Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Raporturile dintre creditor şi fidejusor (I)
30.07.2018 | Florin CIUTACU


Florin Ciutacu

Florin Ciutacu

1. Fidejusiunea fără clauză de solidaritate. Noţiuni generale

Fidejusorii legali şi cei convenţionali sunt presupuşi a avea întotdeauna la dispoziţie cele două beneficii, – de diviziune şi de discuţiune – dar, prin convenţie cu creditorul, ei pot renunţa la ele, situaţie întâlnită mai ales în cazul fidejusiunii convenţionale.

Astfel, potrivit art. 2300 Cod civil: ”Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fidejusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune.”

Dacă fidejusorul îl moşteneşte pe debitorul principal, el pierde cele două beneficii.

Cât priveşte fidejusiunea judiciară, fidejusorul nu poate opune niciodată beneficiul de discuţiune (art. 2294 alin. 2 Cod civil), de acesta neputându-se bucura nici fidejusorul unei cauţiuni judiciare, dar el se bucură de beneficiul de diviziune[1].

Un element de noutate pe care îl aduce Codul civil față cu vechiul Cod civil este obligația de informare.

Potrivit art. 2302 Cod civil: ”Creditorul este ținut să ofere fidejusorului, la cererea acestuia, orice informație utilă asupra conținutului și modalităților obligației principale și asupra stadiului executării acesteia.”

Iar potrivit art. 2303 Cod civil: ”Fideiusorul nu poate renunța anticipat la dreptul de informare și la beneficiul excepției subrogației (s.n).”

Pe cale de interpretare, rezulă că obligația de informare profită atât fideiusorului solidar, cât și celui nesolidar – ubi lex noc distinguit nec nos distinguere debemus.

2. Beneficiul de discuţiune

La scadenţa obligaţiei principale, creditorul neplătit are alegerea de a urmări fie pe debitor, fie pe fidejusor[2], fără să fie obligat a respecta vreo ordine.[3]

Cât priveşte obligaţia creditorului de a-l pune mai întâi în întârziere pe debitorul principal pentru a se putea îndrepta împotriva fidejusorului, soluţia este controversată.[4]

După o opinie, în toate cazurile, creditorul va trebui să-l pună pe debitorul principal în întârziere pentru a-l putea urmări pe fidejusor.

La polul opus se află concepţia potrivit căreia creditorul nu trebuie să-l pună în întârziere pe debitorul principal pentru a se putea îndrepta cu acţiune împotriva fidejusorului.

Alţi autori nuanţează şi propun ca în cazul în care, după natura obligaţiei, debitorul nu poate fi obligat să plătească decât după ce va fi fost pus în întârziere, creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor numai la simpla scadenţă a termenului şi neplata datoriei din partea debitorului[5]; în afară de acest caz, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia la termen, creditorul îl poate acţiona pe fidejusor.[6]

Se poate afirma că, ori de câte ori debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să se adreseze direct fidejusorului, anume:

1. cazurile anume determinate de lege (punerea în întârziere legală) – de câte ori legea face să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune-interese în obligaţiile ce au ca obiect sume de bani;

2. când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi; convenţia trebuie să fie expresă, fără a fi nevoie de termeni sacramentali;

3. când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a-şi executa obligaţia[7]);

4. în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice, a apei sau aceea de a întreţine un bun);

5. în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face.

În toate celelalte cazuri în care debitorul trebuie pus în întârziere[8], aceasta este necesară pentru ca astfel creditorul să-l poată urmări pe fidejusor.

Pe de altă parte, creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decât în cazul când poate fi urmărit şi debitorul principal.

Potrivit acestui principiu, fidejusorul are dreptul să se folosească de termenele şi suspendările acordate de lege sau de creditor debitorului principal.

Dacă deci obligaţia principală este cu termen[9], fidejusorul nu-l poate fi urmărit de creditor înainte de împlinirea termenului.

Ce se întâmplă, însă, atunci când debitorul a renunţat la beneficiul termenului, în situaţiile în care termenul a fost stipulat în favoarea sa (în mod expres sau când din împrejurări[10] sau natura contractului[11] nu rezultă că este şi/sau[12] numai în favoarea creditorului, în caz contrar termenul presupunându-se că este în favoarea debitorului ori când termenul în favoarea debitorului este tacit[13])?

Este evident că această renunţare a debitorului principal la beneficiul termenului face ca obligaţia să devină exigibilă din momentul renunţării, indiferent dacă termenul a fost stipulat numai în favoarea sa ori şi în favoarea sa şi în favoarea creditorului.

În privinţa fidejusorului se admite, însă, că renunţarea debitorului principal la beneficiul termenului nu are niciun efect asupra fidejusorului[14], cu toate că jurisprudenţa s-a pronunţat şi în sens contrar.[15]

Pentru soluţia dată de doctrină se argumentează că obligaţia fidejusorului este distinctă de aceea de debitorului principal şi situaţia sa nu poate fi agravată printr-un fapt care-i este străin şi pe care nu l-a acceptat de la început.

Deci, s-ar putea admite, în această opinie, că renunţarea la beneficiul termenului din partea debitorului principal îi este opozabilă şi fidejusorului numai dacă acesta a acceptat acest lucru, fie la încheierea contractului, fie, dacă nu se opune creditorului când acesta îşi îndreaptă urmărirea împotriva sa, la un termen pe care debitorul principal l-a redus.

De aici mai poate rezulta că fidejusorul ar putea să execute obligaţia debitorului principal înainte de expirarea termenului ce curge în favoarea acestuia din urmă, dar numai dacă debitorul are acest drept[16].

Dar şi pentru soluţia (dată de jurisprudenţă), în sensul că renunţarea la beneficiul termenului din partea debitorului principal nu poate fi opusă creditorului de către fidejusor, se pot aduce argumente (avem în vedere situaţia în care fidejusorul nu a stipulat expres de la început că renunţarea debitorului principal la beneficiul termenului poate atrage urmărirea împotriva sa).

Este adevărat că situaţia fidejusorului nu poate fi agravată, dar dacă el a înţeles să garanteze o obligaţie şi nu a stipulat expres un termen pentru obligaţia sa, înseamnă că el a acceptat implicit ca, dacă debitorul principal este dispus să-şi execute obligaţia mai devreme decât era stipulat iniţial, şi el, fidejusorul, este dispus s-o achite în aceleaşi condiţii.

Bineînţeles că dacă termenul este fixat numai în favoarea creditorului, soluţia aceasta nu se mai aplică.

Beneficiul termenului se poate pierde nu numai prin renunţarea voluntară a debitorului principal, ci acesta se poate pierde şi în situaţiile când debitorul este insolvabil, dacă e comerciant sau când, prin fapta sa, a micşorat garanţiile ce prin contract dăduse creditorului.

Prin urmare, suntem în prezenţa a trei situaţii.

1. Prima situaţie este aceea în care debitorul principal comerciant este declarat în stare de insolvență (faliment). El va fi decăzut din beneficiul termenului.

În privinţa fidejusorului s-au dat două soluţii contrare. Prima în sensul că o dată ce debitorul principal este declarat falit, creditorul se poate îndrepta împotriva fidejusorului, afară numai dacă s-a prevăzut un termen special pentru el[17]. Dimpotrivă, majoritatea doctrinei[18] şi o parte a jurisprudenţei[19] consideră că dacă debitorul principal a fost declarat în stare de insolvență (falit)[20], fără a distinge după cum s-a stipulat sau nu un termen special pentru el, fidejusorul nu este ţinut să răspundă înaintea termenului fixat iniţial. Se poate trage următoarea concluzie: în cazul în care creditorul şi fidejusorul au căzut de acord în contractul iniţial că dacă debitorul principal va fi declarat falit înainte de scadenţa datoriei, atunci creditorul îl va putea urmări pe fidejusor, dacă s-a întâmplat acest lucru, iar dacă fidejusorul a tăcut sau a stipulat expres că decăderea din beneficiul termenului a debitorului principal ca urmare a insolvenței (falimentului) nu atrage şi decăderea sa, atunci el nu va putea fi urmărit de creditor înainte de scadenţă.

2. A doua situaţie este aceea a debitorului necomerciant, care va pierde beneficiul termenului dacă e căzut în insolvabilitate (deconfitură – terminologia vechiului Cod civil), adică dacă se observă că pasivul întrece activul, ceea ce se poate constata, de exemplu, prin fuga sau dispariţia debitorului, prin urmărirea averii sale de către mai mulţi creditori, prin neplata datoriilor după acordarea mai multor termene de graţie, prin mărturisirea ce ar face-o debitorul că nu mai este în stare să-şi achite obligaţiile. Dimpotrivă, nu se poate deduce că ar fi vorba de insolvabilitate notorie, din simplul fapt al neplăţii la termen a ratelor unei datorii contractate printr-un singur act de creanţă şi către un mic creditor, care creanţă se găseşte garantată cu privilegiul vânzătorului prevăzut de C. civ.[21]. În orice caz, pierderea beneficiului termenului are loc de drept (ipso jure)[22]. Iar dovada insolvabilităţii este în sarcina creditorului. Şi în situaţia deconfiturii se vor aplica, în ceea ce priveşte efectul decăderii din beneficiul termenului faţă de fidejusor, situaţia de la insolvabilitate (faliment).[23]

3. A treia situaţie este aceea a debitorului care a micşorat prin fapta sa asigurările ce dăduse creditorului prin contract.

Pentru ca această cauză de decădere să fie aplicabilă se cer a fi îndeplinite o serie de condiţii, pe care le vom enumera în cele ce urmează.

a) Să fie vorba de o garanţie specială, aici nefiind vorba de gajul general al creditorilor chirografari, căci orice act de înstrăinare nefraudulos al debitorului este opozabil creditorilor chirografari, cum ar fi o ipotecă[24] sau o garanție mobiliară.

b) Să fie vorba de o garanţie convenţională, conferită creditorului prin contract fie prin contractul iniţial, fie printr-un contract posterior.

Această soluţie este acceptată de unii autori[25], care se opun admiterii garanţiilor legale, cum ar fi privilegiile şi ipotecile legale, luând ca exemplu privilegiile asupra imobilelor, afirmând că dacă, de exemplu, cumpărătorul căruia i s-a dat un termen pentru plata imobilului vândut îl degradează sau îl distruge, vânzătorul nu poate invoca art. ”Dispozițiile legale”, pentru că privilegiul nu este o garanţie dată de debitor, ci de lege şi pentru că dispozițiile din Codul civil cuprinzând pentru debitor o decădere a dreptului său, nu pot fi extinse la cazuri neprevăzute. Alţi autori[26], luând acelaşi exemplu al vânzătorului, afirmă că acest privilegiu i-a fost acordat vânzătorului de către lege în virtutea unei convenţii subînţelese, acest privilegiu derivând dintr-o convenţie tacită a părţilor (această convenţie exista din timpuri imemoriale şi legea nu a făcut altceva decât să-i atribuie, din oficiu, un privilegiu vânzătorului). Deci, ori de câte ori am avea de-a face cu privilegii stabilite de lege pe fundamentul unei convenţii tacite a părţilor, dacă debitorul (de exemplu vânzătorul, copărtaşii etc.) au micşorat această garanţie, ei vor fi decăzuţi din beneficiul termenului. Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu privilegiile care nu au ca fundament o convenţie tacită a părţilor (cum ar fi privilegiile generale asupra mobilelor).

c) Debitorul să fi micşorat prin fapta sa garanţiile date; dacă micşorarea provine din caz fortuit[27] nu atrage decăderea termenului, afară numai dacă alte texte speciale nu se pronunţă expres.

d) Doctrina şi jurisprudenţa asimilează micşorării garanţiilor cazul când debitorul nu constituie garanţiile pe care le-a făgăduit, asemenea refuz atrăgând decăderea termenului (acesta fiind de fapt o desfiinţare totală a garanţiilor şi nu numai o micşorare a lor). Dacă însă pierderea beneficiului termenului nu a fost admisă de justiţie, debitorul poate să dea garanţiile promise; pe când în cazul în care debitorul a micşorat prin fapta sa garanţiile, el nu mai poate să restabilească situaţia, pierderea beneficiului termenului fiind într-un asemenea caz ireparabilă.[28] Faptul micşorării garanţiilor trebuie să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească.

Cât priveşte termenul de graţie, el se acordă de instanţă numai în favoarea debitorului, în considerarea stării sale patrimoniale, fără consimţământul creditorului, şi chiar fără a se ţine seama de stipulaţiile contractuale. Se admite că acesta este supus la aceleaşi cauze de decădere ca şi termenul de drept, anume: insolvența, insolvabilitatea şi micşorarea garanţiilor sau refuzul de a constitui pe cele promise, adăugându-se însă şi executarea bunurilor de către un alt creditor şi starea de contumacie a debitorului sau de detenţie[29].

În concluzie, pierderea beneficiului termenului de către debitorul principal ca urmare a insolvabilității, insolvenței, micşorării sau refuzului de a acorda garanţiile promise nu atrage decăderea termenului şi pentru fidejusor, decât dacă el a acceptat de la început aceasta.[30]

Cât priveşte termenul de graţie, fidejusorul se va folosi de acest termen, altfel termenul de graţie n-ar aduce niciun folos debitorului principal, deoarece dacă creditorul l-ar urmări pe fidejusor, acesta ar avea recurs contra debitorului.[31]

Oricum ar fi, relativ la aceste aspecte, art. 2302 Cod civil dispune: ”Fidejusorul nu este liberat prin simpla prelungire a termenului acordat de creditor debitorului principal. Tot astfel, decăderea din termen a debitorului principal produce efecte cu privire la fidejusor.”

Dacă, în aceste condiţii, creditorul îşi îndreaptă urmărirea asupra fidejusorului, acesta îi poate opune creditorului beneficiul de discuţiune.

Iată ce dispune în acest sens art. 2294 alin. (1) C. civ.: ”Fidejusorul convențional sau legal are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunțat la acest beneficiu în mod expres.”[32]

Din formularea textului rezultă că fidejusorul nu poate ridica beneficiul de discuţiune dacă a renunţat expres sau tacit[33] la acest drept, precum şi atunci când s-a obligat în mod solidar cu debitorul.

În afară de aceste cazuri prevăzute de art. 2294 C. civ. se mai admite că fidejusorul nu are beneficiul de discuţiune nici atunci când îl moşteneşte pe debitorul principal[34], precum şi atunci când insolvabilitatea debitorului principal este notorie.[35]

Potrivit doctrinei[36] şi jurisprudenţei[37], beneficiul de discuţiune se poate invoca numai de către cel ce s-a obligat personal, nu şi de cei care au constituit o ipotecă asupra unui imobil al lor pentru achitarea unei datorii către o a treia persoană – cauţiunea reală; dar aceasta numai în lipsă de stipulaţie contrarie.[38]

În cazul în care sunt mai mulţi debitori solidari şi fidejusorul a garantat numai pe unul dintre ei, fidejusorul nu va putea invoca decât contra acelui debitor beneficiul de discuţiune, dacă însă a garantat pe toţi debitorii, va putea invoca contra tuturor beneficiul de discuţiune.[39]

Orice fidejusor poate opune creditorului beneficiul de discuţiune, mai puţin fidejusorul judiciar (art. 2294 alin. 2 Cod civil) şi fidejusorul unui fidejusor judiciar[40].

Într-o speţă s-a decis că beneficiul de discuţiune nu trebuie propus în faţa Curţii de Conturi cu prilejul verificării gestiunii: ”acest beneficiu se invocă atunci când se urmăreşte încasarea banilor, adică atunci când se execută contractul de garanţie şi, prin urmare, acest beneficiu trebuie propus în faţa instanţei prin care se face urmărirea, fiindcă judecarea unei asemenea chestiuni nu intră în competenţa Curţii de Conturi.”[41]

În cazul în care creditorul îşi are garantată creanţa sa cu ajutorul unor bunuri mobile ale debitorului şi cu fidejusiune nesolidară, în materie de comerţ, creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor, dacă n-a depus nicio diligenţă pentru conservarea şi urmărirea garanţiei şi dacă obiectele s-au înstrăinat astfel din culpa sa.

Chestiunea de a şti dacă fidejusorul a înţeles să se abstragă de la orice solidaritate şi dacă a fost sau nu în culpă creditorul[42], pentru înstrăinarea gajului, sunt chestiuni de fapt, care nu pot forma obiectul unor motive de casare.[43]

Cât priveşte titlurile executorii contra debitorului principal, doctrina[44] şi jurisprudenţa[45] au decis că acestea nu sunt executorii contra fidejusorului, urmând să facă mai întâi discuţiune asupra averii debitorului principal.


[1] Dat fiind faptul că reglementarea oferită de Noul Cod civil nu diferă prea mult față cu vechea reglementare, în cuprinsul prezentei lucrări vom face trimitere și la doctrina și jurisprudența ocazionate de reglementarea oferită de Codul civil de la 1865, în prezent abrogat. A se vedea vedea, pentru vechea reglementare și Florin Ciutacu, ”Garanțiile de executare a obligațiilor. Garanțiile personale și garanțiile reale”, Editura Themis Cart, Slatina, 2006.
[2] S-a decis că: ”Faptul unui codebitor solidar de a constitui un amanet nu poate fi un temei legal pentru a înlătura solidaritatea şi a transforma pe codebitorul solidar în fidejusor (art. 1043, 1652 şi 1685 C. civ.) – Tribunalul regional Braşov, Decizia civilă nr. 335 din 1958, în Legalitatea Populară, nr. 7/1958, p. 116, apud Camil Gall, Niculae Hogaş, ”Repertoriu de practică judiciară. Rezumate ale hotărârilor judecătoreşti”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 213 şi în  I. G. Mihuţă, Al. Lesviodax, ”Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti, pe anii 1952-1969”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970, p. 201.
[3] În cazul solidarităţii, dacă datoria este exigibilă faţă cu toţi codebitorii, adică dacă unii nu s-au obligat cu termen sau sub condiţie sau dacă în asemenea caz termenul şi condiţia nu s-au îndeplinit (ex duobus reis promittendi alius pure, alius in diem vel sub conditione obligari potest; nec impedimento erit dies aut conditio, quo minius ab eo, qui pure obligatus est, petatur – s. n. – Institutionem D. Iustiniani, Liber Tertius, Tit. XVI, De doubus reis stipulandi et promitendi, §2, în Corpus Juris Civilis. Recognoverunt. Brevibusque Adnotationibus Criticis Instructum. Ediderunt D. Albertus et D. Mauritius Fratres Kriegelii. Editio Stereotypa. Pars Prior. Indicem Titt. Corporis Jur. Civ., Institutiones, Digesta, Nec Nos Tabulas Quasdam Synopticas Continens. Impressio Quatuordecima. Novis Curis Emendatior. Institutiones Retractavit Dr. Aem. Herrmann. Lipsiae. Sumtibus Baumgaertneri, 1872, p. 35) sau dacă părţile prin convenţie şi derogare de la lege nu au determinat o ordine particulară de urmărire a debitorilor, ceea ce ele sunt libere a face, creditorul obligaţiei solidare poate, la alegerea sa, să ceară plata, fie pe cale de urmărire, când are un titlu executoriu, fie pe cale de acţiune, în caz contrar, de la debitorul pe care el îl alege (a quo velit: L. 2, Cod, 8, 40, De duobus reis stipulandi et promittendi, apud Dimitrie Alexandresco, ”Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine”, Iaşi, Tipografia Naţională, 1900, vol. VI, pp. 179-180).
[4] A se vedea pentru aceste controverse: doctrina citată în Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, ”Codul civil adnotat cu textul corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1926”, Bucureşti, Editura Librăriei Universala Alcalay & Co., volumul IX, 1934, p. 306, nr.9; Constantin Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, ”Tratat de drept civil român”, Editura Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1929, vol. II, p. 1048; Matei B. Cantacuzino, ”Elementele dreptului civil”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921, nr. 591 (pentru prima opinie); Ambroise Colin, Henry Capitant, Cours élémentaire de Droit civil français, Paris, Libraire Dalloz, 1931, vol. II, vol. II, p. 739; doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 296, nr. 18 (pentru cea de-a doua opinie).
[5] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 306, nr. 7.
[6] Idem, nr. 8; Marcel Planiol, ”Traité élémentaire de Droit civil, vol. II, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence”, 1905, vol. II, p. 751, nota 1.
[7] Pentru inaplicabilitatea art. 1081 şi 1082 C. civ., abrogate în prezent, într-un raport de drept comercial, a se vedea Sentinţa civilă nr. 145 din 16 mai 2001, pronunţată de Tribunalul Dolj, în Cristian Jora, Lucia Uţă, ”Practică judiciară adnotată. Culegere de speţe pe anul 2001”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 144-145.
[8] Efectele punerii în întârziere sunt: 1) de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune-interese moratorii; 2) creditorul este îndreptăţit să ceară daune compensatorii; 3) dacă obligaţia constă în a da un bun individual determinat, riscul se strămută asupra debitorului; 4) la obligaţiile care au ca obiect sume de bani: 1. creditorul nu poate pretinde ca echivalent al prejudiciului decât dobânda legală (în ceea ce priveşte dobânda legală, Decretul nr. 311/1954 privind stabilirea dobânzilor legale, publicat în B. Of. nr. 38 din 9 august 1954, a fost abrogat prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative – publicată în M. Of. nr. 9 din 13 ianuarie 1998; a se vedea însă O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000 privind dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, publicată în M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000, aprobată și modificată prin Legea nr. 356 din 6 iunie 2002, publicată în M. Of. nr. 425 din 18 iunie 2002; a se vedea, de lege lata, Ordonanța nr. 13 din 24 august 2011, publicată în M. Of., Partea I 607 29 august 2011, cu intrare în vigoare la 1 septembrie 2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar); 2. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu; 3. dobânda legală este datorată din ziua cererii de chemare în judecată, simpla notificare nefiind suficientă (a se vedea însă observaţia de la pct. 1).
[9] Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligaţii şi se clasifică astfel:
1. după efectele pe care le produce: a) suspensiv; b) extinctiv; 2. după cum momentul când se va împlini este cunoscut sau necunoscut: a) cert; b) incert; 3. după izvorul său: a) legal; b) judiciar; c) convenţional; 4. în funcţie de persoana ce beneficiază de termen: a) în favoarea creditorului; b) în favoarea debitorului; c) în favoarea ambelor părţi; 5. după modul cum a fost precizat: a) expres; b) tacit. Cf. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, ”Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura ALL, Bucureşti, 1992, pp. 351-352). A se vedea și Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, ”Curs de Drept civil. Obligațiile. Conform Noului Cod civil”, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 597 și urm. S-a decis că: 1. Cel ce a garantat personal plata unei datorii este un debitor subsidiar care răspunde însă direct faţă de creditor în cazul când debitorul principal nu-şi îndeplineşte obligaţia sa (art. 1652 C. civ.); 2. Cel ce a garantat poate fi urmărit după trecerea termenului înăuntrul căruia debitorul principal trebuia să-şi execute obligaţia, iar garantul nu poate opune beneficiul de discuţiune pentru prima dată în recurs (art. 1662, 1663, 1664, 1684 C. civ.); 3. Cel ce a garantat răspunde solidar cu debitorul principal, dacă o dispoziţie legală prevede expres această solidaritate (art. 1041 C. civ., art. 42 C. com.) – I. G. Mihuţă, Al. Lesviodax, ”Repertoriu… pe anii 1952-1969”, op. cit., p. 201.
[10] De pildă: A cumpără un automobil de la B în luna martie pentru a-l folosi când îşi va ridica permisul de conducere auto, eveniment despre care ambele părţi ştiu că se va produce în luna aprilie.
[11] În materie de depozit, depozitarul nefiind remunerat şi neputându-se folosi de lucrul depozitat fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului, este evident că termenul hotărât pentru restituirea depozitului s-a stipulat în interesul creditorului, adică al deponentului.
[12] Termenul poate fi stipulat atât în interesul debitorului cât şi al creditorului (cum este cazul la împrumutul cu dobândă pe termen lung). Cf. D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 120.
[13] Exemplu de termen tacit: debitorul se obligă a construi o casă (aut domum aedificari stipulatus sit – D.Iustiniani, Digestorum seu Pandectarum, Pars Septima, Liber Quadragesimusquintus, Tit. I, De verborum Obligationibus, 73, Pr., în Corpus Juris Civilis, vol. I, p. 823): în asemenea caz, deşi nu s-a stipulat un termen, este evident că numai într-un sezon favorabil se poate îndeplini obligaţia. Se poate întâmpla, deci, ca debitorul unei astfel de obligaţii să renunţe expres (prin contract) sau tot tacit (de pildă, o antrepriză de construcţii începe lucrările la un imobil într-un sezon nefavorabil), aceasta având semnificaţia renunţării la termen.
[14] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 306, nr. 5; M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 751.
[15] Tribunalul din Lyon, Decizia din 11 iulie 1888, citată în Fuzier-Herman, Code civil annoté. Supplement. Art. 1387-2281, Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arrêts, L. Larose, Paris,1903, p. 2346, nr. 3. Cât priveşte renunţarea la termenul e graţie, s-a arătat că o asemenea renunţare nu este valabilă, clauza de renunţare fiind nulă. În acest sens, a se vedea Ion Deleanu, Valentina Deleanu, ”Hotărârea judecătorească”, Editura Servo-Sat, Arad, 1998, p. 28, cu literatura juridică acolo citată (nota 85).
[16] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 306, nr. 6.
[17] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 306, nr. 3; idem, vol. VIII, p. 683, nr. 64. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa franceză: Curtea de Casaţie, Decizia din 3 iulie 1890; Tribunalul Chambery, Decizia din 23 iunie 1887; Tribunalul Orléans, Decizia din 11 august 1893 (toate citate în Fuzier-Herman, op. cit., p. 2346, nr. 1).
[18] D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 125, p. 132; M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 751; George Plastara, ”Curs de Drept civil român pus la curent cu jurisprudenţa, legislaţia pozitivă, noile tendinţe juridice, dreptul comparat şi dreptul provinciilor alipite. vol. VII, Siguranţele personale şi reale”, Bucureşti, Editura Ancora, p.33; doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 306, nr. 4 şi vol. VIII, p. 683, nr. 63.
[19] Tribunalul din Bourges, Decizia din 12 noiembrie 1889, citată în Fuzier-Herman, op. cit., p. 2346, nr. 3.
[20] Simpla stare de încetare a plăţilor nu face pe debitor să piardă beneficiul termenului, dacă el nu a fost declarat în stare de faliment prin hotărâre judecătorească. În acest sens: D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 124; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 670.
[21] Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a, Decizia nr. 205 din 12 nov. 1915 (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. II, p. 583, nr. 3).
[22] D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 127 şi opiniile contrare acolo prezentate.
[23] Aceeaşi situaţie o au şi codebitorii solidari: declararea în stare de faliment sau de deconfitură a unuia dintre ei nu atrage decăderea din beneficiul termenului decât în ce-l priveşte pe el. În acest sens a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 132; doctrina citată în Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, ”Codul civil adnotat cu textul corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1927”, vol. VII, Editura Librăriei Universala Alcalay & Co., Bucureşti, 1931, p. 683, nr. 62.
[24] De pildă, debitorul A constituie o ipotecă în favoarea lui B pe o clădire a sa ori pe terenul său; dacă A demolează clădirea sau taie pădurea pe de pe terenul ipotecat, A va pierde beneficiul termenului (un alt exemplu poate fi acela în care debitorul aduce o schimbare în exploatarea imobilului ipotecat). Dimpotrivă, nu constituie o micşorare a garanţiei constituirea unei servituţi sau a altei ipoteci asupra imobilului ipotecat.
[25] D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 128, p. 129; A. Colin, H. Capitant, op. cit., vol. II, p. 170.
[26] M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 129.
[27] Vom fi în prezenţa cazului fortuit când, de pildă: a. acţiunile unei societăţi comerciale date în gaj au scăzut foarte mult la bursă; b. când debitorul demolează o clădire ipotecată (simpla înstrăinare a imobilului ipotecat nu este o micşorare a garanţiei, deoarece creditorul poate urmări imobilul în mâna terţilor; dacă însă numai o parte din imobil a fost înstrăinată, sau imobilul a fost înstrăinat la mai mulţi cumpărători, asemenea înstrăinare constituie o micşorare a garanţiei, fiindcă pe de o parte, poate rezulta deprecierea imobilului, iar pe de altă parte creditorul este expus a primi plăţi parţiale, terţii putând să delase imobilul, să se lase a fi expropriaţi sau să recurgă la purgarea imobilului). Cf. D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, pp. 129-130.
[28] D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 131.
[29] Este vorba de detenția penală. Constrângerea corporală nu a existat la noi după adoptarea Codului civil de la 1865; însă Codul Andronache Donici o admitea (§16, Capitolul 8: Cel ce nu are chip să plătească datoria sa, nici chezaş nu găseşte, scrie pravila că nu se cuvine mai mult de treizeci de zile să şadă la închisoare, ci de se cuvine, i se pune mai îndelungată vade).
[30] Când fidejusorul a stipulat el însuşi un termen, cauţiunea nu poate fi atinsă prin decăderea debitorului rezultată din faptul său. Decăderea debitorului din beneficiul termenului are influenţă asupra terţului debitor al imobilului ipotecat, deoarece el nu se poate folosi decât de termenul acordat debitorului originar. Pe de altă parte, dacă fidejusorul a pierdut beneficiul termenului, situaţia debitorului nu este influenţată. Pentru instituţia juridică a decăderii în dreptul procesual civil, a se vedea Ioan Leş, ”Sancţiunile procedurale în materie civilă. Nulitatea. Decăderea. Perimarea”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 141 şi urm. A se vedea și Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare în anul 2013.
[31] D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 508.
[32] În vechiul Cod civil acest beneficiu era de domeniul art. 1662, corespunzător art. 2021 C. civ. francez: La caution n’est obligée envers le créancier à le payer qu’à défaut du débiteur, qui doit être préalablement discuté dans ses biens, à moins que la caution n’ait renoncé au bénéfice de discussion, ou à moins qu’elle ne se soit obligée solidairement avec le débiteur; auquell cas l’effet de son engagement se règle par les principes qui ont été établis pour les dettes solidaires. Cu privire la constituţionalitatea art. 1662 teza a doua, Curtea Constituţională s-a pronunţat afirmativ, prin Decizia nr. 42 din 3 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 182 din 3 martie 2004 (reprodusă, în rezumat, în Curierul judiciar, nr. 4/2004, p. 60).
[33] S-a decis că: ”Renunţarea fidejusorului la beneficiul de discuţiune a averii debitorului principal în vederea achitării datoriei garantate, prin neridicarea acestei excepţii în faţa instanţei de fond, atrage obligaţia acestuia la plata imediată a datoriei, neachitată la scadenţă de către debitorul principal” – Tribunalul regional Oltenia, colegiul III, Decizia nr. 3081/1958, în ”Legalitatea Populară”, nr. 4/1959, p. 105, apud C. Gall, N. Hogaş, op. cit., p. 110 şi I. G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu”… pe anii 1952-1969”, op. cit., p. 201. A se vedea şi Curtea de Apel Ploieşti, Decizia nr. 545 din 18 februarie 2000 a Secţiei comerciale şi de contencios administrativ, în Belu Magdo Mona-Lisa, ”Culegere de practică judiciară în materie civilă a Curţii de Apel Ploieşti pe anul 2000”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 192-194 şi în ”Revista de drept comercial”, nr. 10/2003, pp. 236-237. Aceste hotărâri judecătorești sunt pe deplin valabile și pentru actula reglementare a Codului civil – art. 2294 alin. (1), supracitat.
[34] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 307, nr. 20.
[35] Idem, nr. 21. În acelaşi sens: Tribunalul din Paris, Decizia din 5 februarie 1892; Curtea de Casaţie, Decizia din 21 decembrie 1897, citate în Fuzier-Herman, op. cit., p. 2346, nr. 6, respectiv nr. 5. S-a mai decis că: ”În materie de acţiune pauliană îndreptată contra fidejusorului, discuţiunea bunurilor debitorului principal nu poate fi cerută, dacă insolvabilitatea acestuia din urmă este notorie” – Curtea de Casaţie franceză, Secţia civilă, decizia din 4 aprilie 1973, citată în Code civil, Dalloz, 1988-1989, p. 1395, nr. 2 de sub art. 2021.
[36] Citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 307, nr. 19.
[37] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a, Decizia nr. 88 din 11 aprilie 1877; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I, decizia nr. 380 din 25 noiembrie 1881 (citate în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p. 118, nr.1). În acelaşi sens, a se vedea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, Decizia nr. 110, din 6 aprilie 1882 (Idem, p. 119, nr. 4).
[38] S-a decis că: ”Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune nu se acordă cauţiunii reale, în lipsă de stipulaţie contrarie” – Curtea de Casaţie franceză, Secţia civilă, Decizia din 6 martie 1979 şi Decizia din 21 iunie 1978, citate în Code civil, Dalloz, 1988-1989, p. 1395, nr. 1 de sub art. 2021.
[39] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 307, nr. 14, nr. 15.
[40] Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, ”Curs de Drept civil. Obligațiile”, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 584.
[41] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I, Decizie din 1902, citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p.119, nr. 6. În ceea ce priveşte competenţele Curţii de Conturi, a se vedea Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în M. Of. nr. 224 din 9 septembrie 1992, republicată în M. Of. nr. 116 din 16 martie 2000, cu modificările ulterioare. Pentru comentarii, a se vedea: Dan Drosu Şaguna, ”Drept financiar şi fiscal”, vol. I, op.cit., p.313 şi urm.; Ioan Condor, ”Drept financiar român. Partea I. Evoluţie. Noţiuni generale. Sistemul bugetelor publice, Regia Autonomă Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000; Ioan Gliga, ”Drept financiar”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998; Petre Lăzăroiu, ”Curs de drept financiar şi bancar”, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 2001; Pentru dreptul francez în materie, a se vedea: Code général des impots, Dalloz, 1990; B. Magliulo, P. Valtriani, ”Le budget de l’état”, Editura Hatier, Paris, 1985; Joseph Garnier, ”Traité de Finances”, ediţia a IV, Paris, Garnier Fréres, Guillaumin et Cie, 1883; M. et A. Méliot, ”Dictionnaire financier international. Théorique et pratique. Guide financier pour tous les pays”, ediţia a IV-a, Berger-Levrault, Éditeurs, Paris, Nancy, 1912. Pentru dreptul american, a se vedea Julian Walmsley, ”Dictionary of international finance”, ediţia a II-a, John Wiley & Sons, New York, 1985.
[42] A se vedea şi Adrian Man, Sergiu Golub, ”Culpa creditorului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Pentru noţiunea de culpa lata a se vedea şi Tiberiu Dianu, ”Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte. Sinteză judiciară privind raportul de cauzalitate”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 40.
[43] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, Decizia nr. 154 din 1920 (a se vedea doctrina citată în C.Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, pp. 119-120, nr. 8).
[44] Citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 306, nr. 11 şi opinia contrară la nr. 10.
[45] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, Decizia nr. 276 din 14 iunie 1878 (idem, vol. IV, p. 119, nr. 2).


Avocat dr. Florin Ciutacu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate