Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS
 
 
Interviuri
Transmisiunile live, înregistrarile video şi transcripturile conferinţelor şi dezbaterilor JURIDICE.ro sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj şi Timiş. 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti şi membrii UNELM.
Alina MATEI

Alina MATEI

Senior Editor JURIDICE.ro
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

19 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Maria-Teodora Codreanu: A fi judecător presupune, în primul rând, o responsabilitate şi o experienţă de viaţă de care eu, la cei aproape 23 de ani, nu mă pot prevala

10.07.2018 | Alina MATEI
Licitatie Arta Juridica
Alina Matei

Alina Matei

Maria-Teodora Codreanu

Maria-Teodora Codreanu

Alina Matei: Mulțumesc, Maria, pentru că ai acceptat să acorzi un interviu cititorilor JURIDICE.ro. Felicitări pentru că ești șefa de promoție 2014-2018 a Facultății de Drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza!!!! Doar note de 10. Ce a însemnat asta pentru tine? Un pariu, un mod de viață, o dorință?

Maria-Teodora Codreanu: Am perceput aceşti ani ca pe o experienţă, ca pe o şansă de a-mi depăşi limitele încă o dată şi încă o dată, învăţând din greşeli. Nu am tratat niciun examen superficial, am decis, încă din primul semestru, să îmi folosesc resursele la maximum şi să îmi dovedesc, în primul rând mie însămi, că sunt capabilă să depăşesc orice obstacol.

Alina Matei: Ce a reprezentat pentru tine Facultatea de Drept din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza?

Maria-Teodora Codreanu: Am considerat mereu că această instituţie reprezintă mediul actualei şi viitoarei mele dezvoltări profesionale. Aici, alături de profesorii mei, am adresat primele întrebări şi am primit primele răspunsuri. În acest spaţiu, animat de prezenţe atât de familiare, am realizat, cu timpul, că juridicul a devenit marea mea pasiune.

Alina Matei: A fost vreun examen la care ai crezut că nu o să iei nota 10?

Maria-Teodora Codreanu: Anul al III-lea de studii a constituit o adevărată provocare pentru mine, mai ales în contextul în care am beneficiat doar de două săptămâni de vacanţă în cursul verii (am susţinut examenele în sesiunea din septembrie, rezervată studenţilor Erasmus). În special, examenul la Drept civil – contracte a necesitat o pregătire temeinică şi un plus de ambiţie din partea mea, care nu au rămas fără rezultat, deşi, cu o zi înainte, cedasem în faţa presiunii, dorindu-mi exclusiv să trec şi să scap de enorma cantitate de stres!

Alina Matei: Ce materie ți s-a potrivit mănușă?

Maria-Teodora Codreanu: Am manifestat încă de la început un real interes pentru dreptul privat, iar plenitudinea domeniilor ce intră sub incidenţa acestuia nu îmi permit nici chiar la finalul anilor de studiu să mă pronunţ exclusiv în favoarea unei anumite materii. Am studiat dreptul comercial atât din prisma normelor juridice autohtone, cât şi din perspectivă europeană; de asemenea, am aprofundat (teoretic şi practic) dreptul proprietăţii intelectuale. Cu toate acestea, dreptul civil, în integralitatea şi prin omniprezenţa sa în cadrul relaţiilor interumane, s-a numărat mereu printre preferinţele mele, constituind, în egală măsură, şi domeniul în care m-am regăsit.

Alina Matei: Ce le datorezi profesorilor tăi?

Maria-Teodora Codreanu: În primul rând, recunoştinţă, pentru orele pe care le-au petrecut alături de noi, influenţând evoluţia noastră ca jurişti, orientându-ne spre acele paliere cu adevărat potrivite personalităţii noastre şi recompensând eforturile noastre de a ne alinia standardelor imperative ale vieţii. În al doilea rând, cu toţii reprezentăm opera îndrumătorilor noştri, astfel încât consider că noi, absolvenţii, le datorăm acestora toate deciziile oportune pe care le vom lua în viitoarea noastră profesie, la baza acestor alegeri stând invariabil preceptele lor, în oarecare măsură, chiar viziunea lor asupra lumii.

Alina Matei: Ce nu ar trebui să ocolească un student la Drept?

Maria-Teodora Codreanu: În principal, munca. Orice aspirant la veritabilul statut de jurist ar trebui să cunoască, încă de la început, faptul că rezultatele dorite pot fi atinse doar cu o doză suficientă de sacrificii personale, iar poate cea mai valoroasă resursă la care un student la Drept este nevoit să renunţe este timpul. Orele nu vor mai fi evaluate în minute, ci în articole învăţate, iar întâlnirile cu prietenii la cafea vor fi înlocuite de frecventele întruniri în sala de lectură.

Alina Matei: Ai fi dorit ca programa să pună un accent altfel pe o anumită materie?

Maria Teodora Codreanu: Da. Cel puţin în viziunea mea, structura ideală a unui program de studii ar trebui să fie alcătuită din două treimi teorie şi o treime practică, indiferent de nivelul la care se află studentul în ceea ce priveşte cunoştinţele asimilate. De asemenea, subiectul pe care facultăţile, în general, nu îl abordează decât tangenţial sau într-o măsură cu totul insignifiantă ori necorespunzătoare, este pregătirea pentru admiterea în profesie. Prin profesie înţeleg orice profesie juridică (avocatură, notariat, consiliere juridică şi altele), nu exclusiv magistratură, dat fiind numărul foarte mare, chiar majoritar, al absolvenţilor care nu doresc să acceadă la statutul de judecător sau de procuror.

Alina Matei: De ce vrei avocat și apoi magistrat?

Maria-Teodora Codreanu: Magistratura a constituit opţiunea mea principală pentru mai bine de trei ani de studii, anul terminal, însă, înclinând balanţa într-un mod oarecum neaşteptat spre avocatură. Am realizat, graţie celor câteva săptămâni de practică obligatorie în cadrul instanţelor, că a fi judecător presupune în primul rând o responsabilitate şi o experienţă de viaţă de care eu, la cei aproape 23 de ani, nu mă pot prevala. Am decis că profesia de avocat îmi poate oferi şansa de a implementa dreptul prin raportare la factorul uman, în încercarea de a ocroti interesele celor demni de protecţie. Doar după o amplă cunoaştere a conexiunilor existente între membrii societăţii şi a motivaţiilor ce stau la baza unui mod de acţiune mă pot declara pregătită pentru accederea în profesia de magistrat.

Alina Matei: Și dacă vei descoperi frumusețea avocaturii?

Maria-Teodora Codreanu: Juridicul a fost şi rămâne pasiunea mea, indiferent de formele concrete în care am decis să-mi aduc contribuţia în acest domeniu. Prin opţiunea mea nu fac decât să suspend, pe perioadă nedeterminată, visul de a deveni judecător, însă numai Dumnezeu ne poate spune dacă, în viitor, această dorinţă va rămâne intactă sau se va estompa gradual.

Alina Matei: Care sunt principiile tale de viață?

Maria-Teodora Codreanu: Mi-am ghidat întotdeauna activitatea după o regulă simplă: învaţă acum şi relaxează-te mai târziu. Astfel, mi-am început fiecare zi studiind cel puţin câteva capitole sau noutăţi legislative, după-amiezile sau serile fiind alocate aproape mereu întâlnirilor în parc sau în ambianţa unui muzeu ori teatru. În egală măsură, am decis ca în viaţă să nu risc nimic, să evit aleatoriul cu orice preţ, anticipând fiecare mişcare a sorţii şi contracarând-o cu succes prin simpla deţinere a controlului asupra jocului. La un moment dat, în cadrul unei evaluări, am tras biletul cu subiectele specifice şi am fost întrebată dacă este un bilet norocos. Voi răspunde întotdeauna că, pentru mine, toate biletele sunt norocoase.

Alina Matei: Citatul favorit și cartea preferată?

Maria-Teodora Codreanu: Cu ceva timp în urmă, am ales un caiet dintr-un raft al unei librării, iar pe copertă am citit: „Viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea propriilor vise.” (Eleanor Roosevelt). Acesta a devenit motto-ul meu, felul meu de a-mi contempla propria devenire profesională. În ceea ce priveşte cartea preferată, „Quo vadis”, de Henryk Sienkiewicz, reprezintă prima mea alegere, oferindu-mi prin paginile sale cea mai intensă incursiune în trecut şi, totodată, în prezentul unei expediţii marcate de o singură constantă: interogaţia „Încotro…?”.

Alina Matei: Un mesaj, te rog, pentru cititorii J.

Maria-Teodora Codreanu: Dreptul este un prieten dificil. Atunci când simţi că îi poţi accepta capriciile, o nouă lege intră în vigoare. Noi, juriştii, suntem, poate, cel mai bine angrenaţi în realitatea de astăzi, dar adevărata provocare constă în pregătirea pentru ziua de mâine.

Alina Matei: Mulțumesc pentru că ai stat de vorbă cu mine.

Maria Teodora Codreanu: Cu drag şi îţi sunt recunoscătoare pentru că mi-ai oferit ocazia să dau glas câtorva reflecţii personale!


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 19 de comentarii cu privire la articolul “Maria-Teodora Codreanu: A fi judecător presupune, în primul rând, o responsabilitate şi o experienţă de viaţă de care eu, la cei aproape 23 de ani, nu mă pot prevala”

  1. Amelia FARMATHY spune:

    Un pic descurajant să vezi cum gândește(cred că puțin indus) despre sine o fată de 10.
    Dreptul, în ziua de astăzi, nu mai înseamnă… experiență de viață.
    Normele sunt din ce în ce mai tehnice, mai ”alambicate”, încât nu experiența de viață te ajută să le aplici corect, ci mintea limpede și darul logicii pe care nu îl obții cu cât înaintezi în viață.
    Cu alte cuvinte, mai încet la minte dacă ești, ca persoană, la 20, la fel (sau mai rău) și la 35 sau 40 o să te regăsești, numai că, trecând viața peste/pe lângă tine, la 35 sau 40, încetinelii generice de care vorbeam i se adaugă, în multe și nefericite cazuri, și o foarte bună părere despre sine, astfel încât, ce e ușor nostim la 20, devine ridicol spre 40.
    Așadar, se poate începe de tânăr, iar avansarea să se facă olecuță mai lent.

    Ar putea fi vorba despre așa ceva,adică despre experiență de viață, în materia dreptului familiei – cu excepția pensiilor de întreținere unde, din câte îmi amintesc, ca stagiar, studiam adeverințe de venit și făceam împărțiri (că așa cerea legea:))))) -, numai că, acolo, garantat, locurile sunt rezervate altora care s-au orientat deja înspre o materie așa… frumoasă și ușoară comparativ cu alte ramuri ale dreptului

    Cât despre responsabilitate, ea trebuie să existe de îndată ce s-a trecut de pragul vârstei adulte, și, cu atât mai mult, la terminarea unei facultăți.

    Dar dacă domnișoara/doamna intervievată crede că, așteptând să treacă timpul, lucrurile vor arăta sau vor fi percepute altfel de domnia sa, e liberă să își urmeze crezul, însă, sincer, o fată de 10 nu are niciun impediment moral să încerce măcar la INM.
    Printre altele, pentru că 10 acela muncit e posibil să se estompeze în câțiva ani, inclusiv din perspectivă motivațională
    În plus, cum se pare că va ”îmbătrâni” 4 ani pe acolo pe la INM, are timp berechet, nu să se responsabilizeze, dar să se și plictisească de vorbe așa grele.

    AȘA CĂ… SUCCES, LĂSAȚI TEMERILE DEOPARTE ȘI GÂNDIȚI, CU… RESPONSABILITATEA PROPRIULUI VIITOR, CĂ LOCUL PE CARE ÎL LĂSAȚI ASTĂZI LIBER, MÂINE S-AR PUTEA SĂ NU MAI EXISTE.
    ȘI OPRIȚI-VĂ ÎN A VĂ PUNE LIMITE IMAGINARE.

    P.S. O să vă caut pe lista admișilor la INM.
    Hai cu înscrierea!
    Să pună părinții mândri ai unei fete de 10 piciorul în prag și să agite securea lui 10, adică partea sa strălucitoare de acum (glumesc desigur)!

    • Alina BADEA spune:

      Din articol nu rezultă că se referea la experienţa de viaţă în sensul de vârstă, cât la contactul cu o varietate de situaţii care să o ajute să gândească dincolo de litera legii. Din experienţă proprie şi a altor colegi constat că mulţi judecători nu simt sau nu înţeleg raţiunea legii şi nici modul în care se aplică efectiv în multe situaţii şi chiar le-ar fi fost utilă o perioadă de practică de partea cealaltă a pupitrului (alt termen poate conduce la alte conotaţii). Cred ca dra Codreanu la asta se referea şi o felicit pentru opţiune.

    • Razvan Nicolae MICUL spune:

      Doamna FARMATHY, am spus să revin cu întrebarea, cum stați cu numerele alea pentru mașină despre care vorbeați în urmă cu câteva zile? Ați mai făcut demersuri? Ies numerele?? Mergeți tot pe concepte orale sau vă orientați spre alte dimensiuni de protest?

      • Amelia FARMATHY spune:

        Scuze că nu v-am răspuns de ieri. Nu am văzut întrebarea, mă lupt cu neplăceri postextracționale:((((((( și, nu, nu e vorba despre acel tip de durere, căci nu am fost în Piață, pentru că nu am voie:)))).
        Din păcate, am cheltuieli urgente și oarecum neplanificate,astfel încât nu pot să mă orientez spre o mașină nouă.
        Ca să iasă numerele, trebuie să iasă mai întâi mașina:)))).
        Oho, câte lucruri noi nu mi-aș dori:)))))! Inclusiv mașină, de ce să nu recunosc.
        Și da, voi cere fix acea combinație de litere sau alta, poate mai imaginativă, pentru că, spre deosebire de cuvântul ce începe cu litera M, sunt mult mai multe cele care încep cu litera F în limba engleză:))))).
        Conceptele ”orale” despre care pomeneați, le avem cu toții, fie în imaginație, fie în ”poziție” de repulsie, fie… în privat, așa că eu zic să nu vorbiți despre concepții când vă referiți la f…..i.

        Revenind, libertatea de exprimare nu a fost ”inventată” pentru cei cu vocabular ”esemplar” – vorba lui fiu-meu care, mai mic fiind, mă tot întreba, în timp ce mergeam prin Peleș și după ce ăi ținusem, în prealabil, prelegerea despre cum nu trebuie să se comporte, dacă se comportă ”esemplar”, stârnind hazul grupului de vizitatori în care ne aflam -, ci și pentru cei cu un limbaj mai colorat, expresivitatea, chiar și cea socotită vulgară, făcând parte din conceptul de libertate de exprimare.
        Acel făcut faimos cuvânt (apropo, după tot tămbălăul ăsta, a apărut the M word, desenat artistic, și pe blocuri din vecinătatea celui în care locuiesc și, totuși, fiu-meu nu m-a întrebat nimic, eu zic că știe ce înseamnă:)))))) sau o fi pudic, nu l-am întrebat, am văzut că se uită și nu zice nimic, nu părea traumatizat), de niște oameni care îl folosesc, la rându-le, probabil când nu îi aude nimeni, la fel de mult ca și omul nostru plimbăreț cu mașina (aici aș marca diferența dintre ipocrizie și lipsa de eleganță lingvistică a omului nostru), nu este altceva decât o parte a libertății de exprimare, mai ales că, să ne înțelegem, nu a exprimat o înjurătură adresată vreunei persoane, ci unei entități, aflată acum la guvernare.
        Barierele pe care le punem în cale exprimării trebuie să fie minime, pentru că, în caz contrar, exprimările interzise vor deveni lozinci pe care mulți_departe de a fi vulgari, ci doar revoltați împotriva ipocriziei – le vor striga cu și mai multă plăcere, tocmai din cauza falsei pudibonderii a celor pentru care viața este tabloul pe care și l-au zugrăvit și din care nu doar că nu doresc să iasă, până la urmă e treaba lor, dar nici măcar nu vor să admită că alții s-ar putea să sară ”rama”, ca să zic așa.
        Juridic vorbind, dacă omul nostru a intrat legal în țară, obținându-și numerele de înmatriculare legal, nu ai pentru ce să îl acuzi.
        Nu îți place, nu te uiți.
        E chiar culmea, când pe toate zidurile apare imaginea explicită a sexului masculin, însoțită de urarea m….ă, și nimeni nu face nimic, în sensul de a le șterge sau de a-i identifica pe desenatori, să ne opărim (nu zic unde, că ar putea fi interpretat impudic) rău de tot că unul și-a înscris legal – ne place sau nu, acesta e adevărul – cuvântul antipudibonderie pe plăcuța de înmatriculare de pe mașina/bunul lui, pentru că, ce să spun, ofensează publicul larg.
        Același public care nu are nicio problemă să treacă pe lângă zidurile de care vă vorbeam.
        La fel și cu manelele sau muzica hip-hop (scuze pentru alăturare), câte M uri și alte asemenea nu conțin, dar nu le interzice nimeni pentru că orice interdicție trezește reacția inversă și, de aceea, trebuie bine gândită și impusă numai atunci când este necesar pentru protejarea vieții, sănătății și integrității persoanei, igienei publice, siguranței circulației etc.

        Cu cât interzici, cu atât trezești reacția inversă care, vă garantez, este mult mai imaginativă decât cel care gândește interdicția.
        Dacă eu sau fiu-meu nu vom înjura în public, nu o vom face nu pentru că e sancționat contravențional, ci pentru că am beneficiat de ceva ce se cheamă educație.
        Aceeași educație care ne împiedică să scuipăm semințe în colțul blocului, să vorbim la ”per tu” cu necunoscuți, indiferent de vârstă, sau excesiv de tare prin restaurante sau baruri, să pocim limba română etc.

        A protesta e o activitate care nu mi-e permisă, a rezista individual ipocriziei, tendinței de a interzice sau de a judeca în termeni de ”bine și rău” pe cei care sunt mai slobozi la gură sau în comportament(dar nu te fură, nu te înșeală etc.) e un mod de viață.

        NU mă sperie vulgaritatea (de multe ori, o ignor, știind că e o parte inerentă a vieții și că, din ea, se poate naște și ceva frumos, în termeni estetici vorbind), cât mă irită ipocrizia și mă înspăimântă cumințenia excesivă care nu știe a trăi decât după reguli cât mai stricte, făcute de alții, și e pierdută(și, prin urmare, imprevizibilă) când regulile par să nu mai ajute.

        Și ca să închei, căci deja e un pic prea mult pentru doar un cuvânt, să știți că, din când în când, nu am nicio problemă în a asculta muzica celor de la Paraziții și BUG Mafia, sunt versuri care ung sufletul atunci când cuvinte mari precum deontologie, respect (ceea ce se traduce prin ”taci din gură”, că dacă scriu taci din m… e nedeontologic), centenar, patriotism sunt doar vorbe în vânt venite din gura unora mai ”subțiri” ca văzduhul.

        • Amelia FARMATHY spune:

          Și că tot e pe buzele tuturor cuvântul – nu doar cel cu M – centenar (am și obosit să tot aud cât de minunat a fost în trecut, când prezentul agramat… e cum e, bine că mai e puțin până în decembrie și depășim momentul, iar de-al doilea centenar mă feresc limitele biologice), tocmai ce am ascultat, în privat, piesa Românește a BUG MAfia.
          Nu pot să vi-o recomand. NU e pentru cei cu… concepții.
          Ci pentru rezistenții individuali:))).
          Cei care nu ”absolvă” concursuri – la care, cel mai probabil, sunt singurii candidați – și nici nu ”promovează” cursuri.

  2. Sa fii judecator la 23-25 ani este ridicol.
    Eu nu as permite numirea in functia de judecator fara minim 3 ani experienta ca avocat.

    As desfiinta Institutul National al Magistraturii (unde se invata dreptul din Ulan Bator) si Scoala de Grefieri (dactilografe care nu stiu sa dactilografieze).
    Sunt o calamitate. Studentii care ies de aici au distrus justitia romana.

    Profesiile avocat/consilier juridic trebuie contopite (un paralelism daunator).
    Toti ar trebui numiti avocati si trebuie intarita disciplina profesionala si formarea continua obligatorie – 48 ore anual.

  3. Amelia FARMATHY spune:

    Ce propuneți tot un soi de Ulan YAN este.
    Dezaprecierea tinereții (deși nu cred că aveți, ca vârstă, mai mult de 40 și ceva, ceea ce însemnă că ați prins comunismul destul de puțin_ideologia ”experienței” este specifică obiceiurilor comuniștilor, tocmai pentru că trecerea timpului îi făcea pe ”experimentați” mai maleabili, mai puțin reactivi – ceea ce face un pic surprinzător disprețul față de vârstele situate între 23,5 și 30) e o greșeală atât de comună încât nu de mirare că domeniile în care se progresează – și se progresează repede – fac taman invers.
    Dreptul nu mai e ce a fost, dreptul e pur și simplu o aplicare a mii de acte normative pe care să fii capabil a le interpreta corect la o situație de fapt a dosarului, prin intermediul probele administrate, cu precădere înscrisuri și expertize.
    Aș sublinia și necesitatea f. bunei stăpâniri a CPC și a CPP, arie specifică celor tineri, am observat că cei mai în vârstă în profesie au tendința de a formula tot soiul de cereri fără niciun fel de acoperire procedurală, iar procedura fie nu e înțeleasă, fie e ignorată.
    A trecut demult vremea ”marilor” pledoarii, a ascultării perorațiilor ore întregi (când problema de drept e clară ca lumina zilei), a fi succint și a sesiza esențialul într-o cauză a devenit adevăratul succes.
    Și pentru asta îți trebuie cap, nu neapărat ani mai mulți sau lucru ca avocat.
    Nu ești mai deștept prin trecerea anilor, dimpotrivă, se învață lucruri noi mai greu, abordările noi sunt privite cu suspiciune, există tendința șablonului etc.
    Orice profesie serioasă începe antrenarea practică a profesioniștilor săi în jurul vârstei de 24-25 de ani, tocmai pentru că încă au disponibilitate de a acumula.
    Nu prea mai sunt judecători, aflați acum la început de drum, la 23 de ani, ci, cel mult, la 26-27 (atunci când termină INM-ul și intră în pâine ca stagiari, adică încă un an, în varianta actuală, sau ditamai 29-30 în varianta aberantă propusă), asta dacă reușesc să intre la INM din prima, ceea ce înseamnă că sunt fffff buni, și lucrul acesta, deși nu veți recunoaște niciodată public (orgoliul vă învăluie opac), vă displace profund, domnule Kurtyan, pentru că fie ați încercat și nu ați reușit, fie scrisul dvs. este fața… revelată a vorbei aceea cu strugurii acri și vulpea.
    Eu una refuz să nu dau credit profesional unui om pe criterii de vârstă.
    Greșeala, incapacitatea de a gândi, de raționa logic nu ține de vârstă.
    Intoleranța, frustrarea, revărsarea supărării din cauza lipsei reale a rezultatelor profesionale notabile – adică tot ce poate perturba adânc și durabil un raționament corect – are șanse mai mari să ajungă să țină, punctual, de ea.
    Și am văzut-o, cu precădere, de pe la 40 încolo, nu înainte.
    Dreptul nu e medicină, să fim serioși, ca să pretindem că trecerea anilor sau niscaiva asistări ale clienților (nu văd să cereți, atunci când propuneți, și ceva rezultate profesionale deosebite în cei trei ani de avocatură, ci, pur și simplu, scurgerea unui interval de trei ani în care respectivul poate să nu aibă nici măcar un client și doar să își plătească toate cotizațiile) te califică mai bine.
    Dacă INM-ul nu e bun, nociv chiar, de ce, totuși, se îndreaptă spre el atâția candidați?
    Căci, deocamdată, se poate intra în magistratură și cu vechimea de avocat preexistentă, însă trebuie susținut un examen/concurs la fel de greu ca admiterea în INM (apropo, ați participat la vreun astfel de concurs, că pe acesta chiar nu văd de ce l-ați mai demoniza?).
    Probabil, pentru că cei f. buni se gândesc că între a muri de foame trei ani (nici avocatura nu mai ce a fost, deja grosul clienților e orientat spre casele de avocatură care au destui avocați f. buni, nu e deloc… penurie, ci, dimpotrivă, inflație) după terminarea facultății și a continua să învețe, cu precădere, partea practică a dreptului, încă 2 ani (sau 4 ani în variantă aberantă) în cadrul INM-ului, e preferabilă ultima variantă.
    Concurența arată că respectiva unitate de formare profesională e bună ca idee, restul (mod de predare, calitatea celor ce predau etc.) se poate discuta și îmbunătăți/schimba.
    Din păcate, tocmai atitudini de genul acesta_prin obstrucționarea accesului tinereții sau disprețuirea aportului tânărului_ ne conduc, alături de cauze economice, la exodul masiv din țară al acestora.
    Și, când îți pleacă masiv tinerii, recrudescența comunismului ca mentalitate e o certitudine mai rea decât certitudinea faptului că, într-o zi, vom trage linie și pământ după noi.

    • Nu e cazul sa speculezi despre originea aversiunii mele fata de INM. Daca ai ceva de intrebat, intreaba direct! Nu am dat la INM niciodata. Imi displace profund ideea de „scoala de judecatori” deoarece profesia de judecator este una de experienta traita in primul rand, profesionalism si integritate. A fi judecator este o profesie de maturitate, nu de 23 de ani.
      Pentru mine personal, interesul fata de justitia romana este unul pur academic si atasament emotional fata de tara mea. Eu nu mai am nicio miza in joc de mult timp, nici nu castig nici nu pierd in justitia romana.
      Tot ce se invata la INM se poate preda la facultate. Nu are niciun rost INM-ul, este redundant.
      INM-ul nu este o scoala, ci este o SINECURA, tinerii se indreapta acolo pentru ca primesc bani si au sansa unui trai mai bun (ca la notari).
      Este o capcana cu miere pentru muşte.
      INM este un concurs juridic televizat „Cine stie castiga” unde castigatorii primesc un premiu o bursa de 2 ani.
      A ajuns magistratura ca un fel de notariat, adica interese pencuniare si siguranta zilei de maine.
      Sursa tututor relelor este scoala de drept romaneasca – si profesorii de slaba calitate. Stiu asta deoarece am studiat si eu dreptul in RO si strainatate, nu sunt sorbonist de Dambovita, eu chiar am avut profesori renumiti, nu in RO, in strainatate. Aproape fiecare profesor de drept avea numele pe cate un tratat de cel putin 1000 de pagini si erau frecvent consultati in Congres.
      Am invatat despre marile curente si traditii juridice mondiale, specificul a zeci de jurisdictii si am observat cat de peticit este dreptul romanesc si limitat si formalist.
      Romania a ajuns o piata de desfacere a institutiilor juridice scormonite din groapa de gunoi a Dreptului Francez.
      Scoala de drept din strainatate mi-a deschis ochii cu privire la dreptul romanesc si am inteles mult mai bine sistemul nostru civil.
      Nu-mi fac probleme cu privire la posibilitatile mele intelectuale si dupa cum stiti nici nu sunt din cale afara de modest; cand am dat la drept, tin minte ca am intrat pe locul 12 din 450 de candidati.

      Pentru tineri avocatura este perfecta pentru a intra in sistemul de justitie.
      Sfatul meu pentru tineri. Studiati in strainatate, macar un an intr-o jurisdictie de common law, vi se vor deschide ochii. Limba engleza este absolut necesara. Franceza e usoara, in domeniul juridic. Apoi avocatura, trei ani. Dupa aceea magistratura.

    • Voicu CHIȘIU spune:

      Fără a alimenta (prea mult) polemica, să înțeleg că această „boală profesională”, determinată de 40+, a pierderii în clișee, a opacității la nou, a pierderii maleabilității si reactivității, a lipsei de înțelegere a noii proceduri, afectează exclusiv avocații, pe când judecătorul vaccinat de tânăr la examenul INM este imunizat?

      • Amelia FARMATHY spune:

        Nici vorbă.
        Doream să mă refer la faptul că trecerea timpului (confundată cu dobândirea experienţei, ceea ce cred că sunteţi de acord cu mine nu e deloc acelaşi lucru), urmată de un examen de intrare în barou (un examen devenit foarte greu, dar numai de câţiva ani încoace, de când s-a sesizat, de către cei care conduc destinele avocaturii, că şi felia… liber profesionistă se cam subţiază şi că, pe cale de consecinţă, cei care doresc o „îmbucătură” trebuie selectaţi cu parcimonie), fără nicio activitate practică susţinută sau măcar semnificativă, indiferent că e vorba, de trei, cinci, zece ani, nici nu mai contează, nu reprezintă un avantaj sau vreo dovadă a „experinţei” acumulate.
        De altfel, nu am văzut decât prin excepţie avocaţi foarte capabili care să fi trecut în magistratură după ce au activtat suficient timp între liber profesionişti, formându-şi un renume profesional şi o clientelă cât de cât stabilă.
        Am văzut, în schimb, colegi avocaţi sau consilieri juridici (precizez că nu toţi pot fi incluşi în această afirmaţie a mea, eu scriu despre ce am avut ocazia să văd sau să… rejudec, după casări:====), intraţi în magistratură, pe baza celebrilor cinci ani, fără niciun stagiu de pregătire la INM, care nu ştiau a scrie o minută şi veneau să ne întrebe, pe noi, colegii cu „INM”, cum să o redacteze, sau care aveau reale dificultăţi de adaptare la cerinţele noii vieţi profesionale.
        După cum am trăit şi epoca în care unii avocaţi, „selecţi”, adică cei cu proptele în sistemul magistraturii (nu vă gândiţi că ar fi avut acces „muritorii”, avocaţi „de rând”), aterizau în magistratură, pe la apusul carierei de avocat, adică după vreo 20-24 de ani ca avocaţi, profitând – mă abţin la orice epitet – de faptul că vechimea ca avocat le era recunoscută, în urma unui interviu absolut formal şi banal (ceva de genul: nu-i aşa că doriţi să vă faceţi judecător ca să ne ajutaţi) în faţa CSM-ului_ o „selecţie”, de ochii lumii, trebuia bifată -, şi ştiţi de ce făceau asta?
        Evident, nu ca să ajute magistratura, ci ca să ia pensie de serviciu, aşa că, după câţiva ani, maxim cinci, dar au fost şi cazuri de un an -doi, o ştergeau la… pensie de serviciu.
        În vreme ce colegii avocaţi, mai puţin „norocoşi”, contribuiau/contribuie, o viaţă întreagă, la fondurile de pensii şi se aleg cu mai nimic la vârsta pensionării, fără a reuşi „virajele”, era să scriu derapajele, celor care îşi descoperiseră brusc, pe la vreo 48-50 ani, „vocaţia” de magistrat antepensionar.
        Faţă de influenţa incredibil de nefastă a formării „omului socialist”, în România, înaintarea în vârstă_ mai ales pentru cei care au prins comunismul adulţi de peste 28-30 de ani fiind şi neavând, de altfel, pentru aceasta, nicio vină decât, poate, pe aceea că nu au reuşit, mulţi dintre ei, niciodată, să depăşeaşcă momentul istoric al cotiturii – nu e un lucru de pe urma căruia să se profite, ci, dimpotrivă, de pe urma căruia vom „trage”, încă vreo 20 de ani, cu toţii.

        • Voicu CHIȘIU spune:

          Doamnă, am subliniat că nu doresc să prelungesc sau să alimentez polemica… dar, de exemplu, au fost unii care, illo tempore, au căscat gura la cer și după mii de ani, în zilele noastre, omenirea a rămas uimită de „experiența” dobândită. s-a dovedit că au foarte preciși la anumite calcule. și asta doar zgâindu-se la cer.
          Nu neapărat că avocații sunt la fel de contemplativi dar să știți că, majoritatea, acumulează experiență în activitate, atât ca profesioniști ai dreptului cât și de viață, timpul nu trece pe lângă ei.
          Pe de altă parte, să știți că am avut colegi, intrați in magistratură, din varii motive, care, cel puțin, pe câți îi știu eu, s-au descurcat admirabil, fără ajutor din partea nimănui, așa cum de altfel au făcut și în avocatură.
          Iar la capitolul exemple ”from the other side” aș putea umple pagini intregi…

  4. Eram la master în Luxembourg și profesorul care s-a ocupat de candidatura mea, după ce m-a acceptat, m-a întrebat: chiar ai avut 10 pe linie în anul 2 de facultate?

    Și a zâmbit ironic. Nu înțelegea cum e posibil să ai nota maximă la toate materiile în condițiile în care în sistemul de unde venea el (englez + german + francez – că se perindase) nu exista așa ceva.

    Ce mai puteam să zic?

    Mult succes!

    • Stiu strainii cum se obtin notele in Romania.
      Eu am primit note pe cinstite la drept: numai 5 si 6 (si cativa de 10 la materiile care imi placeau)
      La licenta am avut un 10 si un 5. (hahahahahahaha)
      In liceu am fost dezastru: cred ca am avut 12 corijente (n-am ramas niciodata pe vara, promovam in in ultimul trimescu cu 9,10)
      La treapta: 5 mate, 10 fizica.
      In strainatate a fost greu: Nu a mers cu chiuleala, era enorm de citit, o paradigma juridica total diferita, examene extrem de grele, cine lua A era geniu: cazuistica uriasa: mii si mii de spete: un sistem juridic foarte, foarte predictibil. Complicat dar predictibil, nu vesnic reinventat si neprofesionist ca in Ro.

      Nu inteleg de ce judecatorii in Romania nu isi iau juristi asistenti de magistrat, de ce aceasta profesie nu este promovata si la noi. Un fel de ucenicie. Nu toti devin magistrati, cei mai multi devin avocati ulterior, dar ucenicia e importanta.
      „Juristi in practica”

      Cred ca asta au incercat sa faca cu INM-ul, dar a iesit o varza. Ucenicia nu trebuie doar pentru magistrati, ci si pentru avocati. Ar trebui regandit totul.

      • Eu în anul I de Facultate am intrat la taxă.

        Mă pregătisem pentru examen scris la gramatică dar cu câteva luni înainte s-a modificat și s-a intrat pe dosar iar eu veneam de la profil de mate-info și mediile mele nu au putut concura cu cele de la profil uman (știam din liceu că vreau să fac Dreptul dar am dat la mate-info pentru că nu suportam să memorez caracterizări și definiții și ce mai scria prin cărțile pe care trebuia să le iei ca atare în legătură cu ce a simțit poetul).

        Și în anul doi am intrat la buget și la sfârșit de an nici acum nu-mi explic cum de am avut 10 pe linie … și bursă … cred că e posibil ca profesorii să se fi lăsat influențați de notele pe care le vedeau anterior în carnet (glumesc)

        În străinătate, cea mai mare notă luată a fost 18 (din maxim 20) dar nu la examen, ci la articol critic despre antidumping WTO law. Și am mai luat un 18 atunci când ne-am calificat la faza mondială la o competiție – și am putut chiar sări un examen datorită acestei realizări (am sărit EU tax law pentru că profesorul făcea numai glume misogine și se dusese zvonul că la examenul oral discrimina dând note clar mai mici fetelor în comparație cu băieții – la doi ani după ce am terminat eu am aflat că nu a mai lucrat la acea facultate din cauza feedbackului anonim negativ pe care-l tot primise).

        De regulă note foarte bune erau considerate a fi nota 15 sau 14. La examene rar vedeai un 15. Media era pe la 13 (din 20).

        Și la diploma Cambridge la fel, dacă făceai peste 65 de puncte (din maxime 100) era top of the top. Țin minte că am făcut la criminal law 68 de puncte și am sărbătorit în club două zile la rând :)) Dar la contract law (groaznică materie mai ales că ne-au pus să negociem doi câte doi clauzele unui contract ce cuprindea de toate) am luat nota cea mai mică. Oricum, când îți făceau media ștergeau cea mai mare notă și cea mai mică notă.

        Cam așa fu la mine.

  5. Darius MARCU spune:

    Un filosof persan, Saadi, spunea: Observația, și nu vârsta, aduce înțelepciunea”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan