Judecătoria Sectorului 4. Indicarea de către reclamant a locului de muncă al pârâtului, în vederea citării acestuia. Aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ. Raportul dintre dreptul la viaţă privată şi liberul acces la justiţie
18 mai 2018 | Gabriel ULUITU
Gabriel Uluitu
Deliberând asupra cererii de reexaminare a încheierii din data de 21.12.2017 pronunţată în dosarul nr. xxx/4/2017 prin care s-a anulat cererea de chemare în judecată, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. xxx/4/2017/a1 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, petentul-reclamant C.N. a formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii de anulare pronunţată în dosarul nr. xxx/4/2017.
În motivarea cererii, petentul-reclamant a învederat că opţiunea sa procesuală evidenţiată în cererea de chemare în judecată a fost aceea de a solicita instanţei, în temeiul art. 155 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. pr. civ., citarea pârâtului la sediul instituţiei în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea. În mod obiectiv nu poate să cunoască domiciliul acestei persoane, cu care nu a avut nicio relaţie personală, profesională sau contractuală.
Art. 155 C. pr. civ. nu prevede exclusiv citarea pârâtului la domiciliu, astfel că modalitatea aleasă de citare este conformă dispoziţiilor procedurale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 200 alin. (4)-(7) C. pr. civ.
Analizând încheierea de anulare pronunţată la data de 21.12.2017 în dosarul nr. xxx/4/2017, instanţa constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 21.12.2017, instanţa a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.N., conform art. 200 alin. (3) C. pr. civ.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că a fost pusă în vedere îndeplinirea următoarelor obligaţii:
1. obligaţia de a preciza cererea de chemare în judecată cu privire la adresa domiciliului ori reşedinţei pârâtului M.L.I.;
2. obligaţia de a indica codul numeric personal şi respectiv codul unic de înregistrare, codul de înregistrare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale pârâţilor, în măsura în care acestea îi sunt cunoscute;
3. obligaţia de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 210 lei.
Respectiva adresă a fost comunicată reclamantului la data de 06.12.2017, potrivit procesului-verbal de înmânare a actelor de procedură aflat la fila 35 din dosarul cauzei.
La data de 11.12.2017, reclamantul a depus la dosar, prin reprezentant convențional, cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată cu privire la codul de înregistrare fiscală al pârâtei C.P.S.M.A.I., învederând imposibilitatea indicării în cauză a numărului de înmatriculare în registrul comerțului al acestei pârâte, având în vedere faptul că pârâta nu beneficiază de un asemenea element de identificare și nici a contului bancar al instituției, întrucât acesta nu îi este cunoscut.
A mai învederat reclamantul imposibilitatea indicării în cauză a codului numeric personal al pârâtului M.L.I. întrucât acesta nu îi este cunoscut.
Din verificarea sistemului informatic ECRIS și a înscrisurilor din dosarul cauzei, s-a constatat faptul că reclamantul nu s-a conformat în totalitate dispozițiilor instanţei, în termenul fixat şi comunicat acestuia, neîndeplinind obligaţia de a preciza cererea de chemare în judecată cu privire la adresa de domiciliu ori reşedinţei pârâtului M.L.I. Pentru aceste motive instanţa a dispus anularea cererii de chemare în judecată.
Asupra cererii de examinare, instanţa reţine următoarele:
Potrivit art. 200 alin. (7) C. pr. civ., incident în prezenta cauză, cererea se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).
Examinând lucrările dosarului nr. xxx/4/2017, rezultă că prin rezoluţia din data de 27.11.2017 i s-a pus în vedere petentului-reclamant ca în termen de 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii, să precizeze adresa domiciliului ori reşedinţei pârâtului M.L.I., de a indica codul numeric personal şi respectiv codul unic de înregistrare, codul de înregistrare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale pârâţilor, în măsura în care acestea îi sunt cunoscute şi de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 210 lei.
Instanţa a reţinut îndeplinite condiţiile privind indicarea datelor de identificare ale pârâţilor cunoscute şi de a timbra cererea, însă neîndeplinirea obligaţiei de a indica domiciliul ori reşedinţa pârâtului M.L.I.
Se reţine că, potrivit art. 10 alin. (1) C. pr. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
La data de 11.12.2017, petentul-reclamant a depus la dosar o cerere şi un înscris prin carea a arătat că înţelege să solicite instanţei comunicarea citaţiei pârâtului M.L.I. la locul de muncă, intrucât nu cunoaşte codul numeric personal al acestuia. În cererea de reexaminare, reclamantul a precizat şi faptul că nu a avut niciun raport contractual, profesional ori personal cu acest pârât.
Instanţa reţine, aşadar, că petentul-reclamant s-a conformat solicitării instanţei în limitele posibilităţilor sale. În absenţa oricărui raport anterior cu pârâtul, reclamantul nu putea să obţină detalii despre domiciliul ori reşedinţa acestuia. Totodată, întrucât nu cunoaşte codul numeric personal al pârâtului, nu putea să obţină de la autorităţile locale nici informaţii suplimentare, întrucât astfel de informaţii nu sunt comunicate doar pe baza numelui persoanei repestive.
Se va reţine însă, contrar susţinerilor reclamantului, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ. nu pot fi interpretate în modaliatatea propusă de acesta, întrucât locul de citare nu este alternativ, aşa cum susţine reclamantul, textul de lege fiind edictat în sensul că numai atunci când domiciliul nu este cunoscut partea va fi citată la reşedinţă, iar atunci când nici aceste date nu sunt cunoscute se poate dispune citarea părţii la locul de muncă.
Textul de lege stabileşte o ordine imperativă, care rezultă din formularea aleasă de legiuitor, respectiv în cazul în care nu locuiesc la domiciliu şi în lipsa acestora – a reşedinţei ori a locului ales de acestea. Soluţia legislativă asigură echilibrul între două imperative concurente: dreptul reclamantului de acces la justiţie, în vederea citării pârâtului, respectiv, dreptul pârâtului la viaţă privată, care poate fi afectat în mod nejustificat dacă citaţia este comunicată la locul de muncă.
Ingerinţa în dreptul la viaţă privată al pârâtului este însă proporţională şi justificată atunci când domiciliul acestuia ori reşedinţa nu sunt cunoscute reclamantului, astfel încât citarea se va realiza la locul de muncă, dacă acesta este cunoscut. În prezenta cauză, constatând că reclamantul nu deţine date suplimentare pentru identificarea domiciliului pârâtului, respectiv codul numeric personal sau seria şi numărul actului de identitate, şi că nu putea să obţină adresa de domiciliu a acestuia, se impune, pentru a nu restricţiona accesul reclamantului la justiţie, citarea la locul de mună al pârâtului.
Pe cale de consecinţă, instanţa urmează să revină asupra măsurii de anulare şi să trimită cauza la completul iniţial învestit, conform dispoziţiilor art 200 alin. (8) C. pr. civ. (Judecătoria Sectorului 4, Încheierea finală de dezînvestire din data de 14.03.2018, nepublicată)
Comentariu:
1. Referirea din art. 155 alin. (1) pct. 6 teza finală C. pr. civ. la posibilitatea citării persoanelor fizice la „locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă” dă dreptul reclamantului ca, în ipoteza în care nu cunoaşte domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori locul ales de către acesta în vederea citării, să indice prin cererea de chemare în judecată adresa locului de muncă al pârâtului.
2. Imposibilitatea indicării de către reclamant a domiciliului sau reşedinţei pârâtului trebuie să fie una obiectivă. Astfel cum a reţinut instanţa, există o limită a posibilităţii reclamantului de a cunoaşte datele de identificare ale persoanei pârâte. Această limită este determinată de inexistenţa unui raport contractual, profesional ori personal cu pârâtul şi de necunoaşterea codului numeric personal al acestuia.
În schimb, dacă aceste date sunt cunoscute (toate sau numai unele, cum ar fi, spre exemplu, numele şi codul numeric personal), reclamantului nu i se recunoaşte posibilitatea de a alege între indicarea domiciliului sau reşedinţei, pe de-o parte, şi indicarea locului de muncă al pârâtului, pe de altă parte.
Decisiv în determinarea soluţiei aplicabile, de la caz la caz, va fi raportul dintre dreptul reclamantului de acces la justiţie, în vederea citării pârâtului, respectiv, dreptul pârâtului la viaţă privată. Acest drept ar putea fi afectat în mod nejustificat dacă citaţia este comunicată la locul de muncă, însă numai în situaţia în care reclamantul, fără să se afle în imposibilitate de a cunoaşte domiciliul, reşedinţa sau locul ales în vederea citării, a indicat prin cererea de chemare în judecată locul de muncă al pârâtului.
3. Urmare a citării la locul de muncă, pârâtul poate arăta instanţei că reclamantul cunoştea repere suficiente pentru a putea afla şi indica prin cererea de chemare în judecată sau în procedura de regularizare a cererii domiciliul, reşedinţa ori locul ales în vederea citării. Astfel, pârâtul poate dovedi exercitarea de către reclamant a dreptului conferit de art. 155 alin. (1) pct. 6 teza ultimă C. pr. civ. cu rea-credinţă, împrejurare care îi dă posibilitatea de a solicita, în temeiul art. 12 alin. (2) teza I C. pr. civ., repararea de către reclamant a prejudiciilor materiale şi/sau morale cauzate.
4. Codul de procedură civilă utilizează o terminologie specifică – „locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă” – care excedează noţiunii de „loc de muncă” utilizate în Dreptul muncii. Dar, accepţiunea lato sensu a noţiunii de „loc de muncă”, necantonată exclusiv în sfera Dreptului muncii, corespunde expresiei din art. 155 alin. (1) pct. 6 teza ultimă C. pr. civ.
Ne referim la împrejurarea că noţiunea de „loc de muncă”, în sensul extins pe care l-am evocat, poate să se refere la orice persoană fizică ce desfăşoară, cu caracter curent, o activitate lucrativă, indiferent de statutul juridic specific dat de desfăşurarea respectivei activităţi: salariat, cooperator, funcţionar public, demnitar, profesionist [în sensul art. 3 alin. (2) C. civ.].
Conf. univ. dr. Gabriel Uluitu
Of Counsel Partner SĂVESCU & ASOCIAȚII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
