Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

România la CEDO: cauza pendinte O.C.I. și alții. Procedura de returnare a copiilor, risc de supunere la violență domestică, și obligația pozitivă impusă în mod direct instanțelor naționale (printre altele). UPDATE: Hotărârea CEDO (instanțele naționale nu și-au îndeplinit obligațiile specifice incidente, ba chiar au făcut niște afirmații înfiorătoare în motivările aferente)
22.05.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL

Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

22 mai 2019: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în complet de trei – comitet, și deci în unanimitate și definitiv de pe acum, arată că:

1. Declares the application admissible;

2. Holds that there has been a violation of Article 8 of the Convention;

3. Holds that no separate issue arises under Article 3 of the Convention;

4. Holds
(a) that the respondent State is to pay, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:
(i) EUR 12,500 (twelve thousand five hundred euros) jointly to the applicants, plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;
(ii) EUR 3,645 (three thousand six hundred and forty-five euros) to the first applicant, plus any tax that may be chargeable to her, in respect of costs and expenses;
(b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement, simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period, plus three percentage points;

5. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Mai redăm și următorul pasaj care arată cât de bine pregătite în drept CEDO sunt unele instanțe din România. Pasaj de altfel care demonstrează că vina pentru această condamnare aparține numai și numai instanțelor, și mai ales unui complet al Curții de Apel București:

40. The Court reiterates that in the context of an application for return, which is distinct from custody proceedings, it is primarily for the national authorities of the requested State, which have, inter alia, the benefit of direct contact with the interested parties, to establish the best interests of the child and evaluate the case in the light of the exceptions provided for by the Hague Convention (see Ferrari v. Romania, no. 1714/10, § 46, 28 April 2015, and Anghel, cited above, § 80). Nevertheless, the Court must satisfy itself that the decision-making process leading to the adoption of the impugned measures by the domestic courts was fair and allowed those concerned to present their case fully, and that the best interests of the child were defended (for details, see X v. Latvia, cited above, § 102, with further references). This means, in the circumstances of the present case, that the Court must assess whether the allegations of “grave risk” raised by the first applicant before the domestic courts were genuinely taken into account by those courts (ibid., §§ 106, 107 and 115, with further references).

(…)

42. The domestic courts, while condemning in general terms abuse against children and reaffirming their right to respect for their dignity, were nevertheless satisfied that what the second and third applicants had suffered at the hands of their father had only been occasional acts of violence and would not reoccur “often enough to pose a grave risk” (see paragraphs 13 and 14 above). Moreover, the Court of Appeal seems to have considered that the children’s right not to be subject to domestic abuse was “to a larger or lesser extent debatable (see paragraph 14 above). The Court fails to see how those statements fit in with the relevant provisions of domestic law prohibiting in absolute terms domestic corporal punishment (see, mutatis mutandis, D.M.D. v. Romania, cited above, § 49). In fact, such assessments of the children’s rights run counter to the very prohibition of domestic abuse against children and cast doubt on the decision-making process.

(notă MMB – Doamne Dumnezeule Mare, cum să motiveze astfel o instanță în România ce mai este și Curtea de Apel București?!?!!?!?!?!?!?!?!?! Și într-o speță ce privește copilași?!?!?!?!?!? Alo! – sau poate sunt eu sensibilă pentru că sunt mamă și nu înțeleg cum ar fi vreodată acceptabil să lovești un copil, carne din carnea ta, sufletul tău cel mai de preț (știu, știu, devin chiar patetică), și mai ales când acea persoană nici măcar nu are forța ta fizică?!?! Dacă aș fi judecătorii din acest complet, mâine aș ieși la pensie specială și/sau pur și simplu aș alege să mă fac avocat de părinți violenți fizic cu ai lor copilași. Dar nu aș mai putea rămâne judecător cu o astfel de motivare făcută publică la nivel european și care va apărea în cărțile de drept CEDO de acum înainte. Nu-i așa că e frumos ca numele judecătorilor să fie anonimizat – cum numai în România e posibil?!?! Arată clar transparență și răspundere pentru deciziile pe care le pronunță.)

(…)

44. Furthermore, there is nothing in the domestic courts’ decisions that leads the Court to believe that they considered that the children were no longer at risk of being violently disciplined by their father if returned to his care. In fact, it can be inferred from the reasoning of the Bucharest Court of Appeal that that court accepted that if such a risk reoccurred, the Italian authorities would be able to react and to protect the children from any abuse of their rights, but only “if the risk was brought to their attention and supported by evidence” (see paragraph 14 above).

45. On this point, the Court notes that as member States of the European Union (“the EU”), both States are parties to the Brussels II bis Regulation, which is thus applicable in the case (see K.J. v. Poland, cited above, § 58). That Regulation, which builds on the Hague Convention, is based on the principle of mutual trust between EU member States (see Royer v. Hungary, no. 9114/16, § 50, 6 March 2018). However, in the Court’s view, the existence of mutual trust between child-protection authorities does not mean that the State to which children have been wrongfully removed is obliged to send them back to an environment where they will incur a grave risk of domestic violence solely because the authorities in the State in which the child had its habitual residence are capable of dealing with cases of domestic child abuse. Nothing in the Hague Convention or in the Brussels II bis Regulation allows the Court to reach a different conclusion.

46. In this connection, and bearing in mind that a child’s return cannot be ordered automatically or mechanically when the Hague Convention is applicable (see Neulinger and Shuruk v. Switzerland [GC], no. 41615/07, § 138, ECHR 2010, and M.K. v. Greece, no. 51312/16, § 75, 1 February 2018), the Court considers that the domestic courts should have given more consideration to the potential risk of ill-treatment for the children if they were returned to Italy. They should have at least ensured that specific arrangements were made in order to safeguard the children.

47. In the light of the above, and notwithstanding the principle of subsidiarity, the Court concludes that the domestic courts failed to examine the allegations of “grave risk” in a manner consistent with the children’s best interests within the scope of the procedural framework of the Hague Convention.

48. There has accordingly been a violation of Article 8 of the Convention.

:: hotărârea CEDO

***

229 mai 2018: Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 49450/17
O.C.I. si altii împotriva României
depusă la 23 iunie 2017 și comunicată la 13 februarie 2018

1. Obiectul cererii (precum este rezumat de CEDO și tradus de mine repede cu Google Translate)

Cererea se referă la o presupusă încălcare a dreptului reclamanților (mama și fii ei) la respectarea vieții de familie în măsura în care o hotărâre judecătorească a ordonat copiilor să se întoarcă la locul lor obișnuit de reședință în Italia, acolo unde locuiește tatăl lor, pronunțată în cadrul unor proceduri care, potrivit reclamanților, nu au ținut pe deplin seama de riscul grav al faptului că întoarcerea ar expune copiii la vătămări fizice sau psihice din cauza faptului că tatăl lor a fost violent față de ei în trecut (excepție prevăzută la articolul 13 din Convenția de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii).

2. Întrebări comunicate

1. A fost încălcat dreptul reclamanților la respectarea vieții de familie, contrar articolului 8 din Convenție, în contextul procedurii de returnare a copiilor care a dat naștere la decizia finală nr. 178 din 30 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 34969/3/2015 (1319/2016)?

În particular, instanțele judecătorești naționale (Tribunalul București și Curtea de Apel București) au ținut cont în mod corespunzător de probele aduse în fața acestora, în special de casetele video și evaluările psihiatrice, în evaluarea riscului la care s-ar expune al doilea și al treilea reclamant din cauza violenței domestice pricinuite de tatăl lor, dacă s-ar întoarce acasă în Italia?

2. Instanțele naționale și-au îndeplinit obligațiile pozitive conform celor impuse de articolul 3 din Convenție (a se vedea D.M.D. v. România, nr.23022 / 13, §§ 49-51, 3 octombrie 2017)?

În special, au luat în considerare în mod corespunzător riscul abuzurilor domestice întâmpinate de cel de-al doilea și al treilea solicitant, dacă s-ar întoarce la locuința tatălui lor din Italia?

3. Jurisprudența CEDO relevantă invocată chiar de CEDOHotărârea din 3 octombrie 2017, D.M.D. împotriva României, cererea nr. 23022/13:

49. The Court further notes that the District Court in the first round of the proceedings acquitted D.D., having found no crime in “his occasionally inappropriate behaviour towards the applicant” (see paragraph 9 above). Along this vein, the County Court later seemed to consider that “isolated and random” acts of violence could be tolerated within the family sphere (see paragraph 13 above). The Court fails to see how this statement fits in with the relevant provisions of domestic law prohibiting in absolute terms domestic corporal punishment (see paragraph 21 above). Moreover, the Court notes that the Council of Europe recognises that the best interests of the children, which unquestionably include the respect for their rights and dignity, are the cornerstone of the protection afforded to children from corporal punishment (see paragraphs 25 to 29 above).

50. It is also to be noted that the overriding concern in the 1989 United Nations Convention on the Rights of the Child (see paragraph 30 above) is dignity. Such a value is consistent with both evolving international law on human rights and the developing psychological perspective in jurisprudence. Respect for the dignity of children is consonant with provision of those elements important to their growth as full members of the community. Assuring basic dignity to the child means that there can be no compromise in condemning violence against children, whether accepted as “tradition” or disguised as “discipline”. Children’s uniqueness – their potential and vulnerability, their dependence on adults – makes it imperative that they have more, not less, protection from violence, including from domestic corporal punishment, the latter being invariably degrading (see General Comment No. 13 (2011) cited at paragraph 32 above).

51. It is thus clear that respect for children’s dignity cannot be ensured if the domestic courts were to accept any form of justification of acts of ill‑treatment, including corporal punishment, prohibited under Article 3. In this context, the Court considers that Member States should strive to expressly and comprehensively protect children’s dignity which in turn requires in practice an adequate legal framework affording protection of children against domestic violence falling within the scope of Article 3, including a) effective deterrence against such serious breaches of personal integrity, b) reasonable steps to prevent ill-treatment of which the authorities had, or ought to have had, knowledge, and c) effective official investigations where an individual raises an arguable claim of ill-treatment (see M. and M. v. Croatia, cited above, § 136, and Söderman v. Sweden [GC], no. 5786/08, §§ 80 and 81, ECHR 2013).

dr. Mihaela Mazilu-Babel


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “România la CEDO: cauza pendinte O.C.I. și alții. Procedura de returnare a copiilor, risc de supunere la violență domestică, și obligația pozitivă impusă în mod direct instanțelor naționale (printre altele). UPDATE: Hotărârea CEDO (instanțele naționale nu și-au îndeplinit obligațiile specifice incidente, ba chiar au făcut niște afirmații înfiorătoare în motivările aferente)”

  1. În urma publicării acestui articol, am fost apelată de un domn ziarist pe o rețea de socializare și rugată să ofer un punct de vedere.

    Acest punct de vedere a fost comprimat într-un paragraf și publicat astăzi într-un ziar de tiraj național, la pagina 3: „Cazul ne arată, încă o dată, că avem situații în care deși legislația e foarte clară, instanțele naționale aleg totuși să acționeze în contra ei (contra legem). Arată necesitatea unei legislații care să reglementeze răspunderea obiectivă în sarcina judecătorilor care pronunță aceste hotărâri și din vina cărora România este în continuare condamnată la CEDO. Personal consider că judecătorii completului de la CAP ar trebui să se retragă și să devină, ce doresc, avocați de părinți violenți de exemplu, însă nu judecători, prin necunoașterea de drept și lipsa de imparțialitate dovedite

    Comentariul în forma inițială era astfel:

    „Introductiv, și pentru cititorii mereu suspicioși, precizez că la momentul în care am descoperit această cauză că aștepta pe rolul CEDO, și am tradus-o în cadrul proiectului meu România la CEDO, nu cunoșteam pe niciuna dintre părțile implicate. Abia la câțiva ani distanța, și cu câteva săptămâni înainte de hotărârea CEDO despre care discutăm azi, am fost contactată de mama – reclamantă și doar pentru a o calma cu privire la șansele unei hotărâri favorabile. Ca atare, nu am avut și nu am niciun interes personal în această cauză.

    Pe fond, de ce mi se pare mie hotărârea aceasta importantă este că ne arată, încă o dată, faptul că pot exista situații în care deși legislația e foarte clară, instanțele naționale țin totuși să acționeze în contra ei (contra legem cum spunem noi juriștii în latină) și totodată în contra obligațiilor internaționale de protecție a unor drepturi fundamentale ce sunt asumate de al lor stat.

    Mai mult, ce mai putem observa din această hotărâre este faptul că în România, dacă vrei să afli numele completului care a semnat o motivare înfiorătoare ce este pusă la colț de Curtea de la Strasbourg și ce va apărea – cel mai probabil – în mai toate cărțile de drept CEDO viitoare, nu e suficient să mergi doar pe pagina de jurisprudență http://www.rolii.ro, pentru că acolo vei găsi hotărârea anonimizată inclusiv în ceea ce privește numele judecătorilor – aspect particular și care, de exemplu, nu se regăsește în alte țări europene precum Italia sau Franța. Ca atare, nu te poți proteja de astfel de judecători nici să vrei.

    In fine, această hotărâre ne arată că există necesitatea de a reglementa în mod expres o răspundere obiectivă (adică indiferent de necesitatea de a proba vreo formă de vinovăție) în sarcina judecătorilor pentru hotărârile pe care le pronunță și din vina cărora România este condamnată la CEDO, în unanimitate și definitiv, precum a fost cazul acum unde negru pe alb Curtea de la Strasbourg afirmă că instanțele naționale „deși au condamnat în termeni generali abuzul împotriva copiilor și au reafirmat dreptul la respectul demnității copiilor (…) [totuși] Curtea de Apel București a considerat că dreptul copiilor de a nu fi supuși la violență domestică era “mai mult sau mai puțin discutabil”. De aceea, “instanțele naționale au eșuat în a examina susținerile cu privire la « riscul ridicat « într-o manieră conformă cu interesul superior al copiilo[r]”, încălcându-se astfel articolul 8 din Convenție.

    Din punct de vedere personal, adică din punctul de vedere al meu ca părinte – posibil viitor justițiabil în acest domeniu sensibil, consider că judecătorii completului de la Curtea de Apel București ar trebui să se retragă și să devină, de doresc, avocați de părinți violenți cu ai lor copilași. Dar judecători nu ar mai trebui să rămână deoarece o atare hotărâre arată, pe lângă necunoașterea de drept, o vădită lipsă de imparțialitate. Mai mult chiar, sper că acești judecători măcar nu-și bat proprii copilași acasă. O astfel de faptă ar fi și mai înfiorătoare decât motivarea hotărârii ce a fost de CEDO condamnată.”

  2. Alin CLINCEA spune:

    Cunosc judecători care, atunci când le-am citat din vreo hotărâre a C.E.D.O. (ex. despre arestare preventivă, despre cerințele de motivare a unei hotărâri), aproape că au izbucnit în râs (cu solemnitatea cuvenită justiției, bineînțeles – și nu cred că din cauză că aș fi spus vreo tâmpenie avocățească), în timp ce procuroarea de ședință mă privea fix și cu un dezgust visceral…

    Ce spun semizeii de la C.E.D.O. este o glumă învechită pe la noi. Desigur, dacă subiectul judecății este vreo „vedetă”, alta este povestea: vezi ședințe care țin doar pentru un dosar câte o jumătate de zi, vezi interminabile pledoarii, vezi judecăți penale care durează ani, vezi „finețuri” procedurale, trimiteri extinse la jurisprudența amintitei curți europene etc. Dar trebuie (în cele din urmă) să mă resemnez cu gândul că așa e când trăiești în statul de drept apărat eroic cu cartoane în mână pe treptele instanțelor.

    • Eu am citit hotărâri în penal în spețe din acestea faimoase de care ziceți dvs, ce au durat mult, în care au motivat că încalcă jurisprudența CEDO, adică dacă ar mai da un termen pentru a respecta ce jurisprudența CEDO impunea în materie de apărare s-ar încălca termenul rezonabil impus de o altă jurisprudență CEDO 😀 DOAMNE APĂRĂ ȘI PĂZEȘTE! (Vă dați seama? Au invocat CEDO în contra unui alt drept CEDO al justițiabilului … și într-o cauză de raport vertical stat-justițiabil, ca și cum statul ar avea un drept CEDO ce trebuie protejat … și nu numai că statul ar avea un drept CEDO ce ar trebui protejat, DAR el se va proteja și cu prioritate dacă acel drept CEDO al statului ar intra în conflict cu un alt drept CEDO al justițiabilului-inculpat ……. aoleu!!!!!!!! Și după, aceeași instanță invocă iar jurisprudența CEDO pentru a zice că deși îl condamnă (încălcându-i dreptul la apărare precum e impus de jurisprudența CEDO din moment ce nu mai permite o apărare, refuzând să dea un alt termen), zice că pentru că s-a cam depășit termenul rezonabil, îi va scadea de la 7 ani de executare, la 4 … așa, drăguț, din inimă de CEDO. Dar dacă i-ar fi respectat jurisprudența CEDO ref. drept la apărare poate că îl achita .. (ei, detalii, detalii ….. ))

      Sau 2. Hotărâri în penal unde se scriu sute de pagini (copy/paste din rechizitoriu) și motivarea de facto cu privire la condamnare are 4 paragrafe. Și acelea deloc legate între fapte și drept. Adică și dacă puneai un verb la negativ, suna la fel de bine motivarea. Adică pe aceeași motivare (neconectată) puteai să dai și condamnare dar și achitare. Dar hei, hotărârea avea sute și sute de pagini, cu 20 + de inculpați și părea motivată în detaliu (da, da, da!).

      PS: îmi cer scuze că pare că țin cu penalii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.