ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Fake news. Noua limită (ne)impusă libertății de exprimare
05.06.2018 | Alexandra Georgiana VÂLCERARU


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Alexandra Georgiana Vâlcelaru

Alexandra Georgiana Vâlcelaru

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului nu ca să cunoască adevărul, ci ca să primească adevărul.” [1]

1. Apariția și dezvoltarea fenomenului fake news

Dacă la începutul anului 2017, Donald Trump scria pe pagina sa de Twitter „FAKE NEWS media knowingly doesn’t tell the truth. A great danger to our country”, la finele lui 2017, Dicționarul Collins acorda conceptului de fake news titlul de cuvântul anului. Cu toate că datează de câteva secole[2], acest concept și-a câștigat faima odată cu alegerile prezidențiale americane din 2016, de atunci luând naștere și primele eforturi de a-l defini[3].

La momentul actual, la nivelul Uniunii Europene[4] se preferă, totuși, utilizarea noțiunii de  „dezinformare[5], deoarece reflectă mai bine provocările cu care se confruntă societatea de astăzi. Astfel, noțiunea de dezinformare implică mai mult decât știrile eminamente false, ea reprezentând un amestec de informații false, fapte reale și practici digitale de manipulare și dezinformare. De altfel, amploarea câștigată de fenomenul fake news își are o parte din origini în procesul de digitalizare care a cuprins inclusiv sectorul mass-media. Din dorința actorilor din acest domeniu de a face față concurenței și de a se adapta cerințelor consumatorilor[6], transformarea ciclului de producție de 24 de ore al unui ziar tradițional într-un proces de actualizare și furnizare continuă de informație online, a dus la limitarea așa-numitelor proceduri de fact-checking și quality control.

Analiza numeroaselor definiții propuse[7] conduce la conturarea a trei criterii de identificare a fake news, acestea fiind avute în vedere în cadrul prezentului articol, respectiv: (i) punctul de plecare reprezentat de o știre expunând informații nereale, în tot sau în parte, (ii) difuzarea acestei știri către public cu rea-credință, cunoscând lipsa ei de veridicitate și (iii) difuzarea știrii cu scopul de a obține un avantaj pentru sine sau pentru un terț sau de a produce un prejudiciu unei terțe persoane.

Ce determină apariția și propagarea de fake news? La fel ca definițiile, cauzele identificate sunt și ele multiple, însă cele mai importante sunt[8]: fenomenul digitalizării, factorul politic interesat în anumite cazuri de diseminarea de informații nereale, lipsa de profesionalism a anumitor actori din sectorul mass-media, dar și lipsa de educație media și digitală a cetățenilor consumatori de știri[9]. Consecința imediată a acestui fenomen este în primul rând afectarea dreptului fiecărui individ în parte de a fi informat, dar și vătămarea altor drepturi fundamentale, precum dreptul la viață privată și demnitatea umană. În unele cazuri, însă, consecințele se pot concretiza în afectarea procesului electoral sau chiar în instigare la violență sau discriminare.

2. Măsuri legislative adoptate la nivel internațional împotriva fenomenului fake news

În acest context, atât la nivel național, cât și supranațional, se încearcă găsirea unor soluții pentru stoparea fenomenului fake news, prin abordarea unor strategii diferite. La nivelul Uniunii Europene, Comisia Europeană a propus o serie de măsuri pentru a lupta împotriva dezinformării online, printre care crearea unui Cod de bune practici până în iulie 2018, care vizează inclusiv platformele online și actorii din industria publicitară, dar și crearea unei rețele europene de fact-checking[10].

Pe de altă parte, la nivel național au început să fie adoptate o serie de măsuri legislative concrete. Astfel, legislația din Malaysia[11] prevede o pedeapsă de până la aprox. 110.000 de euro și/sau închisoare până la șase ani pentru crearea, oferirea, publicarea, imprimarea, distribuirea, circularea sau diseminarea cu rea-credință a fake news, precum și susținerea financiară a acestui tip de activități. Recent, prima astfel de sancțiune a fost aplicată unui danez care a încărcat un videoclip pe YouTube criticând Poliția locală pentru că a răspuns unui apel abia după o oră[12], deși în fapt acesta a reacționat în opt minute.

Măsuri au fost luate și în Germania[13], unde au fost impuse obligații pentru operatorii de platforme online ce permit utilizatorilor distribuirea de conținut către terți. Potrivit legii, ei au obligația de a pune la dispoziția utilizatorilor o procedură permanentă prin care aceștia să raporteze conținutul nelegal încărcat pe platformă, precum și de a emite, în anumite condiții, un raport privind modalitatea de soluționare a acestor  plângeri, în caz contrar fiind pasibili de amenzi de până la 5 milioane de euro.

Pe de altă parte, Franța[14] își concentrează eforturile pentru a combate difuzarea online, în timpul perioadelor electorale de informații false de natură să modifice cursul procesului electoral. Astfel, propunerea legislativă actuală pune în discuție impunerea unor obligații de transparență operatorilor de platforme online cu privire la (i) identitatea persoanei care susține financiar promovarea unui anumit conținut informațional pe respectiva platformă și la (ii) contribuția financiară primită pentru promovarea conținutului în cauză.

Un alt aspect avut în vedere este educația media a cetățenilor, Italia[15] demarând un experiment ce implică includerea în programa școlară a unor cursuri despre recunoașterea știrilor false și a teoriilor conspiraționale în mediul online.

3. Cadrul legislativ din România. Între libertatea de exprimare și dreptul la informare

Deși după cum am arătat mai sus, fenomenul fake news este mai mult decât prezent în ultima vreme și naște dezbateri intense, în România la acest moment nu există un cadru legislativ care să vizeze combaterea acestui fenomen. De altfel, în prezent la nivelul țării noastre nu există o reglementare generală a activității presei și a mass-mediei, deși în perioada comunistă a fost în vigoare o lege a presei[16], abrogată însă în 2012, deoarece dispozițiile sale „contraveneau principiilor statului de drept și Constituției în vigoare[17].

În prezent, normele speciale care vizează activitatea presei și obligația de a transmite informații veridice către public se regăsesc în Legea audiovizualului nr. 504/2002[18], dar și în Codul Deontologic Unificat adoptat de Convenția Organizațiilor de Media în octombrie 2009. Potrivit acestuia din urmă, „Jurnalistul va face demersuri rezonabile pentru a verifica informațiile înainte de a le publica. Informațiile false sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false nu vor fi publicate[19]. O normă specifică se regăsește și în Codul penal, care incriminează comunicarea de informații false[20], însă doar dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională.

Și totuși, de ce există atât de puține cazuri în care statele au acționat în concret împotriva fenomenului de fake news? De ce la nivelul României nu avem un cadru legislativ în domeniul mass-media?

Principalul argument este reprezentat chiar de „unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale dezvoltării individuale[21], libertatea de exprimare. Art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că „orice persoană are dreptul la libertate de exprimare”, în timp ce art. 30 Constituția României interzice în mod expres cenzura de orice fel[22].

În aceste condiții, limita dintre o măsură legislativă adecvată și o ingerință disproporționată este foarte fină, motiv pentru care statele ar putea adopta o poziție rezervată. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că libertatea de exprimare are drept corelativ dreptul individului la informare, prevăzut atât de art. 31 din Constituția României[23] cât și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[24].

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Stoll împotriva Elveției: „protecția garantată jurnaliștilor de art. 10 în relație cu informarea cu privire la probleme de interes general este condiționată de faptul că aceștia acționează cu bună-credință și pornind de la o bază factuală corectă și oferă informații „fiabile și precise” în conformitate cu etica jurnalismului” (s.n.). De asemenea, Curtea a subliniat necesitatea de adaptare la particularitățile societății de astăzi: „Într-o lume în care individul se confruntă cu o cantitate vastă de informații care circulă prin mijloace media tradiționale și electronice și care implică un număr din ce în ce mai mare de jucători, monitorizarea respectării eticii jurnalistice are o importanță suplimentară”.[25](s.n.)

4. Propuneri de lege ferenda

Plecând de la premisele de mai sus, respectiv: (i) dezvoltarea fenomenului de fake news, (ii) consecințele acestuia așa cum au fost identificate la nivel internațional, (iii) lipsa unui cadru legislativ adecvat la nivelul României și (iv) necesitatea de adaptare la realitățile sociale, adoptarea unei reglementări în materia mass-media este mai mult decât binevenită. O astfel de reglementare („Reglementarea propusă”) trebuie însă să se încadreze în limitele prevăzute de art. 10 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor Omului[26], fără a deveni un mijloc de cenzură.

În primul rând, este util ca Reglementarea propusă să vizeze întreaga sferă mass-media, așa cum este ea înțeleasă astăzi. Potrivit Recomandării nr. CM/Rec (2011 ) 7 a Comitetului de Miniștri privind o nouă noțiune a mass-media, aceasta include toți actorii implicați în producția și difuzarea către un număr mare de persoane de conținut (informații, analize, comentarii, opinii, educație, cultură, artă și divertisment în text) sau alte experiențe interactive pe scară largă bazate pe conținut (jocuri online), păstrând în același timp controlul editorial sau supravegherea conținutului.

Așadar, Reglementarea propusă nu ar trebui să se limiteze la definiția clasică a jurnalistului, ci ar trebui să aibă în vedere toți actorii implicați, inclusiv intermediarii și auxiliarii, care provin adesea din sectorul online. Chiar Consiliul Uniunii Europene a reținut în Orientările UE în domeniul drepturilor omului privind libertatea de exprimare online și offline că „Eforturile de protejare a jurnaliștilor nu ar trebui să se limiteze la persoanele recunoscute în mod oficial ca jurnaliști, ci ar trebui să includă, de asemenea, personalul de sprijin, precum și alte categorii, cum ar fi „cetățenii jurnaliști”, bloggerii, activiștii din cadrul mijloacelor de comunicare sociale și apărătorii drepturilor omului, care folosesc noile mijloace de comunicare în masă pentru a atinge un public larg.”

În al doilea rând, este necesar ca Reglementarea propusă să prevadă (i) reguli deontologice generale pentru toți actorii mass-media, inclusiv obligația acestora de transmite doar informații veridice, dar și (ii) drepturi și obligații specifice, adaptate diferențelor dintre presa tradițională și cea online[27].

În al treilea rând, pentru a da eficiență acestor prevederi, o soluție ar fi ca Reglementarea propusă să prevadă crearea unui organism independent și apolitic, format preponderent din reprezentanți ai mass-media și ai societății civile, care să aibă atribuții de prevenție, supraveghere, control și sancțiune, inclusiv cu privire la fenomenul fake news. Un sistem în acest sens funcționează deja în Marea Britanie, unde există un organism de autorizare a organelor de reglementare a presei (Press Recognition Panel[28]), precum și organisme propriu-zise de reglementare (Independent Press Standards Organization[29] sau Impress[30]).

Printre posibilele atribuții ale acestui organism care să satisfacă funcția de prevenție se numără: (i) auto-reglementarea, prin emiterea unor coduri deontologice unitare, statute profesionale și principii adresate tuturor actorilor mass-media, (ii) organizarea unor campanii de îmbunătățire a standardelor profesionale ale acestora din urmă, (iii) organizarea unor campanii de educație media și digitală a cetățenilor, (iv) crearea unor  platforme de fact checking și (v) publicarea de rapoarte periodice privind veridicitatea informațiilor din mass-media.

În ceea ce privește supravegherea, controlul și sancționarea, este  necesară consacrarea unor: (i) proceduri simple și ușor accesibile indivizilor pentru a raporta fake news, (ii) proceduri concrete de control și sancțiune pe care să le aplice acest organism independent și apolitic institut prin Reglementarea propusă și care să fie susceptibile de atac în fața instanțelor judecătorești și (iii) sancțiuni specifice și modalități de reparare a prejudiciilor suferite ca urmare a nerespectării acestor reguli, inclusiv rezultând din fenomenul fake news.

Desigur, un asemenea proces de reglementare implică eforturi semnificative și costuri majore, însă este un demers necesar pentru a asigura funcționarea corectă a domeniului mass-media și pentru a-i garanta în continuare rolul de câine de pază al societății. Poate un bun punct de plecare în acest demers îl reprezintă Rezoluția 1003 (1993) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică, potrivit căruia:

Difuzarea ştirilor trebuie să se facă respectând adevărul, după ce acestea au fost riguros verificate anterior, faptele trebuind expuse, descrise şi prezentate cu imparţialitate. Informaţiile nu trebuie să se confunde cu zvonurile. Titlurile şi anunţurile de ştiri trebuie să fie expresia cât mai fidelă a conţinutului faptelor şi datelor prezentate.

Nici editorii sau proprietarii, nici jurnaliştii nu trebuie să considere că informaţia le aparţine. Într-o întreprindere dedicată informaţiei, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetăţenilor. În consecinţă, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor, nici sensul acestora nu trebuie exploatate în scopul creşterii numărului de cititori sau auditori şi, în consecinţă, a resurselor publicitare.”


[1] Petre Țuțea
[2] A se vedea, e.g. The Long and Brutal History of Fake News.
[3] Potrivit Dicționarului Collins, fake news desemnează „false, often sensational, information disseminated under the guise of news reporting”.
[4] A multi-dimensional approach  to disinformation, Report of the independent High level Group on fake news and online disinformation, Martie 2018.
[5] A se vedea A multi-dimensional approach to disinformation, Report of the independent High level Group on fake news and online disinformation, Martie 2018, pag. 10 care definește conceptul de dezinformare drept: „false, inaccurate, or misleading information designed, presented and promoted to intentionally cause public harm or for profit. The risk of harm includes threats to democratic political processes and values, which can specifically target a variety of sectors, such as health, science, education, finance and more
[6] Potrivit The digital transformation of news media and the rise of disinformation and fake news, European Commission, Joint Research Centre, Aprilie 2018, pag. 15-16, o treime de consumatorii de știri online preferă varianta online a ziarelor tradiționale, 25% preferă să acceseze știrile prin intermediul motoarelor de căutare, iar  23% prin  intermediul social media.
[7] Pentru mai multe definiții,  a se vedea și  The digital transformation of news media  and the rise of disinformation and fake news,  European Commission, Joint Research Centre, Aprilie 2018, pag. 8-11
[8] A multi-dimensional approach to disinformation, Report of the independent High level Group on fake news and online disinformation, Martie 2018, pag. 11-12
[9] De altfel, în zona privind exclusiv mass media online, consumatorii de știri identifică fake news ca înglobând jurnalismul de o calitate îndoielnică, propaganda politică și anumite tipuri de publicitate înșelătoare, potrivit Reuters Institite for the Study of Journalism, “News you don’t believe”: Audience perspectives on fake news.
[10] Communication Tackling online disinformation: a European Approach.
[11] Anti fake news bill.
[12] A se vedea aici.
[13] The Netzwerkdurchsetzungsgesetz.
[14] Proposition de loi relative à la lutte contre les fausses informations și proposition de loi organique relative à la lutte contre les fausses informations.
[15] A se vedea aici.
[16] Legea presei din Republica Socialistă România nr. 3/1974
[17] Punct de vedere al Guvernului României referitor la Proiect de Lege privind abrogarea Legii nr.3 din 28 martie 1974, Legea presei din Republica Socialistă România.
[18] Art. 3 alin. (2) prevede că „Toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.”
[19] Art. 6.1.
[20] Art. 404: „Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.”
[21] A se vedea cauza Handyside împotriva Regatul-Unit, hotărârea din 7 decembrie 1976, para 49
[22] Cu toate acestea, același art. 30 prevede și o serie de limitări aduse libertății de exprimare:
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. 
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
[23]Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice
[24] „Libertatea de exprimare include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere”.
[25] A se vedea cauza Stoll împotriva Elveției, hotărârea din 10 decembrie 2007, para 103 – 104
[26]Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
26 A se vedea în acest sens cauza Delfi AS împotriva Estoniei, hotărârea din 16 iunie 2015, para 112 și urm.
[28] A se vedea aici.
[29] A se vedea aici.
[30] A se vedea aici.


Alexandra Georgiana Vâlceraru
Avocat Baroul București

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate