BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Print Friendly, PDF & Email

Întrebare preliminară cu privire la confiscarea aplicată terților și prezumția de nevinovăție (Directiva 2014/42/UE). UPDATE: rezumat ședință publică pe rolul CJUE (cu întrebările și răspunsurile aferente)

10.06.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL
Abonare newsletter
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

10 iunie 2019: În data de 5 iunie 2019 a avut loc pe rolul Curții de Justiție, Camera a treia, cu avocat general E. Sharpston, ședința publică în trimiterea preliminară redată mai jos (C-324/18).

Vom rezuma argumentele părților prezentate ca răspunsuri la cele trei întrebări adresate de Curte înainte de ședința publică (și la care noi nu avem acces, din păcate, și care nici măcar nu se menționează în hotărârea CJUE, ca aspect preliminar) (I), apoi întrebările adresate de avocatul general (completul nu a adresat nicio întrebare) cu răspunsurile aferente (II). Replicile finale nu le-am mai rezumat deoarece nu au conținut nimic ce ar merita reținut, dar menționăm încă de pe acum și faptul că în cauză a intervenit și Irlanda.

De data aceasta, la finalul ședinței, avocatul general nu a putut preciza data certă în care va prezenta concluziile sale deoarece se pare că încă trebuie să stabilească situația de fapt incidentă (veți vedea mai jos cât de mult s-a străduit să afle niște informații de la reclamantă, Comisia pentru combaterea corupției (Komisia za protivodeystvie na koruptsiata i otnemane na nezakonno pridobito imushtestvo). Pledoariile s-au desfășurat în mare parte în limba bulgară, eu jonglând între traducerea în francez și cea în engleză. În engleză a vorbit Irlanda, Avocatul general și Președinta completului, doamna Prechal. Este de asemenea regretabil că regulamentul Curții nu oferă acces terților nici măcar la înregistrările audio ale acestei ședințe. Mai precizez – introductiv – că sunt de părere că altfel ar trebui să se desfășoare procedura în cazul trimiterilor preliminare de drept penal, fiind de asemenea regretabilă aparenta lipsă de pregătire în drept UE a avocaților de la nivel național specializați în drept penal

I. Pledoaria părților

1.1. Reprezentatul Comisiei pentru combaterea corupției (reclamanta de la nivel național) (notă MMB: precizez că interpretul în franceză a spus că e vorba de reprezentant Agro in, dar ulterior, văzând că același reprezentant a fost și cel care a răspuns la întrebările adresate de avocatul general expres Comisiei pentru combaterea corupției, și observând totodată direcția de pledare, am ajuns la concluzia că de fapt interpretul în limba franceză s-a înșelat, nefiind vorba de reprezentantul lui Agro in)

Cu titlu introductiv, voi vorbi puțin despre directivă, decizia cadru și legătura sau lipsa legăturii cu legea bulgară de confiscare (Legea din 2012).

Speța privește aplicarea Legii din 2012. Cu privire la această lege, Curtea Constituțională a Bulgariei, prin decizia nr. 13/2012 a stabilit că ea este conformă cu Constituția. Legea are drept obiect proprietatea bunurilor dobândite ilicit iar speța de față privește bunuri ce ar putea proveni din evaziune fiscală, contrabandă și corupție – bunuri deținute de terți față de societatea implicată.

Prin decizia din 2012, Curtea Constituțională a considerat că dispozițiile legii din 2012 urmăresc să protejeze aspecte ce țin de identitatea constituțională a Bulgariei, și anume statul de drept (art. 4 (1) din Constituție), egalitatea în fața legii (art. 6(1) din Constituție), precum și cele cuprinse la articolul 60 (1) din Constituție.

În cadrul procedurii instituite de această lege trebuie subliniat că nu se fac acuzații penale – adică nu avem un act de inculpare. Prin această procedură, adică prin decizia Comisiei pentru combaterea corupției nu se stabilește nicio infracțiune, ci doar un patrimoniu fără origine legală ce trebuie confiscat în temeiul dispozițiilor de drept constituțional invocate.

Nu avem o procedură penală, nu se face nicio analiză pe fond, iar procedurile sunt detașate de procedura penală.

Această procedură are propriul obiectiv și reguli proprii de funcționare.

Ca atare, confiscarea prevăzută de această lege din 2012 este o chestiune particulară ordinii juridice din Bulgaria (non-conviction based civil forfeiture), este o confiscare civilă ce se derulează după o procedură civilă, pe rolul unei instanțe civile, și care nu conține o dezbatere contradictorie pe fapte.

Avem totodată 3 căi de atac (primă instanță, apel și recurs în casație), și ca atare dreptul la un proces echitabil este pe deplin respectat.

În plus, procedura privește bunuri fără origine legală și deci nu este îndreptată împotriva unei persoane cu privire la o infracțiune anume.

Acum, în ceea ce privește prima întrebare adresată de către Curte anterior ședinței, și anume legătura dintre decizia-cadru și directiva incidentă, considerăm că aceste două acte acționează în mod comun, cu directiva cuprinzând precizări  în ceea ce privește confiscarea extinsă.

Ajungând și la a doua întrebare, și anume cu privire la ce interpretare ar trebui să dăm articolului (2) coborat cu articolul (5) din Decizia-cadru incidentă, considerăm că legislația din bulgaria a transpus pe deplin cele două articole. Avem astfel articolul 103 din Codul penal bulgar care privește bunurile – produse ale unei infracțiuni. Ca atare, este necesar să avem o infracțiune, și deci o condamnare definitivă. Astfel, prezumția de nevinovăție nu mai este incidentă cu privire la o atare confiscare.

În plus, articolul 303 (2) din Codul de procedură penală stabilește necesitatea existenței unei suspiciuni rezonabile și reprezintă și el o oglindire a cerințelor articolului 6 din Decizia-cadru (2005/212/JAI).

Confiscarea prevăzută de Legea din 2012 nu intră în contradicție cu articolul 103 din Codul penal bulgar sau cu articolul 112 din Codul de procedură penală ce privește instituirea de măsuri asiguratorii – garanții pentru o viitoare confiscare penală.

În ceea ce privește întrebarea a treia adresată de Curte, cu privire la domeniul de aplicare al deciziei-cadru incidente, adică dacă ne aflăm sub acțiunea articolului 2 din Decizia-cadru sau în domeniul competenței statelor membre, noi considerăm că procedura de confiscare a bunurilor ilicite este rezervată statelor membre, în acest caz, Bulgariei – și intră sub incidența articolului 30 (2) din Constituția Bulgariei.

Motivul este dat de faptul că această lege din 2012 privește necesitatea de a stabili diferența dintre venitul legal al unei persoane și bunurile pe care le deține. Procedura instituită de Legea din 2012 se derulează independent de orice procedură penală. Ca atare, este posibil ca la finalizarea procedurii să se constate că bunurile sunt de proveniență legală chiar dacă într-o procedură penală a fost condamnat. Dar este posibil și invers: să ai achitare în penal și confiscare în civil. (Notă MMB – știu că pare greu de crezut, dar chiar așa a susținut.)

Astfel, procedura din Legea din 2012 nu se află în domeniul de aplicare a deciziei-cadru și de aceea Curtea de Justiție ar trebui să declare cererea de pronunțare a unei decizii preliminare drept inadmisibilă.

1.2. Reprezentantul pârâtului B.P.

În ceea ce privește prima întrebare a Curții, și anume care este raportul dintre directivă și decizia-cadru: noi considerăm că ambele acte sunt în vigoare și că obligă statele membre la rezultate. Ceea ce este comun celor două este această confiscare. Articolul 3 din directivă indică faptul că răspunderea penală implică o procedură aparte și că trebuie să se asigure garanții minimale ce nu pot fi încălcate. Decizia-cadru se aplică tuturor infracțiunilor cu privire la care pedeapsa este închisoare mai mare de un an, pe când directiva privește confiscarea extinsă în cazul transferului de bunuri cu privire la care persoana știa sau trebuia să știe că acele bunuri au o proveniență ilegală/ilicită  (notă MMB: s-a tradus când illégale, când illicite). Directiva nu înlocuiește în totalitate decizia-cadru, articolul 14 din directivă precizează că doar anumite definiții au fost înlocuite și care privesc mai ales noțiuni ce țin de confiscare.

Cu privire la directivă precizăm că ea se aplică direct legii bulgare, iar Legea din 2012 nu trebuie să fie contrară acesteia.

Când s-a publicat Legea din 2012, s-a precizat că ea a fost adoptată pentru a se respecta exigențele deciziei-cadru, dându-se chiar o declarație în acest sens de către Bulgaria în fața Comisiei Europene. De aceea, Legea din 2012 ar trebui să respecte standardul minim stabilit de decizia-cadru iar dacă directiva înlocuiește articolul 3 din Decizia-cadru atunci anumite definiții din directivă ar trebui să fie incidente.

Nu suntem, astfel, de acord cu poziția Ministerului de Externe cum că nu ar fi o transpunere a directivei, și oricum ar trebui să avem observat principiul cooperării loiale.

De aceea, considerăm că Bulgaria ar trebui să respecte normele minimale și instrucțiunile date de această directivă, atunci când definesc infracțiunile.

Considerăm totodată că o dovadă a faptului că Legea din 2012 reprezintă o transpunere a directivei este Raportul din iulie 2013 al Comisiei Europene unde se arată că Legea din 2012 e în conformitate cu directiva. Președintele Comisiei Europene a afirmat că această directivă fusese transpusă, deși acum se susține că abia în 2018 s-ar fi transpus această directivă.

În plus, subliniem că ordonanța instanței de trimitere e emisă la un an după data limită de transpunere a directivei și că avem oricum efect direct. Directiva a introdus norme minimale pe care toate statele trebuie să le respecte.

Avocatul general, intervenție spontană în cursul pledoariei: Domnule avocat, dacă mă uit la punctul 4 din Ordonanța de trimitere, unde se expun faptele, observ că raportul trimis de Parchet este trimis în data de 22 iulie 2014 și privește o anchetă penală ce acoperă fapte săvârșite de B.P. între decembrie 2011 și 29 iunie 2014. Acum, dacă mă uit la articolul 12 din directivă, observ termenul limită de transpunere ca fiind 4 octombrie 2016. Întrebarea mea e simplă: Perioada cu privire la săvârșirea eventualelor infracțiuni se termină înainte de data de transpunere a directivei. Deci cum se aplică directiva? Mă puteți ajuta?

Răspuns avocat: Chiar dacă termenul e 4 octombrie 2016, totuși trebuie să se aplice măcar decizia-cadru.

Replică AG: Deci susțineți că nu se mai aplică directiva? Deci deși e fascinant ce zice directiva, totuși nu se aplică?

Răspuns avocat: Personal, consider că independent de decizia-cadru, ….

Replică AG: Acceptați că directiva nu se aplică și că ar trebui să examinăm decizia-cadru?

Răspuns avocat: În prezent …

Replică AG: Aceasta e situația actuală, dar raportat la data presupuselor fapte, și la Legea din 2012, ne aflăm anterior datei de transpunere a directivei. Acceptați că doar decizia-cadru se aplică?

Răspuns avocat: Poziția noastră e că decizia-cadru se aplică, și că trimiterea din directivă …

Replică AG: Dar cum poate asta schimba raportat la data faptelor?

Răspuns avocat: Considerăm că data faptelor e irelevantă.

Replică AG: I could be stupid … dar insist. Îmi puteți explica de ce aceste date sunt irelevante? Datele între care s-au săvârșit presupusele fapte penale? Pentru că la data respectiva era doar decizia-cadru. De ce spuneți că e lipsit de relevanță?

Răspuns avocat: Decizia-cadru a fost transpusă și s-a aplicat, dar direciva e relevantă doarece directiva spune că atunci când ne referim la decizia-cadru, ne referim la directivă. Și de aceea directiva este aplicabilă.

Replică AG finală: Vă mulțumesc că m-ați lăsat să vă întrerup.

Intervenție doamna S. Prechal, președintele completului: Domnule avocat, veți primi cinci minute în plus. Deci vă rog să nu vă grăbiți.

Reluare pledoarie domnul avocat: Spuneam că important este rezultatul final ce se urmărește a fi atins. De aceea, articolul 2 din Decizia-cadru nu trebuie citit izolat, ci împreună cu articolul 6 dar și cu considerentele 2-5 aferente, și totodată în lumina Cartei.

Mai arătăm că în cadrul reuniunii din 14-15 octombrie 2002 a Consiliului s-a stabilit că această decizie-cadru va viza doar confiscarea ce poate să apară după o decizie definitivă în penal. Deci consecințele apariției deciziei-cadru nu trebuie să conducă la o încălcare a drepturilor fundamentale, fiind necesar să se respecte articolul 17 din Cartă, articolul 47 din Cartă, principiul legalității și principiul proporționalității pedepselor.

Pentru noi există un raport evident între decizia-cadru și directivă, și anume necesitatea de a se respecta drepturile fundamentale și mai ales prezumția de nevinovăție. De aceea, nu putem să avem o confiscare înainte de apariția unui verdic final în penal.

A fost votată în 2015 o modificare a legii, modificare ce a intrat în vigoare în 2016, și în lucrările cu privire la acea modificare s-a precizat că legea vizează o confiscare extinsă și că trebuie respectată directiva – astfel a spus Comisia pentru drepturile omului din Parlament.

Dar Ministerul de Externe spune în 2018 că legea respectivă nu reprezintă o transpunere și că se află în competența statelor membre.

Noi considerăm că această lege reprezintă o transpunere eronată a articolului 5 din decizia-cadru și aceasta indiferent de faptul că ea transpune sau nu directiva.

Totodată, legea din Bulgaria încalcă principiul contradictorialității. În plus, această confiscare așa-zis civilă nu așteaptă procesul penal, și poate dura o perioadă de timp nedefinită, deși legea stabilește un termen. Considerăm, de asemenea, că o confiscare nu poate avea decât un caracter penal, și deci nu se poate spune că face parte din dreptul civil. Mai arătăm că criteriile cu privire la operarea confiscării nu sunt suficient de clare și că dacă vrei să introduci o cale de atac trebuie să plătești o taxă.

În concluzie, considerăm că legea bulgară nu respectă normele minimale din decizia cadru și din directivă. Obiectivul legii nu e confiscarea pentru spiritul Justiției, ci de fapt condamnarea la moarte civilă a persoanei. Mulțumesc!

1.3. Reprezentantul pârâtului: Dunarit SA

În ceea ce privește prima întrebare adresată de Curte, și anume raportul dintre directivă și decizia-cadru, arătăm că decizia-cadru a fost adoptată sub Titlul IV pentru o mai bună cooperare transfrontalieră referitoare la confiscare. Ea cuprinde o noțiune generală de confiscare și de bunuri rezultate ca urmare a unei infracțiuni. Obligația de transpunere privea doar persoanele condamnate.

Articolul 5 din deciza-cadru arată necesitatea garantării respectării drepturilor fundamentale.

Directiva amendează și completează regimul confiscării, și aceasta inclusiv în ceea ce privește aspectele acoperite de decizia-cadru, din moment ce înlocuiește anumite definiții (art. 14, primul paragraf).

Chiar dacă nu se precizează în directivă, considerăm că ea dezvoltă regimul de la art. 2 din decizia-cadru ce privea pedepsele cu închisoare mai mare de 1 an.

Considerăm că articolul 2 din decizia-cadru nu poate fi disociat de directivă care conține o noțiune unică cu privire la confiscare.

Estimăm că în acest moment de evoluție, toate regulile referitoare la confiscare care au o legătură cu o infracțiune se află în domeniul de aplicare a directivei și astfel, și în domeniul drepturilor fundamentale precum ele sunt protejate la nivelul Uniunii.

Totodată, tot în acest domeniu se află și legislația adoptată pentru a transpune decizia-cadru și mai ales articolul 2.

În ceea ce privește a doua întrebare, și anume cum ar trebui interpretat articolul 2 coroborat cu articolul 5 din decizia-cadru. Arătăm că articolul 2 privește o confiscare care apare după o condamnare penală, iar el trebuie citit și completat de articolul 4 (2) din directiva apărută. Articolul 5 din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că într-o astfel de situație este necesar să se respecte drepturile prevăzute de cartă și de articolele 8 și 5 din directiva incidentă.

În ceea ce privește a treia întrebare, cu privire la domeniul de aplicare a deciziei-cadru, arătăm că orice regim instituit cu privire la confiscare se află în domeniul deciziei-cadru și al directivei adoptate în temeiul competenței conferite de articolele 82 și 83 TFUE.

Următoarele sunt motivele pentru care legea din 2012 se află în domeniul de aplicare al acestor acte de drept UE:
– Bulgaria a notificat legea ca măsură de transpunere a deciziei-cadru
– Nu putem disocia articolul 2 din decizia-cadru de noul regim prevăzut de directivă în măsura în care directiva înlocuiește definiții primordiale și deci fără de care articolul 2 din decizia-cadru nu ar putea fi aplicat
– Legea din Bulgaria stabilește un regim de confiscare fără o condamnare penală și ca atare are o aplicare generală. De altfel, așa-zisa confiscare civilă are la bază o lege care trimite la o comunicare a Comisiei Europene către Parlamentul European din 23 noiembrie 2008, și acestă comunicare stă la baza adoptării directivei în cauză
– Indiferent de calificarea sa ca lege de drept civil, natura sa are la origine dreptul public și mai ales dreptul penal. Avem un drept de a confisca bunuri pentru stat, drept ce nu poate să aibă decât un caracter de drept public: de natură administrativă sau de natură penală. Ne aflăm de fapt în prezența unei forme de răspundere penală invocată în civil fără a se stabili totuși vinovăția. Se încalcă și regulile referitoare la sarcina probei deoarece această lege instituie prezumții irefragabile. De fapt, legea din 2012 ocolește procedurile proprii de drept penal și garanțiile astfel acordate, iar procedura civilă neutralizează regulile referitoare la sarcina probei existente în cadrul procedurii penale.

Intervenție doamna președinte, S. Prechal: Vă rog să concluzionați!

Domnul avocat: În concluzile, după noi, Curtea de Justiție nu trebuie să neglijeze riscul real de a pune în pericol funcționarea statului de drept în Bulgaria din momemnt ce garanțiile din penal reprezintă o reflexie a acestuia.

1.4. Domnul avocat, reprezentantul lui X ( notă MMB: nu am reușit să-mi notez al cărui era, scuze)

În ceea ce privește prima întrebare, și anume raportul dintre directivă și decizia-cadru, considerăm că directivele au o funcție similară cu deciziile cadru, dar avem diferențe concrete. Decizia-cadru se aplică doar cu privire la confiscarea bunurilor de origine delictuală. Directiva are un regim mai detaliat, privește și confiscarea față de un terț, oferind totodată și protecție terțului de bună-credință. Considerentele (7), (8) și (9) din directivă acoperă ce înseamnă bunurile ce pot fi confiscate.

Totodată, potrivit directivei, mecanismul confiscării a fost unificat, domeniul lărgit și de asemenea s-au instituit garanții minime de protecție a drepturilor fundamentale.

Confiscarea ca instituție pedepsește originea ilicită a acestor bunuri, și deci nu fapta de a săvârși o infracțiune. Directiva acoperă un domeniu mai larg decât cel al confiscării bazate pe o condamnare penală. Ea a fost adoptată în 2014, dar abrogă unele ipoteze ale decizie-cadru.

Referitor la a doua întrebare, și anume cum să interpretăm articolul 2 și articolul 5 din decizia-cadru, noi susținem o interpretare sistematică, adică a articolului 2 (1) în lumina lui 2 (2) și astfel considerăm că, printr-un per a contrario, că decizia-cadru impune să se interzică confiscarea extra-penală ce ar privi alte aspecte decât frauda fiscală. De aceea, pentru restul, este nevoie să avem doar o confiscare ce apare doar în cadrul procesului penal.

Apoi, la articolul 5 din decizia-cadru se implică și o trimitere la prezumția de nevinovăție, și ca atare ar fi logic să concluzionăm că o confiscare nu ar fi admisibilă decât în cadrul penal sau doar dacă a priori avem o condamnare penală.

Referitor la ultima întrebare, și anume competența statetelor membre sau domeniul articolului 2 din decizia-cadru, considerăm că o confiscare civilă este rezervată statelor membre, ea nefăcând obiectul articolului 2. Această interpretare este susținută și de principiul subsidiarității și principiul proporționalității. Ca atare, avem discreția statelor membre de a stabili reguli în ceea ce privește o confiscare în afara procesului penal.

De asemenea, considerăm că obligația impusă statelor membre cu privire la transpunerea directivei în cauză ar trebui să conducă la o nou legislație deoarece decizia-cadru prevedea doar posibilitatea unei proceduri separate de penal, dar nu și o obligație.

În concluzie, directiva nu e pertinentă, nu ar trebui să se aplice, dar dacă veți considera în sens invers, trimitem Curtea la cele menționate în observațiile scrise depuse.

În ceea ce privește întrebarea avocatului general, prezicăm că o confiscare penală are loc în cadrul unei proceduri penale cu privire la o faptă penală, în timp ce în cadrul unei proceduri civile avem o decizie a instanței administrative competente care va analiza dacă există o diferență între veniturile legale și bunurile pe care o persoană le posedă. Astfel, aici suntem în civil, situația cade în civil, și privește bunul nu persoana.

1.5. Reprezentantul Guvernului bulgar, agentul CJUE:

În ceea ce privește prima întrebare, decizia cadru se aplică împreună cu această directivă care o amendează.

În ceea ce privește interpretarea articolelor 2 și 5 din decizia-cadru, precizăm că directiva nu abrogă decizia-cadru, iar articolul 2 din decizia-cadru privește măsurile necesare pentru a permite confiscarea transfrontalieră și se referă la orice bun care poate face obiectul unui proces penal, deci avem un domeniu mai strict.

În ceea ce privește confiscarea civilă, pentru ea nu este necesar să sa stabilească o legătură între infracțiune și bunurile ce sunt controlate în cadrul procedurii civile. Deci ne aflăm în afara domeniului de aplicare a articolului 2 din decizia-cadru.

Nicio persoană nu a fost condamnată în procedura din acest litigiu. Obiectivul urmărit de lege este acela de a limita achiziția de bunuri și de a face mai dificilă activitatea criminală, urmărind totodată să lupte împotriva corupției.

Această lege nu e o măsură de transpunere chiar de face trimitere la legislația europeană. Și susținem asta prin a vă da câteva exemple.

Putem avea o confiscare civilă și un proces penal ce se desfășoară în paralel. Dacă cauza de confiscare civilă se termină înaintea procesului penal e posibil să găsim bunuri generate în raport cu fapte penale în legătură cu care persoana va fi condamnată ulterior. Iar fiindcă nu putem confisca de două ori, în acest caz, procedura civilă va îndeplini același obiectiv ca una penală, și atunci avem într-adevăr îndeplinit și un obiectiv urmărit de decizia-cadru. Dar putem avea și situația în care nu avem o condamnare penală și în care să avem totuși confiscarea civilă. Într-o astfel de situație nu putem spune că procedura civilă ar îndeplini vreun obiectiv urmărit de drept UE, ci obiectivul de a confisca bunurile de proveniență ilegală. Acest obiectiv reprezintă o specificitate a dreptului bulgar și nu privește transpunerea directivei sau a deciziei-cadru, și aceasta pentru că deși se cere o confiscare extinsă de către directivă, ea privește doar bunurile ce au o legătură directă sau indirectă cu o infracțiune în detaliu.

Confiscarea civilă instituită printr-o procedură civilă privește bunuri obținute ca rezultat al unei îmbogățiri fără justă cauză dar astea nu înseamnă că avem neapărat o infracțiune cum ar putea fi, de exemplu, deturnarea de fonduri. Natura e însă comună a scopului urmărit, și rezultatul e similar, și anume acela de a restituit bunul în patrimoniul persoanei legitime. Dar nu putem pune semnul egal între cele două tipuri de confiscări.

În concluzie, procedura din Legea 2012 se bazează pe ideea că o persoană nu poate obține un profit în detrimentul alteia. Măsura confiscării civile nu e armonizată la nivelul UE. Ca atare, competența aparține statelor membre și de aceea Curtea de Justiție nu ar trebui să se considere competentă să se pronunțe pe fondul întrebărilor. Dacă însă Curtea se va considera competentă să răspundă, atunci trimite la observațiile noastre scrise.

1.6. Agentul Guvernamental al Irlandei

Voi arăta mai întâi importanța acestei cauze pentru Irlanda. Apoi vom răspunde la întrebările adresate de Curte. Iar la final, de va mai fi timp, voi adresa și anumite argumente avansate de celelalte părți.

De ce este această cauză importantă pentru Irlanda? La noi, confiscarea civilă există din 1996. Ea a fost reglementată ca urmare a unor circumstanțe tragice, și anume uciderea unui jurnalist foarte cunoscut ce investiga corupția și bunurile astfel dobândite.

În Irlanda, competentă este High Court pentru astfel de spețe, și orice persoană i se poate adresa și susține că un anumit bun îi aparține, bun ce este însă deținut de o altă persoană. Bunurile sunt înghețate pentru o perioadă de 7 ani și dacă nicio persoană nu se arată adevăratul proprietar, doar atunci ele vor fi confiscate de către stat.

Separat de această procedură de confiscare civilă, avem, din 1994, confiscarea din dreptul penal. Irlanda este îngrijorată de sugestia instanței de trimitere, prin realizarea acestor întrebări preliminare, că directiva ar face implicit nelegală confiscarea prin procedură civilă.

Noi susține că o atare confiscare civilă se află în afara domeniului de aplicare și deci nu este afectată de aceste modificări legislative de la nivelul Uniunii.

Dacă Curtea de Justiție nu va accepta o astfel de interpretare, susținem că articolul 2 din decizia-cadru nu se opune continuării unei astfel de confiscări civile.

Totodată, considerăm că directiva nu este deloc incidentă în speță, precum a subliniat și avocatul general, astfel că Curtea nu ar trebui să se avânte în a interpreta această directivă.

În ceea ce privește întrebările adresate, considerăm că într-adevăr este o legătură între decizia-cadru și directivă. Pe de altă parte, nu considerăm a fi corect ceea ce o parte a susținut astăzi cum că toate trimiterile la decizia-cadru ar trebui să fie considerate ca fiind trimiteri la directivă, după adoptarea directivei.

Apoi, directiva din 2014 nu acoperă confiscarea civilă deși permite o flexibilitate mărită în ceea ce privește confiscarea penală.

Mai dorim, pe de altă parte, să subliniem că în Bulgaria se pare că deschiderea unei confiscări civile este dependentă de existența unei anchete penale. De aceea, este important ca CJUE să înțeleagă că în Irlanda, spre deosebire de Bulgaria, avem independență completă.

Articolul 4 (2) din directivă privește aspecte ce se află tot în domeniul procesului penal, proces penal ce nu a mai putut fi însă continuat din motive independente de existența infracțiunii (prescripție, de exemplu).

Mai dorim să subliniem că Curtea de la Strasbourg a arătat că o confiscare civilă nu privește prezumția de nevinovăție și de aceea considerăm că drepturile fundamentale sunt respectate.

În ceea ce privește întrebarea numărul trei, considerăm că în mod clar confiscarea civilă se află în afara domeniului de aplicare a deciziei-cadru din moment ce aceasta vorbește despre o procedură penală.

Apoi, reprezentantul Donavit a susținut în scris că directiva din moment ce nu vorbește despre confiscarea civilă, atunci înseamnă că ea a fost interzisă. Irlanda consideră că nu există niciun temei de drept pentru a presupune un astfel de lucru. Ar fi foarte surprinzător ca un act adoptat în temeiul articolelor 82 și 83 TFUE ar avea efectul secundar de a interzice măsurile civile de confiscare. O mai bună explicație ar fi că directiva nu privește confiscarea civilă per se.

În ceea ce privește cele susținute de Guvernul Bulgariei, dorim să subliniem că în Bulgaria se pare a fi necesar să existe un început de procedură penală, pe când în Irlanda nu este deloc nevoie de o astfel de situație. De asemenea, legislația din Irlanda nu a urmărit deloc să transpună vreo obligație de drept UE.

1.7. Comisia Europeană

În ceea ce privește legătura dintre directivă și decizia-cadru, arătăm că articolul 2 din decizia-cadru din 2005 oferă trei opțiuni de confiscare statelor membre, ele putând să aleagă una pentru a transpune confiscarea extinsă.

Articolul 2 din decizia-cadru a fost acoperit acum de articolul 3 din directivă care stabilește un cadru mai detaliat.

Articolul 3 din directivă este aplicabilă numai pentru bunurile – rezultat al infracțiunilor.

Ajungând și la întrebarea a doua, interpretarea articolelor 2 și 5 din decizia-cadru, arătăm că obligația esențială prevăzută de articolul 2 privește confiscarea ordinară de penal, fiind o preluare a unei Convenții a Consiliului Europei, nr. 141 din 3 decembrie 1989.

Dacă sistemul bulgar de confiscare civilă ar fi considerat o transpunere a articolului 2 al deciziei-cadru atunci aceasta ar fi o consecință gravă și ar însemna să fie contrar articolului 3 din decizia-cadru din momemnt ce s-ar aplica independent de faptul că avem o condamnare penală.

Ca atare, am avea rezultate ilogice dacă am accepta că legislația bulgară ar fi o transpunere a deciziei-cadru.

În ceea ce privește a treia întrebare, dacă ne aflăm sau nu în domeniul de aplicare al deciziei-cadru, Comisia consideră procedura de confiscare civilă incidentă în cauză nu cere ca bunurile să fie produsul unei fapte penale, și deci pot fi rezultatul doar unei îmbogățiri fără justă cauză. Această procedură se desfășoară separat, în civil, și nu depinde de vreun proces penal. Evaluarea are loc de o autoritate specifică, ce nu ține cont de cele ce se întâmplă în penal.

Ca atare, nu ne aflăm în domeniul deciziei cadru mai ales pentru că statele membre nu sunt competente să adopte decizii-cadru sub articolul 31 al Tratatului de la Amsterdam decât pentru o cooperare în materie penală.

Astfel, este o procedură ce ține de competența statelor membre, iar articolul 2 din decizia-cadru a fost transpus de articolul 103 din Codul penal.

II. Întrebările adresate

Judecătorul-raportor a precizat doamnei președinte de complet că nu are nicio întrebare de adresat.

Avocatul general, doamna Sharpston a precizat că are următoarele întrebări, toate pentru Comisia bulgară de combatere a corupției (nu Comisia Europeană- aspect precizat clar de doamna avocat general)

2.1.1. Paragraful 4 din ordonanța instanței de trimitere vorbește despre presupuse fapte penale comise între decembrie 2011 și 19 iunie 2014. Paragraful 5 vorbește însă despre alte date, 4 august 2004 și august 2010. Care sunt datele relevante pentru ceea ce noi am discutat?

Răspuns: Acuzațiile au fost aduse cu privire la fapte ce țin de articolul 203 din Codul penal, grup infracțional organizat pentru exercitarea unui abuz de putere. Astfel, dacă avem o faptă penal specifică, controlul lansat de Comisia noastră a fost oprit.

Replică AG: Ce v-am întrebat privea data cu privire la când s-au luat măsurile de confiscare

Răspuns: Adică data în care s-a pronunțat instanța pentru a sechestra bunurile?

Replică AG: Ați menționat posibilitata de a lua măsuri asiguratorii preventive, dar în paragraful 8 o curte din Sofia a luat măsuri de sechestru cu privire la bunurile față de care se solicitase confiscarea (temporary order), măsuri provizorii. Este corectă interpretarea mea?

Răspuns: Când o persoană este anchetată penal, procurorul poate cere măsuri asiguratorii (art.53 din Codul de procedură penală).

Replică AG: Dar în observațiile scrise ați zis că art. 103 c. p. și art. 303 (2) c.p.p., iar acum spuneți că art. 53 corespunde deciziei-cadru? E corect? Vreau doar să fac diferența între măsurile asiguratorii din penal și confiscarea civilă. Măsura asiguratorie prevăzută la punctul 8 este cea care a fost luată de o instanță din Sofia?

Răspuns: Măsura respectivă la care trimiteți a fost cerută de Comisia noastră, în procedura civilă, din moment ce s-au adus acuzații împotriva unei persoane, având astfel deja inculpat în cauză. Avem un termen de 3 luni în care luăm această măsură, și apoi poate fi atacată.

Replică AG: Deci avem procedura civilă în care se pot lua măsuri provizorii de asigurare a bunurilor – sechestru dar și procedură civilă de confiscare a bunurilor respective. E corect?

Răspuns: În mare, da. Însă măsurile pot avea același obiectiv, însă și obiective diferite. Apoi, în penal, nu avem o limită în timp, pe când în civil măsura asiguratorie este limitată în timp la 3 luni. Plus că avem obligația de a oferi ocazia unei apărări, depunerea de probe cu privire la originea bunurilor în fața Comisiei de luptă anticorupție, și apoi se poate ataca – deci avem contradictorialitate.

Replică AG: Chiar mă aflu într-o vânătoare după date ca să văd dacă avem aplicarea directivei sau nu. Deci ce spune instanța de trimitere la punctul 8 este o măsură asiguratorie?

Răspuns: O ordonanță de confiscare civilă nu a fost până în prezent pronunțată. Deci nu avem o confiscare deja.

Replică AG: Dar data de la punctul 8 este data la care instanța din Sofia a fost sesizată sau data la care instanța din Sofia a luat măsura asiguratorie provizorie de sechestru asupra bunurilor cu privire la care va pronunța o posibilă confiscare civilă ulterioară?

Răspuns: Voi reveni cu răspunsul atunci când vom avea dreptul la replică, pentru că trebuie să caut.

2.1.2. S-a sugerat că această confiscare civilă instituită prin legea din 2012 este un accesoriu al unei infracțiuni, dar poate să acționeze și independent. În Bulgaria, începerea unei anchete penale este o precondiție pentru ca procesul civil să poată să înceapă? Cel de confiscare? Sau care e legătură? Adică trebuie să avem o legătură?

Răspuns: În momentul în care aceeași persoană e inculpat/suspect – atunci avem o legătură între civil și penal. Adică atunci când avem date suficiente, Parchetul informează Comisia de luptă împotriva corupției, și noi începem astfel verificările. Deci Ministerul Public ne informează și noi declanșăm controlul.

Replică AG: În absența unei probe oricât de mici în penal, poate Comisia să demareze un control? Adică în afara apariției oricărui proces penal potențial? Sper că puteți răspunde cu da sau nu.

Răspuns: „Da, dar”

Replică AG: Da, dar ce?

Răspuns: Un învinuit se poate găsi într-o situație cu privire la care nu se mai poate demara o anchetă penală. Atunci suntem informați că acea persoană nu mai poate să fie subiectul unui proces penal sau că persoana nu mai este acuzată.

Replică AG: Să presupunem că persoana este achitată. Dacă este achitată, puteți încă continua procedurile civile sau ele se opresc pentru că am avut achitare?

Răspuns: Da, putem continua.

Replică AG finală: Nu mai am întrebări.

***

09 mai 2018 Judecătorul bulgar se întreabă cu privire la confiscarea aplicată terților și prezumția de nevinovăție (C-234/18 AGRO IN 2001).

Situația de fapt:
1. materii UE: Spațiul de libertate, securitate și justiție
– Cooperarea judiciară în materie penală;
2. necesitatea de a afla dacă dreptul UE incidente (care stabilește totuși niște norme minime privind înghețarea bunurilor) mai permite unui stat membru să adopte dispoziții privind o confiscare civilă care nu se bazează pe o condamnare penală;
3. apoi, și totodată, necesitatea de a afla dacă, pentru declanșarea și executarea unei proceduri de confiscare civilă, este suficientă inițierea unei proceduri penale împotriva persoanei a cărei avere face obiectul confiscării;
4. necesitatea de a afla dacă motivele prevăzute într-un anume alineat al unui anume articol dintr-o anume directivă UE pot fi interpretate în sens larg, adică în sensul că acele motive permit o confiscare civilă care nu se întemeiază pe o condamnare penală;
5. necesitatea de a afla dacă dreptul de proprietate asupra unor bunuri poate fi anulat numai pe baza discrepanței dintre valoarea acestor bunuri și venitul legal al persoanei, ca produs direct sau indirect al unei infracțiuni, fără să existe o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se stabilească faptul că persoana în cauză a săvârșit respectiva infracțiune;
6. necesitatea e a afla dacă directiva incidentă reglementează confiscarea aplicată terților:
6.1. ca fiind drept o măsură suplimentară sau alternativă în raport cu confiscarea directă;
6.2. sau drept o măsură suplimentară în raport cu confiscarea extinsă;
7. necesitatea de a afla dacă totuși nu cumva o anumită dispoziție dintr-o anumită directivă UE garantează aplicarea prezumției de nevinovăție și interzice confiscarea care nu se bazează pe o condamnare.

Dispoziții invocate a fi incidente (nu trebuie uitat că întotdeauna Curtea de Justiție poate adăuga și alte dispoziții de drept UE): articolul 1 alineatul (1), articolul 4, articolul 5 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană

Articolul 1 (extras)
Obiect

(1) Prezenta directivă instituie norme minime privind înghețarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare și privind confiscarea bunurilor în materie penală.

Articolul 4
Confiscarea

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor și a produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiția să existe o condamnare definitivă pentru o infracțiune, care poate rezulta și în urma unor proceduri in absentia.
(2) În cazul în care confiscarea în temeiul alineatului (1) nu este posibilă, cel puțin atunci când o astfel de imposibilitate este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor și a instrumentelor în cazurile în care au fost inițiate proceduri penale cu privire la o infracțiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar fi putut să compară în fața instanței.

Articolul 5 (extras)
Confiscarea extinsă

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale.

Articolul 6 (extras)
Confiscarea aplicată terților

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terți sau care au fost dobândite de terți de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe faptul că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor.

Articolul 8 (extras)
Garanții

(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Abonare newsletter

JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week