Un posibil răspuns la întrebarea profesorului Valentin Constantin legată de coerenţa dreptului nostru public
16 iulie 2018 | Cristian CLIPA
Cristian Clipa
I. Acum câteva zile, pe site-ul „JURIDICE.ro”, sub forma titlului unui foarte interesant eseu, profesorul timişorean Valentin Constantin formula următoarea întrebare: Câtă coerenţă a rămas în dreptul nostru public? Din capul locului, mărturisesc faptul că o astfel de întrebare a provocat autorului acestor rânduri un optimism cu care – de ani buni – nu credea că se va mai întâlni. Practic, întrebarea profesorului Valentin Constantin priveşte spre o problemă cu adevărat fundamentală în dreptul public, şi anume aceea a conceptelor cu care limbajul aferent acestui tip de drept operează. Conceptele – spre a-l parafraza pe Koselleck – „nu au istorie”[1], însă – paradoxal – au capacitatea de a îmbătrâni[2], motiv pentru care „suportul lor lingvistic”[3], adică semnificantul[4], este înzestrat cu aptitudinea de a dobândi, pe parcursul timpului şi odată cu evoluţia mentalităţilor, „sensuri noi”[5] (ca să ne întoarcem la acelaşi Koselleck). Fac parte dintre aceia care crede că, în realitate, conceptele unei anumite discipline juridice – şi dreptul public este una dintre ele – conferă acesteia, în egală măsură, o terminologie şi, desigur, o ideologie proprie. Dincolo de toate acestea, un lucru ni se pare evident: dreptul public posedă propria sa istorie conceptuală, care operează cu noţiuni ori categorii născute în trecut, dar care astăzi pretind a li se ataşa „definiţii ancorate în prezent”[6]. Este suficient să ne aruncăm ochii asupra istoriei dreptului public german, aparţinând lui Michael Stolleis[7], asupra lucrării lui Sabino Cassese – „Il diritto amministrativo: storia e prospettive”[8], asupra studiului lui Juan Alfonso Santamaría Pastor – „Sobre la génesis del Derecho Administrativo español en el siglo XIX (1812-1845)”[9], asupra monografiei lui Grégoire Bigot – „Ce droit qu’on dit administratif … Études d’histoire du droit public”[10] sau asupra cărţii foarte puţin ştiute a lui Pompiliu Eliade – „Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile”[11]. Mai toate aceste repere bibliografice confirmă, de fapt, teza lui Koselleck anterior enunţată.
Noi, juriştii, suntem tentaţi să pervertim conceptele, cel mai probabil pentru că formaţia universitară pentru care am optat ne obligă oarecum la o astfel de atitudine. Dăm, spre pildă, noţiunii de „termen” înţelesuri dintre cele mai variate, definim noţiuni cu concursul instrumental al normelor pozitive într-o manieră care l-ar scandaliza pe orice filolog, înfrângem logica atunci când speculăm cu prezumţii şi ficţiuni, având în minte un singur scop şi, până la urmă, o singură idee: construcţia unui bagaj terminologic şi – vrem nu vrem – ideologic, în prezenţa şi în interiorul căruia prosperăm. Şi o facem confortabil! În afara acestui bagaj, nimic nu ne mai interesează şi orice altceva poate fi, fără grijă, ignorat.
II. Norma asupra căreia a reflectat profesorul Valentin Constantin este aceea de sub art. 132 alin. (1) din Constituţia României, text potrivit căruia „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. Comentând pe marginea acestui text, distinsul profesor apreciază că, posterior revizuirii Constituţiei şi efect al acestei revizuiri, odată cu noua formă dobândită de actualul art. 133 din Legea fundamentală, dedicat Consiliului Superior al Magistraturii, „procurorii au fost cuprinşi în sera de autoritate a CSM”. În alţi termeni, potrivit remarcabilului universitar, „Constituţia revizuită scoate în mod clar şi precis procurorii de sub autoritatea puterii executive şi i plasează sub autoritatea unui organ profesional independent”. În consecinţă – conchide profesorul – „după revizuire, autoritatea judiciară îi cuprinde atât pe procurori, cât şi pe judecători”, iar „termenul unificator pentru cele două funcţii este acela de magistrat”.
Seducătoare fără îndoială, imaginea pe care profesorul Valentin Constantin o conferă autorităţii judiciare este, din punctul meu de vedere, inexactă. Dacă citim cu atenţie Constituţia, observăm faptul că noţiunea de „activitate judiciară” este definită sub dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, în timp ce noţiunea de „justiţie” este menţionată în conţinutul art. 124 alin. (1) şi (2) şi în cel al art. 126 alin. (1) într-o manieră care nu lasă loc la nici un fel de îndoieli. Concret, cel din urmă text stabileşte ritos faptul că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar la înfăptuirea ei participă, în exclusivitate, judecătorii, nu şi procurorii, pentru un motiv cât se poate de uşor de înţeles: instanţele judecătoreşti sunt compuse, în exclusivitate, din judecători şi numai ele – instanţele – înfăptuiesc justiţia. Procurorii nu fac parte din completele de judecată, nu sunt integraţi instanţelor judecătoreşti, ci doar parchetelor organizate pe lângă aceste instanţe. Ideea justiţiei – definită în termenii unei dimensiuni fundamentale a statului de drept – este consistent susţinută şi de Curtea noastră Constituţională, care, în multiple ocazii, a insistat asupra a ceea ce este justiţie şi cum se impune a fi aceasta în mod clar detaşată de activitatea judiciară desfăşurată de procurori, dar şi de activitatea administrativ-jurisdicţională asumată de organe ale administraţiei publice. În sfârşit, nici un constituţionalist şi – cred eu – nici un administrativ nu-şi poate imagina că accesul liber la justiţie de care face vorbire art. 21 alin. (1) din Constituţia României, implică posibilitatea celui interesat de a se adresa unui parchet ori procurorilor săi, în condiţiile în care acelaşi art. 21, însă sub alin. (3) evocă ideea de „proces echitabil”, dar şi pe aceea de „soluţionare a cauzelor într-un termen rezonabil”. Or, procesele şi soluţionarea lor sunt apanajul exclusiv (şi exclusivist) al judecătorilor şi, respectiv, al instanţelor judecătoreşti, din care procurorii nu fac şi nici nu au cum să facă parte.
Pe de altă parte, activitatea judiciară este, la rândul ei, definită sub art. 131 alin. (1) din Constituţie, dispoziţie care stabileşte faptul că „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Prin urmare, activitatea judiciară implică reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi, respectiv, apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
În timp ce justiţia este definită şi, implicit, descrisă sub dispoziţiile art. 124 din Constituţie – al cărui titlu marginal este „Înfăptuirea justiţiei” – şi ale art. 126 din Constituţie – al cărui titlu marginal este „Instanţele judecătoreşti”, activitatea judiciară este decriptată de art. 131 din aceeaşi Constituţie – al cărui titlu marginal este „Rolul Ministerului Public”. În aceste condiţii, mă întreb – fără preocupare pentru retorică – cum poate fi plasat sub cupola semnificaţiilor noţiunii de „justiţie”, deopotrivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, celelalte instanţe judecătoreşti şi, totodată, acest Minister Public, un rudiment conceptual care rămâne agăţat de formele şi mecanismele instituţionale ale puterii executive (acolo de unde a plecat) în drumul său spre formele şi mecanismele instituţionale ale puterii judecătoreşti (acolo unde îşi doreşte să ajungă, dar unde, cel mai probabil, nu va ajunge niciodată). Şi odată cu „Ministerul” de care aparţin, şi procurorii împărtăşesc acelaşi frustrant destin.
III. Şi acum câte ceva despre revizuirea textelor constituţionale evocate de profesorul Valentin Constantin.
Potrivit actualului art. 133 alin. (1) din Constituţie, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”. Această prevedere nu alterează validitatea observaţiilor de mai sus. Consiliul garantează independenţa justiţiei, aşa cum este ea înţeleasă de art. 126 alin. (1) din aceeaşi Constituţie, adică aceea înfăptuită de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Consiliul Superior al Magistraturii nu este garantul unei alte justiţii decât aceea mai înainte descrisă şi, în orice caz, nu al unei justiţii care să înglobeze şi activitatea judiciară asumată de Ministerul Public, prin procurorii săi, cantonaţi în parchete, de care se delimitează în condiţiile amintite în precedent.
De altfel, atributul „magistrat” era ataşat atât judecătorilor, cât şi procurorilor şi înainte de revizuirea pe care actuala Constituţie a suferit-o din anul 2003. De pildă, art. 37 alin. (3) din Constituţia anului 1991 stabilea – fără distincţie – faptul că tuturor magistraţilor le este oprită asocierea în partide politice. La rândul său, art. 132 din aceeaşi Constituţie a anului 1991 prevedea – fără a distinge – faptul că din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte „magistraţi aleşi, pentru o durată de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună”. Raportându-se la aceste două texte, orice jurist publicist se gândea – în egală măsură – atât la judecători, cât şi la procurori, cele două categorii de agenţi ai puterii publice fiind, deopotrivă, integraţi în sfera magistraţilor.
Plecând de la cele mai sus arătate, îmi este greu să accept fără serioase rezerve aserţiunea distinsului profesor Valentin Constantin, în locul în care acesta notează că după revizuirea Constituţiei, procurorii sunt scoşi în mod clar de sub autoritatea puterii executive, fiind plasaţi sub autoritatea unui organ profesional independent, respectiv a Consiliului Superior al Magistraturii. Rezervele mele pleacă de la un gând care nu-mi dă pace, şi anume acela că autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii sub care sunt plasaţi procurorii – autoritate care este implicită şi sugerată de Constituţia României – nu o exclude pe aceea a ministrului justiţiei – care este explicită şi categoric enunţată de aceeaşi Constituţie a României. Delicateţea subiectului impune nişte analize ceva mai profunde, care ar trebui să ducă la stabilirea unei clare frontiere între elementele dublei autorităţi sub care sunt aşezaţi procurorii, cea a Consiliului Superior al Magistraturii şi cea a ministrului justiţiei.
Autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii priveşte aspectele de carieră ale procurorilor: numirea, delegarea, detaşarea, mutarea, transferul şi eliberarea lor din funcţie. Şi ne referim la funcţia de procuror de execuţie.
Autoritatea ministrului justiţiei priveşte numirea şi revocarea procurorilor în şi din funcţiile de conducere pe care procurorii le pot ocupa la nivelul unităţilor de parchet, inclusiv la nivelul parchetelor specializate.
Instrumental, atât autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi cea a ministrului justiţiei îmbracă forma propunerii pe care fiecare din cele două autorităţi publice le pot face şi al căror destinatar este, invariabil, acelaşi Preşedinte al României.
Consiliul Superior al Magistraturii propune numirea şi eliberarea din funcţie a procurorilor, în funcţii de execuţie. Ministrul justiţiei propune numirea şi revocarea procurorilor din funcţiile de execuţie pe care aceştia le pot ocupa la nivelul unităţilor de parchet, inclusiv la nivelul parchetelor specializate. În principiu, oricare dintre cele două tipuri de propuneri îl obligă pe Preşedintele României, fie şi numai pentru că acesta din urmă nu are la îndemână instrumentele capabile să verifice pregătirea profesională de bază ori priceperea managerială a unei persoane pentru a ocupa o funcţie de procuror de execuţie sau una de conducere. Aceste instrumente se găsesc la Consiliul Superior al Magistraturii şi, respectiv, la ministrul justiţiei. În plus, aşa cum am arătat şi cu alt prilej, de regulă, Preşedintele României nu poate opune un drept de veto nici uneia din cele două tipuri de propuneri (exceptând ipoteza în care constată încălcări ale legii în desfăşurarea procedurilor premergătoare propunerii ce îi este avansată/prezentată). Atunci când ministrul justiţiei formulează propunerea sa, el acţionează în calitatea sa de membru al Guvernului, beneficiar al unui mandat de învestitură dat de Parlament, astfel că – în realitate – propunerea ministrului justiţiei este, în realitate, o propunere a Parlamentului. Când Consiliul Superior al Magistraturii formulează propunerea sa, el acţionează ca autoritate administrativă autonomă, nesubordonată Preşedintelui (şi nici Guvernului), alcătuită preponderent din judecători şi procurori aleşi de adunările generale ale magistraţilor. Judecătorii şi procurorii aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii sunt ulterior validaţi de Senat, autoritate publică având, la fel ca şi Preşedintele României, o legitimitate constituţională primară, ceea ce tuşează natura anterior menţionată a acestui Consiliu.
În realitate, Constituţia revizuită a României a operat un partaj de competenţe între Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrul justiţiei în ceea ce îi priveşte pe procurorii care sunt „pe jumătate” magistraţi şi „pe jumătate” agenţi ai puterii executive. Consiliul, pe de-o parte şi ministrul justiţiei, pe de altă parte sunt implicaţi de Constituţie în configurarea carierei procurorilor, însă pe direcţii şi, respectiv, pe paliere diferite. Şi ca să-i liniştim pe iubitorii independenţei procurorilor, nici Consiliul şi nici ministrul justiţiei nu au recunoscută posibilitatea legitimă de a interveni punctual în activitatea procurorilor; nici Consiliul şi nici ministrul justiţiei nu pot determina un anumit parcurs al unui dosar de urmărire penală, naşterea unui astfel de dosar ori închiderea lui.
Pe de altă parte, ideea de procuror independent mi se pare amuzantă. Nici înainte de revizuirea actualei Constituţii şi nici după revizuirea ei, procurorilor nu le-a fost şi nu le este ataşat atributul independenţei. Art. 132 alin. (1) din Constituţie – al cărui titlu marginal este „Statutul procurorilor” – este foarte clar în locul în care spune că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. În aparenţă, două beneficii şi două avataruri. În realitate, patru obligaţii şi tot atâtea constrângeri: legalitatea, imparţialitatea, subordonarea ierarhică pe linie profesională, dar şi pe linie managerială. Subordonarea profesională a procurorului de execuţie priveşte relaţia fiecărui procuror de execuţie cu conducătorul/şeful unităţii de parchet în care îşi desfăşoară activitatea profesională, dar şi faţă de orice procuror ierarhic superior, încadrat la nivelul unui parchet de nivel superior. Subordonarea managerială este una administrativă şi operează în relaţia cu ministrul justiţiei. Subordonarea profesională îl lipseşte pe procuror de independenţă, căci orice decizie profesională pe acre acesta o ia, în orice dosar instrumentat, poate fi infirmată de procurorul ierarhic superior. Subordonarea managerială nu îl lipseşte pe procuror de independenţa profesională, aceea de a acţiona într-un anumit fel şi într-o anumită direcţie în dosarele de urmărire penală pe care le gestionează (personal sau prin procurorii subordonaţi). Numai că o atare subordonare implică o relaţie administrativă cu ministrul justiţiei, cel care are competenţa de a evalua calitatea managementului asumat de un procuror cu funcţie de conducere şi care, apreciind asupra acestei calităţi, poate propune Preşedintelui României revocarea procurorului respectiv din funcţia de conducere ocupată şi nu din cea de procuror de execuţie, poziţie de care, sub nici o formă şi sub nici un cuvânt, ministrul justiţiei nu se poate atinge. Prin urmare, nu se poate conchide – aşa cum profesorul Valentin Constantin o face – că, după revizuirea Constituţiei, rolul ministrului justiţiei în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi în relaţia întreţinută cu procurorii, s-ar fi estompat. Acest rol nu s-a estompat, ci a rămas ancorat în aceeaşi paradigmă a partajului de competenţe ce opera în relaţia Consiliului Superior al Magistraturii cu ministrul justiţiei şi înainte de revizuirea Constituţiei. Potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţia României, în forma adoptată la 8 decembrie 1991, „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. În acest caz, lucrările sunt prezidate, fără drept de vot, de ministrul justiţiei”. Prin urmare, nici atunci şi – desigur – nici acum, ministrul justiţiei nu avea şi nici nu are nici un rol în numirea procurorilor de execuţie. Dar textul referitor la autoritatea ministrului justiţiei, sub care procurorii îşi desfăşoară activitatea exista şi înainte de revizuirea constituţională din anul 2003, art. 131 alin. (1) din textul originar al Legii noastre fundamentale având un conţinut identic cu cel al art. 132 alin. (1) din Constituţia revizuită. În consecinţă, teza susţinută de profesorul Valentin Constantin, potrivit căreia regula referitoare la autoritatea ministrului justiţiei, sub care sunt plasaţi procurorii ar fi fost uitată în corpul Legii fundamentale „aşa cum uiţi o macara în mijlocul unui stadion sau aşa cum uiţi să dezafectezi un stâlp de transport de electricitate din mijlocul unui trotuar” este – evident – vulnerabilă. De altfel, susţinerea unei asemenea idei nu rezistă nici în faţa unei analize de tip managerial. În forma iniţială a Constituţiei, textul referitor la autoritatea ministrului justiţiei se găsea plasat sub art. 131 alin. (1). Ulterior, acelaşi text este împins sub art. 132 alin. (1) din aceeaşi Constituţie, între timp revizuită. Dar asta nu e tot şi, în orice caz, nu e ceea este cu adevărat important. Esenţială este, după părerea mea, împrejurarea că revizuirea Constituţiei nu l-a îndepărtat pe ministrul justiţiei din compunerea Consiliului Superior al Magistraturii, ba dimpotrivă, i-a consolidat poziţia în cadrul acestei autorităţi. În forma iniţială a Constituţiei, art. 133 alin. (1) stabilea faptul că acest Consiliu „propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. În acest caz, lucrările sunt prezidate, fără drept de vot, de ministrul justiţiei”. Ulterior, art. 134 alin. (1) din Constituţia revizuită stabileşte faptul că acelaşi Consiliu Superior al Magistraturii „propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii”. Menţiunea referitoare la ministrul justiţiei a dispărut. În consecinţă, urmare a revizuirii constituţionale, rolul ministrului justiţiei în mecanismul numirii procurorilor s-a consolidat, căci acest ministru devine „co-autor” al propunerii avansate Preşedintelui României şi având ca obiect tocmai această numire. Acelaşi constituant revizuent a înţeles însă în care anume zonă se impune limitarea puterii ministrului justiţiei: în mecanismul de angajare a răspunderii lor disciplinare, de către Consiliul Superior al Magistraturii, în ipostaza în care acest Consiliu acţionează ca „instanţă de judecată, (…), în domeniul răspunderii disciplinare (…) a procurorilor”; în această particulară situaţie, ministrul justiţiei nu are drept de vot. Soluţia legislativă de nivel constituţional este raţională: câtă vreme ministrul justiţiei joacă un important rol în punerea în mişcare a acţiunii disciplinare împotriva unui procuror, el – ministrul – nu poate poza şi în „judecător” al acestei acţiuni. Dacă constituantul revizuent ar fi dorit să estompeze rolul ministrului justiţiei în configurarea carierei procurorilor, l-ar fi eliminat pe acesta din componenţa Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce, aşa cum rezultă din prevederile mai sus citate, nu s-a întâmplat. Menţinerea ministrului justiţiei în acest Consiliu se articulează perfect cu autoritatea pe care el este chemat să o exercite asupra procurorilor (de conducere), în condiţiile principial stabilite prin dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţia revizuită a României. Singura limită pusă acestei autorităţi ministeriale are în vedere, aşa cum am arătat şi mai sus, ipoteza funcţionării Consiliul Superior al Magistraturii ca instanţă disciplinară, chemată să soluţioneze „trimiterile în judecată disciplinară” a procurorilor, situaţie în care ministrul justiţiei nu are drept de vot, aşa cum ritos stabileşte art. 134 alin. (2) din Constituţia revizuită a României.
IV. Profesorul Valentin Constantin marşează pe o incompatibilitate care ar exista între norma dependenţei de sub art. 132 alin. (1) şi norma independenţei aşezată sub art. 133 din cuprinsul Constituţiei şi că această incompatibilitate nu ar trebui să ne mire la constituantul român, căruia îi pot fi reproşate mai multe erori de ortografie din cuprinsul Constituţiei. În plus, susţine acelaşi distins universitar, revizuentul constituţional „a dorit să-i plaseze pe procurori la adăpost de orice instrucţiuni sau presiuni. Dacă autorii revizuirii ar fi dorit să menţină o linie de dependenţă pentru procurori, ar fi utilizat pentru statutul lor termenul de <<autonomie>>”. Mergând pe această linie a argumentării, profesorul Valentin Constantin susţine că „instituirea independenţei procurorilor rezolvă o antinomie legată de funcţia lor constituţională”, căci cum ar putea „să apere procurorul dependent” <<drepturile şi libertăţile cetăţenilor>>, o misiune pe care Constituţia i-o încredinţase în mod expres. Este ştiut că drepturile fundamentale sunt, în primul rând, drepturi negative, drepturi care trebuie protejate împotriva statului, adică împotriva Executivului, sub a cărui autoritate se aflau procurorii”.
Cred că independenţa procurorilor nu are nimic de-a face cu statutul lor profesional, fiind mai degrabă o creaţie a celor care – în logica lui Koselleck – au denaturat realitatea statutară a acestora, descriind-o cu concursul unei terminologii care serveşte propriei lor ideologii: o ideologie a statului de drept, în interiorul căruia procurorii sunt gardienii absoluţi ai ordinii juridice, iar fiecare dintre ei este ridicat la rangul unei instituţii în sine, având puterea ca, în numele rolului sacralizat ce le este recunoscut ori pe care şi l-au asumat (de cele mai multe ori, consecinţă a unei manipulări sociale extraordinare), să se amestece inclusiv în „afacerile politice” gestionate la nivelul Executivului sau al Legislativului[12]. Căci numai astfel s-ar putea pretinde despre procurori că sunt independenţi. Ceea ce i-a scăpat însă profesorului Valentin Constantin este faptul că Ministerul Public şi nu procurorii „reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin urmare, instituţia şi nu agenţii respectivei instituţii este înzestrată cu un set de funcţii şi, implicit, cu un ansamblu de prerogative. Desigur că aceste funcţii şi, respectiv, aceste prerogative sunt exercitate de Ministerul Public „prin procurori constituiţi în parchete” [art. 131 alin. (1) din Constituţie], deci în cadrele organizaţionale ale unei instituţii. Iar dacă această realitate statutară este conjugată cu împrejurarea că aceeaşi procurori îşi desfăşoară activitatea „potrivit principiului (…) controlului ierarhic” şi „sub autoritatea ministrului justiţiei”, atunci concluzia nu poate fi decât următoarea: în activitatea lor, procurorii nu sunt şi nici nu pot fi independenţi, aşa cum sunt judecătorii instanţelor judecătoreşti, în cazul cărora art. 124 alin. (3) din Legea noastră fundamentală stabileşte cu claritate/în mod explicit faptul că „sunt independenţi şi se supun numai legii”. Dependenţa procurorilor de execuţie este una profesională şi se raportează la relaţia fiecărui procuror cu superiorul său ierarhic. Dependenţa procurorilor de conducere este una administrativă şi se raportează la autoritatea ministrului justiţiei, sub care fiecare dintre aceştia, în condiţiile legii, sunt plasaţi. Argumentul profesorului Valentin Constantin potrivit căruia independenţa procurorilor este reclamată de funcţia acestora de a apăra „drepturile şi libertăţile cetăţenilor” inclusiv în relaţia cu Executivul nu mă convinge. Formaţia mea de jurist administrativist mă obligă să observ că apărarea cetăţeanului (a particularului) împotriva abuzurilor săvârşite de autorităţile (administraţiei) publice se realizează, prevalent, de către instanţele specializate de contencios administrativ, în condiţiile art. 126 alin. (6)[13] coroborat cu art. 21 alin. (1)[14] şi cu art. 52 alin. (1) şi (2) din Constituţie[15]. Aceste texte conferă instanţelor judecătoreşti specializate/de contencios administrativ şi nu procurorilor rolul major/principal în lupta pe care cetăţeanul e nevoit uneori să o ducă cu derapajele comportamentale ale administraţiei publice. În cazul unor astfel de derapaje, intervenţia procurorului nu poate fi decât subsidiară şi numai în ipoteza în care abaterile de la legalitate ale administraţiei publice îmbracă forme infracţionale. Nu în ultimul rând, se cuvine a fi observat şi faptul că atât procurorul, cât şi judecătorul nu este altceva decât un slujbaş al statului (în cel mai larg sens al acestei noţiuni), remunerat din fondurile unui buget public; iar dacă această împrejurare e de natură a pune sub semnul îndoielii independenţa judecătorului (care se va simţi dator faţă de cel care îi plăteşte salariul) – aşa cum sugerează profesorul Valentin Constantin – atunci independenţa procurorilor (beneficiari ai aceluiaşi sistem de remuneraţie şi aflaţi sub dublă subordonare, în condiţiile mai sus arătate) rămâne o vorbă în vânt.
V. M-a fermecat jocul la care profesorul Valentin Constantin a recurs în locul în care speculează pe marginea obiectivităţii ştiinţifice şi a lipsei convingerilor personale.
Autoritatea ministrului justiţiei – sub care sunt plasaţi procurorii, în condiţiile mai sus menţionate şi pe care distinsul universitar timişorean o critică – are, totuşi, o bază ştiinţifică. Să ne gândim la faptul că puterea de a pune în mişcare o procedură disciplinară la adresa unui procuror se găseşte la ministrul justiţiei. Art. 132 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (4) din Constituţie[16] explică şi întemeiază ştiinţific o atare soluţie legislativă. Ministrul justiţiei sesizează inspecţia judiciară, iar aceasta Consiliul Superior al Magistraturii, solicitându-i acestuia din urmă să cerceteze pretinse fapte de natură disciplinară, săvârşite de un procuror şi să-i aplice acestuia o sancţiune corespunzătoare. Mai apoi, hotărârea de sancţionare pronunţată de Consiliu poate fi controlată – sub aspectul legalităţii, dar şi al temeiniciei sale – de Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, cercul se închide perfect. Iar dependenţa faţă de ministrul justiţiei a procurorului supus represaliilor disciplinare se atenuează substanţial. Decizia finală aparţine justiţiei, în cel mai constituţionalist sens cu putinţă.
Cred că rândurile de mai sus demonstrează din plin că am convingeri personale şi mărturisesc că astfel de convingeri au fost sesizate de mine la foarte mulţi colegi jurişti, publicişti sau privatişti deopotrivă, ceea ce îi face demni de toată admiraţia. Atracţia oricărui Executiv faţă de posibilitatea de a explora politic beneficiul numirilor şi al revocărilor din funcţiile de conducere ale parchetelor – atracţie pe care o evocă distinsul profesor Valentin Constantin – am observat-o mai ales la unul dintre cei mai populari miniştri ai justiţiei pe care i-a avut România ultimilor ani; şi o evoc aici – desigur – pe nimeni alta decât pe d-na. Monica Macovei. În timpul ministeriatului său la Justiţie, aceasta afirma categoric că procurorii sunt subordonaţi ministrului justiţiei şi că ei pot fi schimbaţi din funcţiile manageriale pe care le ocupă, spre pildă, pentru că nu au folosit bine banii instituţiei pe care o conduc ori pentru că nu şi-au repartizat bine procurorii din subordine, deci din raţiuni de eficienţă şi de rău management[17].
VI. Închei acest modest eseu cu câteva rânduri aparţinând lui John Stuart Mill, cel care – nu mă îndoiesc – este pe gustul profesorului Valentin Constantin. Filosoful englez observa că „(…) un adversar al dezbaterii libere a ideilor ar putea (…) să obiecteze că nu e deloc necesar ca oamenii (…) să cunoască şi să înţeleagă tot ceea ce filosofii şi teologii ar putea spune în favoarea sau împotriva opiniilor lor, că nu este nevoie ca oamenii obişnuiţi să fie capabili să demaşte toate erorile sau sofismele unui oponent ingenios, că este de ajuns dacă există de fiecare dată cineva capabil să răspundă la toate acestea, astfel ca nici un lucru susceptibil de a induce în eroare oamenii neinstruiţi să nu rămână în picioare, că oamenii simpli, odată ce şi-au însuşit temeiurile evidente ale adevărurilor ce le-au fost întipărite, pot să se bazeze pe o autoritate în privinţa celorlalte şi, având conştiinţa faptului că nu posedă nici cunoştinţele, nici talentul necesar rezolvării tuturor dificultăţilor ce s-ar putea ivi, pot sta totuşi liniştiţi, ştiind că toate câte s-au ivit au fost sau pot fi rezolvate de către cei care sunt special pregătiţi pentru aceasta”[18].
[1] R. Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, Ed. Art, Bucureşti, 2009, p. 330.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Idem, p. 329.
[7] „Histoire du droit public en Allemagne, 1800-1914” (în trad. lui J.-L. Mestre), Dalloz, 2014, Paris.
[8] Apărută la Giuffrè Editore din Milano, în anul 2010.
[9] Publicată în anul 2006, la Editura madrilenă Iustel.
[10] Apărută într-o a 5-a ediţie, în anul 2015, la Éditions La Mémoire du Droit.
[11] Publicată în anul 1982, la Editura bucureşteană Univers.
[12] Interesante, în această privinţă, ni s-au părut observaţiile pe care Jacques Chevallier le face în monografia sa „Statul de drept”, în locul în care remarcabilul profesor francez analizează subiecte precum: cultul dreptului, perfecţionarea tehnicilor de control, democraţia juridică sau societatea de drept. Am avut ocazia de a citi această carte în limba română, într-o ediţie apărută, în anul 2012, la Editura bucureşteană Universul Juridic, în traducerea d-nei. Diana Dănişor.
[13] Text care are următorul conţinut: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”.
[14] Potrivit căruia „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.
[15] Conform cărora „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”, iar „Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.
[16] Acest ultim text stabileşte faptul că „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
[17] A se vedea, pe larg, articolul jurnalistic „Părerile de altădată ale Monicăi Macovei: „Procurorii sunt subordonaţi ministrului Justiţiei. Şeful lor poate fi schimbat din motive manageriale”, apărut pe evz.ro/cum-vede-monica-macovei-revocarea-conducerii-dna-procurorii-sun.html.
[18] J. Stuart Mill, Despre libertate. Cum ne apărăm de tirania majorităţii (trad. din limba engleză de A.-P. Iliescu), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 97.
Conf. univ. dr. Cristian Clipa
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
