Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Afaceri transfrontaliere
CărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Lituania pendinte la CEDO: Refuzul realizării unei trimiteri preliminare de către instanța ultimă în grad și obligația de motivare adecvată (printre altele)
11.06.2018 | Mihaela MAZILU-BABEL, Valeria BĂLĂNEL

JURIDICE - In Law We Trust
Valeria Bălănel

Valeria Bălănel

Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Secția a IV-a, CEDO

Cererea nr. 55092/16
BALTIC MASTER LTD. împotriva Lituaniei
introdusă la 15 septembrie 2016 și comunicată la 16 mai 2018

I. Situația de fapt (precum este redată de reclamant, rezumată de CEDO și tradusă de noi)

Reclamanta, Baltic Master Ltd., este o societate înregistrată la Vilnius. Aceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul A. Miškinis, avocat ce lucrează la Vilnius.

Societatea reclamantă furnizează echipamente de încălzire, răcire, ventilare și climatizare în Lituania.

În 2013, biroul vamal teritorial din Vilnius a efectuat o verificare a datelor contabile ale societății reclamante cu privire la bunurile importate între 1 iulie 2009 și 31 august 2012.

În această perioadă, societatea reclamantă a cumpărat anumite bunuri și le-a declarat drept echipamente de climatizare, montate într-o unitate, și componentele acesteia. Bunurile au fost cumpărate de la o societate înregistrată în Statele Unite ale Americii.

Societatea reclamantă a furnizat biroului vamal teritorial Vilnius 29 declarații de import, valoarea bunurilor furnizate fiind de 1.560.523,11 euro (EUR).

În aprilie 2013, biroul vamal teritorial din Vilnius a constatat că, în 23 dintre declarațiile de import, valoarea mărfurilor a fost de trei până la patru ori mai mică decât valoarea mărfurilor similare declarate de către alți importatori. Mai mult decât atât, biroul vamal a declarat că societatea reclamantă și societatea vânzătorului erau înrudite (legate), deoarece doi dintre managerii de logistică ai societății vânzătorului erau angajați de către societatea reclamantă. Drept urmare, societatea reclamantă a fost obligată să plătească în total 618.083 de euro ca taxă vamală, taxă pe valoarea adăugată, o amendă și dobânzi de întârziere.

Societatea reclamantă s-a plâns Departamentului Vamal cu privire la raportul biroului vamal teritorial Vilnius, acesta din urmă anulând raportul și ordonând biroului vamal să efectueze o investigație suplimentară. Departamentul Vamal a constatat că nu era clar la care dintre motivele stabilite la articolul 143 din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a dispozițiilor de aplicare a Codului Vamal Comunitar (denumit în continuare „Regulamentul Nr. 2454/93”) a făcut referire biroul vamal teritorial Vilnius atunci când a stabilit că societatea reclamantă și societatea vânzătorului erau înrudite (legate). Mai mult, simplul fapt că exista o legătură între cele două societăți și că valoarea mărfurilor declarate era mică nu era suficient pentru recalcularea taxelor de import.

În decembrie 2013, biroul vamal teritorial din Vilnius a efectuat o investigație suplimentară. Acesta a refuzat să aprobe 23 declarații de import furnizate de societatea reclamantă și a calculat valoarea mărfurilor importate în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (denumit în continuare „Comunitatea Codul vamal „). Biroul vamal teritorial din Vilnius a obligat societatea reclamantă la plata taxei vamale de 173 005 litai (LTL, aproximativ 50 106 euro), taxei pe valoare adăugată în valoare de 1.457.978 LTL (aproximativ 422.260 euro), 437.675 LTL (aproximativ 126.759 euro) dobânzilor de întârziere și a unei amenzi în valoare de 163.098 LTL (aproximativ 47 236 EUR), suma totală fiind de 646 361 EUR.

Societatea reclamantă s-a plâns către Departamentul Vamal în legătură cu raportul privind investigația suplimentară și a solicitat anularea raportului. Societatea reclamantă a susținut că refuzul biroului vamal teritorial Vilnius de a aproba valoarea bunurilor furnizate de societatea reclamantă în conformitate cu metoda valorii de tranzacționare și concluzia că aceasta din urmă și societatea vânzătorului erau înrudite (legate) nu erau întemeiate. În plus, societatea reclamantă nu a fost de acord cu dobânzile de întârziere deoarece acestea au crescut din cauza investigației prelungite efectuată de biroul vamal teritorial Vilnius.

În martie 2014, Departamentul Vamal a aprobat raportul biroului vamal teritorial din Vilnius din decembrie 2013 și a respins plângerea societății reclamante.

Societatea reclamantă a atacat această decizie la Comisia pentru litigii fiscale. Aceasta a furnizat documente de la compania vânzătorului care atestă că niciunul dintre angajații săi nu era angajat de compania reclamantă. În iulie 2014, Comisia pentru litigii fiscale a considerat că societatea reclamantă a furnizat date incomplete care nu au putut determina circumstanțele exacte ale contractului de cumpărare încheiat cu societatea vânzătorului. Cu toate acestea, Comisia pentru litigii fiscale a hotărât să scutească societatea reclamantă de sumele cu privire la întârzierea plății în valoare de 27 118,40 LTL (aproximativ 7 854 EUR).

Societatea reclamantă s-a plâns Tribunalului Administrativ Regional Vilnius. Aceasta a susținut că din raportul biroului vamal regional din decembrie 2013 nu reiese clar, în baza căror dispoziții prevăzute de articolul 143 din Regulamentul nr. 2454/93, își întemeia susținerile biroul vamal regional, considerând că societatea reclamantă și vânzătorul erau înrudite (legate).
Simplul fapt că societatea reclamantă și societatea vânzătorului fuseseră implicate în acorduri de cumpărare nu era suficientă pentru a concluziona că acestea erau parteneri comerciali. Societatea reclamantă a susținut, de asemenea, că departamentul vamal teritorial din Vilnius a refuzat nemotivat să aplice metoda valorii de tranzacționare. Societatea reclamantă a solicitat Curții administrative regionale din Vilnius să solicite Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „CJUE”) o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Societatea reclamantă a afirmat că din interpretarea lingvistică a dreptului Uniunii și din explicațiile furnizate de CJUE nu este clar modul în care trebuie interpretate exact reglementările vamale relevante ale Uniunii Europene.

La 22 ianuarie 2015, Tribunalul Administrativ Regional de la Vilnius a respins plângerea societății reclamante ca neîntemeiată. Acesta a afirmat că au existat suficiente informații pentru a adopta decizia în cauză și nu s-a ivit nici o întrebare cu privire la interpretarea dreptului vamal al Uniunii Europene.

Societatea reclamantă a făcut apel împotriva acestei decizii. Aceasta a precizat că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile Codului Vamal Comunitar și ale Regulamentului nr. 2454/93. În plus, decizia primei instanțe nu a fost motivată. În cele din urmă, examinarea corectă a cazului nu ar fi fost posibilă fără interpretarea anumitor regulamente ale Uniunii Europene și, prin urmare, era necesară pronunțarea unei hotărâri preliminare.

La 22 martie 2016, Curtea Administrativă Supremă a confirmat decizia instanței de fond. Instanța a făcut referire la jurisprudența Curții susținând că articolul 6§1 al Convenției nu poate fi interpretat în sensul că este necesară oferirea unei motivări detaliate cu privire la fiecare argument. Măsura în care este aplicată această obligație de motivare variază în funcție de natura deciziei. În plus, este necesar să se ia în considerare, inter alia, diversitatea observațiilor pe care o parte le poate aduce în fața instanțelor și diferențele existente între statele contractante cu privire la dispozițiile legale, normele cutumiare, opinii juridice și modalitatea de prezentare și redactare a cererilor. Din acest motiv, întrebarea cu privire la îndeplinirea de către o instanță a obligației de motivare, care decurge din articolul 6 din Convenție, nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea Hiro Balani v. Spania, 9 decembrie 1994 , § 27, Seria A nr.303-B, Ruiz Torija v. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, Seria A nr.303-A, Suominen v. Finlanda, 37801/97, § 34, 1 iulie 2003, Seria A nr. 303-A). Instanța a considerat că decizia primei instanțe a fost motivată în mod corespunzător. De asemenea, aceasta a considerat că aplicarea dreptului Uniunii era suficient de clară și că nu era necesar să se adreseze CJUE o întrebare preliminară.

II. Capete de cerere
Societatea reclamantă se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că decizia instanțelor naționale de a nu solicita o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a fost motivată. De asemenea, societatea reclamantă se plânge, conform articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că a trebuit să plătească diverse impozite și că a fost lipsită de suma de 646 361 de euro.

III. Întrebări comunicate

1. A fost refuzul Curții Administrative Supreme de a solicita o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenției, care impune o motivare adecvată a unei decizii (a se vedea Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei, nr. 3989/07 și 38353/07, §§ 59-67, 20 septembrie 2011, Vergauwen și alții împotriva Belgiei (dec.), 4832/04, §§ 89-90, 10 aprilie 2012 și Dhahbi v Italia, nr. 17120/09, §31, 8 aprilie 2014)?

2. A fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește obligația societății reclamante de a plăti taxe de import și o amendă?

IV. Jurisprudența CEDO pertinentă la care trimite chiar CEDO

4.1. Hotărârea din data de 20 septembrie 2011, Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei, cererile nr. 3989/07 și 38353/07:

59. Trebuie, apoi, să se amintească că în cazul în care există un mecanism de trimitere preliminară, Curtea nu exclude ca, refuzul unei instanţe interne de a adresa o întrebare preliminară să poată, în anumite circumstanţe, să afecteze echitatea procedurii – chiar dacă instanţa menţionată nu este solicitată să se pronunţe în ultimă instanţă [a se vedea, în special, Predil Anstalt S.A. împotriva Italiei (dec.), nr.31993/96, 8 iunie 1999, şi Herma împotriva Germaniei (dec.), nr. 54193/07, 8 decembrie 2009] – indiferent dacă instanţa competentă pentru a se pronunţa cu titlu preliminar este internă (a se vedea hotărârile Coëme şi alţii, Wynen, şi Ernst şi alţii menţionate anterior, aceleaşi referinţe) sau comunitară [a se vedea, de exemplu, Société Divagsa împotriva Spaniei, nr. 20631/92, Decizia Comisiei din 12 mai 1993, Decizii şi rapoarte (DR) 74, Desmots împotriva Franşei (dec.), nr. 41358/98, 23 martie 1999, Dotta împotriva Italiei (dec.), nr. 38399/97, 7 septembrie 1999, Moosbrugger împotriva Austriei (dec.), nr. 44861/98, 25 ianuarie 2000, John împotriva Germaniei (dec.), nr. 15073/03, 13 februrie 2007, şi deciziile Predil Anstalt S.A. şi Herma menţionate anterior]. Astfel stau lucrurile în cazul în care refuzul se dovedeşte a fi arbitrar (ibidem), adică atunci când intervine refuzul în timp ce normele aplicabile nu prevăd nicio excepţie de la principiul de trimitere preliminară sau de organizare a acestuia, în cazul în care refuzul se bazează pe alte motive decât cele care sunt prevăzute de aceste norme şi în cazul în care acesta nu este motivat corespunzător în privinţa acestora.

60. Astfel, art. 6 § 1 pune în acest context în sarcina instanţelor interne o obligaţie de motivare cu privire la dreptul aplicabil a deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară, cu atât mai mult când dreptul aplicabil nu admite un astfel de refuz decât cu titlu de excepţie.

61. În consecinţă, când aceasta este sesizată în acest temei cu privire la o acuzaţie de încălcare a art. 6 § 1, sarcina Curţii constă în a se asigura că decizia de refuz criticată în faţa ei este însoţită în mod corespunzător de astfel de motive. Astfel, deşi îi revine sarcina de a iniţia în mod riguros această verificare, nu îi revine sarcina de a judeca erorile pe care le-ar fi comis instanţele interne în interpretarea sau aplicarea dreptului relevant.

62. În cadrul specific al celui de-al treilea paragraf al art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), aceasta înseamnă că instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac în dreptul intern care refuză să sesizeze Curtea de Justiţie cu titlu preliminar cu o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii Europene adresată în faţa lor, sunt obligate să îşi motiveze refuzul cu privire la excepţiile prevăzute de jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Trebuie, deci, conform hotărârii Cilfit menţionată mai sus, să indice motivele pentru care acestea consideră că întrebarea nu este relevantă, că dispoziţia de drept al Uniunii Europene în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii de Justiţie sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

63. Or, Curtea constată că această obligaţie de motivare este îndeplinită în speţă.

64. Astfel, în faţa Curţii de Casaţie, reclamanţii susţineau că art. 3 din Decretul regal nr. 143, pe care se baza condamnarea lor penală, era incompatibil cu diverse dispoziţii de drept comunitar. Aceştia adaugau că Curtea de Apel Mons reţinuse abuziv autoritatea de lucru judecat a hotărârii Curţii de Apel Bruxelles trăgând concluzia absenţei incompatibilităţii; aceştia precizau în această privinţă că elemente de drept comunitar ulterioare acestei decizii evidenţiaseră caracterul eronat al acesteia. Aceştia cereau în acest context Curţii de Casaţie să sesizeze Curtea din Luxemburg cu titlu preliminar, adresându-i o întrebare cu privire la soluţia conflictului între principiul autorităţii de lucru judecat şi cel al supremaţiei dreptului comunitar.
Curtea de Casaţie a respins această cerere din motivul că intervenea una dintre excepţiile prevăzute de jurisprudenţa Cilfit menţionată anterior. Aceasta a reţinut, într-adevăr, că întrebarea dacă principiul supremaţiei dreptului comunitar trebuia sa primeze asupra celui al autorităţii de lucru judecat fusese deja tranşată de Curtea de Justiţie, dezvoltând în această privinţă un lung raţionament axat în jurul jurisprudenţei acestei instanţe (pct. 22 de mai sus).

65. În faţa Consiliului de Stat, societatea Biorim şi reclamantul susţineau în special că art. 3 din Decretul regal nr. 143, pe care erau întemeiate decretele contestate, era contrar art. 43, 49 şi 56 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene, precum şi art. 86 coroborat cu art. 82, 43, 49 sau 56. Aceştia deduceau că decretele menţionate erau lipsite de temei admisibil şi trebuiau în consecinţă să fie anulate, iar reclamantul a cerut Consiliului de Stat să sesizeze Curtea de Justiţie cu întrebările preliminare vizând să determine dacă aceste articole din tratat trebuiau interpretate ca constituind un obstacol pentru aplicarea unei legislaţii care comportă restricţiile prevăzute la art. 3 din Decretul regal nr. 143.
Consiliul de Stat a respins această cerere, asemenea Curţii de Casaţie, din motivul că implica excepţii prevăzute de jurisprudenţa Cilfit. În urma unui raţionament demonstrativ, acesta a considerat într-adevăr, că nicio îndoială rezonabilă nu exista în ceea ce priveşte inaplicabilitatea art. 86 din tratat laboratoarelor vizate de art. 3 din Decretul regal nr. 143 şi că un răspuns al Curţii de Justiţie care privea interpretarea altor dispoziţii menţionate mai sus din tratat „nu ar putea avea nicio influenţă asupra prezentului litigiu” (pct. 29 de mai sus).

66. Curtea ia act de faptul că reclamanţii contestă interpretarea dreptului comunitar reţinută de Curtea de Casaţie şi de Consiliul de Stat, pe care o consideră eronată şi dezvoltă, în această privinţă, o argumentaţie detaliată (pct. 47-48 şi 50-51 de mai sus). Totuşi, astfel cum s-a indicat anterior, este vorba aici de un domeniu care nu intră în sfera de competenţă a Curţii.
În ceea ce priveşte acuzaţia primului reclamant conform căruia Consiliul de Stat nu a respectat principiul contradictorialităţii omiţând să invite părţile să dezbată sfera de aplicare a jurisprudenţei comunitare pe care s-a întemeiat, Curtea nu intenţionează să o ia în considerare din moment ce, în orice caz, aceasta a fost formulată pentru prima dată la 11 iunie 2009, adică după expirarea termenului stabilit la art. 35 § 1 din Convenţie.

67. În concluzie, având în vedere motivele reţinute de Curtea de Casaţie şi Consiliul de Stat în sprijinul refuzului lor de a da curs cererilor reclamanţilor de a sesiza Curtea de Justiţie cu titlu preliminar cu privire la întrebările referitoare la interpretarea dreptului comunitar pe care le formulaseră în cadrul procedurilor în faţa acestor instanţe, şi luând în considerare aceste proceduri în ansamblul lor, Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

4.2. Decizia din data de 10 aprilie 2012, Vergauwen și alții împotriva Belgiei, cererea nr. 4832/04

89. La Cour a récemment eu l’occasion de souligner que l’article 6 § 1 met dans ce contexte, à la charge des juridictions internes, une obligation de motiver au regard du droit applicable les décisions par lesquelles elles refusent de poser une question préjudicielle (Ullens de Schooten et Rezabek précité, § 60). En conséquence, lorsqu’elle est saisie sur ce fondement d’une allégation de violation de l’article 6 § 1, la tâche de la Cour consiste à s’assurer que la décision de refus critiquée devant elle est dûment assortie de tels motifs. Cela étant, s’il lui revient de procéder rigoureusement à cette vérification, il ne lui appartient pas de connaître d’erreurs qu’auraient commises les juridictions internes dans l’interprétation ou l’application du droit pertinent (ibidem, § 61).

90. Comme elle l’a relevé dans l’affaire Ullens de Schooten et Rezabek précitée (§ 62), dans le cadre spécifique du troisième alinéa de l’article 234 du Traité instituant la Communauté européenne (soit l’actuel article 267 du TFUE) cela signifie que les juridictions nationales dont les décisions ne sont pas susceptibles d’un recours juridictionnel de droit interne qui refusent de saisir la CJUE à titre préjudiciel d’une question relative à l’interprétation du droit de l’UE soulevée devant elles, sont tenues de motiver leur refus au regard des exceptions prévues par la jurisprudence de la Cour de justice. Il leur faut donc indiquer les raisons pour lesquelles elles considèrent que la question n’est pas pertinente, que la disposition de droit de l’UE en cause a déjà fait l’objet d’une interprétation de la part de la CJUE ou que l’application correcte du droit de l’UE s’impose avec une telle évidence qu’elle ne laisse place à aucun doute raisonnable. (s.n. – M.M.-B.)

4.3. Hotărârea din data de 8 aprilie 2014, Dhahbi împotriva Italiei, cererea nr. 17120/09:

31. The Court points out that in the case of Vergauwen and Others v. Belgium ((dec.), no. 4832/04, §§ 89-90, 10 April 2012) it set forth the following principles:
– Article 6 § 1 requires the domestic courts to give reasons, in the light of the applicable law, for any decision refusing to refer a question for a preliminary ruling;
– when the Court hears a complaint alleging a violation of Article 6 § 1 on this basis, its task consists in ensuring that the impugned refusal has been duly accompanied by such reasoning;
– whilst this verification has to be made thoroughly, it is not for the Court to examine any errors that might have been committed by the domestic courts in interpreting or applying the relevant law;
– in the specific context of the third paragraph of Article 234 of the Treaty establishing the European Community (current Article 267 of the Treaty on the Functioning of the European Union (TFEU)), this means that national courts against whose decisions there is no judicial remedy under national law, and which refuse to request a preliminary ruling from the CJEU on a question raised before them concerning the interpretation of European Union law, are required to give reasons for such refusal in the light of the exceptions provided for by the case-law of the CJEU. They must therefore indicate the reasons why they have found that the question is irrelevant, that the European Union law provision in question has already been interpreted by the CJEU, or that the correct application of EU law is so obvious as to leave no scope for any reasonable doubt. (s.n. – M.M.-B.)

Valeria Bălănel (traducere)
Student, Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea din Pitești

dr. Mihaela Mazilu-Babel (coordonator și selecție)

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.