO, cauza Magee și Averill c. Regatului Unit, hotărârea din 6 iunie 2000; CEDO, cauza Salduz c. Turciei, hotărârea din 27 noiembrie 2008.
[3] CEDO, cauza Dayanan c. Turciei, hotărârea din 13 Octombrie 2009; CEDO, cauza A.T. c. Luxemburg, hotărârea din 9 aprilie 2015.
[4] A se vedea articolul „Zilele de comemorare și reconciliere în memoria celor căzuți în cel de-Al Doilea Război Mondial”, publicat pe JURIDICE.ro.
[5] Art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „(1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii”.
[6] Spre exemplu, ne putem gândi la situația în care autorul unei infracțiuni a ascuns produsul infracțiunii în camera unui hotel sau în locuința unei persoane, fără ca persoana respectivă să aibă cunoștință despre această chestiune sau vreo legătură cu infracțiunea în sine.
[7] Art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „(1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii”.


Avocat Cătălin Oncescu, Baroul București
Doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea din București

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Dreptul la apărare, drept fundamental al omului, și „secretul profesional al avocatului”. Drept comparat”

  1. Buna seara,

    În Franța e vorba de judecătorul care efectuează instrucția. Se cheamă juge d’instruction si nu inteleg de ce il traduceti prin magistratul care realizeaza instructia.

    Ce mai mi se pare interesant in Franta e ca un birou al unui avocat nu poate fi niciodata impanzit de microfoane in numele supravegherii. Si nici emailurile nu ii pot fi interceptate.

    Multumesc pentru articol, foarte interesant si mi se pare si foarte necesar

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate