Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
6 comentarii

România la CEDO: cauza pendinte George Becali și Dumitru Cioflină. Legalitatea abuzului în serviciu la momentul faptei, conversațiile telefonice publicate și obligația parchetului de a asigura securitatea acestora
17.07.2018 | Mihaela MAZILU-BABEL

Secţiuni: CEDO, Drept constitutional, Drept penal
JURIDICE - In Law We Trust
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 62157/13
George BECALI și Dumitru CIOFLINĂ împotriva României
introdusă la 1 octombrie 2013 și comunicată la 20 iunie 2018

I. Obiectul cererii (precum este rezumat de CEDO și tradus de mine repede cu ajutorul lui Google Translate)

Cererea se referă la două proceduri penale separate.

În cadrul primei proceduri, finalizată prin hotărârea pronunțată de Completul de cinci judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la 20 mai 2013, cei doi reclamanți au fost condamnați pentru abuz în serviciu și, respectiv complicitate la abuz în serviciu. Dosarul penal al urmăririi penale conține, printre altele, documente confidențiale. În plus, această procedură a început în 2001, cu sesizarea din oficiu a parchetului militar și a fost finalizată în 2013.

În contextul celei de-a doua proceduri, finalizată prin hotărârea din data de 4 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul George Becali a fost condamnat pentru corupție. Mai multe transcrieri ale apelurilor telefonice făcute de autoritățile de urmărire penală au fost publicate în presă între 2009 și 2013.

II. Întrebări comunicate în data de 20 iunie 2018

1. Valabilitatea acuzațiilor penale împotriva celor doi reclamanți, în cadrul procedurilor penale finalizate prin decizia Completului de cinci judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 mai 2013, a fost examinată în mod echitabil, așa cum prevede articolul 6§1 din Convenție?

Mai precis, reclamanții au suferit o limitare a drepturilor lor din cauza prezenței în dosarul urmăririi penale a documentelor confidențiale?

Dificultățile apărute astfel în exercitarea apărării au fost „absolut necesare” și  acestea au fost suficient compensate de procedura în fața autorităților judiciare (a se vedea, mutatis mutandis, Fitt împotriva Regatului Unit [MC], cererea nr. 29777/96, § 45, CEDO 2000-II)?

Completul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost în măsură să consulte aceste documente și, dacă da, în ce condiții?

A avut reclamantul Dumitru Cioflină, în calitate de fost șef al Statului Major General, acces la aceste documente?
Ar fi putut solicita avocatul reclamantului George Becali accesul la aceste documente și, dacă da, în ce condiții?

2. A fost o durată rezonabilă durata procesului penal care a început în anul 2001 cu sesizarea din oficiu a parchetului militar  și care a fost finalizat prin hotărârea pronunțată de Completul de cinci judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 20 mai 2013?

Guvernul este invitat să precizeze data la care reclamanții au fost informați despre sesizareaa din oficiu a Parchetului Militar. De asemenea, este invitat să indice data la care hotărârea din 20 mai 2013 a fost făcută publică și a devenit accesibilă reclamanților.

3. Infracțiunea de abuz în serviciu în forma sa calificată pentru care reclamantul Dumitru Cioflină a fost condamnat prin Hotărârea din 20 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost o infracțiune „prevăzută de lege” în sensul articolului 7 din Convenție la momentul în care fapta a fost comisă?

4. A fost încălcat dreptul reclamantului George Becali la respectarea vieții private și a corespondenței, în sensul articolului 8 § 1 al Convenției, prin raportare la publicarea în presă, între 2009 și 2013, de transcrieri ale conversațiilor sale telefonice interceptate de către autoritățile de urmărie în cadrul procesului finalizat prin hotărârea din 4 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație?

În special, autoritățile naționale au respectat obligația de a asigura securitatea informațiilor aflate în posesia lor pentru a asigura dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și a corespondenței sale (a se vedea, mutatis mutandis, Cășuneanu v. România, 22018/10, §§ 80-97, 16 aprilie 2013 și Craxi c. Italiei (nr. 2), cererea nr. 25337/94, §§ 57-84, 17 iulie 2003)?

III. Jurisprudența CEDO invocată de chiar CEDO ca fiind incidentă:

3.1. Hotărârea din data de 16 februarie 200, Fitt împotriva Regatului Unit [MC], cererea nr. 29777/96 (netradusă și în limba română pe HUDOC)

45. However, as the applicant recognised (see paragraph 38 above), the entitlement to disclosure of relevant evidence is not an absolute right. In any criminal proceedings there may be competing interests, such as national security or the need to protect witnesses at risk of reprisals or keep secret police methods of investigation of crime, which must be weighed against the rights of the accused (see, for example, the Doorson v. the Netherlands judgment of 26 March 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, p. 470, § 70). In some cases it may be necessary to withhold certain evidence from the defence so as to preserve the fundamental rights of another individual or to safeguard an important public interest. However, only such measures restricting the rights of the defence which are strictly necessary are permissible under Article 6 § 1 (see the Van Mechelen and Others v. the Netherlands judgment of 23 April 1997, Reports 1997-III, p. 712, § 58). Moreover, in order to ensure that the accused receives a fair trial, any difficulties caused to the defence by a limitation on its rights must be sufficiently counterbalanced by the procedures followed by the judicial authorities (see the Doorson judgment cited above, p. 471, § 72, and the Van Mechelen and Others judgment cited above, p. 712, § 54).

3.2. Hotărârea din data de 16 aprilie 2013, Cășuneanu împotriva României, cererea nr. 22018/10 (negăsită ca fiind publicată în Monitorul Oficial al României și nici ca fiind tradusă în limba română pe HUDOC – în schimb, este tradusă în limba cehă)

(a) General principles

80. The Court makes reference to the principles it has established in its recent case-law concerning the protection afforded by Article 8 to the right to reputation (see Petrina v. Romania, no. 78060/01, §§ 27-29 and 34-36, 14 October 2008; A. v. Norway, no. 28070/06, §§ 63-65, 9 April 2009; Von Hannover v. Germany (no. 2) [GC], nos. 40660/08 and 60641/08, §§ 95-99, ECHR 2012; and Axel Springer AG, cited above, §§ 78-95). In particular, it reiterates that by virtue of the positive obligations inherent in effective respect for private life, the Court must examine whether the national authorities took the necessary steps to ensure effective protection of that right (Craxi v. Italy (no. 2), no. 25337/94, § 73, 17 July 2003).
81. It further reiterates that in cases where confidential information has been leaked to the press, it has established that it is primarily up to States to organise their services and train staff in such a way as to ensure that no confidential or secret information is disclosed (see Stoll v. Switzerland [GC], no. 69698/01, §§ 61 and 143, ECHR 2007-V, and Craxi, cited above, § 75).
82. Lastly, the Court points out that as a matter of principle the right to respect for private life and the right to freedom of expression are equal rights for the purposes of the Convention and are entitled to equal protection when balanced against each other (see Von Hannover, cited above, § 106).
(b) Application of those principles to the present case

i) Whether the applicant suffered harm

83. The Court notes at the outset that excerpts from the prosecution file became public before the beginning of the adversarial phase of the proceedings, that is, before the prosecutor lodged the indictment with the court.
84. The Court reiterates that it has not been called upon to examine principally the appropriateness of the publication in the press of the excerpts from the criminal file. Its role is to examine whether the leak by the authorities infringed the applicant’s right to protection of his private life.
Therefore, at this stage it is irrelevant that the criminal case against the applicant, which involved corruption on the part of high-ranking officials, is a topical subject in Romania, and thus aroused significant public interest. It also remains irrelevant for the present complaint the fact that although the applicant was not himself a public figure, by virtue of his business activities with the State and his connections with a High Court judge and a senator (the co-accused persons) he inevitably became subject to a closer scrutiny of his acts and behaviour by the press (see, mutatis mutandis, Tănăsoaica v. Romania, no. 3490/03, § 46, 19 June 2012).
85. The Court further observes that telephone conversations are covered by the notions of “private life” and “correspondence” within the meaning of Article 8 (see, among other authorities Craxi, cited above, § 57 and Drakšas v. Lithuania, no. 36662/04, § 52, 31 July 2012). In the case at hand, although not without relevance for the criminal proceedings (see a contrario Craxi, cited above, § 66, where the telephone conversations published were to a certain extent of a strictly private nature and had little or no connection with the criminal charges against the applicant), the content of the recordings gave away information on the applicant’s private undertakings and thus put him in an unfavourable light, giving the impression that he committed crimes, before the national authorities even had the possibility to examine the accusations (see paragraph 22 above). The leak to the press of non-public information from the criminal file can therefore be considered to have constituted an interference with the applicant’s right to respect for his private life.
86. In this context, the mere fact that according to the domestic legislation the requirement to keep the criminal file confidential during the investigations is principally meant to protect the prosecutors in their efforts to gather evidence, and not the suspects is not in itself sufficient to allow the Court to conclude that the applicant was not affected by that publication.
87. The Court also considers that this case does not concern a loss of reputation which was the foreseeable consequence of the person’s own actions, as in cases concerning the commission of a criminal offence, since at the time of the publication of the confidential documents, the applicant benefited fully from the presumption of his innocence (see, a contrario, Sidabras and Džiautas v. Lithuania, nos. 55480/00 and 59330/00, § 49, ECHR 2004-VIII).
88. As for the consequences that the leak to the press had for the applicant, the Court notes that once the information was published, the applicant found himself with no means to take immediate action to defend his reputation as the merits of the case were not under examination by a court, and the authenticity or accuracy of the telephone conversations and their interpretation could thus not be challenged. It has also established that the applicant had no means whatsoever to complain against the authorities for the said leak (see paragraph 72 above).
89. It can thus be concluded that the applicant suffered harm on account of the interference with his right to respect for his private life by the leaking to the press of excerpts from his telephone conversations with the co‑accused.
ii) Whether the authorities’ response was adequate

90. In the light of the above conclusion, the Court will further examine the protection afforded by the State to the applicant’s right, and whether the authorities discharged themselves of their positive obligations under Article 8.
91. The Court notes that the publication of the material in question did not serve to advance the criminal prosecution.
Therefore, it cannot be said that the State was withholding information of relevance to the public debate, or that the civil servant who leaked the information acted as a “whistleblower” (see Guja v. Moldova [GC], no. 14277/04, §§ 72 et seq., ECHR 2008). Moreover, the information would have become accessible at the latest when the prosecutor deposited the case file with the court’s registry. It follows that the leak was not justified.
92. The Court also reiterates that by its very nature the procedure for telephone tapping is subject to very rigorous judicial control and thus it is logical that the results of such an operation should not be made public without an equally thorough judicial scrutiny (see, mutatis mutandis, Dumitru Popescu v. Romania (no. 2), no. 71525/01, §§ 44 and 70-84, 26 April 2007.
93. It is to be noted that the public’s access to information from a criminal case-file is not unlimited, or discretionary even once the case is lodged with the court. According to the applicable rules and regulations, the applicant may ask for the press’s presence to be limited (see paragraph 13 above). Moreover, the judges might decide, in justified circumstances, not to allow a third party access to study the case-files. The Court cannot exclude that a judge dealing with such a request may undertake a balancing exercise of the right to respect for private life against the right to freedom of expression and information. Thus, the access to information is legitimately subject to judicial control.
94. However, no such possibility exists if, as in the present case, the information is leaked to the press. In this case, what is of the utmost importance is, firstly, whether the State organised their services and trained staff in order to avoid the circumvention of the official procedures (see Stoll, cited above, § 61) and, secondly, whether the applicant had any means of obtaining redress for the breach of his rights.
95. On the first point, the Court cannot but note that several press associations and a magistrates’ professional association considered the publication of the material to be at the least unethical, and therefore lodged complaints with the SCM, which triggered an internal inquiry. It is also to be noted that this is not an isolated incident of the leaking to the press of information from a prosecution file (see SCM report at paragraph 31 above).
Notwithstanding the conclusion of the SCM inquiry and the general disapproval of this practice of leaking, the Court observes the lack of any public official reaction in the case. No action was taken to identify the institution or employee responsible; no official statements were made to dissociate the authorities from such behaviour; no public condemnation of such an action was made. The actions the SCM decided to undertake (see paragraph 34 above) were not, in the eyes of the Court, a strong enough response given the gravity of the situation. Moreover, the Court has received no information on the concrete results of those decisions.
The Court thus fails to see that there is any commitment on the part of the State to raising the awareness of its institutions in the matter.
96. The Court reiterates lastly having established that the applicant had no means whatsoever to obtain redress from the authorities for the said leak (see paragraph 72 above).
97. The Court holds, therefore, that the respondent State failed in their obligation to provide safe custody of the information in their possession in order to secure the applicant’s right to respect for his private life (see Craxi, § 75 and Drakšas, § 60, judgments cited above ), and likewise failed to offer any means of redress once the breach of his rights occurred. There has consequently been a violation of Article 8 of the Convention.

3.3. Hotărârea din data de 17 iulie 2003, Craxi c. Italiei (nr. 2), cererea nr. 25337/94 (tradusă pe HUDOC doar în limba rusă și limba română):

57. Curtea subliniază că respectivele conversaţii telefonice intră sub incidenţa noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 (a se vedea, printre alte autorităţi, următoarele hotărâri: Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 30, pct. 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A şi B, p. 20, pct. 26, şi p. 52, pct. 25; Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1016–17, pct. 48; Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 540, pct. 53). Prin urmare, citirea cu voce tare, la audierea din 29 septembrie 1995, şi dezvăluirea conţinutului interceptărilor telefonice presei constituiau un amestec în exercitarea unui drept garantat reclamantului la art. 8 § 1 din convenţie. Guvernul nu a contestat acest lucru.
58. Un astfel de amestec încalcă art. 8, cu excepţia cazului în care acesta este „prevăzut de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime, menţionate la paragraful 2, şi este, de asemenea, „necesar într-o societate democratică” pentru a atinge aceste scopuri (a se vedea Petra împotriva României, hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VII, p. 2853, pct. 36).
59. Pentru a stabili dacă amestecul contestat este în conformitate cu convenţia, Curtea va examina separat publicarea de către presă a unor pasaje din conversaţiile telefonice şi citirea cu voce tare, la proces, a conţinutului unor interceptări.

(a) Publicarea de către presă a unor pasaje din conversaţiile telefonice ale reclamantului

60. Curtea observă că reclamantul a criticat, în special, faptul că, după şedinţa din 29 septembrie 1995, presa a publicat conţinutul anumitor conversaţii interceptate pe linia telefonică a acestuia din Hammamet.
61. Curtea remarcă faptul că referirea făcută de Guvern la art. 114 alin. (7) C. proc. pen. pare să sugereze că publicarea în cauză era ilegală în temeiul sistemului juridic italian. Cu toate acestea, în circumstanţele speciale ale prezentei cauze, Curtea nu consideră că este necesar să stabilească dacă ingerinţa contestată era „în conformitate cu legea” şi dacă urmărea un scop legitim, ci va presupune în scopul prezentei cauze că aceste cerinţe au fost respectate.
62. Curtea aminteşte că libertatea de exprimare constituie una din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că garanţiile care trebuie acordate presei sunt deosebit de importante (a se vedea, printre alte autorităţi, Jersild împotriva Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, p. 23, pct. 31).
63. Mai exact, în ceea ce priveşte raportarea de către presă a unor ştiri privind o acţiune penală pendinte, trebuie să se sublinieze că există o recunoaştere generală a faptului că instanţele nu pot funcţiona în mod izolat. Deşi instanţele constituie forumul necesar pentru stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei unei persoane în cazul unei acuzaţii de natură penală, acest lucru nu înseamnă că nu poate exista o discuţie anterioară sau contemporană cu privire la obiectul unor procese penale în altă parte, fie în jurnale de specialitate, în presa generală sau în rândul publicului larg [a se vedea, mutatis mutandis, Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), hotărârea din 6 noiembrie 1980, Seria A nr. 38, p. 40, pct. 65].
64. Raportarea, inclusiv comentariile, la procedura în faţa unei instanţe contribuie la publicitatea acesteia şi astfel este conformă cu cerinţa de la art. 6 § 1 din convenţie, conform căreia şedinţele de judecată trebuie să fie publice. Nu numai că mass-media are sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi (a se vedea Worm împotriva Austriei, hotărârea din 29 august 1997, Culegere 1997-V, p. 1551-1552, pct. 50). Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când este vorba despre o figură publică, precum, în prezenta cauză. un politician şi fost prim-ministru. Astfel de persoane se expun inevitabil şi cu bună ştiinţă unei analize atente, atât din partea ziariştilor, cât şi a publicului larg (a se vedea, printre alte autorităţi, Lingens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, p. 26, pct. 42).
65. Totuşi, figurile publice au dreptul să se bucure de garanţiile prevăzute la art. 8 din convenţie la fel ca orice altă persoană. În special, interesul publicului de a primi informaţii priveşte doar fapte care sunt legate de acuzaţiile de natură penală aduse împotriva acuzatului. Acest lucru trebuie avut în vedere de ziarişti atunci când comunică informaţii privind o acţiune penală pendinte, iar presa ar trebui să se abţină de la publicarea informaţiilor care sunt de natură să prejudicieze, intenţionat sau nu, dreptul persoanelor acuzate la respectarea vieţii private şi a corespondenţei (a se vedea, mutatis mutandis, Worm împotriva Austriei, hotărâre citată anterior, ibidem).
66. Curtea observă că, în prezenta cauză, unele conversaţii publicate în presă aveau un caracter strict privat. Acestea priveau relaţia reclamantului şi a soţiei sale cu un avocat, un fost coleg, un susţinător politic şi soţia domnului Berlusconi. Conţinutul acestora nu avea aproape deloc legătură cu acuzaţiile de natură penală aduse împotriva reclamantului. Guvernul nu a contestat acest lucru.
67. În opinia Curţii, publicarea acestora de către presă nu corespundea unei nevoi sociale stringente. Prin urmare, amestecul în drepturile reclamantului prevăzute la art. 8 § 1 din convenţie nu era proporţional cu scopurile legitime care ar fi putut fi urmărite şi, în consecinţă, nu era „necesar într-o societate democratică” în sensul paragrafului 2 din acest articol.
68. Rămâne să se stabilească dacă ingerinţa contestată poate să fie imputată statului şi, prin urmare, să angajeze răspunderea Italiei în faţa organelor Convenţiei.
69. În această privinţă, Curtea observă că publicarea a fost făcută de ziare private. Reclamantul nu a sugerat că aceste ziare erau în vreun fel controlate de autorităţile publice.
70. Interceptările publicate de presă nu fuseseră, într-o anumită măsură, citite cu voce tare în instanţă, având în vedere că acuzarea nu solicitase admiterea acestora ca probe împotriva reclamantului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră stabilit faptul că sursa informaţiilor ziariştilor a fost majoritatea interceptărilor depuse la dosar.
71. În ceea ce priveşte modalitatea în care presa avusese acces la aceste transcrieri, Curtea nu poate accepta alegaţia reclamantului, conform căreia, prin depunerea la dosar a majorităţii interceptărilor, procurorul a ales să le difuzeze în domeniul public. Din dispoziţiile relevante ale dreptului intern (a se vedea supra, pct. 44) reiese că, în temeiul sistemului juridic italian, depunerea unui document la dosar nu îl face accesibil publicului, ci doar părţilor.
72. În aceste circumstanţe, Curtea ajunge la concluzia că divulgarea conversaţiilor prin intermediul presei nu este o consecinţă directă a unei fapte a procurorului, ci este foarte probabil ca aceasta să fi fost cauzată fie de o eroare a grefei, fie prin obţinerea de către presă a informaţiilor de la una din părţile la acţiune sau de la avocaţii acestora.
73. Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi obiectivul esenţial al art. 8 este acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe: pe lângă acest angajament negativ, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private (a se vedea Botta împotriva Italiei, hotărârea din 24 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 422, pct. 33). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura protecţia efectivă a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 227, pct. 58).
74. În acest context, Curtea consideră că ar trebui să fie disponibile garanţii adecvate pentru a preveni orice astfel de divulgare cu caracter privat care poate fi contrară garanţiilor de la art. 8 din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis şi în legătură cu divulgarea de informaţii personale privind sănătatea, Z împotriva Finlandei, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 347, pct. 95). În plus, atunci când o astfel de divulgare a avut loc, obligaţia pozitivă inerentă respectării efective a vieţii private presupune obligaţia de a efectua investigaţii eficiente pentru a rectifica problema în măsura posibilului.
75. În prezenta cauză, Curtea aminteşte că au avut loc divulgări cu caracter privat, care încalcă art. 8 din convenţie (supra, pct. 67). Rezultă că, odată ce au fost depuse la dosar transcrierile sub răspunderea grefei, autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a oferi o custodie sigură pentru a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. De asemenea, Curtea observă că, în prezenta cauză, nu este evident că au fost efectuate investigaţii eficiente pentru a se descoperi circumstanţele în care ziariştii au avut acces la transcrierile conversaţiilor reclamantului şi, după caz, pentru a sancţiona persoanele răspunzătoare pentru erorile comise. De fapt, având în vedere că nu au iniţiat investigaţii eficiente privind problema în cauză, autorităţile italiene nu şi-au putut îndeplini obligaţia alternativă de a oferi o explicaţie plauzibilă legată de modalitatea în care au fost difuzate public comunicările private ale reclamantului.
76. Prin urmare, Curtea consideră că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acestuia. În consecinţă, a fost încălcat art. 8 din convenţie.

(b) Citirea cu voce tare a interceptărilor telefonice la audierea din 29 septembrie 1995

77. Curtea observă că, la şedinţa din 29 septembrie 1995, procurorul a citit cu voce tare, în şedinţă publică, anumite extrase din interceptări, care făceau parte din materialele a căror admitere ca probe a solicitat-o. Conform susţinerilor procurorului, interceptările în cauză ar fi putut dovedi, în special, faptul că reclamantul încerca să se ascundă şi să prejudicieze reputaţia unor magistraţi şi politicieni.
78. Curtea ar trebui să stabilească, în primul rând, dacă ingerinţa contestată era „prevăzută de lege”. Chiar dacă autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au obligaţia de a interpreta şi de aplica normele interne relevante [a se vedea Kruslin împotriva Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, p. 21-22, pct. 29, şi Amann împotriva Elveţiei (MC) nr. 27798/95, pct. 52, CEDO 2000-II], Curtea poate şi trebuie să îşi exercite, într-o anumită măsură, competenţa de a verifica dacă a fost respectată legea internă.
79. Conform argumentelor reclamantului, în conformitate cu art. 268 C. proc. pen., înainte de a prezenta în şedinţă publică transcrierile conversaţiilor interceptate, procurorul ar fi trebuit să le depună la dosar, permiţând astfel apărării să îşi prezinte comentariile; în plus, ar fi trebuit să fie organizată în particular o şedinţă specială, cu scopul de a proceda la excluderea (stralcio) materialelor care nu puteau fi utilizate (a se vedea, supra, pct. 46).
80. În opinia Curţii, scopul acesteia era de a oferi părţilor şi instanţei ocazia de a selecta interceptările care nu aveau nicio relevanţă pentru scopurile procedurii judiciare şi a căror divulgare ar fi putut afecta negativ şi inutil dreptul persoanei acuzate la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei acesteia. Prin urmare, aplicarea sa constituia o garanţie considerabilă pentru dreptul asigurat de art. 8 din convenţie.
81. Făcând uz de dreptul său de necontestat de a interpreta dreptul intern, Judecătoria Milano a considerat că art. 268 nu se aplica în cazul reclamantului, având în vedere că această dispoziţie privea doar interceptările telefonice efectuate în cursul anchetelor preliminare (a se vedea supra, pct. 41). Cu toate acestea, Curtea observă că, în conformitate cu una din dispoziţiile pe care şi-a întemeiat raţionamentul instanţa internă, şi anume art. 295 alin. (3) C. proc. pen., în cazul în care interceptările telefonice au fost dispuse cu scopul de a facilita căutările unei persoane care se sustrage în mod deliberat acţiunii penale, art. 268 ar trebui să se aplice „dacă este posibil” (a se vedea supra, pct. 46). Cu toate acestea, în autorizarea Judecătoriei Milano din 19 octombrie 1995 nu există nicio explicaţie referitoare la motivul pentru care, în etapa procesului, nu au putut fi respectate garanţiile prevăzute la acest articol.
82. În lumina elementelor anterioare, Curtea consideră că reclamantul a fost privat de o garanţie procedurală semnificativă, prevăzută de dreptul intern pentru protejarea drepturilor sale în temeiul art. 8 din convenţie, fără să fie oferite explicaţii adecvate de către instanţele interne competente. În aceste circumstanţe, aceasta nu poate concluziona că ingerinţa contestată era „prevăzută de lege”, având în vedere că autorităţile italiene nu au urmat procedurile prevăzute de lege, înainte de a citi cu voce tare interceptările telefonice la şedinţa din 29 septembrie 1995.
83. În plus, Curtea observă că interpretarea prevederilor legislaţiei interne, oferită de Judecătoria Milano, constituie o recunoaştere a absenţei, în cadrul legislativ referitor la interceptările telefonice, a unor garanţii care să protejeze drepturile asigurate de art. 8 din convenţie. Prin urmare, o astfel de interpretare ar da naştere, în orice caz, unor preocupări serioase privind respectarea, de către stat, a obligaţiilor pozitive ale acestuia de a sprijini protecţia efectivă a acestor drepturi.
84. Astfel, Curtea consideră că art. 8 a fost încălcat. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se analizeze problema dacă amestecul în cauză avea un „scop legitim” sau era „necesar într-o societate democratică” pentru atingerea acestuia.

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

6 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti