Cadrul procedural civil în regularizarea cererii
21 iunie 2018 | Claudiu-Octavian ULICI
Claudiu-Octavian Ulici
ABSTRACT: În cursul regularizării cererii în camera de consiliu (200 CPC), Judecătorul nu poate face încă nici o apreciere asupra fondului cererii, care să conducă de exemplu, spre administrarea unor anumite probe, sau stabilirea unei anumite taxe de timbru, diferite de cele indicate de reclamant prin cererea sa introductivă.
De la 15 februarie 2013, conform OG privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (4/2013, a intrat în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, botezat și NCPC. Mai bine îl prescurtam simplu ca pe vremurile mai bune, anterioare ”potopului„ legislativ, C. Pr. Civ. sau CPC, iar codul abrogat C. Pr. Civ. – abrogat sau CPC 1865, căci în alt fel chiar abrevierea pare a conține o negație, da mă rog asta pare a fi fost și opinia oficială.
Instituțiile juridice sunt în mare parte asemănătoare în cele două coduri, dar au fost introduse și unele noi, cum ar fi sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau contestația privind tergiversarea procesului, care mă rog, prin chiar ea îl poate tergiversa. Termenele sunt ușor schimbate și mai ales iese în evidență instituția ”regularizării cererilor” – art. 200 CPC.
Pentru corecta aplicare a art. 200 CPC, atunci când cererea introductivă nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197 CPC, se bifează lipsurile cererii pe formularul tipizat, conform punctelor de acolo și se poate solicita completarea cererii, în termen de cel mult 10 zile, sub sancțiunea anulării.
Acum, art. 194 CPC stabilește cuprinsul cererii de chemare în judecată, cu o mulțime de date ce ar părea lipsite de orice valoare juridică sau greu de obținut, cum ar fi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă părțile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare. Cu toate acestea, ele se indică în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant, prin urmare ar fi necesară o simplă mențiune a necunoașterii acestor date, dar în practică, speriat de impresia ce ar putea fi creată asupra cererii sale, reclamantul sau avocatul său, fac diverse artificii pentru a le afla. Pe urmă, art. 195 CPC stabilește limpede numărul de exemplare, art. 196 CPC,nulitatea cererii, art. 197 CPC, timbrarea și toate acestea nu ridică niciun fel de probleme.
Cu toate acestea stabilirea a chiar cadrului procesual poate fi extrem de dificilă în numeroase cazuri și ea implică preexistența unor certificate de moștenitor, chestiune care ar trebui să fie permisă prin suspendarea procesului după punerea sa pe rol și concursul Instanței până la obținerea acestora, sau posibilitatea de modificare a cererilor ulterior primului termen de judecată la care părțile legal citate pot pune concluzii. Pentru persoanele decedate, rămase înscrise în cărțile funciară, este dificil de identificat de către persoana reclamantului ultimul domiciliu sau data calendaristică a decesului ori numele și domiciliile potențialilor moștenitori, demersurile către evidența persoanelor sau camera notarilor publici fiind așezate într-un cerc vicios.
Apoi, în schimbul taxei de timbru, definită de lege ca plată a serviciului public de justiție, grefierul de ședință sau grefierul desemnat de instanță trebuie să aibă posibilitatea de a face identificările necesare în registrele oficiale. În alt fel, justițiabilul va fi obligat la plăti un ”spectacol de justiție” pe care nici măcar nu și-l dorește și, conform Ordonanței de urgență privind taxele judiciare de timbru (nr. 80 din 2013), nu sunt bani puțini.
Deși anularea cererii pare a fi o soluție facilă, ea creează mari inconveniente părți reclamante. Opinia magistratului ar trebui să rezulte din urma unei dezbateri în camera de consiliu, în care se vor audia detașat susținerile părților și se vor putea dispune anumite măsuri, sau chiar citarea prin publicitate în cazul în care nu sunt identificate domiciliile / sediile părților.
Exemplu concret, prin 2008 introduc o acțiune de partaj între clientul meu, persoană juridică, și un număr considerabil de pârâți înscriși în cartea funciară. Procedura a fost viciată de fiecare dată, cererile anulate și taxele de timbru au crescut considerabil. Parte din pârâți au plecat din țară și nimeni nu mai știa nimic de ei, parte au decedat și nu se cunosc moștenitorii. După 4 proceduri deschise, din care două cu taxa plătită la valoare (5%) și evident restituită numai pe jumătate în urma anulării cererii, încerc una nouă, că doar nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Adresez din nou cereri către Primăria Municipiului, Evidența Persoanelor și Camera Notarilor, de unde iar primesc răspunsul că au nevoie de date suplimentare, atac din nou anularea cererii la instanța superioară. Nimic nou, dar totul degaja perseverență.
În cele din urmă, pun concluzii de repunere pe rol a celei de a 5-a proceduri în 2017, cererea se repune pe rol, dar sunt amenințat de un alt judecător cu o altă suspendare în același caz.
Toate chestiunile procedurale pot fi rezolvate corespunzător în anumite cazuri și atunci acestea vor constitui un precedent obligatoriu pentru noua Instanță investită cu un caz juridic similar. Cu toate acestea, această regulă a precedentului judiciar obligatoriu, nu impune judecătorului o anumită soluție, căci acesta poate hotărâ contrar dacă motivează divergența sa de opinie. În felul acesta se poate ”profita” de munca anevoioasă a deschizătorilor de drumuri și se va crea mult dorita uniformizare a practicilor.
Un soi de uniformizare a practicilor, dar plecând de la alte principii care nu par a fi nici măcar publice, ce pot conduce chiar la stabilirea unor incompatibilități, am observat a fi aplicabil în cazul cererilor privind acordarea de daune morale. În cursul regularizării cererii, interpretarea acestora ca daune pentru răspundere civilă delictuală sui generis presupune o ante-pronunțare ce poate duce la o recuzare.
În Monitorul Oficial al României nr. 76 din data de 29 ianuarie 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 717 din 9 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Articol 7 și Articol 8 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, privind Taxa judiciară de timbru în materia daunelor morale aduse onoarei, demnității sau reputației.
Obiectul excepției de neconstituționalitate l-a constituit dispozițiile art. 7 și 8 (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care au următorul cuprins:
– art. 7:
„Acțiunile privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice se taxează cu 100 lei.”
– Art. 8 alin. (1) lit. b):
„(1) Se taxează cu 100 lei următoarele acțiuni și cereri introduse la instanțele judecătorești:
[…]
b) cereri în anularea sau în constatarea nulității unui act juridic nepatrimonial”.
În susținerea cererii sale privind neconstituționalitate a acestor dispoziții legale, sunt invocate textele normative din Constituție: art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 21 – Accesul liber la justiție și art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Curtea, examinând excepția de neconstituționalitate, observă că asupra prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, în raport de critici și prevederi constituționale similare, s-a mai pronunțat.
Astfel, Curtea a reținut în jurisprudența sa că art. 21 din Constituție nu instituie nicio interdicție cu privire la taxele în justiție, fiind legal și normal ca justițiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Mai mult, în virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 56 (1), „Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice”. Plata taxelor și a impozitelor reprezintă o obligație constituțională a cetățenilor. S-a reținut, de asemenea, că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții.
De asemenea, legiuitorul a instituit prin dispozițiile art. 42 din OUG nr. 80/2013, posibilitatea instanței de judecată de a acorda scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru. Această reglementare vizează tocmai acele situații în care partea nu poate face față cheltuielilor unui proces din cauza lipsei mijloacelor materiale, constituind o garanție a liberului acces la justiție. Aprecierea legalității și temeiniciei cererilor întemeiate pe dispozițiile mai sus citate se realizează de către instanța de judecată în temeiul prerogativelor conferite de Constituție și legi, pe baza probelor care însoțesc aceste cereri.
Referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, prin Decizia nr. 388 din 26 iunie 2014, Curtea a constatat că soluția legislativă actuală este justificată atât timp cât legiuitorul optează, în ipoteza despăgubirilor pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice, pentru sistemul unei taxe fixe, și nu la valoare.
În ceea ce privește susținerea neconstituționalității prevederilor art. 8 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, Curtea constată că taxa judiciară de timbru instituită de aceste dispoziții are un cuantum fix de 100 de lei, fiind un cuantum rezonabil care nu conduce la încălcarea accesului liber la justiție. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea observă că aceasta nu poate fi reținută, întrucât prevederile criticate se aplică tuturor celor aflați în ipoteza normei legale.
Având în vedere că nu s-au constat încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de textul constituțional, nu se poate reține nici pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 53 din Constituție și prin urmare Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ce are ca obiect dispozițiile art. 7 și art. 8 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Prin cazul sus prezentat, Curtea Constituțională a observat constituționalitatea dispozițiilor privind taxa de timbru de 100 de lei, dar în practică judecătorii solicită taxa de timbru la valoarea pretențiilor, chiar dacă în cererea introductivă este precizat că se solicită daune morale pentru atingeri aduse onoarei, demnității sau reputației.
Potrivit art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru[1] (în continuare O.U.G. nr. 80/2013) ”Acțiunile privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice se taxează cu 100 lei.” Textul menționat prezintă caracter special, constituind o derogare de la regula de drept comun a calculului taxei judiciare de timbru în cazul acțiunilor și cererilor evaluabile în bani instituită de art. 3 din același act normativ, regulă potrivit căreia taxa se determină prin calcul procentual asupra cuantumului pretențiilor. Prin art. 7 în discuție, s-a instituit o taxă judiciară de timbru în cuantum fix, respectiv 100 de lei, independentă de cuantumul pretențiilor pecuniare reflectând evaluarea reclamantului privind despăgubirile solicitate pentru anumite categorii de daune morale, iar norma are cu caracter special. Nu orice cauză juridică a acțiunii privind stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daune morale în beneficiul unei persoane fizice va intra sub incidența normei derogatorii, ci doar aceea prin care se invocă atingeri aduse onoarei, demnității sau reputației (CRISTEA).
În baza unor argumente expus într-un articol scris de Bogdan Ionescu, se indică o soluție jurisprudențială eronată în care reclamanta este obligată la o taxă de timbru la valoarea cereri sale (art. 3 OUG 80/2013), chiar dacă a suferit o gravă afectare a stării de sănătate fizică şi psihică urmare a căderii, direct peste aceasta, a unui oblon de pe o clădire, deși a solicitat atât daune materiale pe temeiul art. 1388 CC, cât şi daune morale în temeiul art. 1391 coroborat cu art. 253 alin. (4) CC. Ratio decidenti „Nu este aplicabil în speță nici art. 7 din OUG nr. 80/2013, care prevede o taxă fixă de 100 lei pentru acțiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice. Despăgubirile morale nu sunt solicitate de reclamantă pentru daune morale aduse onoarei, demnității sau reputației sale. Obiectul acțiunii este unul patrimonial, bazat pe răspunderea civilă delictuală decurgând din fapta lucrului sau din ruina edificiului, respectiv pe art. 1376 şi art. 1378 Cod civil, pentru prejudiciul cauzat, solicitând atât despăgubiri materiale, cât şi morale. Nu se poate reține că prin fapta lucrului sau prin ruina edificiului se pot aduce daune morale onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice, or art. 7 din OUG nr. 80/2013 are în vedere despăgubirile pentru asemenea daune morale.”
Revenind la aspectele pe care am dorit să le scot în evidență, Art. 41 CPC instituie cazurile de incompatibilitate absolută, printre care și acela în care judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare. Art. 42 CPC mai instituie și alte cazuri de incompatibilitate, care stabilesc că judecătorul este incompatibil de a judeca când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Apoi, dacă în regularizare (art. 200 CPC), judecătorul a încadrat cauza ca fiind una în care se poate angaja răspunderea delictuală sui generis, solicitând o taxă la valoare, aceasta va impieta asupra unei corecte abordări a cazului cu care este investit, căci condițiile răspunderilor sunt ușor diferite, iar o daună materială o poate exclude pe cea morală, care nu este una direct observabilă. Având în vedere cadrul limitat procedural în care poate fi făcută regularitatea cererilor, soluțiile pronunțate pot constituie motive serioase de recuzare.
Avocat dr. Claudiu-Octavian Ulici
A se vedea și:
– Considerații privind taxa judiciară de timbru aferentă acțiunilor vizând daunele morale – Jud. dr. Bogdan Cristea
– Taxa judiciară de timbru în cazul acțiunilor civile referitoare la stabilirea și acordarea daunelor morale – Bogdan Ionescu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
