Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Asistența juridică obligatorie în procesul penal

13.06.2018 | Andreea Mădălina NICU
Licitatie Arta Juridica
Andreea Madalina Nicu

Andreea Madalina Nicu

I. Noţiuni introductive

În desfăşurarea procesului penal, vor apărea anumite cazuri care să impună acordarea asistenţei juridice din partea unui avocat atât suspectului sau inculpatului, cât şi persoanei vătămate, părţii civile sau persoanei responsabile civilmente. Poziţia acestor persoane va deveni una centrală într-un proces penal, ceea ce impune acordarea unei atenţii speciale actului de justiţie atunci când se vor afla într-o situaţie pe care legiuitorul o consideră mai vulnerabilă faţă de cea a altor persoane.

Ca şi definiţie, asistenţa juridică constituie un sprijin pe care avocaţii îl dau părţilor în cursul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile lor[1].

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat importanţa urmăririi penale pentru desfăşurarea procesului penal din perspectiva mijloacelor de probă şi felul cum sunt acestea administrate. Astfel, în cauza Süzer c. Turciei[2], Curtea conturează poziţia deosebit de vulnerabilă a acuzatului în această etapă a procedurii, aspect amplificat de faptul că legislaţia în materia procedurii penale devine din ce în ce mai complexă, în special în ceea ce priveşte normele privind strângerea şi administrarea mijloacelor de probă. În majoritatea cazurilor, această vulnerabilitate deosebită poate fi compensată de o manieră corespunzătoare prin asistenţa unui avocat, a cărui activitate este, în special, de a se asigura că dreptul oricărui acuzat de a nu contribui la propria incriminare este respectat.

De asemenea, Directiva nr. 2016/800 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale[3] îndrumă statele să asigure asistenţa minorilor din partea unui avocat în mod efectiv, înainte de a fi interogaţi de către organele judiciare la desfăşurarea unui act de anchetă sau de străngere de probe şi fără întârzieri nejustificate. Conform reglementării respective, asistenţa din partea unui avocat cuprinde dreptul de a avea întrevederi private şi de a comunica cu avocatul care îl reprezintă, inclusiv înaintea interogării de către poliţie sau o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară, dreptul să poată participa efectiv la interogare precum şi, dreptul de a se respecta confidenţialitatea comunicării dintre copii şi avocatul lor.

De cealaltă parte a barierei, protecţia persoanei vătămate este şi ea asigurată, luând spre exemplu: Directiva nr. 2012/29 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului[4], conform căreia se specifică că, în cazurile în care victima este copil, statele membre se asigură că aceasta are un reprezentant special dacă titularii răspunderii părinteşti nu o pot reprezenta ca urmare a unui conflict de interese sau atunci când victima-copil este neînsoţită sau separată de familie precum şi dreptul la propriul consilier juridic şi la reprezentare în nume propriu în procedurile unde există sau ar putea exista un conflict de interese cu titularii răspunderii părinteşti sau alte părţi.

Legiuitorul român stabileşte asistenţa juridică obligatorie în două articole separate, în primul rând  pentru suspect şi inculpat şi apoi pentru persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Ca excepţii de la regula conform căreia asistenţa este de cele mai multe ori facultativă în procesul penal, legiuitorul s-a preocupat să enumere şi anumite cazuri în care asistenţa juridică devine obligatorie ca urmare a unor situaţii care oglindesc o pozitie mai fragilă care trebuie ocrotită prin asigurarea unui apărări eficiente în cadrul oricărui proces penal.

Protecţia individului aflat pe câmpul unor poziţii în care nu i s-ar putea asigura o apărare corespunzătoare înseamnă un proces care va clătina încă de la început. Persoanele trebuie să se învecineze ajutându-se reciproc, fără a-şi plasa obstacole în calea dezvoltării, acest lucru nu este realizabil decât graţie unor frontiere invizibile, în interiorul căreia fiinţa şi activitatea fiecărui individ se bucură de un spaţiu de securitate şi libertate[5].

Dreptul şi etica pretind de la apărător să colaboreze cu organele judiciare în vederea aflării adevărului şi a rezolvării corecte a pricinii în condiţiile în care în societatea noastră avocatul devine nu doar apărătorul personal, privat al părţii, ci el îndeplineşte şi un serviciu de interes general[6].

II. Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului

Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului poate fi asigurată în toate fazele procesului penal, încă de la debutul urmăririi penale in personam în care făptuitorul a dobândit calitatea de suspect ori când a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi a dobândit calitatea de inculpat, în faza camerei preliminare[7] sau în faza judecăţii, inclusiv în căile de atac şi până la momentul încetării împrejurărilor care impuneau asistenţa juridică obligatorie. Textul de lege nu are în vedere şi făptuitorul deşi ar putea exista cazuri în cursul urmăririi penale prin care s-ar impune să i se asigure şi acestuia asistenţa juridică obigatorie.

Conform art. 90 din Codul de procedură penală, sunt enumerate expres cazurile care necesită asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, persoană fizică sau juridică[8], enumerarea nefiind limitativă existând şi alte cazuri speciale care impun asistenţa juridică obligatorie.

Prin urmare, cazurile în care asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie sunt următoarele:

– când suspectul sau inculpatul este minor

Minorul este persoana care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani în momentul desfăşurării procesului penal. Conform interpretării logico-gramaticale, se are în vedere minorul din cursul urmăririi penale şi până în faza de judecată.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 507 alin. (3) din Codul de procedură penală “inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul cât era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani”. Aşadar, contează data când a fost sesizată instanţa de judecată ( data înregistrării cauzei la instaţă) pentru aplicarea regulilor de drept procesual penal, şi nu data săvârşirii infracţiunii care interesează regulile de aplicare a dreptului penal. Împlinirea vârstei de 18 ani va înlătura caracterul obligatoriu al asistenţei juridice indiferent dacă întervine înainte să fie sesizată instanţa de judecată sau după acest moment exceptând, desigur, situaţia în care ar fi îndeplinite alte cazuri enumerate de textul de lege.

Asistenţa juridică este obligatorie numai în cazul în care minorul are această calitate vulnerabilă prin care se poate deduce că nu ar putea să îşi facă singur o apărare corespunzătoare în cadrul procesului penal. Dobândind astfel capacitate de exerciţiu deplină se poate prezuma că ar avea mecanismele intelective necesare pentru a-şi face singur apărarea sau pentru a fi asistat de un avocat în cazul ar decide în acest sens.

Deşi acest caz pare conectat cu celelalte din cuprinsul aceluiaşi alineat de fapt clasificarea este una distinctă, caracterizând în general orice minor indiferent dacă faţă de el s-a dispus sau nu o măsură educativă privativă de libertate, o măsură preventivă privativă de libertate sau măsura de siguranţă a internării medicale.

– când suspectul sau inculpatul este internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ

Ca urmare a dispunerii unor măsuri educative privative de libertate faţă de minor ori faţă de persoana care a împlinit 18 ani, privarea de libertate îi conferă dreptul de a beneficia de asistenţă juridică obligatorie. Conform doctrinei, s-ar putea ivi această situaţie în cazul în care împotriva sa se desfăşoară o urmărire penală pentru o nouă infracţiune sau dacă la momentul privării de libertate se afla în cursul unui proces penal, indiferent de faza de desfăşurare[9].

– când suspectul sau inculpatul este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză

În cazul în care suspectul sau inculpatul este supus unei măsuri preventive privative de libertate în cadrul procesului ce se desfăşoară în faţa sa ori chiar dacă este supus acestor măsuri într-un proces penal separat de cel în faţa căruia se află cauza penală, devine obligatorie asigurarea unui apărător. Intră în această categorie suspectul reţinut ori inculpatul arestat la domiciliu sau arestat preventiv care a fost audiat în prealabil în prezenţa avocatului.

– când faţă de suspect sau inculpat a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză

Suspectul sau inculpatul supus măsurii de siguranţă a internării medicale trebuie să aibă asigurată asistenţa juridică obligatorie. Având în vedere că internarea medicală se instituie pentru persoanele care suferă de anumite condiţii psihice ce le face periculoase pentru societate este evident de ce s-ar justifica nevoia unei protecţii mai sporite asigurată prin intermediul unui avocat. Legiuitorul nu a mai reglementat şi cazul obligării la tratament medical ca în vechea reglementare deşi conform prevederilor art. 246 alin. (4) din Codul de procedură penală se prevede prezenţa obligatorie a avocatului pentru cazul în care se dezbate soluţionarea propunerii de luare a măsurii.

– în alte cazuri prevăzute de lege.

S-ar putea clasifica aici unele situaţii în care legiuitorul prevede expres unele cazuri în care se instituie necesitatea asistenţei juridice din partea unui avocat, de exemplu: în cazul inculpatului care doreşte să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, pentru luarea măsurilor preventive neprivative de libertate (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune) sau pentru măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.

De asemenea, asistenţa juridică mai este obligatorie şi în cazul în care se dezbate propunerea de luare a măsurii arestării preventive sau arestului la domiciliu faţă de inculpatul aflat în stare de libertate, în procedurile referitoare la dezbaterea din oficiu a legalităţii şi temeiniciei, încetării de drept a măsurilor preventive ori în soluţionarea contestaţiei împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive.

Un alt caz de asistenţă juridică obligatorie pare să se desprindă din modul de redactare al art. 204 alin. (7) din Codul de procedură penală din care se naşte prezumţia prezenţei inculpatului privat de libertate la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă care se face obligatoriu în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu.

– în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea

Doctrina a ilustrat unele situaţii care îndreptăţesc organele judiciare să considere că suspectul sau inculpatul nu ar putea să îşi facă singur apărarea fără să se producă astfel şi vătămarea drepturilor persoanei, spre exemplu: în cauzele în care faţă de natura sau particularităţile cauzei este necesară o pregătire calificată juridică sau în cazul în care suspectul sau inculpatul este o persoana învârstă, cetăţean străin ori apatrid sau nu cunoaşte dispoziţiile procedurale ale dreptului român ori în situaţia persoanelor surdo-mute sau cu dizabilităţi mintale[10] sau chiar şi cu dizabilităţi fizice care le-ar putea afecta in vreun fel pregătirea apărării. De exemplu, este evident că o persoană care suferă de schizofrenie ar putea avea dificultăţi în înţelegerea etapelor procedurale la care este supusă, dar la fel şi o persoană care suferă de o paralizie după săvârşirea infracţiunii chiar stabilă mental, ar fi în imposibilitate să-şi exercite corespunzător drepturile procedurale pe parcursul procesului penal.

De asemenea, ar mai fi posibil pentru infracţiunile în care pedeapsa prevăzută de lege este amenda ori închisoarea de 5 ani sau mai mică, faţă de complexitatea dosarului, participaţia penală, concursul de infracţiuni sau altor cauze, organele judiciare să aprecieze că este necesară asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului.

Aprecierea organelor judiciare nu trebuie să ducă la exercitarea abuzivă a dreptului, dacă suspectul sau inculpatul îşi poate exercita liber dreptul de a se apăra şi totuşi organele judiciare îl constrâng la alegerea unui avocat sau îi desemnează unul din oficiu deşi suspectul sau inculpatul nu doreşte acest lucru, atunci aceste tactici nu ar face altceva decât să dăuneze actului de justiţie şi să lase raţiunea textului de lege lipsită de finalitate. Altfel spus, atunci când este evident că suspectul sau inculpatul deţine pregătirea necesară pentru a se reprezenta singur la toate fazele procesului penal, nu se justifică impunerea forţată a unui avocat.

Cu toate acestea, apărătorul ales de suspect sau inculpat ar putea fi schimbat cu unul din oficiu de către organele judiciare în cazul în care avocatul ales are un comportament necorespunzător şi prin acţiunea sau omisiunea sa dăunează apărării persoanei în faţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea Constituţională evidenţiază faptul că posibilitatea înlocuirii avocatului ales cu unul din oficiu protejează inculpatul de lipsa de diligenţă a apărătorului său ales, asigurând şi desfăşurarea cu celeritate a procesului penal, întrucât altfel s-ar putea ajunge în situaţia ca printr-un comportament abuziv să se tergiverseze soluţionarea cauzei[11]. Chiar şi procedând în acest mod, suspectul sau inculpatul are în continuare drepul de a-şi alege un alt avocat care să îi asigure aşa cum trebuie asistenţa juridică.

În practica judiciară[12], s-a prevăzut că în situaţia în care avocatul ales al inculpatului, care asistă la efectuarea actelor de urmărire penală refuză să semneze vreun act, îndemnându-l şi pe inculpat să procedeze în această manieră, şi părăseşte biroul, organul de urmărire penală poate desemna un avocat din oficiu, întrucât o astfel de atitudine a avocatuluii poate echivala cu lipsa de apărare.

De asemenea, şi avocatul din oficiu ar putea fi schimbat la solicitarea suspectului sau inculpatului dacă acesta nu deţine pregătirea suficientă pentru a-l apăra cum se cuvine.

– în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Pedeapsa prevăzută de lege este cea prevăzută în textul de lege incriminată în forma consumată, fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorarea a pedepsei, stările de agravare ( recidiva, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni sau pluraritatea intermediară) sau stările de atenuare (tentativa).

Dacă instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică devine obligatorie din momentul în care instanţa dispune măsura iar în situaţia inversă, în care se schimbă încadrarea juridică într-o infracţiune mai mică sau egală cu 5 ani închisoare ori amenda, atunci asistenţa juridică devine facultativă.

Legiuitorul nu a reglementat aplicabilitatea acestui caz şi pentru faza urmăririi penale deşi i s-ar fi putut recunoaşte utilitatea şi pentru această fază având în vedere că atunci este şi momentul când se construieşte acuzaţia penală împotriva suspectului sau inculpatului iar acesta s-ar putea afla în anumite etape procedurale în care ar necesita asistenţa din partea unui avocat. Rămâne astfel neobligatorie asistenţa juridică şi în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată chiar dacă pedeapsa prevăzută de lege ar fi mai mare de 5 ani închisoare sau detenţiunea pe viaţă.

Reglementarea textului ar fi fost mai potrivită dacă ar fi asigurat dreptul la o apărare mai vastă încă de la informarea suspectului despre pedeapsa prevăzută de lege pentru care s-a început urmărirea penală împotriva acestuia, asigurând astfel procedura pe de-a întregul una egală şi echitabilă. S-ar putea ivi astfel, situaţia în care suspectul sau inculpatul să fie urmărit pentru o infracţiune deosebit de gravă care să necesite o atenţie şi pregatire mult mai adecvată din partea unui profesionist al dreptului.

Practica judiciară[13] a descris sintagma “în cursul judecăţii” ca semnificând întreaga fază de judecată, la toate termenele de judecată iar lipsa inculpatului la unul dintre termene nu poate fi acoperită prin prezenţa lui la alt termen sau la dezbateri în fond.

De lege lata, chiar şi atunci când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, prezenţa acestuia nu este întotdeauna obligatorie în cazul în care solicită să fie judecat în lipsă, fiind în continuare reprezentat de avocatul său ales sau desemnat din oficiu.

Încălcarea dreptului la asistenţă juridică obligatorie atrage sancţiunea nulităţii absolute şi excluderea probelor astfel obţinute, de asemenea constituie şi motiv de apel sau de contestaţie în anulare. În practica istanţelor judecătoreşti s-a reţinut că atunci când inculpaţii arestaţi nu invocă faptul că au avocat ales, iar la dosar nu există o delegaţie a acestuia, asigurarea dreptului la apărare se face prin desemnarea unui avocat din oficiu[14]. Totodată, dacă inculpaţii au fost asistaţi de către acelaşi avocat deşi interesele acestora erau contradictorii intervine nulitatea absolută a hotărârii în condiţiile în care instanţa era obligată să le pună în vedere contrarietatea de interese şi să le dea fie posibilitatea angajării unui alt avocat pentru unul dintre inculpaţi, fie să numească un avocat din oficiu, dacă nu exista posibilitatea angajării unui alt avocat care să asigure, alături de avocatul ales, asistenţa juridică[15].

III. Asistenţa juridică obligatorie a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente

Conform prevederilor art.93, legiuitorul enumeră în ultimele 2 alineate, respectiv alin. (4) şi (5) cazurile în care asistenţa juridică devine obligatorie în privinţa acestor persoane.

– când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă

Deşi în cazul suspectului sau inculpatului se face referire la minor, de această dată clasificarea se face în funcţie de capacitatea de exerciţiu. Nu are capacitate de exerciţiu minorul care nu a împlinit 14 ani sau interzisul judecătoresc[16] şi are capacitatea de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit 14 ani . Aceste cazuri au în vedere numai persoana fizică, nu şi persoana juridică. De asemenea, legiuitorul a presupus că partea responsabilă civilmente nu se poate afla în astfel de cazuri având în vedere ce ea are nevoie de capacitate de exerciţiu deplină pentru a răspunde de prejudiciul cauzat prin infracţiunea săvârşită de suspect sau inculpat.

– când organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă nu şi-ar putea face singură apărarea

Deşi acest caz este similar suspectului sau inculpatului, se poate constata că nu se specifică expres dacă este obligatorie asistenţa juridică aşa cum apare expusă în cazul precedent. Mai mult decât atât, art. 258 alin. (1) lit. f) precizează faptul că citaţia trebuie să prevadă „menţiunea că, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. (4), apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu”. Deci prin raţionamentul acestui text de lege care nu enumeră şi alin. (5) printre cazurile de asistenţă juridică obligatorie s-ar constata absenţa caracterului obligatoriu în cazul în care organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea. Apreciez că nu s-ar putea justifica absenţa caracterului obligatoriu al asistenţei juridice în cazul acestor persoane din moment ce ar putea exista situaţii care să facă necesară desemnarea unui avocat pentru o apărare corespunzătoare. Totodată, dacă legiuitorul ar fi dorit să delimiteze acest caz ca fiind unul facultativ ar fi redactat termenul juridic folosind sintagma poate dispune, în loc de dispune care se înfăţişează într-o manieră imperativă.

Ca o observaţie, se poate remarca faptul că atunci când organul judiciar apreciază că aceste persoane nu s-ar putea apăra corespunzător se desemnează un avocat din oficiu ori textul de lege nu lasă dreptul acestor persoane de a-şi alege în mod liber avocatul aşa cum se întâmplă în cazul suspectului sau inculpatului în cuprinsul art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală. Spre deosebire de aceste persoane, în cazul suspectului sau inculpatului desemnarea unui avocat din oficiu are loc atunci când suspectul sau inculpatul nu-şi alege un avocat deşi organele judiciare i-au adus la cunoştinţă acest drept. Ori în cazul celorlalte persoane nu se specifică decât desemnarea unui avocat din oficiu fără a se menţiona şi dreptul de a-şi alege mai întâi avocatul dorit de ele şi numai în cazul în care nu o fac să se desemneze unul din oficiu.

Desemnarea unui avocat din oficiu nu presupune alegerea intuitu personae o anumită persoană pe care o doresc organele judiciare sau pe care o doreşte persoana care beneficiază de asistenţa juridică obligatorie[17].

În cazul infracţiunilor pentru care asistenţa juridică este obligatorie şi legea prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală sau pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată iar aceasta îşi exprimă opţiunea de a-şi retrage plângerea prealabilă atunci instanţa va dispune încetarea procesului penal numai în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu[18].

Asistenţa juridică obligatorie mai este instituită şi pentru victimele minore ale traficului de persoane[19], abuzului sexual, exploatării sexuale sau pornografiei infantile[20] protejate prin documentele redactate de către instituţiile Uniunii Europene.

Sancţiunea încălcării dispoziţiilor privind asistenţa juridică obligatorie a părţii civile şi a persoanei responsabile civilmente este nulitatea absolută. Din moment ce prevederile art. 281 alin. (1) lit. f) prevăd nulitatea absolută numai pentru părţi şi suspect sau inculpat, persoana vătămată nu va putea beneficia decât eventual de o nulitate relativă pentru încălcarea asistenţei juridice obligatorii. Nu se explică diferenţa de tratament juridic pentru care persoana vătămată s-ar afla într-o situaţie mai inferioară faţă de celelalte părţi. Nici sancţiunea nulităţii relative nu ar putea acoperi omisiunea regretabilă a legiuitorului având în vedere că aceasta trebuie invocată în termene mult mai scurte faţă de nulitatea absolută.

IV. Concluzii

Justiţia nu apare ca fiind coercitivă doar atunci când distribuie o represiune ci şi atunci când doreşte preîntâmpinarea unei nedreptăţi, nu doar pentru a opri raporturile ilicite dintre indivizi, ci şi pentru a preveni altele care s-ar situa pe aceeaşi pârghie şi chiar în interiorul sistemului care doreşte să le oprească.

Un proces penal pentru a fi echitabil încă de la început trebuie să asigure acest caracter pentru totalitatea segmentelor ce îl compun şi cum subiecţii procesuali principali şi părţile se găsesc în postura de a fi actorii principali ai procesului, trebuie să primească ajutor acolo unde acestea nu constată că ar avea nevoie.

Prin urmare, acolo unde legiuitorul doreşte să instituie o obligaţie pentru agenţii statului trebuie să o facă cu cât mai multă precauţie, fără a lăsa loc de interpretări, îndoieli sau tratamente diferite pentru situaţii care se află într-un raport de egalitate. Deşi poziţia acestor subiecţi procesuali poate fi diferită într-un proces, raportul care îi uneşte şi îi aduce în final în faţa judecătorului este unui similar, care izvorăşte din acelaşi conflict.

Se poate spune că subiecţii procesuali şi organele judiciare se află astfel într-un contract juridic în care niciunul nu este mai presus de forţa obligatorie ce îl uneşte.


[1] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Parte generală, Vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, pp. 201-215.
[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 23 aprilie 2013 în Mihail Udroiu, Procedură penală Partea generală, Ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pp. 860-861.
[3] Directiva nr. 2016/800 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2016
[4] Directiva nr. 2012/29 a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului
[5] Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului, Marile curente, Ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 488.
[6] Nicolae Volonciu, op. cit., pp. 214-215.
[7] Modificare prevăzută în O.U.G. nr. 18/2016, art. II pct. 14
[8] A se vedea în acest sens Decizia nr.21/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
[9] Mihail Udroiu, op. cit., p. 862.
[10] Mihail Udroiu, op. cit., p. 862.
[11] Curtea Constituţională, decizia nr. 332 din 3 aprilie 2007.
[12] Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 279/1998 în Mihail Udroiu, op. cit., p. 875.
[13] Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, decizia nr. 348/2005 în Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău (coord.), Raluca Moroşanu, Corina Voicu, Victor Văduva, Georgiana Tudor, Daniel Atasiei, Teodor-Viorel Gheorghe, Cristinel Ghigheci, Cătălin Mihai Chiriţa, Noul Cod de procedură penală comentat, Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 239.
[14] Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia penală nr. 673/2000.
[15] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 2638/2004.
[16] Persoana căreia îi lipseşte discernământul din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale.
[17] Nicolae Volonciu, op. cit., p. 208.
[18] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău (coord.), op. cit., p. 240.
[19] Directiva nr. 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2011.
[20] Directiva nr. 2011/93/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011.


Andreea Mădălina Nicu


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan