Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

7 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

O analiză nepartizană a celor trei opinii minoritar-dizidente aferente Deciziei nr. 358/30 mai 2018 a Curții Constituționale și câteva observații punctuale pe marginea caracterului general obligatoriu al acestei decizii

19.06.2018 | Cristian CLIPA

Cristian Clipa

Cristian Clipa

I. Decizia Curţii Constituţionale cu nr. 358/30 mai 2018 a declanşat pasionale şi pasionante dezbateri între jurişti şi, totodată, numeroase discuţii – pe alocuri, viscerale – în spaţiul public, în care s-au angajat nu numai oameni de drept, ci şi politicieni, politologi, analişti ai vieţii noastre politice şi, nu în ultimul rând, jurnalişti. Dincolo de argumentele tehnic-juridice – de cele mai multe ori, absente ori frivole – discuţiile purtate în spaţiul public au trădat existenţa unor vii tensiuni la nivelul societăţii româneşti, profund dezbinată şi consistent marcată de obsedantul subiect al luptei anti-corupţie, pe care – în realitate – toată lumea o critică; unii spun că e prea puţin eficientă; alţii, dimpotrivă, socotesc că, prin instrumentele de acţiune, a devenit periculoasă pentru drepturile şi libertăţile individuale şi, în consecinţă, pentru statul de drept.

Citind opiniile minoritar-dizidente ale celor trei judecători care nu au fost de acord cu raţionamentele celorlalţi şase colegi ai lor, mai multe lucruri ne-au surprins şi, pe marginea lor, am simţit nevoia de a face câteva observaţii.

Din capul locului, se impune a fi notat faptul că cele trei opinii minoritar-dizidente aparţin doamnei judecător Doina Livia STANCIU, domnului judecător Daniel Marius MORAR şi domnului judecător Mircea Ştefan MINEA.

II. Observaţii pe marginea opiniei doamnei judecător Doina Livia STANCIU:

În argumentarea opiniei sale minoritare, doamna judecător Stanciu apreciază că „instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că, în cauză, nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei, pe de-o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, (…) şi între Guvernul României şi Preşedintele României (…), generat – aşa cum au susţinut autorii sesizării – de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, deoarece:

– ministrul justiţiei nu reprezintă o autoritate publică constituţională în sensul articolului 146 lit. e) din Constituţia României şi, deci, nu poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituţională;

– Guvernul României, deşi poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituţională, reprezentând o autoritate publică constituţională, în sensul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, nu are însă nicio competenţă, nicio atribuţie – nici de rang constituţional şi nici de rang legal – în ceea ce priveşte cariera magistraţilor, astfel că nu se poate constata că Preşedintele României şi-ar fi arogat competenţe, care, potrivit Constituţiei, să aparţină Guvernului sub acest aspect, deci nu se poate pune în discuţie existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între aceste două autorităţi publice;

– în cadrul procedurii de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA), Preşedintele României a pronunţat o hotărâre, în sensul nerevocării din funcţie a acestuia, încheind, finalizând practic procedura declanşată de ministrul justiţiei, astfel că nu poate fi pusă în discuţie problema creării de către Preşedintele statului a unui blocaj instituţional;

– nu s-a putut stabili o depăşire din partea Preşedintelui României a limitelor de competenţă pe care legea i le conferă în procedura de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa KÖVESI;

– nu s-a putut stabili o imixtiune a Preşedintelui României în competenţele celorlalte instituţii implicate în procedura de revocare a procurorului-şef DNA, respectiv în competenţele ministrului justiţiei şi ale Consiliului Superior al Magistraturii;

– nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorităţi din partea Preşedintelui României”.

1. Primul argument nu rezistă la o analiză sistematică a mai multor prevederi constituţionale şi infra-constituţionale.

Potrivnic celor susţinute de doamna judecător STANCIU, apreciem că ministrul justiţiei poate avea – indirect, prin Guvernul României – calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituţională şi, pe cale de consecinţă, legitimare procesuală activă într-un litigiu de contencios constituţional. După cum este binecunoscut, ministrul justiţiei intră – alături de alţi membri – în alcătuirea Guvernului [art. 102 alin. (3) din Constituţie], care este o autoritate publică al cărui primordial rol este acela de a asigura „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, (…) realizarea politicii interne şi externe a ţării” şi de a exercita „conducerea generală a administraţiei publice” [art. 102 alin. (1) din Constituţie]. La rândul lor, ministerele – care – în acord cu art. 116 alin. (1) şi (2) din Constituţie – sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, „se organizează numai în subordinea Guvernului”. Iar ministerul justiţiei nu poate face excepţie de la regula anterior enunţată. Din punctul nostru de vedere, ceea ce a scăpat doamnei judecător STANCIU a fost distincţia pe care ar fi trebuit să o surprindă între noţiunea de minister şi cea de ministru, distincţie absolut necesară în construcţia ansamblului argumentativ de care distinsa membră a Curţii Constituţionale s-a prevalat. Am arătat mai sus care este natura juridică a unui minister. La rândul său, ministrul exercită conducerea ministerelor şi „reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice” [art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea cu nr. 90/2001[1]. În sfârşit, „ministerele au personalitate juridică” [art. 39 din Legea cu nr. 90/2001]. Având în vedere acest colaj de prevederi infra-constituţionale, se poate afirma, fără teama de a greşi, că, prin rolul, poziţia şi prerogativele sale, ministrul asigură realizarea capacităţii juridice de drept public a ministerului şi, totodată, competenţa sa materială. Urmând acest raţionament, câteva consecinţe pot fi aproape automat decelate: a) propunerea pe care ministrul justiţiei a avansat-o Preşedintelui României, având ca obiect revocarea din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a doamnei Laura Codruţa KÖVESI, este, în realitate, o propunere a Ministerului Justiţiei, care se manifestă prin reprezentatul său de drept, ministrul justiţiei; b) art. 132 alin. (1) din Constituţia României, care evocă în mod explicit ideea că „procurorii îşi desfăşoară activitatea (…) sub autoritatea ministrului justiţiei” trebuie interpretat în sensul că, implicit, aceşti procurori îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministerului Justiţiei, reprezentat în relaţiile cu ei – care sunt, în termenii Constituţiei, alături de judecători, exponenţi ai autorităţii judecătoreşti – de ministrul justiţiei.

Faptul că Guvernul a acţionat în interesul unui ministru al său – concret, în cel al ministrului justiţiei – nu afectează caracterul constituţional al conflictului juridic declanşat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii acestui ministru. Dimpotrivă. Formulând şi înaintând propunerea de revocare a procurorului-şef al Direcției Naţional eAnticorupţie (în continuare D.N.A.), ministrul justiţiei a acţionat în numele Guvernului din care, în mod natural, face parte. Iar acest Guvern, prin primul său ministru, observând atitudinea Preşedintelui României faţă de propunerea formulată şi avansată de un ministru al său, a dat eficienţă principiului solidarităţii, care guvernează organizarea şi funcţionarea Guvernului, autoritatea publică având o structură colegială. Solidaritatea nu operează numai în materia răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului, ci operează – şi trebuie să opereze! – şi în ipoteza în care, în exercitarea prerogativelor sale, unul dintre membrii săi intră în conflict juridic cu o altă autoritate publică ori cu un oarecare terţ. Acest raţionament explică de ce Guvernul a sesizat Curtea Constituţională cu existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, declanşat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii ministrului justiţiei – deci a unui membru al Guvernului – de a îl revoca pe procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

2. Nici al doilea argument reţinut de doamna judecător STANCIU nu este invulnerabil.

Este adevărat faptul că, potrivit Legii noastre fundamentale, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României [art. 125 alin. (1) din Constituţie], beneficiind, de la data numirii lor, de inamovibilitate. Procurorii, însă, nu beneficiază de un text similar. În alţi termeni, nu există niciun text constituţional care să încredinţeze Preşedintelui României prerogativa de numire a procurorilor, motiv pentru care această numire este lăsată sferei de reglementare a legislaţiei subsidiar-constituţionale. Însă art. 132 alin. (1) din Constituţia României îi plasează pe procurori „sub autoritatea ministrului justiţiei”. În consecinţă, statutul procurorilor – inclusiv a celor chemaţi să ocupe funcţii de conducere/manageriale la nivelul unor unităţi de parchet – este marcat de două realităţi pe care nimeni nu le poate ignora: a) numirea lor de către Preşedintele României se face în temeiul unor dispoziţii legale[2] şi nu în baza unor prevederi constituţionale (căci de un asemenea statut se bucură, în exclusivitate, judecătorii); b) într-o manieră categorică, Legea fundamentală a României îi plasează pe procurori, inclusiv pe cei chemaţi să exercite o funcţie de conducere/managerială la nivelul unor unităţi de parchet, sub autoritatea ministrului justiţiei. Acest ministru este – aşa cum nimeni nu poate tăgădui – un membru al Guvernului, ce întreţine cu primul-ministru două tipuri de raporturi juridice: i) unul de directă subordonare, în condiţiile în care „ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului” [art. 116 alin. (1) din Constituţie]; ii) altul de coordonare cu activitatea celorlalţi membri ai aceluiaşi Guvern, raportat la împrejurarea că „primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin” [art. 107 alin. (1) fraza I din Constituţie]. Plecând de la aceste realităţi normative, din punctul nostru de vedere, lucrurile sunt foarte clare: dacă procurorii, inclusiv cei cu funcţii de conducere, îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei şi acest din urmă ministru este un subordonat al primului-ministru, înseamnă că – intermediat – procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea primului-ministru, care – trebuie să fim de acord – conduce şi reprezintă Guvernul.

În condiţiile mai sus arătate, observaţia doamnei judecător STANCIU potrivit căreia Guvernul României nu ar avea nicio competenţă în ceea ce priveşte cariera magistraţilor este doar parţial corectă. Într-adevăr, Guvernul României nu are nicio competenţă în privinţa carierei magistraţilor-judecători, însă are competenţe în privinţa carierei magistraţilor-procurori, pe care le exercită prin ministrul justiţiei. Teza noastră pare a fi confirmată de un remarcabil colectiv de profesori bucureşteni – între care e suficient să-i amintim pe Ioan MURARU şi Simina TĂNĂSESCU – care, într-un comentariu al Constituţiei României, notau următoarele: „Deşi sunt magistraţi, în sensul larg al cuvântului (s.n.), procurorii nu fac parte din puterea judecătorească (…)”. Şi aceasta întrucât principiul controlului ierarhic la care sunt supuşi „departajează clar procurorii de judecători”. Acestor procurori le „lipseşte independenţa şi, datorită acestui lucru”, ei „sunt sub autoritatea ministrului justiţiei. Cum se exercită această autoritate, care sunt dimensiunile şi efectele sale, este o chestiune de competenţa legii. Aşa trebuie explicat faptul că procurorii sunt consideraţi o componentă a puterii executive, ei sunt parteneri ai justiţiei”[3] şi nu înfăptuiesc justiţia, activitatea care, în regim de monopol absolut, este asumată şi, respectiv, gestionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, în a căror structură de personal sunt încadraţi, în exclusivitate, magistraţi-judecători (şi personal auxiliar, care însă nu-i cuprinde şi pe procurori).

3. Al treilea argument avut în vedere de doamna judecător STANCIU este, la rândul său, criticabil.

Regimul constituţional al actelor Preşedintelui României este, din punctul nostru de vedere, foarte clar. Acest regim este descris de art. 88 şi, respectiv, de art. 100 din Constituţia României. Cel dintâi text are următorul conţinut: „Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii”. La rândul său, al doilea text adaugă precizator faptul că „(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute la articolul 91 alineatul (1) şi (2), articolul 92 alineatul (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru”.

În lumina acestor două prevederi constituţionale mai sus citate, susţinerea potrivit căreia Preşedintele României poate pronunţa şi hotărâri, prin care, spre pildă, pune punct procedurii de revocare a unui procuror-şef – procedură iniţiată, printr-o propunere formulată în acest sens, de ministrul justiţiei – este cel puţin hazardată. Preşedintele României nu are la dispoziţie – aşa cum susţine distinsa doamnă judecător STANCIU – o paletă infinită de instrumente formale, respectiv de acte (juridice şi, eventual, politice) cu al căror concurs ar putea acţiona şi în care ar putea îmbrăca manifestările sale de voinţă şi, implicit, exerciţiul prerogativelor acestei autorităţi publice. Singurele acte pe care le poate emite Preşedintele României sunt mesajele, care sunt acte politice şi decretele, care sunt actele juridice ale Preşedintelui României. O a treia cale nu există. De altfel, după cunoştinţa noastră – şi avem încredinţarea că nu ne înşelăm – aşa-zisa hotărâre a Preşedintelui României de a nu da curs propunerii ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al D.N.A. nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României şi, prin urmare, din punct de vedere juridic, ea nu există. Publicitatea actelor prezidenţiale este impusă de Constituţie, în termenii unei condiţii de existenţă, atât în cazul mesajelor care sunt publicate (adică aduse la cunoştinţa publicului) prin operaţiunea de adresare a lor Parlamentului, cât şi decretelor a căror publicitate este asigurată, invariabil, prin publicarea lor în Monitorul Oficial al României. Astfel stând lucrurile, aşa-zisa hotărâre a Preşedintelui României, pe care o invocă doamna judecător STANCIU şi care ar încorpora refuzul de a da curs propunerii ministrului justiţiei de a-l revoca pe procurorul-şef al D.N.A., nu există, căci o atare hotărâre s-a redus iniţial la o declaraţie de presă, fără semnificaţie juridică, pentru ca, mai apoi, să îmbrace forma unei adrese care nu a fost şi nici nu putea fi publicată în Monitorul Oficial al României, nefăcând parte din acele acte juridice de drept public susceptibile de a fi publicate în acest Monitor, în condiţiile art. 5 din Legea cu nr. 202/1998[4].

În legătură cu această aşa-zisă hotărâre, credem că se mai impun a fi adăugate şi alte câteva observaţii. În legătură cu chestiunea revocării procurorului-şef al D.N.A., în spaţiul public, dar şi între discuţiile dintre jurişti, au fost invocate prevederile art. 94 lit. c) din Constituţia României, potrivit cărora „Preşedintele României (…) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”. Numirile se fac prin decrete (ca şi revocările, căci regula simetriei formelor este fundamentală în dreptul public) care, în condiţiile art. 100 alin. (2) din aceeaşi Constituţie, nu sunt supuse formalităţii contrasemnării de către primul-ministru, pentru a putea dobândi putere executorie şi a putea fi trimise la Monitorul Oficial al României, în vederea publicării. În legătură cu această împrejurare – de consistentă semnificaţie – socotim că se impune a fi corelat conţinutul art. 100 alin. (2) din Legea noastră fundamentală cu cel al art. 132 alin. (1) din acelaşi act normativ, dar şi cu ideea că, în principiu, prerogativa de numire în funcţii şi demnităţi publice (în sensul constituţional al acestor noţiuni) nu poate fi exercitată decât numai la propunerea venită din partea unei alte autorităţi publice (Guvern, prim-ministru, ministru al justiţiei, Consiliu Superior al Magistraturii). Faptul că decretele prin care Preşedintele României numeşte în funcţii şi demnităţi publice (în sens constituţional) nu sunt supuse formalităţii contrasemnării de către primul-ministru este cât se poate de firesc în ansamblul ideologic al Constituţiei noastre. Câtă vreme aceste numiri (şi, în virtutea regulii simetriei formelor, aceste revocări) nu se pot dispune de către Preşedintele României decât numai la propunerea unei alte autorităţi publice administrative care, într-un fel sau altul, este supusă controlului Parlamentului) nu mai are niciun sens ca, posterior propunerii şi după emiterea decretului prezidenţial, primul-ministru să mai şi contrasemneze respectivul decret. În alţi termeni, decretele Preşedintelui României sunt supuse controlului parlamentar:

i) fie post festum, pe calea contrasemnăturii date de primul-ministru pe aceste decrete, prim-ministru care acţionează în numele şi în reprezentarea Guvernului, autoritate publică ce funcţionează în baza votului de învestitură dat de Parlament şi care răspunde politic în faţa Parlamentului;

ii) fie ex ante, pe calea unei propuneri ce poate aparţine Guvernului, primului-ministru, unui alt ministru (de pildă, ministrului justiţiei) sau Consiliului Superior al Magistraturii[5], autorităţi publice care – de principiu – sunt supuse unui mai ferm sau mai superficial control parlamentar.

Ideea mai sus enunţată nu poate rămâne fără o concluzie: ea susţine faptul că, în România contemporană, funcţionează un guvernământ republican semi-prezidenţial, consistent parlamentarizat. Această parlamentarizare a regimului semi-prezidenţial se manifestă la nivelul implicării Parlamentului în activitatea tuturor autorităţilor publice executive (inclusiv în activitatea Preşedintelui României), fie în mod direct, prin instituţiile informării, întrebării, interpelării, moţiunii simple ori moţiunii de cenzură, fie în mod indirect, prin alte autorităţi publice administrative (Guvern, prim-ministru, un oarecare ministru, inclusiv cel al justiţiei), care acţionează în baza mandatului pe care el – Parlamentul – l-a acordat acestora, cu ocazia votului de învestitură. Ceea ce vrem să spunem în acest loc este faptul că atunci când ministrul justiţiei avansează Preşedintelui României o propunere de revocare a unui procuror dintr-o funcţie de conducere/managerială a unei unităţi de parchet, el – ministrul justiţiei – acţionează în calitatea sa de membru al Guvernului şi, implicit, de indirect beneficiar al mandatului pe care Parlamentul l-a acordat Guvernului, cu prilejul votului de învestitură. Astfel stând lucrurile, o propunere de factura celei despre acre discutăm în acest modest studiu nu aparţine doar ministrului justiţiei, ci – indirect – şi Parlamentului, care rămâne, totuşi, „organul reprezentativ suprem al poporului român” [art. 61 alin. (1) din Constituţie].

Dar să revenim la ideea doamnei judecător STANCIU, potrivit căreia prin aşa-zisa hotărâre mai sus evocată, Preşedintele României ar fi pus punct procedurii de revocare a procurorului-şef al D.N.A., procedură pusă în mişcare de ministrul justiţiei prin propunerea formulată în acest sens şi cu acest scop. Din nou, cu regret, ne vedem nevoiţi să o contrazicem pe distinsa membră a Curţii noastre Constituţionale. De principiu şi fără excepţie, nicio procedură cu caracter judiciar nu poate fi întreruptă printr-o simplă declaraţie de presă, chiar dacă aceasta a fost asumată de una din autorităţile publice implicate în gestionarea respectivei proceduri. Dacă Preşedintele României ar fi dorit să respingă propunerea ministrului justiţiei de revocare din funcţie a procurorului-şef al D.N.A., ar fi putut-o face printr-un decret anume emis în acest sens şi cu această semnificaţie. Nu a făcut-o, ceea ce – din punct de vedere juridic – ridică cel puţin două probleme:

i)  a refuzului nejustificat al Preşedintelui României de a-şi exercita o prerogativă, la propunerea unei alte autorităţi publice, refuz care nu poate fi tratat în termenii folosiţi de Legea cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[6] (aşa cum distinsa doamnă STANCIU crede), ci în cei ai unui blocaj instituţional – şi, implicit, constituţional – determinat de pasivitatea Preşedintelui, care nu a înţeles să dea o rezolvare (una din două posibile: de revocare sau de repudiere a cererii de revocare a procurorului-şef al D.N.A.) unei propuneri venite din partea ministrului justiţiei, în condiţiile în care, prezumtiv şi în circumstanţele mai sus arătate, era însuşită de Guvern şi, implicit, de Parlamentul care i-a dat votul de învestitură;

ii) a împiedicării ministrului justiţiei şi, implicit, a Guvernului, respectiv a Parlamentului de a verifica temeinicia deciziei prezidenţiale, cu concursul Curţii Constituţionale şi nu cu cel al instanţei de contencios administrativ.

Dacă Preşedintele României ar fi emis un decret de respingere a propunerii ministrului justiţiei, Guvernul ar fi avut posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională cu existenţa unui pretins conflict de natură constituţională, izvorât din pretinsa neconstituţionalitate a unui asemenea decret. Într-un astfel de caz, Curtea ar fi putut soluţiona pretinsul conflict juridic de natură constituţională numai tranşând constituţionalitatea decretului prin care Preşedintele României a respins propunerea ministrului justiţiei. Analiza constituţionalităţii unui atare decret ar fi obligat Curtea la analiza temeiniciei sale, ceea ce implica relaţionarea cu raportul care a însoţit propunerea ministrului justiţiei, dar şi la avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Şi, poate, Decizia cu nr. 358/30 mai 2018 ar fi avut un alt conţinut.

4. Argumentele 4, 5 şi 6 avansate de doamna judecător STANCIU pot fi uşor demontate cu concursul mai multor noţiuni, principii şi legităţi pe care ni le pune la dispoziţie dreptul administrativ.

Din punctul nostru de vedere, unul dintre paradoxurile opiniei minoritar-dizidente a doamnei judecător STANCIU este că aceasta pur şi simplu ignoră semnificaţiile juridice ale noţiunii de „propunere”. În literatura noastră de drept public, propunerea a fost definită ca fiind un act pregătitor, prin care o autoritate publică, eventual administrativă, sesizează o altă autoritate „în vederea luării unei anumite măsuri”[7]. Întrebarea majoră care se pune în legătură cu propunerea pe care ministrul justiţiei o avansează Preşedintelui României, în vederea revocării procurorului-şef al D.N.A., este următoarea: Este această propunere una imperativă (sau conformă), una consultativă sau una facultativă[8]?

Din punctul nostru de vedere, propunerea ministrului justiţiei, având ca obiect revocarea procurorului-şef al Direcției Naţionale Anticorupţie este o propunere imperativă (conformă), având în vedere următoarele împrejurări:

a) procedura de revocare a procurorului-şef al D.N.A. nu poate fi iniţiată şi, prin urmare, declanşată decât de ministrul justiţiei, prin propunerea formulată; în lipsa propunerii, Preşedintele României nu poate acţiona; altfel spus, iniţiativa revocării procurorului-şef al D.N.A. aparţine, în exclusivitate, ministrului justiţiei – nu Preşedintelui României – iar punerea în mişcare a procedurii aferente acestei revocări nu se poate face decât de ministrul justiţiei; în lipsa propunerii ministrului justiţiei, nicio altă autoritate publică nu poate iniţia revocarea; pe scurt şi în mai puţine cuvinte, numai propunerea ministrului justiţiei „declanşează sistemul decizional”[9] ce ar putea duce la revocarea procurorului-şef al D.N.A.;

b) Constituţia României stabileşte, aşa cum am arătat şi mai sus, faptul că procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”; această împrejurarea nu poate rămâne fără consecinţe în ceea ce priveşte propunerea pe care un ministru al justiţiei o formulează la adresa carierei manageriale (de conducere a unei unităţi de parchet) asumată, la un moment dat, de un procuror;

c) la baza propunerii aparţinând ministrului justiţiei stă un raport al inspecţiei judiciare, care sintetizează o prealabilă activitate de control şi de verificare, pe care Preşedintele României nu o poate supune propriei examinări, având în vedere faptul că, la nivelul Administraţiei Prezidenţiale, nu există structurile tehnice apte să realizeze o asemenea examinare; pe scurt, Preşedintele României nu are la îndemână mecanismele, instrumentele şi, până la urmă, mijloacele pentru a iniţia şi derula propriile sale verificări vizând calitatea managementului asumat de procurorul-şef în privinţa căruia a fost făcută propunerea de revocare, motiv pentru care Preşedintelui îi rămâne la îndemână posibilitatea de a controla, în exclusivitate, legalitatea formal-procedurală a propunerii avansate lui de către ministrul justiţiei;

d) propunerea de revocare a procurorului-şef al D.N.A., pe care ministrul justiţiei o face Preşedintelui României nu este asumată de ministrul justiţiei în nume propriu, ci în numele Guvernului din care acest ministru face parte şi, indirect, în numele Parlamentului care a acordat votul său de încredere acestui Guvern, cu ocazia adoptării hotărârii de învestitură iar Parlamentul este şi rămâne „organul reprezentativ suprem al poporului român”;

e) raportat la ideea mai sus enunţată şi având în vedere mai multe dispoziţii constituţionale evocate pe parcursul acestui scurt eseu, este evident faptul că părinţii fondatori ai actualului guvernământ republican au recurs la „o soluţie oarecum contradictorie”: „pe de-o parte, un Preşedinte de Republică ales direct de popor, iar pe de altă parte, un Preşedinte de Republică cu atribuţii foarte limitate în sfera tradiţională a executivului, cu rol mai mult de garant al Constituţiei, de arbitru între puterile publice” şi „între acestea şi societate”[10]; or, jucând un astfel de rol, Preşedintele nu poate repudia o propunere a ministrului justiţiei, de factura celei despre care discutăm în cuprinsul acestui modest studiu, întrucât făcând-o, se îndepărtează de rolul său de mediator şi devine parte a unui conflict juridic de natură constituţională.

În lumina celor mai sus sintetizate, este evident pentru noi faptul că propunerea mai sus analizată este una imperativă, astfel că ea îl obligă pe Preşedinte să emită decretul de revocare al procurorului-şef al D.N.A., cu o singură excepţie, şi anume aceea în care Preşedintele, observând încălcarea unor reguli procedurale (care guvernează procedura de întocmire a raportului ce precede şi susţine propunerea ori aspectele pur formale ale propunerii, precum competenţa autorului ei, care nu poate fi altul decât ministrul justiţiei), respinge propunerea, printr-un decret anume emis în acest sens şi în al cărui preambul se vor menţiona carenţele procedurale constatate în privinţa propunerii avansate şi care împiedică emiterea decretului de revocare.

Nici măcar avizul Consiliului Superior al Magistraturii care însoţeşte formal propunerea ministrului justiţiei nu îl poate ajuta pe Preşedintele României în atitudinea sa de a rămâne în pasivitate (în sensul de a nu da curs propunerii) sau de a emite un decret prin care să respingă această propunere în considerarea unor motive vizând fondul problemei (calitatea managementului asumat de procurorul-şef a cărui revocare este propusă). În primul rând, trebuie observat faptul că acest aviz este unul consultativ, caracter pe care îl împărtăşeşte şi doamna judecător STANCIU. În al doilea rând, acest aviz nu poate acoperi decât aspectele formale/procedurale ataşate activităţii de alcătuire a raportului care stă la baza propunerii ministrului justiţiei, având ca obiect revocarea procurorului-şef al D.N.A. Şi aceasta pentru cel puţin două motive: a) verificarea calităţii managementului unui procuror-şef al D.N.A. se realizează de Inspecţia Judiciară, structură care este plasată în structura Ministerului Justiţiei; b) procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei” şi nu a Consiliului Superior al Magistraturii, iar acest din urmă Consiliu nu are competenţa de a se pronunţa „în ultimă instanţă” decât asupra modului în care un procuror îşi exercită propriu-zis profesia de procuror, nu şi asupra calităţii managementului pe care un astfel de procuror l-a asumat cu ocazia exercitării unei funcţii de conducere, la nivelul unei unităţi de parchet; c) principiile separaţiei şi al echilibrului puterilor reclamă ca exerciţiul prerogativelor profesionale cu care procurorii au fost învestiţi (prerogative aferente activităţii de urmărire penală, respectiv de reprezentare a intereselor generale ale societăţii şi de apărare a ordinii de drept, dar şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor[11]) să nu fie paralizat, stânjenit ori restrâns prin acţiunea ori inacţiunea unei alte autorităţi, fie ea şi ministrul justiţiei; numai că separaţia şi, respectiv, echilibrul puterilor nu are nimic de-a face cu managementul asumat de un procuror-şef la nivelul unităţii de parchet pe care acesta o conduce la un moment dat; activitatea de manager nu este specifică celei desfăşurate, în mod obişnuit, de un procuror, pentru simplul motiv că aceasta nu are niciun fel de legătură cu activitatea judiciară de care face vorbire art. 131 alin. (1) din Constituţie României.

În siajul argumentelor de mai sus, pentru noi, este evident faptul că interpretarea corectă a dispoziţiilor legale şi constituţionale care guvernează procedura de numire şi, respectiv, aceea de revocare a procurorilor-şefi ai unor mari unităţi de parchet, nu poate conduce la o altă concluzie decât aceea că s-a statornicit o relaţie ierarhică între propunerea imperativă (conformă) a ministrului justiţiei (propunere având ca obiect revocarea procurorului-şef al D.N.A.) şi avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii (având ca obiect mai-înainte arătata propunere şi nu acţiunea propriu-zisă de revocare), în beneficiul propunerii ministeriale.

La un moment dat, în cuprinsul vastei motivări a opiniei minoritare pe care a împărtăşit-o, distinsa doamnă judecător STANCIU face, printre altele, şi următoarele două afirmaţii:

a) că, în realitate, conflictul cu a cărui existenţă a fost sesizată Curtea Constituţională nu este unul de natură constituţională, ci unul de natură legală, având în vedere faptul că procedura de revocare a unui procuror-şef al D.N.A. este reglementată prin lege şi nu prin Constituţie;

b) că ministrul justiţiei, în strânsă relaţie cu observaţia de mai sus, ar fi avut la îndemână, spre a contrabalansa pasivitatea Preşedintelui României, o acţiune în contenciosul administrativ, având ca obiect sancţionarea unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri (aceea de revocare a procurorului-şef al D.N.A., cuprinsă în propunerea avansată Preşedintelui).

Cu toată stima pentru distinsa doamnă judecător STANCIU, vom combate ambele idei mai sus enunţate.

Conflictul cu existenţa căruia a fost sesizată Curtea Constituţională şi care a condus la pronunţarea Deciziei cu nr. 358/30 mai 2018 a fost un conflict juridic de natură constituţională. Este adevărat că procedura de numire şi, respectiv, aceea de revocare a procurorului-şef al D.N.A. este minuţios reglementată prin lege. Numai că ea – procedura – are un sâmbure constituţional, pe care distinsa doamnă judecător STANCIU nu l-a observat. Art. 94 lit. c) din Constituţia României stabileşte faptul că „Preşedintele României (…) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege. Această principială dispoziţie constituţională trimite la lege, respectiv la un text sub-constituţional, dar care se integrează în mod natural aşa-numitului bloc de constituţionalitate. Acesta include nu numai propriu-zisa Constituţie, ci şi toate actele normative infra-constituţionale, respectiv acele prevederi care organizează activitatea de aplicare a normei constituţionale de referinţă. Mergând pe acest raţionament, în ipoteza sesizării Curţii Constituţionale cu existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, această autoritate nu va putea păşi la soluţionarea acestuia raportându-se, în exclusivitate, la regula fundamentală (constituţională) pretins încălcată, ci va trebui să relaţioneze şi cu acele norme sub- ori infra-constituţionale care organizează activitatea de aplicare a regulii constituţionale pretins încălcate. Văzută astfel, în mod evident, afacerea până la urmă tranşată prin Decizia cu nr. 358/30 mai 2018 îmbracă forma unui conflict juridic de natură constituţională.

Ideea că ministrul justiţiei nu ar fi trebuit să se adreseze, prin Guvern, Curţii Constituţionale, ci instanţei de contencios administrativ, pe calea unei acţiuni în sancţionarea unui aşa-zis refuz nejustificat de soluţionare a cererii de revocare a procurorului-şef al D.N.A., ni se pare şi mai stranie. Am arătat mai sus că, formulând propunerea discutată în cuprinsul acestui scurt studiu, ministrul justiţiei acţionează în calitatea sa de membru al Guvernului şi, indirect, în baza votului de învestitură dat acestuia din urmă de către Parlament. În aceste condiţii, nu are cum să nu ne vină în minte conţinutul art. 126 alin. (6) fraza I din Constituţia României, text potrivit căruia „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”. Refuzând să dea curs propunerii ministeriale, Preşedintele României relaţionează cu Parlamentul României, cel care a dat votul său de învestitură Guvernului şi, implicit, şi ministrului justiţiei. Dacă şi în măsura în care un atare refuz este asimilat unui act administrativ, este evident că el – actul – este unul dintre acelea care se aşează în interiorul unui raport de drept constituţional, pe care Preşedintele României îl angajează cu Parlamentul României, în calitate de autoritate ce a învestit politic Guvernul din care face parte şi ministrul justiţiei.

În sfârşit, dacă s-ar fi pus problema ca ministrul justiţiei să fi atacat în justiţie aşa-zisul refuz nejustificat al Preşedintelui României de a da curs propunerii avansate, el – ministrul justiţiei nu ar fi acţionat justificând un interes legitim privat, în sensul dat acestei noţiuni prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea cu nr. 554/2004[12], ci în interesul ordinii de drept, respectiv în interes public[13], ceea ce l-ar fi plasat automat în perimetrul contenciosului administrativ obiectiv. Numai că, de lege lata, au calitate procesuală activă în contenciosul administrativ obiectiv, în exclusivitate, Ministerul Public[14], autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal[15], prefectul[16], Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici[17], Agenţia Naţională de Integritate[18], precum şi „orice subiect de drept public”, însă numai în situaţia în care fie Legea cu nr. 554/2004, fie o lege specială îi conferă, în mod expres, această posibilitate[19]. Problema e că niciun text de lege nu conferă ministrului justiţiei de a se întoarce împotriva Preşedintelui României în ipoteza în care acesta din urmă nu dă curs propunerii anterior avansate, având ca obiect revocarea procurorului-şef al D.N.A. sau al unei alte unităţi de parchet.

Iată mai sus cel puţin două motive pentru care nu este fezabilă ideea doamnei judecător STANCIU referitoare la posibilitatea reglării conflictului declanşat de refuzul Preşedintelui României de a da curs unei propuneri de revocare din funcţie a unui procuror-şef al D.N.A. (sau al unei alte unităţi de parchet) cu concursul instanţei de contencios administrativ.

Încheiem acest scurt examen critic al opiniei minoritar-dizidente aparţinând doamnei judecător STANCIU cu alte două observaţii: i) după părerea noastră, un conflict juridic de natură constituţională nu poate fi declanşat numai în ipoteza în care o autoritate publică depăşeşte sfera competenţelor sale, ci şi în situaţia în care, prin acţiunile ori inacţiunile sale, împiedică ori paralizează realizarea competenţei unei alte autorităţi publice; ii) loialitatea instituţională – pe care, de altfel, o invocă distinsul magistrat constituţional – nu implică doar respectarea limitelor propriei competenţe, ci obligă orice autoritate având calitatea de parte în interiorul sistemului instituţional al Statului la conduite care să facă posibilă funcţionarea acestui sistem şi nu să-l plaseze în stare de avarie; o atare aserţiune derivă direct şi nemijlocit din principiul funcţionării în echilibru a celor trei puteri constituite în stat.

III. Observaţii pe marginea opiniei domnului judecător Daniel Marius MORAR:

În susţinerea opiniei sale minoritar-dizidente, domnul judecător MORAR reţine, în esenţă, următoarele:

– că ministrul justiţiei pune în mişcare procedura de revocare a procurorului-şef al D.N.A., printr-o propunere, pe care o avizează Consiliul Superior al Magistraturii, decizia aparţinând, în ultimă instanţă Preşedintelui României, care nu poate fi legat nici de propunerea ministrului justiţiei şi nici de avizul Consiliului Superior al Magistraturii şi care poate – neîngrădit – analiza aspectele de „legalitate şi temeinicie a motivelor invocate de ministrul justiţiei” în chiar cuprinsul propunerii avansate;

– că principiul simetriei actelor juridice administrative impune ca revocarea unui procuror-şef al D.N.A. să nu poată fi dispusă decât numai dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile în considerarea cărora acelaşi procuror-şef nu mai îndeplineşte una sau mai multe condiţii dintre cele satisfăcute la data numirii;

– că atâta timp cât Preşedintele României are posibilitatea de a refuza motivat numirea unui procuror într-o funcţie de conducere la nivelul unei unităţi de parchet, în condiţiile art. 54 alin. (3) din Legea cu nr. 303/2004, în mod simetric, ar trebui să aibă şi posibilitatea de a refuza propunerea de revocare a procurorului dintr-o funcţie de conducere în care a fost învestit la nivelul unei unităţi de parchet;

– că Preşedintele României are posibilitatea de a verifica propunerea de revocare avansată lui de ministrul justiţiei şi avizată de Consiliul Superior al Magistraturii atât sub „aspectul îndeplinirii condiţiilor de legalitate, cât şi a celor de temeinicie”;

– că, în acord cu jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, Preşedintele României ar fi avut posibilitatea de a refuza o singură dată propunerea ministrului justiţiei de revocare din funcţie a procurorului-şef al D.N.A.;

– că aspectele reţinute de ministrul justiţiei în cuprinsul propunerii sale – aspecte preluate din cuprinsul Raportului Inspecţiei Judiciare – reprezintă, potrivit Preşedintelui României, „o perspectivă proprie a ministrului justiţiei cu privire la încadrarea acţiunilor/inacţiunilor procurorului evaluat”;

– că, în sfârşit, o calificare „eronată a argumentelor pe care se fundamentează refuzul” Preşedintelui României de a da curs propunerii ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al D.N.A. „nu poate constitui ea însăşi izvor al unui conflict juridic de natură constituţională”, întrucât, prin refuzul său, acest Preşedinte şi-ar fi exercitat prerogativa enunţată sub dispoziţiile art. 94 lit. c) din Constituţie.

În legătură cu ansamblul argumentativ însuşit de domnul judecător MORAR, cel puţin două sunt aspectele care ne-au surprins:

a) ignorarea naturii guvernământului republican, respectiv a consacrării, prin chiar Constituţia României, a unei republici semi-prezidenţiale, puternic parlamentarizate;

b) raportarea aproape exclusivistă la lege, cu ignorarea mai multor dispoziţii constituţionale, între care se cuvin a fi amintite în acest loc cele plasate sub art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Legea noastră fundamentală.

În altă ordine de idei, dar în strânsă legătură cu subiectul abordat, distinsului judecător MORAR i-a scăpat faptul că, mai ales la nivelul Curţii Constituţionale, ideea de reviriment jurisprudenţial este foarte des întâlnită[20]. Doi remarcabili exponenţi ai şcolii juridice clujene au observat faptul că revirimentul este posibil şi „în practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale. El a fost şi este practicat ori de câte ori se justifică, Curtea recurgând în asemenea situaţii la o motivare specială, nu numai pentru că este vorba de o reconsiderare radicală a opţiunii anterioare, dar mai ales pentru că această reconsiderare implică consecinţe strict determinate, (…), în planul activităţii (…) Parlamentului sau a Guvernului[21] ori – am adăuga noi – a altor autorităţi publice, inclusiv a Preşedintelui României.

Raportat la cele mai sus notate, un lucru este foarte clar pentru noi: chiar dacă, în principiu, Curtea Constituţională este legată de propria sa jurisprudenţa, această legătură nu îi suprimă în tot libertatea de a schimba această jurisprudenţă. A făcut-o şi în trecut şi, cel mai probabil, o va mai face.

La fel ca şi doamnei judecător STANCIU, şi domnului judecător MORAR i-au scăpat din vedere o serie întreagă de legităţi specifice dreptului nostru constituţional şi, respectiv, dreptului nostru administrativ. Aşa cum am arătat şi în rândurile de mai sus, părinţii fondatori ai actualei noastre Constituţii au urmărit cu consecvenţă evitarea unui regim prezidenţial pur, care a fost perceput de către aceştia ca fiind – în România – „autoritar”, „de tristă amintire” şi susceptibil să împingă ţara noastră „spre modelul Republicii a V-a a lui De Gaulle”[22]. A spune că Preşedintele României poate cenzura neîngrădit propunerea ministrului justiţiei de revocare a unui procuror-şef al D.N.A. echivalează cu a spune că acest Preşedinte gestionează un guvernământ pur prezidenţial şi că el – Preşedintele – reprezintă nu numai pionul central al deciziei statale, ci pionul exclusiv (chiar exclusivist) al acestei decizii. O atare afirmaţie spulberă textul art. 132 alin. (1) din Constituţie – la nivelul căruia se arată faptul că „procurorii îşi desfăşoară activitatea (…) sub autoritatea ministrului justiţiei” – lipsindu-l de orice efect; paralizează reprezentativitatea Parlamentului – care, potrivit art. 61 alin. (1) din aceeaşi Constituţie este supremă, aşezându-se astfel deasupra celei de care beneficiază Preşedintele României; compromite ideea de funcţionare echilibrată a puterilor în stat – în acord cu art. 1 alin. (4) din aceeaşi Constituţie; şi, nu în ultimul rând, distruge ideea partajului de competenţe şi a loialităţii instituţionale, acestea din urmă derivând logic din corelarea principiului separaţiei cu cel al echilibrului puterilor.

Motivarea opiniei dizidente aparţinând domnului judecător MORAR ar fi fost utilă Preşedintelui României înainte de sesizarea Curţii Constituţionale cu conflictul soluţionat prin Decizia cu nr. 358/30 mai 2018. În considerarea acestei motivări, Preşedintele României ar fi avut posibilitatea de a emite un decret prin care – argumentat şi valorificând jurisprudenţa anterioară a Curţii noastre Constituţionale[23] – să respingă pur şi simplu propunerea ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al D.N.A. Cum Preşedintele nu a emis un astfel de decret şi cum, între timp, Curtea Constituţională a pronunţat mai-sus evocata Decizie, argumentele distinsului judecător MORAR sunt practic lipsite de orice utilitate. În rest, foarte multe dintre argumentele prin care noi am încercat să combatem opinia minoritară a doamnei judecător STANCIU sunt valorificabile şi în combaterea opiniei domnului judecător MORAR.

IV. Observaţii pe marginea opiniei domnului judecător Mircea Ştefan MINEA:

Reputatul profesor al Facultăţii de Drept aparţinând Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca reţine, în construcţia opiniei sale minoritar-dizidente, în esenţă, următoarele:

a) că, în speţă, nu am putea vorbi despre un conflict juridic de natură constituţională, deoarece astfel de conflicte „presupun acte sau acţiuni concrete, prin care o autoritate publică sau mai multe autorităţi îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice”; de asemenea, astfel de conflicte mai pot fi generate şi de „omisiunea unor autorităţi publice constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”; în sfârşit, aceste conflicte juridice de natură constituţională „nu se limitează la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei”;

b) că starea de conflict cu care a fost sesizată Curtea Constituţională şi pe care, ulterior, a tranşat-o prin Decizia cu nr. 358/30 mai 2018, nu îmbracă forma unui conflict juridic de natură constituţională, întrucât „ministrul justiţiei nu face parte din categoria autorităţilor publice reglementate constituţional”;

c) că refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al D.N.A. nu pune în discuţie o prerogativă constituţională, ci una legală, motiv pentru care nici conflictul iscat de această atitudine nu ar fi unul de natură constituţională, ci unul de natură legală;

d) că în materia numirii şi, respectiv, a revocării procurorilor din funcţiile de conducere pe care aceştia le deţin la nivelul unităţilor de parchet, nu se poate vorbi despre regula simetriei formelor, având în vedere faptul că art. 94 lit. c) din Constituţie face vorbire doar despre numirea în funcţii publice nu şi despre revocarea din astfel de funcţii;

e) că, în sfârşit, Preşedintele României poate da curs sau nu propunerii ministrului justiţiei de revocare a procurorului-şef al D.N.A., „având în mod evident latitudinea de a aprecia ţinând seama atât de regularitatea şi legalitatea procedurii, cât şi avizul Consiliului Superior al Magistraturii”, raportat la împrejurarea că „Preşedintele României este personajul eminamente politic, cu cea mai largă reprezentativitate, astfel că domniei sale nu i se poate pretinde a se pronunţa exclusiv din punct de vedere juridic în privinţa măsurii – reglementate de Legea nr. 303/2004 – propuse de ministrul justiţiei”[24].

Primele trei argumente – reţinute şi de doamna judecător STANCIU – au fost criticate mai sus şi nu e cazul să reiterăm aceste critici.

Al patrulea argument ne-a frapat, pe de-o parte, pentru că el contrazice opinia de asemenea minoritar-dizidentă a domnului judecător MORAR, iar pe de altă parte, este de principiu faptul că orice prerogativă de învestire a unei persoane într-o funcţie sau într-o demnitate publică – prerogativă ataşată unei autorităţi publice – implică, invariabil, şi prerogativa contrară, având ca rezultat revocarea din funcţia sau demnitatea publică a celui anterior şi iniţial învestit. În alţi termeni, în această materie, regula simetriei formelor subzistă chiar dacă textul care ataşează unei autorităţi publice prerogativa numirii într-o funcţie sau într-o demnitate publică nu face expresă vorbire şi despre prerogativa eliberării din respectiva funcţie sau demnitate. Urmând acest raţionament, este evident faptul că simetria formelor trece dincolo de regula potrivit căreia autoritatea care numeşte este aceea care şi revocă, mergând până în punctul în care impune aceleiaşi autorităţi să procedeze simetric, parcurgând aceeaşi procedură atât la numire, cât şi la revocare.

Ideea distinsului judecător MINEA – potrivit căreia „Preşedintele României este personajul eminamente politic, cu cea mai largă reprezentativitate (…)” – este, pentru noi, surprinzătoare. În ultima vreme, această idee a fost des vehiculată în spaţiul public, de ea fiind atraşi jurişti, politicieni şi jurnalişti, în egală măsură. Noi ne luăm libertatea de a ne disocia de toţi aceştia, pentru mai multe motive, pe care vom încerca să le sintetizăm în cele ce urmează.

Art. 61 alin. (1) din Constituţia României stabileşte ritos faptul că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român (…)”. În virtutea acestui text şi în relaţie cu el, ideea că Preşedintele României este personajul politic cu cea mai largă reprezentativitate nu poate fi decât vulnerabilă. De altfel, cei care susţin această idee sunt tentaţi să compare legitimitatea constituţională a Preşedintelui României cu legitimitatea constituţională a fiecărui deputat şi, respectiv, a fiecărui senator în parte. O atare comparaţie este cel puţin inadecvată. Ceea ce ar trebui comparat şi, până la urmă, ceea ce ar putea fi – în mod natural – comparat este legitimitatea constituţională a Preşedintelui României cu legitimitatea constituţională a Parlamentului României şi nu cu cea a fiecărui membru al acestei din urmă autorităţi. Inginera constituţională – ca să ne exprimăm în termenii lui Giovanni Sartori – validează cea din urmă comparaţie şi o condamnă pe cea dintâi. Nici nu s-ar putea compara legitimitatea constituţională a fiecărui deputat şi a fiecărui senator în parte cu legitimitatea constituţională a Preşedintelui României. În timp ce Preşedintele este ales la nivelul unei circumscripţii electorale unice, care se suprapune peste întregul teritoriu naţional, membrii celor două Camere sunt aleşi în multiple circumscripţii electorale, în care întregul teritoriu naţional este fragmentat, astfel încât să fie asigurată reprezentativitatea celor ce urmează a fi aleşi în Parlament, atât la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, cât şi la nivelul întregului corp de alegători. În plus, deputaţii şi, respectiv, senatorii nu sunt – priviţi în singularitatea lor – autorităţi publice în sens constituţional, în timp ce Preşedintele României este o astfel de autoritate. Iată de ce comparaţia legitimităţii constituţionale trebuie să se facă între acest Preşedinte şi Parlamentul în ansamblul său. În orice caz, a compara legitimitatea constituţională a Preşedintelui României cu legitimitatea fiecărui deputat şi a fiecărui senator – prin raportare la numărul de voturi acumulate – înseamnă a adera la un raţionament matematic-cantitativ care nu poate avea nicio valoare având în vedere dispoziţiile mai sus citate ale art. 61 alin. (1) din Constituţia României. În realitate, corectă este valorificarea unui raţionament juridic-calitativ, pe care – de altfel – îl şi enunţă mai-înainte arătatul text constituţional. Altfel spus, legitimitatea constituţională a unei autorităţi publice alese nu este dată de numărul de voturi pe fiecare persoană ce intră în alcătuirea respectivei autorităţi – aşa cum cred, în mod eronat, adepţii regimului pur prezidenţial – ci de reprezentativitatea pe care Constituţia însăşi o atribuie acelei autorităţi. Or, Constituţia României atribuie suprema reprezentativitate Parlamentului şi nu Preşedintelui României. Faptul că Preşedintele României reprezintă Statul Român, în condiţiile art. 80 alin. (1) din Constituţie[25], nu alterează validitatea propoziţiei anterioare. Legea noastră fundamentală ataşează reprezentativitatea Parlamentului de popor, cel care – potrivit art. 2 alin. (1) din Constituţie – este deţinătorul suveranităţii naţionale. La rândul ei, reprezentativitatea Preşedintelui României este legată de Statul Român şi nu de popor, ceea ce – desigur – îi conferă o natură diferită şi o altă dimensiune juridică. În concluzie, credem că şi în dreptul constituţional, poate fi comparat numai ceea ce, în mod firesc, se poate compara.

V. Observaţii pe marginea opiniei doamnei profesor universitar doctor Marieta AVRAM în privinţa caracterului general obligatoriu al Deciziei cu nr. 358/30 mai 2018 a Curţii noastre Constituţionale:

Într-un studiu publicat recent pe site-ul „JURIDICE.ro”, distinsa doamnă profesor Marieta AVRAM aprecia că Decizia cu nr. 358/30 mai 2018 a Curţii noastre Constituţionale, spre deosebire de altele, nu are caracter general obligatoriu, fiind doar o decizie definitivă.

În susţinerea punctului de vedere al domniei sale, doamna AVRAM reţine, în esenţă, faptul că art. 147 alin. (4) din Legea noastră fundamentală atribuie caracter general obligatoriu „numai deciziilor prin care Curtea Constituţională se pronunţă asupra neconstituţionalităţii unor acte normative”, în timp ce art. 36 din Legea cu nr. 47/1992[26] stabileşte faptul că „Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Mai apoi, aceeaşi distinsă doamnă profesor adaugă precizator următoarele: „Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit ca toate actele pe care Curtea Constituţională le emite să fie <<obligatorii>>, alin. (4) al art. 147 ar fi trebuit plasat în cuprinsul art. 146 din Constituţie, imediat după ce enumeră toate atribuţiile Curţii Constituţionale, iar nu la finalul art. 147 care se referă exclusiv la deciziile prin care Curtea se pronunţă asupra neconstituţionalităţii unor acte normative. Aşadar, numai aceste din urmă decizii sunt <<general obligatorii>> şi această calitate a lor este chiar de sorginte constituţională, iar nu doar legală, în sensul că numai încălcarea acestor decizii echivalează cu o încălcare a Constituţiei”.

Cu toată preţuirea pentru valorosul civilist Marieta AVRAM, ne îngăduim a nu împărtăşi opiniile sale mai sus enunţate. Fără a distinge între atribuţiile exercitate, art. 147 alin. (4) din Constituţie stabileşte faptul că „Deciziile Curii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Acest text fundamental nu avea ce căuta – aşa cum, în mod nejudicios, susţine doamna AVRAM – în alcătuirea art. 146 din Constituţie. În timp ce acesta din urmă enunţă prerogativele Curţii Constituţionale, purtând titlul marginal „Atribuţii”, alin. (4) al art. 147 este perfect integrat textului sub care este plasat, care reglementează regimul constituţional al deciziilor Curţii Constituţionale şi al cărui titlu marginal este „Deciziile Curţii Constituţionale”. Dincolo de chestiunea topografiei dispoziţiei constituţionale care atribuie – nediferenţiat – caracter obligatoriu tuturor deciziilor Curţii Constituţionale, un lucru rămâne cert: această prevedere fundamentală nu face nicio distincţie între deciziile Curţii, prin raportare la prerogativa exercitată, motiv pentru care materiei i se aplică regula de interpretare potrivit căreia „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Independent, însă, de relevanţa acestei reguli de interpretare, credem că Decizia cu nr. 358/30 mai 2018 este definitivă în temeiul art. 36 din Legea cu nr. 47/1992 şi general obligatorie în baza art. 147 alin. (4) fraza a II-a teza a I din Constituţia României. Iar textul Legii cu nr. 47/1992 nu îl poate amputa pe cel al art. 147 din Legea noastră fundamentală.

Dar să presupunem că distinsa doamnă AVRAM ar avea dreptate şi Decizia cu nr. 358/30 mai 2018 a Curţii Constituţionale nu ar avea caracter general obligatoriu, ci doar caracter definitiv în lumina art. 36 din Legea cu nr. 47/1992. Ar folosi această împrejurare Preşedintelui României, spre a evita respectarea acestei Decizii şi, respectiv, pentru a nu emite decretul de revocare al procurorului-şef al D.N.A.? Răspunsul categoric nu poate fi decât negativ. Şi aceasta, întrucât, chiar lipsită de caracter general obligatoriu, Decizia cu nr. 358/20 mai 2018 a Curţii noastre Constituţionale are caracter obligatoriu pentru părţile litigante, în virtutea principiului relativităţii efectelor oricărui act de jurisdicţie prin care este soluţionată o stare de conflict juridic.

Independent însă de chestiunea caracterului general sau relativ obligatoriu al Deciziei cu nr. 358/30 mai 2018 a Curţii noastre Constituţionale, rămâne de lămurit şi un subsecvent aspect: În cât timp Preşedintele României ar trebui să dea curs dispozitivului acestei Decizii, prin emiterea decretului de revocare a procurorului-şef al D.N.A.?

Este foarte clar faptul că, în materia soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională, Constituţia României nu a stabilit un termen până la împlinirea căruia actorii anterior aflaţi în conflict sunt obligați să urmeze conduitele indicate de Curte, aşa cum a făcut-o, prin art. 147 alin. (1), în materia deciziilor prin care a fost declarată neconstituţionalitatea unor legi sau a unor ordonanţe. Acest din urmă text stabileşte faptul că Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Din punctul nostru de vedere, în lipsa unor alte repere legislativ-constituţionale, în relaţie cu ideea de termen rezonabil, dar şi cu aceea de aplicare prin analogie a normelor juridice şi în absenţa unui termen stabilit de Curtea Constituţională până la care Preşedintele României să dea curs dispozitivului Deciziei cu nr. 358/30 mai 2018, acesta din urmă ar trebui să pună în aplicarea mai-înainte arătata Decizie în termen de cel mult 45 de zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. Orice încercare de a evita punerea în aplicare a acestei Decizii, sub motivul că nu există un termen expres (stabilit de Constituţie, de lege sau de Curte) în care Preşedintele să facă acest lucru, loveşte puternic în valorile statului de drept, pentru care unul din standardele caracterizante are în vedere respectarea hotărârilor judecătoreşti definitive. În plus, Legea cu nr. 47/1992 se completează în mod natural cu cele ale Codului de procedură civilă [art. 2 alin. (2) C. proc. civ.]. Decizia cu nr. 358/30 mai 2018 este o decizie definitivă – aspect cu care şi distinsa doamnă AVRAM este întrutotul de acord – pentru că ea nu mai este supusă vreunei căi de atac [art. 634 C. proc. civ.]. Fiind o decizie definitivă, ea este şi executorie, potrivit art. 633 pct. 1 C. proc. civ. Iar o hotărâre definitivă şi executorie trebuie pusă în executare imediat, în lipsa unui termen dilatoriu (de graţie) pe care instanţa care a pronunţat hotărârea l-a aşezat în beneficiul celui obligat, ceea ce – în privinţa Deciziei cu nr. 358/30 mai 2018 – nu este cazul. În concluzie, obligaţia Preşedintelui României, decurgând din dispozitivul Deciziei cu nr. 358/30 mai 2018 a Curţii Constituţionale, de a da curs acestei decizii şi de a emite decretul de revocare a procurorului-şef al D.N.A. s-a născut imediat ce această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial al României, executarea propriu-zisă a Deciziei putând fi amânată – pe ideea termenului rezonabil şi în baza aplicării legii prin analogie – cel mai târziu până în a 45-a zi de la data publicării Deciziei în acelaşi Monitor Oficial al României.

VI. Scurte concluzii:

Acest scurt eseu nu a fost scris spre a servi unor interese politice de moment, de care autorul său doreşte cu ardoare să rămână la foarte mare distanţă. El a fost scris din respect pentru principii şi reguli, în maniera în care autorul acestui eseu reuşeşte să le înţeleagă şi de la care nu înţelege să abdice, doar pentru a fi pe placul unora dintre cei astăzi implicaţi în disputele purtate pe marginea Deciziei cu nr. 358/30 mai 2018 a Curţii noastre Constituţionale. Atitudinea noastră faţă de subiect se doreşte a fi un foarte modest omagiu adus părinţilor fondatori ai aşezământului nostru constituţional şi, implicit, ai guvernământului semi-prezidenţial parlamentarizat, între care numele regretatului profesor Antonie IORGOVAN nu poate fi de nimeni uitat, indiferent de convingerile politice nutrite şi independent de opiniile juridice împărtăşite.


[1] Privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001.
[2] În condiţiile art. 54 alin. (3) din Legea cu nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
[3] Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 276-277.
[4] Privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în M. Of. nr. 511 din 3 iulie 2017.
[5] Care este o autoritate administrativă autonomă de nivel central, având o obligaţie periodică/anuală de informare a Parlamentului, în privinţa activităţii sale, pe calea unui raport. A se vedea, în această privinţă, Tudor Drăganu, Tendinţe de limitare a rolului în stat a Guvernului prin multiplicarea exagerată a autorităţilor centrale autonome ale administraţiei publice (I), în „Revista de drept comercial”, nr. 12/2000, pp. 74-78.
[6] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[7] T. Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 129.
[8] Distincţiile între cele trei categorii de propuneri sunt admirabil făcute de profesorul Ovidiu Podaru, în foarte valoroasa monografie „Drept administrativ. Vol. I. Actul administrativ (I) Repere pentru o teorie altfel”, publicată la Ed. Hamangiu, în anul 2010 (pp. 175-179).
[9] Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 57.
[10] Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituţiei. Fapte şi documente, oameni şi caractere. Cronică şi explicaţii, dezvăluiri şi meditaţii, Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureş, 1998, p. 35.
[11] În acord cu dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţia României.
[12] Text potrivit căruia interesul legitim privat este acea posibilitate „de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.
[13] Care, în condiţiile stabilite de art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea cu nr. 554/2004, este acel interes „care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”.
[14] În condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004.
[15] În condiţiile art. 1 alin. (6) din Legea cu nr. 554/2004.
[16] În condiţiile art. 1 alin. (8) şi a art. 3 alin. (1) din Legea cu nr. 554/2004.
[17] În condiţiile art. 1 alin. (8) şi a art. 3 alin. (2) din Legea cu nr. 554/2004.
[18] În condiţiile art. 23 din Legea cu nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea <LLNK 12007   144 11 201   0 18>Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010.
[19] Având în vedere prevederile art. 1 alin. (8) din Legea cu nr. 554/2004.
[20] În această privinţă, de mare forţă ni s-au părut paginile de la 167 la 202 din valoroasa lucrare aparţinând profesorilor Ion Deleanu şi Sergiu Deleanu, publicată la Editura bucureşteană Universul Juridic, în anul 2013, sub titlul „Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial”.
[21] Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 170.
[22] Antonie Iorgovan, Odiseea …, p. 35.
[23] Reprezentată de Decizia cu nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în M. OF. nr. 199 din 5 martie 2018.
[24] Această ultimă idee este enunţată în cuprinsul notei 12 de subsol la opinia dizidentă.
[25] Text care are următorul conţinut: „Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”.
[26] Privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.


Conf. univ. dr. Cristian Clipa
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 7 de comentarii cu privire la articolul “O analiză nepartizană a celor trei opinii minoritar-dizidente aferente Deciziei nr. 358/30 mai 2018 a Curții Constituționale și câteva observații punctuale pe marginea caracterului general obligatoriu al acestei decizii”

  1. Vă mulțumesc pentru scrierea acestui scurt eseu.
    Atât de necesar…

  2. Mi-aș dori, totodată, să pot citi și părerile profesorilor de drept care predau drept constituțional. Nu înțeleg de ce aceste păreri întârzie să apară…

  3. În sfârşit, Prof. Cristian Clipa, un profesor valoros al dreptului constituţional român…

  4. Amelia FARMATHY spune:

    Este eseu?
    Mie mi-a strâns buzele într-un rictus trimiterea subtilă la calitatea de ”civilist” a doamnei Avram, cred că m-am ”prins” ce vroia să se sugereze, geografic universitar vorbind, de la vest la est: că doamna Avram s-a cam interpus într-un domeniu al dreptului în care sunt alți, hm, alți corifei.
    Mă rog, nu mă bag, e între dvs., universitarii.
    La mine, titulatura e scurtă, polemicile la fel.
    Dincolo de anumite chestiuni care pot ocaziona în continuare dezbateri, cred că a lăsa soarta statului în mâna a 9 oameni numiți politic – evident, procedural, no offense, încerc să evit vreun articol/ o polemică academică și pe seama acestui aspect -, indiferent de cine îi numește și când, este ceea ce trebuie revizuit printr-un referendum.
    Și asta, nu de azi, de ieri.

    Revenind în actualitate, l-am ascultat pe domnul cu 10 ani cronologici de mandat, din care nouă în continuare socotiți, conform justificării Curții Constituționale, și, deși bănuiam că le-am văzut pe toate, am fost surprinsă să ascult un judecător al CC – un soi de zeu modern, universitarii nu mai prididesc cu justificării/comentarii/analize ale hotărârilor, Președintele nu mai contenește din citit, toată lumea pare să ia lumină sau să stingă lumina, în fct. de propria analiză și rațiune, de-acolo, ce să mai zic, e centrul centrului_cum se exprimă, hai să spunem liber.
    Citez din memorie: ”mă lungesc cât mi-e plapuma” și altele de tipul acesta, a fost realmente savuros, domnul în cauză a avut un discurs de șuetă amicală, extrem de non formală, în spatele blocului.
    Ca sa nu mai zic de comicul de situație în care respectivul domn povestește ”națiunii”, măr rog, părții de națiune care se uita acolo unde s-a dus să povestească, ceea ce mă face să cred că a comis o eroare de PR – mă gândesc, poate greșesc eu, că nu le vorbești oamenilor mai săraci, dependenți de un leu sau două în plus la pensie, aceia cu probleme reale în viața de zi cu zi, despre cum vroiai, prin 2011, încă în plină criză, să cumperi… o cabană de vânătoare, dacă tot erau ”la vânzare” – cum, de-a dreptul îngrozitor, a fost interceptat cu mandat, adică legal by the way, interesându-se la ministru direct – că doar era judecător constituțional, eu una și niciunul dintre dvs. nu ne-am fi permis să îl sunăm pe ministru, lăsând la o parte că nu cred că ne-ar fi răspuns – despre cumpărarea unei cabane întrucât, iarăși citez din memorie, avea ”niște bani puși deoparte”.
    Și, ca totul să fie perfect rotund in-cre-di-bil, se apucă să ne spună cum are domnia sa niște ”prieteni” care i-au spus că e interceptat.
    Și, într-o ”cheie” verbală, parcă ușor amenințătoare, deși era doar amuzant pentru un observator obiectiv, că știe și cine i-a dat mandatul.
    Aici, am crezut că nu aud bine.
    Cum adică… i s-a spus?
    E infracțiune ce a săvârșit ”prietenul”, iar acest domn – judecător constituțional sau nu, e fix lipsit de importanță -, care relata aspecte, imposibil de verificat, legate de intențiile sale imobiliare trecute, trebuie întrebat oficial, adică în cadrul unui dosar penal deschis in rem, despre identitatea celui care i-a comunicat această informație nedestinată divulgării.
    Are chiar obligația legală, cunoscând despre săvârșirea unei infracțiuni, de a aduce aceste lămuriri pentru că mi-e greu să cred că va proteja un făptuitor al unei fapte penale care trebuie să fie investigat în legătură cu o astfel de conduită infracțională.
    Și cine știe la cine/ce se va ajunge, că bănuiesc că o fi fost, dacă e adevărat ce ne spunea, cu vrerea sa, domnul judecător constituțional, un soi de ”telefon fără fir”.
    Iar, dacă refuză să comunice, cred că, la rându-i, se cam complică în istorisirea cu cabana.
    Mai e și varianta pe care bănuiesc că trebuie să o excludem, ca domnul să fi spus și el… așa, ca să ridice ratingul, oricum tradițional ridicat pe acel segment de public, adică să nu fi știut, de fapt, nimic.
    Însă domnia sa NU ocupă o demnitate din care să vorbească doar pentru a fi auzit, astfel că, dacă așa au stat lucrurile și, de fapt, nu a știut nimic și nu are ”niște prieteni”, ar cam trebui să se gândească, poate, și la varianta unei retrageri elegante și lipsite de griji financiare.
    A, și încă ceva domnule judecător: mie nu mi-e teamă dacă văd mascații peste ”drum” de ușa apartamentului – înțeleg că dvs. aveți casă (nu și cabană, dar cine știe, poate, la următoarele neinterceptate, veți achiziționa, perfect legal, desigur, una) – și știți de ce?: nu mă număr printre cei care își cunosc mai bine propriul trecut decât vor să admită public.
    Probabil, adică sigur de fapt, și dvs.sunteți și mine, context în care chiar nu vă înțeleg teoretica (sper) neliniște legată de ”mascați”.
    În schimb, aș înțelege pe deplin o neliniște pe care, fără să vreți (nu pot afirma că și fără să reflectați, în timp real, la ce grăiați), ați creat-o celui/celor care v-au furnizat informația din grupul pe care dvs. l-ați intitulat atât de plastic: ”niște prieteni”.

    Oricum, la cum a decurs interviul, zic că mai bine rămâneți, pe viitor, în tradiționala recluziune (meditație) constituțională, nu de alta, dar măcar așa vor trăi cei cărora v-ați adresat în acea me-mo-ra-bi-lă seară, cu aparențe, iluzii și, poate, speranțe.

    • Bineînţeles că nu este un „eseu”, este un articol de specialitate, o analiză juridică. Ori nu se ştie că în domeniul juridic nu se spune „eseu” că doar nu e literatură sau compunere, ori se încearcă (eseu) desconsiderarea dlui profesor. Ori se traduce mental prost din en/fr essai/essay, cuvânt care nu se aplică în context.

    • Pe cine întrebați?
      Cât despre prestații la TV, și despre reforme ale Curții Constituționale, nu înțeleg de ce trebuie să le dezbatem în subsolul unui articol care comentează o decizie a Curții Constituționale în contextul celor trei opinii minoritare.

      Mi se pare că am produce o eroare logică schimbând subiectul, mai ales când se discută chestiuni ad hominem. Adică o decizie a CCR nu devine mai bună sau mai puțin bună în funcție de calitatea prestațiilor la TV ale judecătorilor CCR.

  5. Amelia FARMATHY spune:

    Era o întrebare retorică, o figură de stil:))))))……

    Din păcate, spre deosebire de dvs., nu eu nu pot comenta cu maximă sinceritate – iar faza cu ”rezerva” ar lipsi de toată ”frumusețea dreptului”, vorba altui consacrat clasic constituțional, dar la pensie în prezent, ipoteticul comentariu -, așa cum mi-aș dori să o fac, calitatea acestei hotărâri.
    Însă, cred cu tărie că, întotdeauna, calitatea unei hotărâri izvorăște chiar din conținutul ei, iar nu din ceea ce ce se ”brodează” (în sensul pozitiv, ca să nu mă înțelegeți greșit) pe marginea ei.
    Ce aș putea observa, la nivel strict de redactare, e faptul că adevărul/convingerea – chiar și cea cu care ne-am putea afla în dezacord – stă în vorbe puține.
    Inflația de cuvinte e precum o celulă lipsită de nucleu, stearpă.
    Am aplicat și în propria activitate (cel puțin în partea destinată expunerii propriilor considerente) regula potrivit căreia motivarea trebuie să fie suficient de puțin lungă încât să nu pară, mai degrabă, o căutare a justificării, cu orice preț, a soluției, decât o motivare a sa.
    Despre cum ar trebui direcționată/focalizată discuția, mărturisesc că eu mă manifest liber, direcționarea mi-e cam străină, recunosc.
    Și bănuiesc că mai fac o greșeală: nu pot, în ruptul capului, să separ calitatea/factura relevată (sau revelată) a unui om de deciziile acestuia.
    Nu cred în dihotomie pe acest plan, cu excepția geniilor (și, sincer – cu tot efortul unei politeți sau îngăduințe ieșite din comun – nu era cazul celui observat de mine) și a artiștilor (iarăși nu părea a fi cazul) a căror profesie real vocațională e deseori paralelă ori chiar în conflict cu viața pe care sunt obligați, conjunctural, să o ducă, precum noi toți.
    Faptul de a fi pueril, rudimentar în comportament, în exprimare sau, pur și simplu, ”încet la minte”, cu sublinierea că această opinie are exclusiv o conotație de observație generală, neprivind persoane cu nume și ”pronume” – conform graiului ales al unei doamne ministru ce a pus pe seama unei oboseli de moment confuzia ”prenominală”:)))))))) -, nu poate fi separat de prestațiile profesionale ale respectivei persoane, mai ales atunci când e vorba despre profesii care utilizează în activitatea lor sau ar trebui să o facă nu doar raționamente din care e musai să nu lipsească logica și buna-credință, dar și calitatea/probitatea umană.
    Pe scurt și tot la modul general vorbind: să nu îți fie rușine/jenă să privești sau să asculți un om pe mâna căruia ajunge, într-un fel sau altul, soarta ta.
    Pe final, rămân fidelă unor cuvinte pe care le-am împrumutat: omul ajunge ce poate (sau ce vor alții, aș mai adăuga, ca notă de contribuție personală), dar rămâne ce a fost.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan