Gânduri despre echilibrul puterilor în stat și forța obligatorie a deciziilor CCR
8 iunie 2018 | Ștefan VLAD
Ștefan Vlad
Nu sunt partizanul politic al nimanui. Imi place sa cred ca privesc lucrurile cu obiectivitatea profesionistului in drept, desi fara ipocrizie trebuie sa marturisesc faptul ca acolo undeva intr-un colt al sufletului, am, ca fiecare, o preferinta mai mult sau mai putin marturisita public, ramasa acolo inca de pe vremea tineretii cand se derulau evenimente nefericite prin Piata Universitatii.
Cand vine vorba de profesie insa, nu fac niciun rabat. Aici vorbim de stiinta iar nu de preferinte intime. Recenta Decizie a CCR mi-a dat insa ocazia sa vad la lucru patizanatul politic fatis. Partizanatul politic nu e neaparat o acuzatie sau o infamie, mai ales atunci cand ea vine din partea unei institutii juridico-politice asa cum este CCR. Sa recunoastem fara ipocrizie faptul ca politica joaca un rol (uneori fast, alteori nefast) in toate domeniile(inclusive in justitie), si ca doar intr-o societate ideala cetatenii(fie ei magistrati) reusesc sa-si pastreze obiectivitatea ideala.
Ceea ce deranjeaza, insa, este faptul ca peste marja pe care o putem intelege si accepta, politica si-a depasit rolul; adica a sarit prea mult din patratica ei. Chiar fara sa citesc motivatia Deciziei CCR cu privire la conflictul dintre MJ si Presedinte, inca de pe acum se vede albul cusaturii cu care CCR a reusit sa insaileze o noua realitate juridica, printr-o interpretare fortata a art. 132 din Constitutie, celebra prevedere care statueaza asupra autoritatii Ministrului Justitiei asupra procurorilor. S-a scris mult in aceasta privinta in ceea ce priveste intinderea si continutul notiunii de “autoritate”, uneori gresit, alteori corect. Nu voi intra in aceasta dezbatere de continut, ci ma voi limita la a afirma ca indifferent de intelesul notiunii de autoritate la care se refera art. 132 din Constitutie, primordial si fundamental trebuie sa prevaleze principiul echilibrului puterilor in Stat, in care puterile Statului trebuie sa se poate verifica si cenzura reciproc. Atentie, nu ma refer la principiul separatiei puterilor in Stat, ci la echilibru acestora care este un efect al separatiei puterilor. Echilibrul puterilor este egal cu regula “check and balance”: fiecare putere trebuie sa o verifice si sa o cenzureze pe cealalta.
S-ar putea reprosa faptul ca in conflictul dintre MJ si Presedinte nu se aplica aceasta regula de vreme ce atat presedintele cat si MJ sunt exponenti ai aceleiasi puteri: puterea executiva. Faptul este desigur incontestabil, insa deopotriva incontestabil este faptul ca CCR nu este o putere in Stat. Propun sa facem un pas in spate pentru perspectiva, si sa ne uitam la poza finala: puterea executiva a decis revocarea unui procuror. Ce putere in stat, in virtutea principiului echilibrului puterilor, a verificat si cenzurat aceasta decizie? Mie mi se pare ca niciuna, de vreme ce Curtea Constitutionala nu e o putere. Avem deci prin ipoteza o stirbire a echilibrului puterilor in Stat, manifestata prin aceea ca una dintre puteri a decis ceva, fara ca acel ceva sa poate fi cenzurat de o alta putere. Care ar fi putut fi acea putere cenzor? Fara discutie puterea judecatoreasca. Pana la urma, conflictul dintre MJ si Presedinte, este un banal conflict de contencios administrativ intre doua institutii dintre care una cere iar cealalta refuza. Pentru profesionistii in drept, situatia este de un banal izvorat din cotidianul unor astfel de situatii. Ea se rezolva prin apelul la Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care permite persoanei indreptatite(in speta MJ) sa se adreseze instantei de judecata pentru a verifica in ce masura refuzul Presedintelui este justificat sau nejustificat.
Prin urmare, iata cum decizia puterii executive este cenzurata de o alta putere: cea judecatoreasca. Aici insa intervine inventivitatea CCR, care fara a exista vreun element de natura constitutionala, intituleaza pompos litigiul dintre MJ si Presedinte, “litigiu de natura Constitutionala”, desi Constitutia nu prevede nici macar o virgula in acest domeniu; procedura de revocare este prevazuta exclusiv de Legea 303/2004 privind statutul judecatorilor si Mprocurorilor, iar nu de Constitutie. In toata aceasta afacere, aici se vede pentru prima oara albul cusaturii la care ma refeream mai sus. CCR a preferat sa preia fraiele problemei si sa o solutioneze de maniera executorie, excluzand de la masa pe singura putere care ar fi avut atributii in domeniu si care ar fi oferit garantii de obiectivitate. Iar pentru aceasta a folosit ca laitmotiv interpretarea art. 132 din Constitutie cu privire la autoritatea MJ asupra procurorilor, desi mie mi se pare ca nimeni nu a contestat aceasta autoritate si chiar daca ar fi facut-o, litigiul tot nu era unul de naura constitutionala de vreme ce, in concret, el a izvorat din procedura de revocare reglementata de o lege ordinara: Legea nr. 303/2004.
CCR emite, desigur, decizii obligatorii. Regula este atat de cunoscuta incat nici nu trebuie analizata si cu atat mai putin contestata. Intrebarea care se naste este, insa, legata de intinderea acestui caracter obligatoriu. Deciziile CCR au un caracter obligatoriu absolut si sacrosanct? In opinia mea, raspunsul este negativ, iar pactica nationala cunoaste destule situatii absolut intemeiate in care Deciziile CCR au fost inlaturate. Am sa dau doar doua exemple, care desi nu au legatura cu problema de fond analizata, totusi ele sunt pertinente din perspectiva principiului pe care incerc sa-l demonstrez si anume acela ca Deciziile CCR nu sunt icoane la care trebuie sa ne inchinam fatal, si deci ca acest caracter obligatoriu sufera atenuari importante. Primul exemplu este celebra disputa in ceea ce priveste exceptia de nelegalitate a actului administrativ, in care CCR a decis prin Deciziile nr. 404/2008, 402/2008 si 416/2011 ca exceptia de nelegalitate invocata in temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate fi invocata oricand, fara limita de timp. Ulterior. ICCJ printr-o serie de Decizii (eg Decizia nr. 303/2013, Decizia nr. 4785/2008, samd) a decis, in virtutea principiului securitatii raporturilor juridice izvorat din CEDO si din Tratatele la care Romania este parte (UE), intr-un sens contrar Deciziilor CCR impunand coordonate de timp. Temeiul juridic invocat de ICCJ este prevalenta normelor de drept international, principiu inscris chiar in Constitutie. Un al doilea exemplu este cel al Deciziei CCR 66/2015 referitoare la OUG nr. 66/2011 privind constatarea neregulilor in activitatea de utilizare a fondurilor europene. Prin aceasta Decizie, CCR a declarat neconstitutionaliatea art. 66 din OUG nr. 66/2011 pe motiv ca s-ar adduce atingere principiului neretroactivitatii, in timp ce CJUE, pronuntandu-se pe exact aceeasi chestiune, a statuat in sens contrar, si anume ca nu se incalca principiul neretroactivitatii (a se vedea Hotararea din 26 mai 2016, pronuntata in cauzele conexate C‑260/14 și C‑261/14, in procedurile Judetul Neamt (C‑260/14), Judetul Bacau (C‑261/14) impotriva Ministerului Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice). Din acest motiv, instantele nationale in virtutea Tratatului de functionare UE, dar si a prevalentei dreptului international si european, aplica in mod constant si uniform in dreptul intern solutia pronuntata de CJUE cu ignorarea complete a Deciziei CCR.
Avem, deci, o atenuare importanta a fortei obligatorii a Deciziilor CCR, si anume atunci cand acestea contravin Tratatelor la care Romania este parte. Aviz amatorilor!
Avocat Ștefan Vlad
Baroul Ilfov
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
