Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Curtea de Apel București. Concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului. Condiții de legalitate și temeinicie. Relația dintre legalitatea, temeinicia și oportunitatea măsurii dispuse de către angajator. Inexistența unei cauze reale și serioase care să justifice concedierea. Nulitate. Obligarea angajatorului la reintegrarea reclamantului într-un post similar celui deținut anterior concedierii

08.06.2018 | Gabriel ULUITU
Gabriel Uluitu

Gabriel Uluitu

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. xxx/3/2016, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa de judecată să dispună anularea Deciziei de concediere nr. xxx din 29.11.2016 emisă de U.C.D.C. Bucureşti, reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior concedierii, respectiv cel de lector universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul U.C.D.C. Bucureşti şi obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în intervalul cuprins între momentul concedierii (29.11.2016) şi cel al reintegrării efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5127 din data de 05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. xxx/3/2016 s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajat al pârâtei în temeiul contractului individual de muncă înregistrat sub nr. xxx/26.02.2010, iniţial în funcţia de preparator universitar, ulterior lector universitar, conform actului adiţional nr. 3/01.10.2014, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a U.C.D.C.

Prin decizia nr. xxx/29.11.2016, pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 65 Codul Muncii, începând cu data expirării termenului de preaviz, respectiv 29.11.2016.

În motivarea deciziei, s-a menţionat faptul că prin Hotărârea nr. xxx/12.09.2016 a Senatului Universităţii s-a aprobat, la propunerea Consiliului Facultăţii de Ştiinţe Politice, desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice începând cu anul universitar 2016-2017, faptul că timp de 3 ani consecutivi nu s-a susţinut examen de admitere la programul de studii de licenţă organizat în cadrul Departamentului, faptul că din anul universitar 2010-2011 şi până în anul universitar 2015-2016 numărul studenţilor interesaţi de înscrierea în cadrul Departamentului a scăzut considerabil, precum şi problemele financiare ale Facultăţii de Ştinţe Politice rezultate din creşterea semnificativă a nivelului cheltuielilor necesare pentru susţinerea şi funcţionarea Departamentului, prin raportare la nivelul încasărilor rezultate din taxele aferente numărului de studenţi care au solicitat înscrieri în cadrul acestui Departament.

Art. 76 Codul muncii prevede că decizia de concediere trebuie să conţină obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi (în cazul concedierilor colective), precum şi lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 Codul muncii.

Analizând conţinutul deciziei contestate, s-a constatat că aceasta respectă cerinţele de legalitate prevăzute de textul de lege sus-menţionat, conţinând motivele care au stat la baza încetării raporturilor de muncă şi actul decizional care a stat la baza reorganizării activităţii.

Astfel, a constatat că în cuprinsul deciziei de concediere, pârâta a prezentat în mod exhaustiv motivele care au stat la baza deciziei de reorganizare, măsura fiind determinată de lipsa solicitărilor de înscriere a studenţilor la programele de studii de licenţă organzate în cadrul Departamentului Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, în ultimii 3 ani nefiind susţinut examen de admitere, de scăderea numărului de studenţi interesaţi de înscrierea la programele Departamentului pentru perioada 2010-2017 şi creşterea semnificativă a nivelului cheltuielilor necesare pentru susţinerea şi funcţionarea Departamentului, prin raportare la nivelul încasărilor rezultate din taxele aferente numărului de studenţi care au solicitat înscrieri în cadrul acestui Departament.

Prin urmare, nu a putut fi reţinută critica reclamantului referitoare la insuficienta motivare a deciziei de concediere, deoarece actul emis de angajator respectă toate cerinţele de legalitate prevăzute de dispoziţiile art. 76 Codul Muncii, sub aspectul motivării în fapt şi în drept a deciziei de concediere.

Totodată, nu au putut fi primite nici criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 286 alin. (1) şi art. 195 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale, pentru următoarele considerente:

– decizia de concediere nr. xxx/29.11.2016 a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 65 Codul muncii, în contextul desfiinţării Departamentului de Ştiinţe Politice al Facultăţii de Ştiinţe Politice în cadrul căruia era titularizat reclamantul ca lector universitar;

– potrivit art. 286 din Legea nr. 1/2011, „(1) Statele de funcţii ale personalului didactic şi de cercetare se întocmesc anual, prin stabilirea de norme universitare, cu cel puţin 15 zile înainte de începerea fiecărui an universitar şi nu se pot modifica în timpul anului universitar”;

– decizia de desfiinţare a Departamentului Ştiinţe Politice a fot adoptată în data de 12.09.2016 când, prin Hotărârea nr. xxx/12.09.2016, Senatul Universităţii a aprobat propunerea Consiliului Facultăţii de Ştiinţe Politice de desfiinţare a Departamentului de Ştiinţe Politice, consecinţa fiind neîntocmirea unui stat de funcţii aferent acestui department. Astfel, în condiţiile în care la nivelul Facultăţii de Ştiinţe Politice a continuat să existe ca structură doar Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice, a fost întocmit un singur stat de funcţii pentru anul universitar 2016-2017, în cuprinsul căruia nu a fost încadrat şi reclamantul;

– faptul că decizia de concediere a fost emisă ulterior, în data de 29.11.2016, după debutul anului universitar 2016-2017, nu poate fi interpretat în sensul încălcării dispoziţiilor art. 286 din Legea nr. 1/2011, deoarece nu a avut loc nicio modificare a statului de funcţii, angajatorul întocmind un singur stat doar pentru Departamentul Comunicare şi Relaţii Publice, pentru anul universitar 2016-2017 nefiind emis un stat de funcţii distinct şi pentru Departamentul Ştiinţe Politice;

– prin urmare, nu s-a putut vorbi de o modificare a statului de funcţii în cursul anului universitar 2016-2017, ci doar de punerea în aplicare a hotărârii de desfiinţare a departamentului unde era încadrat reclamantul, decizia de concediere fiind emisă în mod legal, după expirarea termenului de preaviz;

– pe de altă parte, Hotărârea nr. xxx/12.09.2016 a Senatului Universităţii a fost adoptată în baza art. 113 din Legea nr. 1/2011, potrivit căruia: “(1) Departamentul este unitatea academică funcţională care asigură producerea, transmiterea şi valorificarea cunoaşterii în unul sau mai multe domenii de specialitate. (2) Un departament poate avea în componenţă centre sau laboratoare de cercetare, ateliere artistice, şcoli postuniversitare şi extensii universitare. (3) Departamentul se înfiinţează, se organizează, se divide, se comasează sau se desfiinţează prin hotărâre a senatului universitar, la propunerea consiliului facultăţii/facultăţilor în care funcţionează. (4) Departamentul poate organiza centre sau laboratoare de cercetare care funcţionează ca unităţi de venituri şi cheltuieli în cadrul universităţii”;

– astfel cum a rezultat din conţinutul hotărârii, decizia de desfiinţare a fost adoptată la propunerea Consiliului Facultăţii de Ştiinţe Politice, ca urmare a faptului că nu s-a mai susţinut examen de admitere la acest program de studii în ultimii 3 ani. Angajatorul nu a invocat motive referitoare la neîndeplinirea criteriilor de perfomanţă în cercetare sau alte aspecte legate de respectarea standardelor de calitate a programelor de studii organizate de Departamentul Ştiinţe Politice. Numai în asemenea situaţii ar fi devenit aplicabile dispoziţiile art 195 alin. (2) din Legea Educaţiei Naţionale invocate de reclamant, care prevăd măsura desfiinţării departamentelor neperformante, la propunerea rectorului şi pe baza evaluării interne, împrejurare care nu este incidentă în cauza de faţă;

– de asemenea, nu s-a putut constitui motiv de nelegalitate a deciziei de concediere nici împrejurarea că aceasta a fost semnată doar de preşedintele Universităţii, deoarece dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Carta Universitară nu prevăd obligativitatea semnării deciziei de concediere a personalului didactic, atât de către Preşedintele Universităţii, cât şi de Preşedintele Senatului, ci doar faptul că măsura eliberării din funcţie se face de către Preşedintele Universităţii împreună cu Preşedintele Senatului, prevederea referindu-se, aşadar, la adoptarea măsurii, nicidecum la obligativitatea semnării deciziei de concediere de către persoanele anterior menţionate, ca şi condiţie de legalitate a deciziei.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Tribunalul a apreciat că decizia de concediere contestată a fost emisă cu respectarea exigenţelor prevăzute de dispoziţiile Codului muncii, Legii nr.1/2011 şi a Cartei Universitare.

În privinţa temeiniciei deciziei de concediere, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 65 alin. (2) Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Cauza reală şi serioasă se referă la desfiinţarea locului de muncă şi concedierea salariatului ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.

Desfiinţarea este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acestuia sau în statul de funcţii şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării.

Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice sau transformări tehnologice, independentă de buna sau de reaua credinţă a angajatorului.

Cauza este serioasă când se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Cauza trebuie să nu disimuleze un alt temei (cum ar fi intenţia de de a-l concedia cu orice preţ pe un anumit salariat), susţinându-se, formal, că ar exista unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului şi să fie serioasă, în sensul că motivele fără legătură cu persoana salariatului să aibă o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, reducerea unui loc de muncă.

Analizând înscrisurile dosarului a reţinut că pârâta a probat faptul că desfiinţarea postului reclamantului a fost efectivă şi a avut o cauza reală şi serioasă.

Reclamantul a obţinut titlul de lector universitar prin Decizia nr. xxx/23.09.2014 emisă de către rectorul U.C.D.C. prin care sa dispus ocuparea de către acesta a funcţiei de lector universitar în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, la disciplinele Antropologie politică, Psihologie politică, Consiliere pentru persoane în situaţii de risc, Politici ocupaţionale – respectivele discipline figurând în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice.

Astfel, relamantul s-a titularizat în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, Decizia nr. xxx/23.09.2014 fiind emisă ca urmare a promovării de către acesta a concursului pentru ocuparea postului de lector universitar la disciplinele Antropologie politică, Psihologie politică, Consiliere pentru persoane în situaţii de risc, Politici ocupaţionale, din cadrul departamentului anterior menţionat, figurând în statul de funcţii didactice din cadrul acestui departament.

Organigramele depuse la dosar relevă faptul că departamentul de Ştiinţe Politice al Facultăţii de Ştiinţe Politice a fost suprimat din structura organizatorică a Universităţii, fiind astfel desfiinşa şi postul reclamantului.

Împrejurarea că reclamantul a figurat anterior în statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice nu infirmă caracterul efectiv al desfiinţării postului în condiţiile în care reclamantul s-a titularizat şi încadrat în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, în temeiul Deciziei nr. xxx/23.09.2014 ca urmare a susţinerii şi promovării concursului pentru ocuparea postului vacant de lector universitar, în cadrul acestui departament.

După cum s-a putut constata din centralizatorul depus la dosar, în anul universitar 2015-2016, nu a existat niciun student înscris în anul I şi II la Departamentul de Ştiinţe Politice unde era încadrat reclamantul, ci doar 23 de studeţi înscrişi la cursurile de zi anul III.

Acesta a fost motivul pentru care reclamantul a fost încadrat în statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice, poziţia 7, cu un număr total de 12,36 ore convenţionale pentru anul universitar 2015-2016.

Potrivit art. 287 alin. (1) din Legea Educaţiei Naţionale, norma universitară cuprinde norma didactică şi norma de cercetare, iar potrivit art. 287 alin. (3), norma didactică săptămânală în învăţământul superior se cuantifică în ore convenţionale.

De asemenea, potrivit art. 287 alin. (10) – “Norma didactică săptămânală minimă pentru activităţile prevăzute la alin. (2) lit. a)-f) se stabileşte după cum urmează: … c) lector universitar/şef lucrări: 10 ore convenţionale, dintre cere cel puţin două ore convenţionale de activităţi de predare.

(15) Prin excepţie, în situaţia în care norma didactică nu poate fi alcătuită conform alin. (10) şi (11), diferenţele până la norma didactică minimă se completează cu activităţi de cercetare ştiinţifică cu acordul consiliului facultăţii, la propunerea directorului de departament, respectiv cu acordul consiliului şcolii doctorale. Diminuarea normei didactice este de cel mult ½ din norma respectivă, iar ora de cercetare este echivalentă cu 0,5 ore convenţionale. Cadrul didactic îşi menţine calitatea de titular în funcţia didactică obţinută prin concurs.

(16) Cadrele didactice titulare a căror normă didactică nu poate fi constituită conform prevederilor alin. (10)-(15) pot fi trecute temporar, la cererea acestora, cu normă integrală de cercetare ştiinţifică, menţinându-şi calitatea de titular în funcţia didactică obţinută prin concurs. În această perioadă, cadrul didactic are obligaţiile personalului de cercetare din învăţământul superior.

(17) În limitele prevăzute de prezentul articol, senatul universitar stabileşte, diferenţiat, norma universitară efectivă, în funcţie de domeniu, de specializare, de ponderea disciplinelor în pregătirea de specialitate a studenţilor şi de dimensiunea formaţiunilor de studiu.”

Prin urmare, norma cadrelor didactice titulare poate fi completată cu activităţi în cadrul altor departamente la propunerea directorului de department, respectiv, cu acordul consiliului şcolii doctorale, însă cu menţinerea calităţii de titular în funcţia didactică obţinută prin concurs, în cazul reclamantului aceea de lector universitar la disciplinele Antropologie politică, Psihologie politică, Consiliere pentru persoane în situaţii de risc, Politici ocupaţional, din cadrul Departamentului Ştiinţe Politice.

Or, în condiţiile în care este desfiinţat departamentul în cadrul căruia este titularizat, cadrul didactic nu se mai poate prevala de acest beneficiu al completării normei didactice în cadrul altui department, fiind astfel neîntemeiate susţinerile reclamantului în sens contrar.

Măsura de reorganizare a activităţii Universităţii a fost adoptată prin Hotărârea nr. xxx/12.09.2016 în contextul în care nu au existat solicitări de înscriere a studenţilor la programele de studii de licenţă organizate în cadrul departamentului Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, în ultimii 3 ani nefiind susţinut examen de admitere, iar numărul de studenţi interesaţi de înscrierea la programele Departamentului pentru perioada 2010-2017 a scăzut în mod semnificativ, astfel cum reiese din conţinutul centralizatorului referitor la dinamica numărului de studenţi şi masteranzi la Facultatea de Ştiinţe Politice în perioada 2012-2017.

Numai angajatorul poate decide asupra modalităţilor concrete de eficientizare a activităţii sale, prin desfiinţarea unor activităţi şi departamente, aceste măsuri intrând în sfera prerogativei organizatorice a oricărui angajator, instanţa fiind chemată să le cenzureze doar din perspectiva respectării cerinţelor de legalitate şi temeinicie, neavând drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării unor astfel de măsuri.

Tribunalul a apreciat că pârâta a probat caracterul real şi serios al măsurii, din materialul probator al cauzei rezultă că angajatorul a urmărit eficientizarea activităţii sale, acesta fiind scopul desfiinţării postului reclamantului, şi nu înlăturarea acestuia pentru motive ce ţin de persoana sa.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că decizia contestată a fost emisă în mod legal şi temeinic şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal şi motivat, apelantul-reclamant, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului, apelantul a susţinut că, referitor la soluţionarea de către prima instanţă a aspectelor ce ţin de legalitatea deciziei de concediere, prima instanţă a reţinut în mod greşit faptul ca punctele D, E, F, G din cuprinsul deciziei de concediere pot fi calificate drept motive în sensul art. 76 din Codul Muncii. Apreciază că există o diferenţă între motiv şi pretext, între cauză reală şi serioasă, respectiv, cauză simulată. În acest sens, ar trebui interpretată afirmaţia instanţei de fond care a admis cererea – formulate în condiţii similar – a contestatorului A.F. (dosar nr. yyy/3/2016): “era esenţial a fi arătate acele cauze reale şi serioase ce au condus la luarea acestei măsuri”. În argumentarea acestei afirmaţii oferă următoarele argumente:

– punctul E are o formulare vagă, nesusţinută de cifre şi indicatori cantitativi; intimata nu a arătat cum a măsurat “scăderea interesului” pentru înscriere şi nici nu a oferit probe în susţinerea afirmaţiei;

– punctul D este inexact, deoarece nu Facultăţii de Ştiinţe Politice îi aparţine decizia de a nu organiza înscrieri pentru Departamentul de Ştiinţe Politice, ci Senatului şi Consiliului de Administraţie al U.C.D.C. Decizia de a suspenda înscrierile a fost luată în vara anului 2014, începând cu anul universitar 2014-2015.

În plus, faptul că decizia de îngheţare a înscrierilor la Departamentul de Ştiinţe Politice pentru anul I din anul universitar 2014-2015 a fost luată de Consiliul de Administraşie al U.C.D.C., a fost consemnat în procesul-verbal al şedinţei Consiliului Profesoral al Facultăţii de Ştiinţe Politice din data de 26 septembrie 2014 (înregistrat sub nr. xxx/30.09.2014) la care a participat Preşedintele Universităţii. Caracterul arbitrar şi nemotivat al conducerii U.C.D.C. de a îngheţa înscrierile la Departamentul de Ştiinţe Politice a creat o stare de incertitudine în rândul membrilor acestui departament, aşa cum este consemnat în procesul-verbal al şedinţei Consiliului Profesoral din data de 12 noiembrie 2014 prin intervenţia d-lui profesor A.F.;

– punctul F este înşelător şi nedovedit, deoarece Facultatea de Ştiinţe Politice nu are absolut niciun control asupra sumelor obţinute din taxele de şcolarizare. Acest lucru se poate observa chiar din organigramele facultăţii şi ale U.C.D.C., dar şi din Carta U.C.D.C., de unde rezultă că atribuţiile facultăţii şi inexistenţa vreunui compartiment de contabilitate. În realitate, toate veniturile obţinute din şcolarizare sunt gestionate la nivel centralizat, asupra acestora dispunând numai Preşedintele Consiliului de Administraţie.

Din organigramă se poate observa că Direcţia Economică U.C.D.C. este în subordinea directă a Preşedintelui U.C.D.C. Potrivit Cartei U.C.D.C., Preşedintele Consiliului de Administraţie care este, totodată, Preşedintele Universităţii [art. 21 alin. (6)] are, între atribuţii, “exercitarea Managementului decizional şi operativ în domeniul economico-financiar şi administrativ al Universităţii” şi “are drept de primă semnătură în gestionarea patrimoniului Universităţii” [art. 23 alin. (5) lit. a) şi b)]. Nimic din toate aceste prerogative nu se regăseşte în sarcina decanului şi prodecanului care asigură conducerea facultăţii.

Se precizează că nu există bugete pe facultăţi, ci un singur buget la nivelul instituţiei, iar din evidenţele A.N.A.F. rezultă chiar un excedent bugetar înregistrat de U.C.D.C. în această perioadă, dovadă fiind şi scoaterea la concursul pentru ocuparea posturilor didactice vacante la nivelul facultăţii a 17 posturi în doar 2 ani. Aceste date vin în contradicţie şi cu afirmaţiile din decizia de concediere de la literele F, G şi H;

– punctul G este o reformulare a punctului F. Nedovedind “probleme financiare ale Facultăţii de Ştiinţe Politice” prin documente contabile şi nefiind aplicabil raţionamentul comercial într-o speţă în care este vorba despre o instituţie nonprofit, se apreciază că ipoteticele “probleme financiare” nu conduc deloc la “necesitatea raţionalizării cheltuielilor cu personalul” aşa cum afirmă intimata-pârâtă şi cum reţine instanţa de fond.

În concluzie, modul în care angajatorul a înţeles să motiveze în fapt decizia de concediere nu corespunde cu exigenţelor rezultând din aplicarea cerinţei de formă prevăzute de art. 76 lit. a) din Codul Muncii, referitoare la motivarea în fapt a măsurii.

Prima instanţă a reţinut în mod eronat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 a Educaţiei Naţionale, întrucât prin decizia de concediere emisă la data de 29.11.2016 “nu a avut loc nicio modificare a statului de funcţii, angajatorul întocmind un singur stat, doar pentru Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice […] ci doar s-a pus în aplicare hotărârea de desfiinţare a departamentului unde era încadrat reclamantul”.

Considerentul este eronat deoarece:

– de la data de 01.10.2016 când, potrivit Legii Educaţiei începe anul universitar, şi până la data de 29.11.2016, când a fost emisă decizia de concediere, apelantul a fost plătit, deşi nu era evidenţiat în niciun stat de funcţii. Astfel, în primele doua luni din noul an universitar, apelantul a avut cu angajatorul un contract individual de muncă în vigoare, a primit salariu, însă nu a prestat niciun fel de activitate la care era obligat prin contract, dat fiind faptul că angajatorul nu l-a inclus în niciun stat de funcţii;

– raţionamentul instanţei de fond ar fi fost valabil numai în situaţia în care angajatorul ar fi emis notificarea de preaviz imediat după ce Senatul U.C.D.C. a aprobat prin Hotărârea nr. xxx/12.09.2016 propunerea Facultăţii de Ştiinţe Politice pentru desfiiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice. Or, în speţă, notificarea de preaviz nr. xxx a fost emisă abia pe 31.10.2016, adică după o lună şi jumătate;

– încălcarea art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 este valabilă inclusiv pentru procedurile de avizare de către Consiliul Facultăţii (27.09.2016) şi aprobare de către Senatul Universitar (30.09.2016) a statului de funcţii al Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice, deoarece aceste proceduri trebuiau să fie îndeplinite cel târziu pe 14.09.2016, adică cu minimum 15 zile înainte de începerea noului an universitar;

– având în vedere că în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice pentru anul universitar 2015-2016, ultimul an universitar înaintea desfiinţării, erau evidenţiate mai multe cadre didactice, desfiinţarea departamentului care avea înrăurire asupra situaţiei acestora trebuia să se facă, în orizontul art. 286 alin. (1), cel târziu la data de 14.09.2016. Or, desfiinţarea Departamentului de Ştiinşe Politice nu a devenit efectivădecât pe data de 19.09.2016, atunci când Consiliul de Administraţie al UCDC, forul decizional suprem, a decis prin Hotăârea nr. xxx desfiinţarea departamentului. Astfel spus, orice măsură de reorganizare a funcţionării instituţiei de învăţământ superior trebuie să se facă cu respectarea strictă a Legii Educaţiei Naţionale care, în raport cu celelalte legi, reprezintă legislaţia specială. Astfel, statul de funcţii pentru cadrele didactice care au rămas să-şi continue activitatea didactică şi notificările de preaviz pentru restul cadrelor didactice care au rămas fără disacipline ca urmare a măsurii de desfiinţare a unui departament din cele două existente era imperios necesar să se realizeze cel târziu la data de 14 septembrie.

Instanţa de fond greşit a reţinut că “nu poate constitui motiv de nelegalitate a deciziei de concediere împrejurarea că aceasta a fost semnată doar de către preşedintele universităţii, deoarece dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Carta Universitară nu prevăd obligativitatea semnării semnării deciziei de concediere a personalului didactic, atât de către preşedintele universităţii, cât şi de preşedintele senatului, ci doar faptul că măsura eliberării din funcţie se face de către preşedintele universităţii împreună cu preşedintele senatului, prevederea referindu-se, aşadar, la adoptarea măsurii, nicidecum la obligativitatea semnării deciziei de concediere de către pesoanele anterior menţionate, ca şi condiţiie de legalitate a deciziei”.

Dată fiind cerinţa formei scrise ad validitatem a deciziei de concediere, actul angajatorului se dispune printr-o decizie comună care trebuie semnată de persoanele menţionate şi nu numai de una, fapt care ar fi atesta că “adoptarea măsurii” a fost luată de comun acord. Semnătura reprezintă exteriorizarea consimţământului, iar consimţământul este o condiţie de formă, esenţială, de validitate a actului juridic civil.

Cu privire la soluţionarea de către prima instanţă a aspectelor ce vizează temeinicia deciziei de concediere, apelantul a învederat că Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul U.C.D..C a funcţionat cu două programe de studii universitare de licenţă: Ştiinţe Politice şi Comunicare şi Relaţii Publice, fiind constituite două departamente coresponzător fiecărui program.

În anul universitar 2013-2014 a fost scos la concurs, în semestrul al II-lea, postul didactic de lector universitar, poziţia 18 din statul de funcţii al Departamentului Ştiinţe Politice, concurs pe care apelantul l-a promovat în septembrie 2014.

Prin decizia nr. xxx/23.09.2014 emisă de rectorul U.C.D.C., i s-a acordat titlul de lector universitar şi începând cu 1 octombrie 2014 (semestrul I – an universitar 2014-2015) a fost numit pe postul de lector universitar.

Aşa cum rezultă din decizie, numirea s-a făcut începând cu semestrul I al anului universitar 2014-2015, adică cu 1 octombrie 2014, dar postul a fost constituit în statul de funcţii al Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice, poziţia 9, şi nicidecum în statul de funcţii al Departamentului Ştiinţe Politice.

Prin urmare, postul său de lector universitar a fost evidenţiat de la data acordării titlului de lector universitar – 1 octombrie 2014 – la poziţia 9, în statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice, fiind menţinut în acelaşi stat şi în anul universitar 2015-2016, la poziţia 7. Dat fiind că această informaţie rezultă din probatoriul administrat de instanţa de fond, se impune cu evidenţă faptul că angajatorul săvârşeşte un fals în înscrisuri oficiale atunci când afirmă la punctul b) din expunerea de motive şi punctul 2 din notificarea de preaviz nr. xxx/31.10.2016 că apelantul ocupă “poziţia numărul 7, în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice”.

Instanţa a reţinut că a fost desfiinţat Departamentul de Ştiinţe Politice, fapt datorat reducerii numărului de studenţi şi creşterii cheltuielilor necesare pentru susţinerea acestui department, fără să observe că postul apelantului, de lector universitar, nu a fost niciodată constituit în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice şi, prin urmare, nu se justifică reducerea postului acestuia dintr-un alt departament care funcţioneză în continuare.

Numărul studenţilor interesaţi de “înscrierea în cadrul Departamentului a scăzut considerabil” (studenţii se înscriu la un program universitar şi nu în cadrul unui departament) deoarece s-a dispus întreruperea şcolarizării în anul universitar 2014-2015, iar în ianuarie 2015 s-a dispus intrarea în lichidare a programului de studii universitare de licenţă Ştiinţe Politice, învăţământ cu frecvenţă (IF) şi învătământ fără frecvenţă (IFR), începând cu anul universitar 2015-2016, astfel că nu avea cum să se înscrie studenţi (Hotărârea Senatului UCDC nr. xxx/06.01.2015 şi cea a Consiliului de Administraţie nr. xxx/16.01.2015).

O altă afirmaţie a pârâtei care nu corespunde realităţii şi greşit reţinută de instanţă în motivarea hotărârii, este cea de la litera C din decizia de concediere potrivit căreia “pentru anul universitar 2015-2016, a fost încadrat în statul de funcţii al Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, materiile predate de acesta în sfera ştiinţelor politice fiind mutate la Departamentul Comunicare şi Relaţii Publice pentru ca acesta să poată realiza norma minimă didactică specifică postului de lector universitar prin completarea cu materii aferente ştiinţelor comunicării”.

Instanţa de fond a procedat greşit reţinând această afirmaţie deoarece:

– “mutarea” s-a făcut încă de la titularizarea apelantului, adică de la 1 octombrie 2014 şi nicidecum “pentru anul universitar 2015-2016”;

– motivul nu a fost completarea normei, pentru că regula este “disciplinele urmează cadrul didactic”, iar nu invers, adică “cadrul didactic urmează disciplinele”.

Este greşită şi susţinerea instanţei potrivit căreia s-a respecta în decizia de concediere dispoziţia legală cu privire la locurile de muncă disponibile care s-a întemeiat numai pe susţinerea pârâtei – pct.1 din preavizul comunicat prin adresa înregistrată sub nr. xxx/31.10.2016 şi de la litera L din decizia de concediere – potrivit căreia “în cadrul U.C.D.C. nu sunt disponibile alte locuri de muncă corespunzătoare pregătirii profesionale”.

Această susţinere a intimatei, preluată ca atare de către prima instanţă, este nereală, întrucât tot intimata precizează chiar în decizia de concediere că “pentru anul universitar 2015-2016, a fost încadrat în statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Fcaulltăţii de Ştiinţe Politice”, iar din statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice întocmit pe anul universitar 2016-2017 rezulta că toate disciplinele care au fost în structura postului de lector universitar al apelantului au fost redistribuite în alte poziţii în statul de funcţii.

Prin urmare, numai dacă disciplinele din structura postului de lector universitar al subsemnatului ar fi fost reduse din planul de învăţământ, adică eliminate, ar fi justificat reducerea postului din statul de funcţii.

În concluzie, desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice din cadrul facultăţii nu a influenţat în niciun mod funcţionarea Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice şi, cu atât mai mult, statul de funcţii al acestui ultim department.

Sunt eronate considerentele primei instanţe cu privire la existenţa cauzei reale şi serioase a desfiinţării locului de muncă.

În realitate, desfiinţarea locului de muncă nu are o cauză reală deoarece prezintă un caracter pur subiectiv, fiind impusă de dificultăţi economice şi explicându-se prin reaua-credinţă a angajatorului.

Apelantul învederează că a demonstrat faptul că U.C.D.C. ca angajator a avut excedente bugetare consistente. Nu se poate reţine faptul că angajatorul se confruntă cu dificultăţi economice de natură să-i pună în dificultate funcţionarea, cu atât mai mult cu cât excedentul bugetar acumulat, în condiţiiile în care nu a fost investit pentru creşterea calităţii actului educational, i-ar permite să îşi desfăşoare activitatea în condiţii obişnuite chiar şi după mai mulţi ani consecutivi de raportare a unor pierderi.

Desfiinţarea locului de muncă nu are o cauză serioasă, deoarece nu se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii şi disimulează realitatea, în sensul că s-a urmărit cu orice preţ concedierea sa.

Motivul principal pentru care s-a dorit cu orice preţ concedierea apelantului a fost refuzul de a semna proiectul de act aditional la contractul individual de muncă pe care angajatorul l-a dat pentru semnare în data de 27.09.2016. În subsidiar, alte motive au privit conduita pe care a adoptat-o în istoricul relaţiilor contractuale, arătând faptul că împreună cu alţi patru colegi care actualmente au fost concediaţi, a depus un memoriu pe 18.11.2015 prin care demosntra că supraîncărcarea normelor didactice cu până la 6-8 discipline încalcă procedura de elaborare a statelor de funcţii.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 446 şi urm. C.pr.civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă U.C.D.C. a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate.

În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că în mod corect a considerat prima instanţă că Decizia de concediere respectă cerinţele prevăzute de art. 76 din Codul muncii, fiind motivată în mod corespunzător.

Se precizează că menţiunile din preambulul Deciziei de concediere (literele A-M) au rolul de a-l informa pe apelant cu privire la împrejurările obiective care au stat la baza emiterii documentului, permiţându-i acestuia să aprecieze asupra legalităţii actului în discuţie. Se observă că motivarea nu este una generică, amplă, vagă, ci este concretă şi specifică, adoptată în considerarea circumstanţelor speciale ale apelantului ce activa în cadrul departamentului desfiinţat.

Apelantul consideră că informaţia de la pct. D ar fi inexactă pe motiv că decizia de a nu organiza înscrieri nu aparţine departamentului, ci Senatului şi Consiliului de Administraţie al U.C.D.C. Se mai precizează că înscrierile pentru anul I din anul universitar 2014-2015 au fost oprite în urma Deciziei Consiliului de Administraţie al U.C.D.C.

Faptul că decizia de a nu susţine admitere sau de a îngheţa înscrierile în departament a fost luată de către U.C.D.C. şi nu de către departament nu schimbă cu nimic împrejurările obiective ale cauzei. De altfel, tocmai în considerarea acestor împrejurări dificile constând în numărul redus de studenţi interesaţi, U.C.D.C. a fost nevoită să ia cele mai bune măsuri în ceea ce priveşte administrarea universităţii, respectiv, desfiinţarea departamentului şi, pe cale de consecinţă, emiterea deciziei de concediere.

De asemenea, se observă că aceste critici ale apelantului nu sunt de natură să infirme informaţiile reale şi exacte prevăzute la punctul D din decizia de concediere, cât timp cauza care a stat la baza măsurilor adoptate de UCDC este una reală şi serioasă.

Relativ la aprecierea apelantului că formularea de la pct. E este vagă şi nesusţinută de cifre, indicatori şi “probe”, se arată că decizia de concediere nu trebuie să prevadă în detaliu studiile sau analizele financiare care au dus la adoptarea măsurii, ci trebuie să fie îndeajuns de specifică încât să permită angajatului să aprecieze asupra necesităţii concedierii. Ar fi excesiv şi lipsit de temei legal să se impună angajatorului să predea angajatului toate situaţiile financiare şi actele interne conţinând în amănunt întreaga analiză ce a dus la desfiinţarea departamentului care a impus implicit şi concedierea apelantului.

Prin decizia de concediere a indicat cu exactitate perioada avută în vedere în aprecierea interesului studenţilor în ceea ce priveşte înscrierea în departament, respectiv între 2010-2011 şi 2015-2016. Legea nu prevede în sarcina intimatei obligaţia de a pune la dispoziţia angajatului concediat acte interne precum fişa de evidenţă a studenţilor din care să reiasă numărul exact al acestora pe anii de studiu şi programe.

De altfel, obiectul prezentei cauze îl constituie contestaţia împotriva deciziei de concediere, şi nu vizează motivele care au detereminat desfiinţarea departamentului.

Cu privire la aprecierea apelantului că formularea de la pct. F este “înşelătoare şi nedovedită deoarece Facultatea de Ştiinţe Politice nu are absolut niciun control asupra sumelor obţinute din taxele de şcolarizare”, intimata precizează că informaţiile privind pierderile cauzate de existenţa departamentului nu sunt înşelătoare şi nedovedite. Cauza care a stat la baza emiterii deciziei de concediere este serioasă şi reală şi este reprezentată de desfiinţarea departamentului din motive obiective, din raţiuni de oportunitate.

Faptul că departamentul nu controlează sumele încasate de la studenţii înscrişi în cadrul său este irelevant. Chiar şi dacă ar fi avut control, acest lucru nu ar fi schimbat cu nimic împrejurările de fapt care au determinat desfiinţarea departamentului şi concedierea apelantului.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantului relative la pct. G, pe lângă că nu avea obligaţia de a pune la dispoziţia angajatului concediat documente contabile, ci doar de a-l informa cu privire la existenţa dificultăţilor financiare şi sub ce formă au intervenit acestea, în ceea ce priveşte calitatea sa de persoană juridică nonprofit, aceasta nu are nicio influenţă asupra necesităţii de a asigura o autonomie economică financiară a U.C.D.C. prin gestionarea corespunzătoare a fondurilor – fonduri ce provin din taxele achitate de studenţii care se înscriu în programele organizate de U.C.D.C.

Cu privire la incidenţa prevederilor art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, faptul că apelantul a fost plătit, deşi nu mai presta nicio activitate în cadrul U.C.D.C. nu are nicio relevanţă raportat la desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice şi, implicit, a postului deţinut de apelant în cadrul acestui departament.

Desfiinţarea unui întreg departament al intimatei a necesitat numeroase formalităţi, demersuri administrative ce au fost întreprinse într-o scurtă perioadă de timp. Unul dintre aceste demersuri l-a constituit concedierea apelantului care a intervenit la aproximativ două luni şi jumătate după adoptarea hotărârii de desfiinţare a Departamentului de Ştiinţe Politice în care activa.

Până la adoptarea măsurii concedierii apelantului, exista într-adevăr un contract individual de muncă valabil, indiferent de faptul că departamentul în care salariatul îşi desfăşura activitatea îşi încetase existenţa. Contractul de muncă a fost încheiat între U.C.D.C. şi salariat, iar nu între departamentul desfiinţat şi salariat.

Intimata invocă buna sa credinţă, rezultând din faptul că a continuat să achite salariile angajaţilor vizaţi până când a reuşit să implementeze măsura desfiinţării departamentului prin emiterea deciziilor de concediere.

Referitor la prevederile art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, se precizează că nu afectează valabilitatea deciziei de concediere, aceasta fiind emisă, după cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti, cu respectarea prevederilor legale aplicabile, iar în al doilea rând, oricum sancţiunea pentru o eventuală încălcare a acestora nu este anularea deciziei de concediere.

Dintr-o altă perspectivă, se arată, pe de o parte, că oricum prevederile legale care reglementează modul de întocmire a statelor de funcţii ale personalului didactic şi de cercetare, respectiv a normelor universitare, nu sunt aplicabile în prezenta cauză de vreme ce, potrivit situaţiei de fapt, departamentul pentru care susţine apelantul că nu s-au întocmit în mod evident, inutilitatea întocmirii acestor state de funcţii având în vedere că Legea Educaţiei Naţionale stabileşte la art. 286 alin. (4) că statele de funcţii se întocmesc la nivelul departamentelor.

În ceea ce priveşte întocmirea statelor de funcţii pentru Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice, acestea nu au nicio înrâurire asupra perzentei cauze din moment ce apelantul a fost titularizat în cadrul Departamentului Ştiinţe Politice.

Pe de altă parte, atât statele de funcţii, cît şi desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice din structura U.C.D.C. au la bază documente legal emise, astfel cum s-a arătat deja în faţa primei instanţe, statele de funcţii fiind vizate de consiliul facultăţii şi aprobate de senatul universitar conform art. 286 alin. (5) din Legea Educaţiei Naţionale, iar desfiinţarea departamentului s-a produs prin hotărârea senatului universitar, adoptată ca urmare a propunerii consiliului facultăţii în care funcţionează, potrivit art. 133 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Mai mult decât atât, toate aceste acte în care au fost materializate statele de funcţii, respectiv desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice din structura U.C.D.C. reprezintă acte administrative.

Aşa fiind, în mod evident acestea sunt în vigoare, nefiind contestate până în prezent.

Cu privire la modul de aplicare al prevederilor art. 22 alin. (6) din Carta Universitară, dispoziţiile nu afectează valabilitatea deciziei de concediere.

În primul rând, art. 22 alin. (6) din Carta Universitară cuprinde dispoziţii de ordine privată, regulile astfel instituite fiind stipulate în beneficiul U.C.D.C., mai exact ca urmare a exercitării autonomiei privind modul de organizare, iar nu al salariaţilor intimatei.

Dintr-o altă perspectivă, fiind prevederi de ordine privată, cei care invocă o posibilă încălcare a art. 22 alin. (6) din Carta Universitară ar trebui să demonstreze o vătămare produsă prin această pretinsă încălcare, fapt nedemonstrat în prezenta cauză.

Nu în ultimul rând, aceste prevederi oricum nu stabilesc o regulă în sensul că deciziile de concediere trebuie semnate atât de către Preşedintele Senatului, cât şi de Preşedintele Universităţii.

Contrar celor susţinute de către apelant, desfiinţarea postului ocupat de către acesta a fost efectivă.

Apelantul susţine că nu a fost niciodată constituit în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice. Or, această susţinere nu are o bază faptică, din moment ce apelantul a fost titularizat în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice al Facultăţii de Ştiinţe Politice U.C.D.C. În consecinţă, în urma desfiinţării Departamentului de Ştiinţe Politice în care apelantul a fost titularizat, a fost desfiinţat în mod efectiv inclus postul deţinut de acesta în structura subscrisei.

În concret, nu mai există la nivelul Facultăţii de Ştiinţe Politice din structura U.C.D.C. un departament din cadrul căruia a făcut parte postul apelantului, fapt determinat de voinţa Senatului U.C.D.C., entitate abilitată potrivit legii şi Cartei Universitare a U.C.D.C. să adopte hotărârea de desfiinţare a Departamentului de Ştiinţe Politice.

Aşadar, în speţă este în mod evident îndeplinită condiţia legală de desfiinţare a postului să fie efectivă, având în vedere că postul apelantului nu se mai regăseşte în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice.

De altfel, din cele mai sus prezentate, rezultă în mod logic că nici statul de funcţii al respectivului departament nu mai există, ca urmare a desfiinţării departamentului.

Susţinerile apelantului în sensul că desfiinţarea postului nu ar fi fost efectivă, pentru că acesta şi-ar fi desfăşurat activitatea în cadrul Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice nu are nicio relevanţă în prezenta speţă.

Rezultă că art. 287 alin. (15)-(16) din Legea Educaţiei Naţionale reflectă voinţa clară a legiuitorului în sensul că regula în materie este următoarea: norma didactică a unui cadru didactic se constituie în funcţia obţinută prin concurs.

Cu alte cuvinte, în speţă, titularizarea apelantului şi norma sa didactică au fost realizate, începând cu anul 2014, la nivelul Departamentului de Ştiinţe Politice, în funcţia de lector.

Or, ca urmare a desfiinţării departamentului în cadrul căruia acesta a fost titularizat, postul de lector ocupat de către acesta prin concurs – aflat în cadrul respectivului departament, s-a desfiinţat.

Astfel, subliniază intimata că activitatea a fost realizată de către apelant exclusiv pentru că acestuia nu i se putea alcătui norma didactică la nivelul Departamentului de Ştiinţe Politice.

Cu alte cuvinte, i-a fost completată norma de la Departamentul de Ştiinţe Politice cu activităţi desfăşurate la Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice, fără ca acesta să fie titular pe vreun post din cadrul Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice.

Or, prin desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice, nu se mai punea problema vreunei completări de normă didactică din cadrul altui departament, din moment ce norma de bază, cea care ar fi putut fi completată (lector în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice), se desfiinţase.

Pe de altă parte, după cum reiese din art. 287 alin. (15) şi (16) ale Legii nr. 1/2011, completarea normei nu este o obligaţie, ci doar o posibilitate, organele de conducere ale U.C.D.C. având puteri în acest sens, prin raportare la toate aspectele de legalitate, dar şi de oportunitate incidentă.

Cu alte cuvinte, contrar celor sugerate de către apelant, în ipoteza desfiinţării departamentului din care făcea parte din punct de vedere legal ca urmare a promovării unui concurs – Departamentul de Ştiinţe Politice, acesta nu putea avea automat calitatea de lector în cadrul Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice, legiuitorul – astfel cum arătat expres mai sus – nedispunând în acest sens.

De asemenea, faptul că disciplinele pe care le preda apelantul au fost redistribuite către alte cadre didactice după desfiinţarea postului său este irelevant în prezenta cauză. Este evident că redistribuirea respectivelor discipline reprezintă o consecinţă directă a desfiinţării efective a postului apelantului – post care nu mai putea exista în structura U.C.D.C. din moment ce departamentul ce îl conţinea a fost desfiinţat. Practic, redistribuirea constituie o dovadă în plus a reorganizării efective a structurii U.C.D.C.

Susţinerile apelantului în sensul în care doar în cazul în care disciplinele predate de acesta ar fi fost reduse din planul de învăţământ, s-ar fi justificat reducerea postului din statul de funcţii nu pot fi reţinute. Din moment ce postul deţinut a fost desfiinţat, ca o consecinţă a desfiinţării întregului Departament de Ştiinţe Politice, este evident că nu ar fi existat o bază legală pentru ca acesta să continue să predea în cadrul UCDC, indiferent de disciplină.

Este irelevant faptul că ar fi predat anterior anumite discipline în alt departament din moment ce apelantul nu mai este titular în cadrul intimatei şi, drept urmare, nu mai are dreptul să predea niciun fel de discipline în cadrul U.C.D.C. (în absenţa unor alte raporturi contractuale stabilite conform dispoziţiilor legale).

În ceea ce priveşte posturile disponibile în cadrul U.C.D.C. la care face referire apelantul, acestea fac parte din structura Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice, şi nu din Departamentul de Ştiinţe Politice care a fost desfiinţat.

Desfiinţarea postului are o cauză reală şi serioasă, apelantul neindicînd în realitate niciun motiv plauzibil pentru care desfiinţarea postului său nu ar fi avut o cauză reală şi serioasă, ci susţine că U.C.D.C. ar fi avut venituri considerabile în decursul a celor 5 ani anteriori concedierii şi, prin urmare, nu se impunea desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice.

Faptul că intimata a înregistrat profit în ultimii ani nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte oportunitatea deciziei de a desfiinţa Departamentul de Ştiinţe Politice. O asemenea hotărâre reprezintă tocmai manifestarea uneia dintre măsurile pe care U.C.D.C. a fost nevoită să le adopte pentru a-şi menţine veniturile şi a preveni eventuale pierderi.

Intimata învederează că nu este vorba de situaţia unei desfiinţări izolate a unui post din cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, ci în ipoteza în care, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale aplicabile precum şi a Cartei Universitare, ca urmare a deciziei adoptate de către Senatul U.C.D.C. la propunerea Consiliului Facultăţii de Ştiinţe Politice, întreg departamentul amintit a fost desfiinţat.

Se subliniază faptul că, în evaluarea caracterului real şi serios al cauzei desfiinţării postului, contrar celor sugerate de către apelant, instanţa de judecată nu poate aprecia oprtunitatea acestei măsuri, întrucât singurul în măsură să decidă cu privire la reorganizarea activităţii este angajatorul.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 471 alin. (5) şi art. 194 C.pr.civ.

***

Criticile apelantului privind hotărârea instanţei de fond pot fi sintetizate după cum urmează: referitor la legalitatea deciziei de concediere, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că pct. D, E, F şi G din decizia de concediere pot fi calificate motivare în fapt conform art. 76 lit. a) din Codul muncii; încălcarea prevederilor art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, precum şi art. 22 alin. (6) din Carta Universitară. În ceea ce priveşte temeinicia deciziei, apelantul a invocat faptul că prin decizia nr xxx/23.09.2014 emisă de rectorul U.C.D.C. i s-a acordat titlul de lector universitar începând cu data de 01.10.2014, postul fiind scos la concurs la poziţia 18 din statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice, însă numirea sa începând cu semestrul I al anului universitar 2014-2015, adică cu 01.10.2014, s-a făcut prin constituirea postului pe statul de funcţii la Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice. De asemenea, postul apelantului de lector universitar nu a fost niciodată constituit în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice şi prin urmare nu se justifică reducerea postului său dintr-un alt departament care funcţionează în continuare, iar încadrarea sa de pe statul de funcţii al Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice s-a făcut încă de la titularizarea sa, motivul nefiind completarea normei. Toate disciplinele care au fost în structura postului său de lector universitar au fost redistribuite în alte poziţii din statul de funcţii şi numai dacă disciplinele din structura postului de lector universitar al apelantului ar fi fost reduse din planul de învăţământ s-ar fi justificat reducerea postului din statul de funcţii. Apelantul a mai susţinut că sunt eronate considerentele primei instanţe cu privire la existenţa cauzei reale şi serioase a desfiinţării locului de muncă.

Verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., Curtea apreciază ca fiind fondate în parte criticile împotriva soluţiei instanţei de fond.

Între părţi au existat raporturi de muncă conform contractului individual de muncă nr. xxx/26.02.2010, apelantul fiind angajat în funcţia de preparator universitar începând cu data de 01.03.2010 în cadrul U.C.D.C. – Facultatea de Ştiinţe Politice.

Conform Deciziei nr. xxx/23.09.2014 emisă de U.C.D.C. se acorda titlul universitar de lector apelantului şi începând cu data de 01.10.2014 era numit pe postul de lector universitar la disciplinele Antropologie politică, Psihologie politică, Consiliere pentru persoane în situaţii de risc, Politici ocupaţionale, poziţia 18 din statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice.

În acest sens, s-a încheiat actul adiţional nr. xxx/01.10.2014 prin care s-a modificat elementul „E” – Felul muncii, adică Funcţia – Lector universitar, precum şi elementul „J” – Salariul.

Potrivit deciziei de concediere nr. xxx/29.11.2016 emisă de intimată s-a decis încetarea contractului individual de muncă al apelantului încadrat pe postul de lector universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 şi urm. din Codul muncii începând cu data expirării termenului de preaviz acordat, respectiv începând cu data de 29.11.2016.

În motivarea deciziei s-a reţinut:

– la pct. D, faptul că timp de 3 ani consecutivi nu s-a susţinut examen de admitere la programul de studii tip licenţă organizat în cadrul Departamentului, aşa cum rezultă din situaţiile numărului de studenţi pentru perioada 2010-2017;

– la pct. E, faptul că din anul universitar 2010-2011 şi până în anul universitar 2015-2016 numărul studenţilor interesaţi de înscriere în cadrul Departamentului a scăzut considerabil;

– la pct. F, problemele financiare ale Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul U.C.D.C. rezultate din creşterea semnificativă a cheltuielilor necesare pentru susţinerea şi funcţionarea Departamentului, prin paroprtare la nivelul încasărilor rezultate din taxele aferente numărului de studenţi care au solicitat înscrieri în acest Departament începând cu anul universitar 2013-2014;

– la pct. G, necesitatea raţionalizării cheltuielilor cu personalul din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii ca urmare a faptului că în lipsa solicitărilor de înscriere a studenţilor nu s-a susţinut timp de 3 ani universitari consecutivi examen de admitere în programul de studii de licenţă organizat în cadrul Departamentului.

Conform art. 76 din Codul Muncii, “Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:

a) motivele care determină concedierea;

b) durata preavizului;

c) criteriile de stabilire a ordinii priorităţii, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierii colective;

d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.

O primă critică a apelantului vizează nemotivarea în fapt a deciziei de concediere învederând că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că pct. D, E, F şi G din decizie pot fi calificate drept motive. În acest sens, apelantul susţine că formularea acestor puncte este vagă, inexactă şi nedovedită.

Relativ la motivarea în fapt a deciziei de concediere, Curtea constată că din punct de vedere al legalităţii legiuitorul a avut în vedere instituirea obligaţiei pentru angajator de a menţiona expres în cuprinsul deciziei care sunt motivele care determină concedierea în cauză. Din acest punct de vedere, cerinţa legală vizează expunerea într-o manieră clară şi succintă a motivelor pe care angajatorul le-a avut în vedere la luarea deciziei. În ce măsură motivele de fapt invocate de angajator sunt dovedite, concrete, corecte şi justifică măsura concedierii, Curtea apreciază că reprezintă aspecte ce ţin de temeinicia deciziei de concediere, urmând a fi avute în vedere la analiza teminiciei deciziei.

Astfel, relativ la motivarea în fapt a deciziei de concediere, Curtea consideră că intimata a respectat prevederile art. 76 lit. a) din Codul muncii, expunând în cuprinsul deciziei de concediere argumentele ce au determinat luarea măsurii concedierii.

În ceea ce priveşte invocarea încălcării art. 22 alin. (6) din Carta Universitară potrivit căruia “Preşedintele Senatului numeşte şi eliberează din funcţie, împreună cu Preşedintele Universităţii, personalul didactic şi de cercetare”, faţă de care se susţine că datorită cerinţei formei scrise ad validitatem a deciziei de concediere, actul angajatorului se dispune printr-o decizie comună care ar fi trebuit să fie semnată de Preşedintele Senatului şi de Preşedintele Universităţii, Curtea o apreciază ca nefondată.

Astfel, examinând decizia de concediere nr. xxx/29.11.2016 se constată că aceasta a fost semnată de Preşedintele Universităţii, însă în cuprinsul ei se face referire expresă la Hotărârea nr. xxx/12.09.2016 a Senatului Universităţii şi la Hotărârea nr. xxx/19.09.2016 a Consiliului de Administraţie al Universităţii.

În acest sens, potrivit Hotărârii nr. xxx/12.09.2016 emisă de Senatul Universităţii, la pct. 1 se hotăra aprobarea propunerii Consiliului Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti de desfiinţare a Departamentului Ştiinţe Politice. Ulterior, prin Hotărârea nr. xxx/19.09.2016 a Consiliului de Administraţie al Universităţii, se hotăra desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice începând cu anul universitar 2016-2017.

Din interpretarea prevederilor art. 22 alin. (6) din Carta Universitară, Curtea reţine că textul legal nu impune semnarea documentului de eliberare din funcţie a cadrului didactic atât de către Preşedintele Senatului, cât şi de către Preşedintele Universităţii, ci are în vedere ca măsura de eliberare din funcţie să fie rezultatul acordului de voinţă dintre aceştia. Atât timp cât în cauză se poate reţine că, urmare a Hotărârii nr. xxx/12.09.2016 emisă de Senatul Universităţii şi Hotărârii nr. xxx/19.09.2016 a Consiliului de Administraţie al Universităţii de desfiinţare a Departamentului Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice s-a emis decizia de concediere nr. xxx/29.11.2016 semnată de Preşedintele Universităţii, Curtea aprciază că decizia de eliberare din funcţie a apelantului a fost luată de Preşedintele Senatului împreună cu Preşedintele Universităţii.

În ceea ce priveşte invocarea încălcării art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, susţinerile apelantului vizează mai degrabă temeinicia deciziei de concediere, sens în care vor fi analizate împreună cu criticile apelantului asupra temeiniciei.

Cu privire la temeinicia deciziei de concediere, potrivit art. 65 alin. (2) din Codul muncii, “Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

Desfiinţarea locului de muncă este efectivă dacă nu este fictivă şi este reală dacă are caracter obiectiv. Dispoziţiile art. 65 din Codul Muncii nu limitează cazurile de concediere la motive determinate de dificultăţi economice; esenţial este ca defiinţarea locului de muncă să corespundă unei nevoi a angajatorului, cu precizarea că instanţa nu este chemată să cenzureze oportunitatea desfiinţării locului de muncă, ci doar legalitatea şi temeinicia măsurii. Aşadar, concedierea în temeiul acestui text legal poate fi determinată de o situaţie economică dificilă.

Instanţa poate analiza şi eventual cenzura exclusiv legalitatea măsurii de desfiinţare a postului, nu şi oportunitatea sa, întrucât angajatorul este singurul în măsură să aprecieze dacă se impune o reorganizare a activităţii sale, acesta fiind cel care va suporta consecinţele în cazul în care măsurile luate nu au avut rezultatul scontat, şi anume, eficientizarea activităţii sau redresarea economică, după caz.

Dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii nu urmăresc limitarea libertăţii angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activităţii economice, ci, din contră, asigură posibilitatea manifestării acesteia în funcţie de factorii obiectivi care o influenţează, excluzând doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului faţă de salariat.

Cu titlu preliminar, Curtea urmează a analiza dacă a avut loc o desfiinţare a postului deţinut de apelant.

Cu privire la invocarea faptului că numirea apelantului începând cu semestrul I al anului universitar 2014-2015, adică cu 01.10.2014 s-a făcut prin constituirea postului pe statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice, Curtea reţine următoarele:

Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul U.C.D.C. avea în componenţă două departamente: Departamentul de Ştiinţe Politice şi Departamentul Comunicare şi Relaţii Publice.

Angajat încă din 01.03.2010 al Facultăii de Ştiinţe Politice, apelantul a fost încadrat în anii universitari 2011-2012, 2012-2013 şi 2013-2014 pe statele de funcţii ale Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice (poziţia 18 pentru anul universitar 2011-2012, poziţia 16 pentru anul universitar 2012-2013 şi poziţia 14 pentru anul universitar 2013-2014), astfel cum reiese din statele de funcţii.

Intimata a scos la concurs la data de 10.06.2014 funcţia de Lector universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Departamentul de Ştiinţe Politice, pentru disciplinele Antropologie politică, Psihologie politică, Consiliere pentru persoane în situaţii de risc, Politici ocupaţionale, funcţia fiind prevăzută la poziţia 18 din statul de funcţii al Departamentului Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice. Apelantul s-a înscris la concursul pentru această funcţie astfel cu reiese din extrasul de pe site-ul www.jobs.edu.ro şi, potrivit Deciziei nr. xxx/23.09.2014 emisă de U.C.D.C., i s-a acordat titlul de lector apelantului şi începând cu data de 01.10.2014 a fost numit pe postul de lector universitar la disciplinele Antropologie politică, Psihologie politică, Consiliere pentru persoane în situaţii de risc, Politici ocupaţionale poziţia 18 din statul de funcţii al Departamentului Ştiinţe Politice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice.

Deşi s-a titularizat ca lector universitar pe Departamentul de Ştiinţe Politice, postul apelantului pentru anul universitar 2014/2015 (poziţia 9), respectiv, pentru anul 2015/2016 (poziţia 7) s-a regăsit în Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice astfel cum reiese din statele de funcţii.

Pe de altă parte, examinând statele de funcţii ale Departamentului de Şiinţe Politice pentru ani universitari 2013-2014 şi 2014-2015, Curtea constată că apelantul nu apare ca fiind încadrat la acest Departament sau şi la acest Departament.

În consecinţă, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel este următoarea: angajat al intimatei începând cu 01.03.2010 în cadrul Fcaultăţii de Ştiinţe Politice, apelantul a fost încadrat în anii universiatari 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014, 2014-2015 şi 2015-2016 pe statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice şi numai titularizarea sa pentru funcţia de lector universitar în anul 2014 s-a făcut pe Departamentul de Ştiinţe Politice.

Intimata susţine că măsura concedierii a intervenit urmare a desfiinţării Departamentului de Ştiinţe Politice, unde apelantul s-a titularizat în funcţia de lector universitar, făcând referire în motivarea în drept a deciziei la prevederile art. 65 alin. (1) din Codul muncii, respectiv desfiinţarea locului de muncă.

Curtea subliniază că în cazul cadrelor didactice din cadrul sistemului de învăţământ universitar trebuie să se facă distincţie între funcţia didactică şi postul ocupat de cadrul didactic. În acest sens, independent de motivul încetării raporturilor de muncă ale unui cadru didactic (demisie, concediere), măsura încetării nu afectează deţinerea în continuare a funcţiei de asistent, lector, conferenţiar sau profesor universitar, persoana în cauză putând să o exercite în viitor în cadrul unui alt raport de muncă.

Pentru incidenţa prevederilor art. 65 alin. (1) din Codul muncii în cazul cadrelor didactice, Curtea apreciază că desfiinţarea locului de muncă vizează postul ocupat, iar nu funcţia didactică care se conferă în virtutea întrunirii unor standarde minimale şi obligatorii şi numai prin concurs public, anunţat în Monitorul Oficial.

În acest sens, Curtea constată că anul universitar 2015-2016 postul apelantului se regăsea în statul de funcţii al Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice, iar nu pe statul de funcţii al departamentului desfiinţat respectiv, Departamentul de Ştiinţe Politice. Prin urmare, măsura desfiinţării Departamentului de Ştiinţe Politice nu avea cum să afecteze existenţa postului deţinut de apelant pe statul de funcţii al Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice.

Pe de altă parte, cu toate că se susţine de către intimată împrejurarea că măsura concedierii a fost determinată strict de împrejurarea că titularizarea în funcţia didactică s-a făcut pe Departamentul de Ştiinţe Politice din examinarea extraselor de pe portalul www.jobs.edu.ro rezultă că, deşi începând cu semestrul al II-lea al anului universitar 2015-2016 numitul R.F. s-a titularizat în funcţia de Profesor universitar în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, respectiv K.S.L.D. s-a titularizat în funcţia de Conferenţiar universitar în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, ca urmare a desfiinţării Departamentului de Ştiinţe Politice aceştia nu au fost concediaţi, figurând în continuare la poziţiile 1 şi 6 pe statul de funcţii pentru anul universitar 2016-2017 al Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice.

În realitate, astfel cum rezultă din actele dosarului, apelantul a lipsit din motive medicale (dovedite cu certificat de concediu medical) la şedinţa din 27.09.2016 când cadrelor didactice din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice li s-au înmânat actele adiţionale la contractele individuale de muncă şi s-au avizat statele de funcţii, fiindu-i transmis în vederea semnării un draft de act adiţional ce cuprindea mai multe modificări la contractul individual de muncă.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din corespondenţa electronică, la data de 26.09.2016, apelantul era consultat în vederea exprimării unei opţiuni în ceea ce priveşte întocmirea orarului pentru semestrul I, existând în acest sens un proiect de orar din 30.09.2016 în care apelantul apărea cu ore în fiecare zi de luni de la ora 08:00.

Ca urmare a memoriului înregistrat de apelant la intimată sub nr. xxx/30.09.2016 în care îşi exprima punctul de vedere cu privire la actul adiţional înaintat spre semnare, intimata i-a transmis răspunsul nr. xxx/28.10.2016.

Ulterior, cu adresa nr. xxx/31.10.2016 emisă de intimată, invocându-se Hotărârea nr. xxx/12.09.2016 a Senatului Universităţii şi Hotărârea nr. xxx/19.09.2016 a Consiliului de Administraţie al Universităţii, i se aducea la cunoştinţă apelantului că urmare a desfiinţării începând cu anul 2016-2017 a Departamentului de Ştiinţe Politice a rezultat implicit şi desfiinţarea postului său didactic de lector universitarsituat la poziţia 7 din statul de funcţii al departamentului. De asemenea, se învedera că în cadrul Universităţii nu sunt disponibile alte locuri de muncă corespunzătoare pregătirii sale profesionale şi i se comunica încetarea contractului individual de muncă la data expirării termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare.

Prin urmare, deşi la data de 12.09.2016, respectiv 19.09.2016 Senatul, respectiv Consiliul de Administraţie al Universităţii a luat măsura desfiinţării Departamentului Ştiinţe Politice, intimata nu a apreciat la data de 27.09.2016 că această măsură atrăgea desfiinţarea postului apelantului, transmitându-i un draft de act adiţional şi interesându-se când ar dori apelantul să-şi fixeze orele de program. Abia în momentul (30.09.2016) în care apelantul, nemulţumit de draftul de act adiţional ce cuprindea modificări ale contractului individual de muncă, a exprimat un punct de vedere ferm cu privire la criterii de evaluare a activităţii profesionale, durata muncii din perspectiva normei universitare şi normei didactice săptămânale, salariul şi drepturile şi obligaţiile părţilor, intimata a transmis la data de 28.10.2016 un răspuns conform căruia elaborarea actului adiţional propus spre semnare tuturor salariaţilor a fost determinată de imperativul alinierii prevederilor din contractele individuale de muncă ale angajaţilor cu cele stabilite în legislaţia în vigoare, urmat apoi de comunicarea preavizului din data de 31.10.2016.

Astfel cum rezultă din actele de la dosar, nesemnarea de către apelant a actului adiţional propus a avut drept consecinţă directă luarea deciziei de către intimată de a-i comunica previzul în vederea încetării contractului individual de muncă sub pretextul desfiinţării postului său. În realitate, postul apelantului nu se afla pe statul de funcţii al departamentului desfiinţat, aceasta fiind şi explicaţia negocierii purtate cu apelantul în vederea încheierii actului adiţional. Tot pentru aceeaşi raţiune, respectiv că măsura concedierii nu îl viza pe apelant deoarece funcţiona în cadrul altui departament, se justifică şi măsura intimatei de a-l salariza în continuare după 01.10.2016 pentru încă două luni.

Apelantul a invocat şi încălcarea prevederilor art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 potrivit căruia “Statele de funcţii ale personalului didactic şi de cercetare se întocmesc anual, prin stabilirea de norme universitare, cu cel puţin 15 zile înainte de începerea fiecărui an universitar şi nu se pot modifica în timpul anului universitar”, susţinând, în esenţă, că având în vedere că în statul de funcţii al Departamentului de Ştiinţe Politice pentru anul universitar 2015-2016, ultimul an universitar înaintea desfiinţării, erau evidenţiate mai multe cadre didactice, desfiinţarea departamentului care avea înrăurire asupra situaţiei acestora trebuia să se facă potrivit art. 286 alin. (1) până cel mai târziu la data de 14.09.2016. Or, desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice nu a devenit efectivă decât pe data de 19.09.2016 prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al U.C.D.C. nr. xxx.

Constatând că postul apelantului figura în anul universitar 2015-2016 pe statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice, iar nu pe cel al Departamentului Ştiinţe Politice, Curtea apreciază că invocarea încălcării art. 286 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 este irelevantă atât timp cât departamentul unde figura postul său nu a fost desfiinţat.

De asemenea, apelantul a invocat şi faptul că disciplinele din structura postului său au fost redistribuite în alte poziţii din statul de fincţii, nefiind reduse din planul de învăţământ. Nici acest argument nu mai prezintă relevanţă, faţă de constatarea anterioară a instanţei că desfiinţarea vizează postul, nu funcţia didactică, iar postul său se regăsea pe statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice.

Curtea va analiza în continuare şi criticile vizând desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice.

Se reţine că prin Hotărârea nr. xxx/12.06.2014 a Senatului Universităţii s-a aprobat întreruperea şcolarizării pentru anul I – an universitar 2014-2015 – la programul de studii universitare de licenţă Ştiinţe Politice – 180 credite – forma de învăţământ IFR – Facultatea de Ştiinţe Politice. Ulterior, prin Hotărârea nr. xxx/06.01.2015 a Senatului Universităţii s-a propus intrarea în lichidare a programelor de studii universitare de licenţă – Ştiinţe Politice – învăţământ cu frecvenţă şi învăţământ cu frecvenă redusă. În acest sens, prin Hotărârea nr. xxx/16.01.2015 a Consiliului Administraţiei s-a vizat intrarea în lichidare a programelor de studii universitare de licenţă Ştiinţe Politice învăţământ cu frecvenţă şi învăţământ cu frecvenă redusă din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice începând cu anul universitar 2015-2016.

Prin art. 6 din H.G. nr. 376/2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 413/01.06.2016 s-a statuat că specializările prevăzute în anexa nr. 6 intră în lichidare începând cu anul universitar 2016-2017, în sensul că la acestea nu se mai organizează admitere.

Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că unul din argumentele relative la desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice constă în acela că din anul universitar 2010-2011 şi până în anul 2015-2016 numărul studenţilor interesaţi de înscrierea în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice a scăzut simţitor. În acest sens, intimata a despus la dosarul cauzei o situaţie dinamică a numărului de studenţi şi masteranzi la Facultatea de Ştiinţe Politice în perioada 2012-2016 din care rezultă că în anul universitar 2012-2013 în anul I la zi erau înscrişi 73 de studenţi, iar la fără frecvenţă 82 de studenţi, pentru ca în anul universitar 2013-2014 în anul I să fie înscrişi 52 de studenţi, iar la fără frecvenţă 51 de studenţi. Începând cu anul universitar 2014-2015 şi până în anul universitar 2016-2017 rezultă că nu s-au mai inscris studenţi la Facultatea de Ştiinţe Politice, Departamentul de Ştiinţe Politice.

Deşi susţine că interesul studenţilor pentru Departamentul de Ştiinţe Politic era fi scăzut, coroborând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Curtea constată că în realitate lipsa oricărui student înscris în anul I la Departamentul Ştiinţe Politice începând cu anul universitar 2014-2015 a fost determinată de acţiunea voluntară a intimatei care întrerupea şcolarizarea pentru anul I – an universitar 2014-2015, urmată apoi în anul 2015 de propunerea intrării în lichidare a programelor de studii universitare de licenţă – Studii Politice învăţământ cu frecvenţă şi învăţământ cu frecvenă redusă. Măsura în sine nu este întâmplătoare, deoarece astfel cum reiese din procesul-verbal nr. xxx/12.11.2014 al Consiliului Profesoral, celălalt department, Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice, se afla în ultimul an în care se putea obţine acreditarea, iar potrivit procesului-verbal al Consiliului Profesoral din 03.02.2015 a fost desemnată persoana reponsabilă pentru alcătuirea dosarului de creditare a Departamentului de Comunicare şi Relaţii Publice.

În condiţiile în care în anul universitar 2012-2013 numărul de studenţi înscrişi în anul I la Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice era de 86, iar în anul universitar 2013-2014 a fost de 83, departamentul nefuncţional şi ca învăţământ cu frecvenţă redusă, reiese că în realitate numărul de studenţi atraşi de Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice este simţitor mai mic decât ce atras atât la învăţământ de zi, cât şi la învăţământ cu frecvenţă redusă de Departamentul de Ştiinţe Politice, respectiv 86 faţă de 155 în anul universitar 2012-2013 şi 83 faţă de 103 în anul universitar 2013-2014.

Prin urmare, lipsa oricărei înscrieri în anul I de învăţământ începând cu anul universitar 2014-2015 la Departamentul de Ştiinţe Politice a fost rezultatul direct al deciziei intimatei de întrerupere a şcolarizării la acest departament, în condiţiile în care, deşi Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice atrăgea în mod simţitor mai puţini studenţi, dar fiind ultimul an în care se putea acredita, intimata a ales să demareze procedura de acreditare a acestui departament. Practic, pentru a îndeplini parametrii necesari acreditării, favorizând înscrierile la Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice, intimata a luat măsura întreruperii şcolarizării la celălalt departament.

Intimata a mai invocat în cuprinsul deciziei de concediere împrejurarea că Facultatea de Ştiinţe Politice are probleme financiare rezultând din creşterea semnificativă a nivelului cheltuielilor necesare pentru susţinerea şi funcţionarea departamentului, prin raportare la nivelul încasărilor rezultate din taxele aferente numărului de studenţi care au solicitat înscrieri la acest departament începând cu anul universitar 2013-2014. De asemenea, s-a susţinut necesitatea raţionalizării cheltuielilor de personal din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice ca urmare a faptului că în lipsa solicitărilor de înscriere a studenţilor nu s-a ţinut timp de 3 ani universitari consecutivi examen de admitere la programul de studii de licenţă organizat în cadrul departamentului.

Sub un prim aspect, Curtea reţine că intimata argumentează decizia de concediere invocând situaţia financiară a întregii Facultăţi de Ştiinţe Politice ce cuprindea atât Departamentul de Ştiinţe Politice, cât şi Departamentul Comunicare şi Relaţii Publice, în contradicţie cu susţinerea anterioară a intimtei conform căreia concedierea e determinată de situaţia Departamentului de Ştiinţe Politice care se desfiinţa. Prin urmare, dificultatea economico-financiară apare ca fiind de fapt a întregii Facultăţii de Ştiinţe Politice, iar nu strict a Departamentului Ştiinţe Politice. Practic, nu s-a justificat desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice în condiţiile în care nu poate fi primit argumentul intimatei privind lipsa solicitărilor de înscriere studenţilor ce a determinat nesusţinerea timp de 3 ani consecutivi a examenului de admitere (2014-2015, 2015-2016 şi 2016-2017) atât timp cât intimata e cea care din 2014 a decis întreruperea programului de şcolarizare la acest departament.

Pe de altă parte, chiar dacă modalitatea în care intimata înţelege să-şi optimizeze activitatea în ceea ce priveşte creşterea eficienţei sale economice este atributul său exculsiv, Curtea nu poate ignora împrejurarea că potrivit situaţiilor financiare anuale pentru anii 2011-2015 intimata a obţinut în fiecare an profit, cu mult chiar peste cel previzionat de ea. Corelativ examinând aceste situaţii financiare anuale, Curtea reţine că în nici un an din această perioadă intimata nu a înregistrat pierderi financiare.

În consecinţă, Curtea constată că nici susţinerea relativă la problemele financiare, respectiv, necesitatea raţionalizării cheltuielilor de personal nu justifică în cauză măsura desfiinţării Departamentului de Ştiinţe Politice.

În concluzie, având în vedere probatoriul administrat în cauză din care a rezultat că apelantul nu figura pe statul de funcţii al departamentului desfiinţat, fiind fără relevanţă împrejurarea că titularizarea sa în funcţia didactică se realizase pe acel departament pentru că desfiinţarea vizează postul ocupat, iar nu fincţia didactică, că nu este reală susţinerea că desfiinţarea Departamentului de Ştiinţe Politice a fost determinată de situaţia financiară generată de lipsa înscrierilor în ultimii 3 ani, atât timp cât chiar intimata a întrerupt aceste înscrieri încă din anul universitar 2014-2015, Curtea apreciază că lipseşte cauza reală şi serioasă a concedierii.

În ceea ce priveşte repunerea în situaţia anterioară, având în vedere că intimata s-a raportat la o presupusă desfiinţare a postului din cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, departament pe al cărui stat de funcţii apelantul nu s-a aflat niciodată, postul său regăsindu-se în realitate în anii universitari 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014, 2014-2015, 2015-2016 pe statul de funcţii al Departamentului Comunicare şi Relaţii Publice al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Curtea va dispune obligarea intimatei la reintegrarea reclamantului pe un post similar celui deţinut anterior concedierii.

Pentru aceste considerente, în baza art. 80 alin. (1) şi (2) din Codul Muncii şi art. 480 alin. (2) C.pr.civ., Curtea va admite apelul, va schimba în tot sentinţa apelată, va admite acţiunea, va anula decizia de concediere nr. 7148/29.11.2016, va dispune reintegrarea reclamantului pe un post similar celui deţinut anterior concedierii şi va obliga pe intimată să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării efective. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1638/2018 din 17.04.2018, nepublicată)

Comentariu:

1. Am optat pentru prezentarea integrală a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti deoarece, chiar dacă vizează un angajator cu statut special (unitate de învăţământ superior), consider că reprezintă un reper util pentru soluţionarea corectă a litigiilor de muncă având ca obiect contestaţie împotriva deciziei angajatorului de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

2. Verificarea de către instanţă a valabilităţii deciziei de concediere în astfel de situaţii presupune, prin raportare la dispoziţiile art. 65 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, observarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor statute de normele la care ne-am referit. Ca premisă generală şi obligatorie, actul de dispoziţie al angajatorului (concedierea), este urmarea necesară a desfiinţării locului de muncă ocupat de către salariatul vizat de măsura încetării contractului individual de muncă.

Această desfiinţare a locului de muncă trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii:

– să fie determinată de unul sau mai multe motive care nu au legătură cu persoana salariatului;

– să fie efectivă;

– să aibă o cauză reală şi serioasă.

3. Atât în practica instanţelor, cât şi în literatura juridică (între care se manifestă un veritabil mecanism al vaselor comunicante), condiţiile menţionate mai sus au fost caracterizate, în esenţă, astfel:

a) Reprezintă motive care nu au legătură cu persoana salariatului dificultăţile economice, transformările tehnologice, reorganizarea activităţii unităţii, precum şi orice alte împrejurări obiective care, fără a avea nicio legătură cu persoana salariatului, justifică desfiinţarea locului de muncă.

b) Desfiinţarea este efectivă atunci când este adevărată, adică atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acestuia şi/sau în statul de funcţii şi implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării.

c) Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice, de transformări tehnologice, de reorganizarea activităţii ori de altă împrejurare obiectivă, independentă de buna sau de reaua-credinţă a angajatorului. Cauza trebuie să nu disimuleze un alt temei (cum ar fi intenţia de de a-l concedia cu orice preţ pe un anumit salariat), susţinându-se, formal, că ar exista unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului.

d) Cauza este serioasă când prezintă un anumit grad de gravitate de natură a impune, cu adevărat, desfiinţarea locului de muncă; reducerea locului de muncă este determinată de o cauză serioadă dacă se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii.

Cu privire la relaţia dintre legalitatea, temeinicia şi oportunitatea măsurii desfiinţării locului de muncă, în practica instanţelor se evocă deseori considerentul că numai angajatorul poate decide asupra modalităţilor concrete de eficientizare a activităţii sale, prin desfiinţarea unor activităţi şi departamente, aceste măsuri intrând în sfera prerogativei organizatorice a oricărui angajator, instanţa fiind chemată să le cenzureze doar din perspectiva respectării cerinţelor de legalitate şi temeinicie, neavând drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării unor astfel de măsuri.

Inclusiv în considerentele hotărârii Curţii, prezentate mai sus, se susţine că instanţa poate analiza şi eventual cenzura exclusiv legalitatea măsurii de desfiinţare a postului, nu şi oportunitatea sa, întrucât angajatorul este singurul în măsură să aprecieze dacă se impune o reorganizare a activităţii sale, acesta fiind cel care va suporta consecinţele în cazul în care măsurile luate nu au avut rezultatul scontat, şi anume eficientizarea activităţii sau redresarea economică, după caz.

Totuşi, astfel cum s-a precizat în doctrină, cerinţa de a se indentifica o cauză reală şi serioasă nu permite, în toate cazurile, o delimitare categorică între legal (şi temeinic), pe de-o parte, şi oportun, pe de altă parte. „Obligaţia instanţei de a-şi forma convingerea că o astfel de cauză a existat, împinge obiectiv spre zona limitrofă dintre legalitate şi oportunitate. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât analiza existenţei cauzei efective, reale şi serioase nu trebuie să se facă la modul general ci, dimpotrivă, într-un fel, in personam, respectiv cu referire directă la cel concediat. Aşadar, sub aspectul unei astfel de cauze, instanţa nu trebuie să analizeze numai dacă, odată apărută, era posibilă, într-adevăr, desfiinţarea unui post, ci dacă acea cauză a impus desfiinţarea concretă a acelui post care era ocupat de salariatul concediat” (Ion Traian Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 488-489).

Din perspectiva relaţiei legalitate-temeinicie-oportunitate, modul de soluţionare a cauzei în speţă atestă, în ciuda considerentului la care m-am referit mai sus, corectitudinea opiniei doctrinale citate.

5. Cu referire la legalitatea deciziei de concediere, legiuitorul a avut în vedere instituirea obligaţiei pentru angajator de a menţiona expres în cuprinsul deciziei care sunt motivele care determină concedierea în cauză. Astfel cum a reţinut Curtea în speţa de mai sus, cerinţa legală vizează expunerea într-o manieră clară şi succintă a motivelor pe care angajatorul le-a avut în vedere la luarea deciziei. În ce măsură motivele de fapt invocate de angajator sunt dovedite, concrete, corecte şi justifică măsura concedierii, Curtea a apreciat însă că reprezintă aspecte ce ţin de temeinicia deciziei de concediere şi au fost analizate din această perspectivă.

6. Examinarea temeiniciei deciziei de concediere prespune analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 65 din Codul muncii. Desfiinţarea locului de muncă este efectivă dacă nu este fictivă şi este reală dacă are caracter obiectiv. Curtea a precizat, corect, că dispoziţiile art. 65 din Codul muncii nu limitează cazurile de concediere la motive determinate de dificultăţi economice; esenţial este ca defiinţarea locului de muncă să corespundă unei nevoi (obiective) a angajatorului. Aşadar, concedierea în temeiul acestui text legal poate fi determinată de o situaţie economică dificilă.

Dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii nu urmăresc limitarea libertăţii angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activităţii, ci, din contră, asigură posibilitatea manifestării acesteia în funcţie de factorii obiectivi care o influenţează, excluzând doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului faţă de salariat.

7. Unul dintre argumentele decisive în speţă a constat în inexistenţa unei cauze reale şi serioase. Astfel cum a rezultat probatoriul administrat (înscrisuri şi corespondenţă electronică), nesemnarea de către apelant a actului adiţional propus a avut drept consecinţă directă luarea deciziei de către intimată de a-i comunica previzul în vederea încetării contractului individual de muncă sub pretextul desfiinţării postului său. În realitate, postul apelantului nu se afla pe statul de funcţii al departamentului desfiinţat, aceasta fiind şi explicaţia negocierii purtate cu apelantul în vederea încheierii actului adiţional. Tot pentru aceeaşi raţiune, respectiv că măsura concedierii nu îl viza pe apelant deoarece funcţiona în cadrul altui departament, s-a justificat şi măsura intimatei de a-l salariza în continuare după 01.10.2016 pentru încă două luni.

Având în vedere înscrisurile prezentate de părţi, din care a rezultat că apelantul nu figura pe statul de funcţii al departamentului desfiinţat (fiind fără relevanţă împrejurarea că titularizarea sa în funcţia didactică se realizase pe acel departament pentru că desfiinţarea vizează postul ocupat, iar nu fincţia didactică), rezultă că nu este reală susţinerea potrivit căreia desfiinţarea locului de muncă a fost determinată de situaţia financiară generată de lipsa înscrierilor în ultimii 3 ani, atât timp cât chiar intimata a întrerupt aceste înscrieri încă din anul universitar 2014-2015; ca atare, Curtea a apreciat că lipseşte însăşi cauza reală şi serioasă a concedierii.

Conf. univ. dr. Gabriel Uluitu
Of Counsel Partner SĂVESCU & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.