Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Completul de apel în materie penală – modificare legislativă. Dispoziție tranzitorie
30.07.2018 | Andrei ZARAFIU, Radu SLĂVOIU

JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Zarafiu

Andrei Zarafiu

Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

Intrarea în vigoare, la data de 23.07.2018, a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a adus o modificare importantă în privința compunerii completelor de apel la nivelul curților de apel.

Astfel, anterior modificării, judecarea apelurilor se desfășura la aceste instanțe în complet de 2 judecători. Această regulă a fost abrogată, art. I pct. 30 din Legea nr. 207/2018 stabilind că ”apelurile și recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel”.

Prin urmare, în materie penală, pentru judecarea apelurilor care intră în competența curților de apel se trece de la un complet format din 2 judecători la un complet format din 3 judecători.

Întrucât este vorba despre o situație tranzitorie, legiuitorul a considerat de cuviință să o reglementeze în mod explicit. Norma tranzitorie se regăsește la art. IV din Legea nr. 207/2018, care arată: ”Dispozițiile prezentei legi privind judecarea apelurilor în complet de 3 judecători se aplică cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a prezentei legi”.

Această dispoziție tranzitorie instituie o situație de ultractivitate a legii procesuale vechi. Astfel, pentru cauzele înregistrate pe rolul instanțelor până la data de 22.07.2018 inclusiv, curțile de apel, atunci când sunt instanțe competente să judece apeluri, o vor face în complet de 2 judecători, conform vechii reglementări, care se va aplica chiar dacă a ieșit din vigoare. Apelurile vor fi judecate în complet de 3 judecători numai în cauzele înregistrate pe rolul instanțelor începând cu data de 23.07.2018.

Instituirea acestei dispoziții tranzitorii reprezintă o decizie corectă din partea legiuitorului, rațiunea fiind că, în lipsa ei, ar fi fost necesară modificarea imediată a compunerii completelor de apel, prin trecerea de la 2 la 3 judecători, conform principiului tempus regit actum, statuat prin art. 13 alin. (1) C.p.p. O asemenea situație ar fi avut ca efect direct obligativitatea reluării cercetării judecătorești și a dezbaterilor în apel, având în vedere dispozițiile art. 354 alin. (3) CPP, dar și jurisprudența CEDO în cauzele Mellors, Beraru, Cutean. Consecința previzibilă ar fi fost prelungirea duratei procesului.

Dincolo însă de utilitatea incontestabilă a normei tranzitorii, indentificăm totuși o problemă de interpretare a dispozițiilor art. IV din Legea nr. 207/2018, cu consecințe asupra modului în care acestea vor fi aplicate în practică.

Chestiunea juridică privește înțelesul ce trebuie atribuit sintagmei ”cauze înregistrate pe rolul instanțelor”. Această sintagmă pune în discuție două aspecte:

(1) termenul ”cauză” trebuie interpretat în sensul restrâns de ”apel” sau în sensul larg de ”dosar penal”?

Lămurirea acestui aspect într-un sens sau în celălalt are un impact determinant, deoarece, în ipoteza în care prin ”cauză” înțelegem ”apel”, consecința este compunerea completului din 3 judecători în dosarele în care apelurile au fost înregistrate după data de 23.07.2018. În schimb, dacă sensul ”cauzei” este acela de ”dosar penal”, va trebui să avem în vedere momentul transferului ”cauzei” de pe rolul organelor de urmărire penală pe rolul instanței, adică momentul înregistrării la instanța competentă să judece în primă instanță.

Prin urmare, se pune întrebarea care este momentul de referință ce trebuie avut în vedere pentru a determina incidența dispozițiilor art. IV din Legea nr. 207/2018 – momentul înregistrării apelului sau momentul înregistrării dosarului la prima instanță?

(2) subsecvent, dacă răspunsul la întrebarea anterioară este cel privitor la prima instanță, se pune și problema dacă prin ”cauză înregistrată pe rolul instanței” trebuie avut în vedere momentul la care se declanșează procedura de cameră preliminară sau momentul la care, după desfășurarea camerei preliminare, s-a dispus în mod definitiv începerea judecății în primă instanță?  

Importanța modului de rezolvare a celor două probleme ridicate este subliniată și de consecințele procesuale pe care le implică, știut fiind că nerespectarea dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecată atrage întotdeauna sancțiunea nulității absolute, prevăzută la art. 281 alin. (1) lit. a) CPP, și aceasta indiferent dacă numărul de judecători este mai mare sau mai mic decât cel prevăzut de lege și indiferent dacă neregularitatea vizează completul de primă instanță sau pe cel de apel. Importanța problemelor este accentuată de împrejurarea că suntem în prezența unei chestiuni de compunere a completului de apel, a cărei greșită rezolvare dă naștere unui motiv de contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, prevăzut art. 426 lit. d) C.p.p.

(1) Cu privire la înțelesul ce trebuie atribuit termenului ”cauză” în accepțiunea art. IV din Legea nr. 207/2018, la prima vedere suntem tentați să considerăm că momentul de referință este cel al înregistrării cererii de apel la instanță, în condițiile art. 413 C.p.p.

Această interpretare pare a fi susținută de împrejurarea că dispozițiile art. I pct. 30 din Legea nr. 207/2018 modifică regulile de compunere a completului de apel, neavând nicio influență asupra compunerii completului care judecă în primă instanță. Prin urmare, pentru ipoteza în care, la data de 23.07.2018, o cauză penală se află în primă instanță pe rolul unei judecătorii sau al unui tribunal, compunerea viitoare a completului care va judeca apelul nu prezintă nicio importanță. Fie că se va constitui un complet de 2 judecători, fie un complet de 3 judecători, rațiunea respectării nemijlocirii judecății și a evitării întârzierilor în rezolvarea definitivă a dosarului – rațiune care, după cum am arătat anterior, stă la baza dispoziției tranzitorii din art. IV din Legea nr. 207/2018 – nu are aplicabilitate, deoarece nu se va produce nicio modificare în compunerea completului de apel pe parcursul judecării apelului. Completul de apel se va constitui încă de la început în compunerea acceptată și va judeca apelul cu respectarea principiului continuității, nefiind nevoit să recurgă nici la reluarea cercetării judecătorești și nici a dezbaterilor.

Nu se poate susține, în ipoteza de mai sus, nici că există riscul supunerii părților unei situații de imprevizibilitate ce ar deriva din modificarea legislativă, tocmai pentru că se cunoaște încă de la început care este numărul de judecători care va judeca respectiva cauză atât în primă instanță cât și în apel.

De asemenea, se poate argumenta că o altă interpretare complică inutil și pe termen lung modul în care trebuie să se constituie completele de apel la nivelul curților de apel. Dacă nu acceptăm că prin ”cauză”, în sensul art. IV din Legea nr. 207/2018, se are în vedere momentul înregistrării cererii de apel, ci considerăm că este vorba despre momentul înregistrării dosarului la prima instanță, vom ajunge la situația în care vor coexista la curțile de apel, timp de câțiva ani, atât completuri de apel de 2 judecători, cât și completuri de apel de 3 judecători. Spre exemplu, dacă procurorul a emis rechizitoriul și dosarul a fost înregistrat la un tribunal la data de 20.07.2018, iar judecata în primă instanță durează 3 ani și motivarea sentinței încă 6 luni, efectul este că la curtea de apel va trebui să existe complet de 2 judecători și în anul 2022. În același timp vor exista, însă, și completele de apel de 3 judecători, pentru cauzele înregistrate pe rolul judecătoriilor și tribunalelor începând cu data de 23.07.2018.

Totuși, opinia noastră este în sensul că prin ”cauză înregistră pe rolul instanței” trebuie să avem în vedere prima instanță de judecată, și nu instanța de apel.

Susținem aceasta cu mai multe argumente.

În primul rând, în cuprinsul art. IV din Legea nr. 207/2018 legiuitorul a utilizat termenul de ”cauză” fără a-l defini. Nu există așadar o interpretare oficială în materie. Prin urmare, accepțiunea noțiunii este cea generală care se desprinde din ansamblul normelor procesual penale.

Codul de procedură penală operează uneori cu noțiunea de ”proces penal”, iar în numeroase situații folosește termenul de ”cauză penală” sau, mai simplu, ”cauză”. Fundamentele conceptuale se regăsesc în chiar art. 1 alin. (1) CPP, care arată: ”normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal (s.n.) şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală (s.n.)”.

La nivel doctrinar, distincția între ”proces penal” și ”cauză penală” a fost explicată pornind de la cele două paliere în care poate fi abordat conceptul de ”proces”. ”În acest sens, strict noțiunea de proces penal se confundă cu obiectul material și juridic asupra căruia poartă, și anume cauza penală”[1]. ”Numai că, în sens larg, prin noțiunea de proces penal este desemnată și activitatea, reglementată de lege, desfășurată și în alte proceduri judiciare, în legătură cu o cauză penală. […] Sintetizând, prin raportare și la dispozițiile art. 1 alin. (1) C.p.p., procesul penal cuprinde activitatea prescrisă de lege și desfășurată într-o sau în legătură cu o cauză penală […]. Atât activitatea desfășurată într-o cauză penală (procesul penal în sens strict), cât și activitatea desfășurată în legătură cu o cauză penală (procesul penal în sens larg) sunt circumscrise unui scop general […]. Procesul penal în sens strict (activitatea desfășurată într-o cauză penală) are și un scop specific. Acesta este prevăzut de dispozițiile art. 8 C.p.p. […]. Prin soluționarea unei cauze penale, prin stabilirea sau nu a vinovăției celui față de care s-a exercitat activitatea procesuală se înfăptuiește justiția penală”[2].

Atunci când utilizează termenul de ”cauză”, Codul de procedură penală îi atribuie, de cele mai multe ori, sensul generic de ”dosar penal” privit ca un ansamblu unitar pe parcursul întregului proces. Concepția nu este cea a mai multor cauze pe măsură ce același proces trece prin faze diferite, ci a unei singure cauze care, în dinamica sa procesuală, se poate afla în mai multe etape succesive. Cu alte cuvinte, nu există o ”cauză” în urmărire penală, care să se transforme într-o ”altă cauză” în judecata la primă instanță și apoi într-o cauză ”diferită” în apel, sau, eventual, într-o ”nouă cauză” în rejudecarea de către prima instanță, ci este ”aceeași” cauză ce parcurge succesiv diverse faze și stadii procesuale. Câteva exemple concrete sunt elocvente:

– art. 27 alin. (7) C.p.p. – ”În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în fața instanței civile se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanța a cauzei penale (s.n.), dar nu mai mult de un an” – deci, nu până la rezolvarea acelei cauze (unică, nu alta) în apel;

– art. 56 alin. (6) C.p.p. – ”Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță (s.n.) cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel” – așadar, nu procurorul de la parchetul corespunzător instanței care judecă acea cauză (unică, nu alta) în apel;

– art. 64 alin. (3) – ”Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac (s.n.) sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii” – prin urmare, în calea de atac este vorba despre aceeași cauză;

– art. 64 alin. (4) – ”Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac (s.n.)”;

– art. 64 alin. (5) – ”Judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac (s.n.)”;

– art. 65 alin. (4) – ”Procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în aceeași cauză, să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanță și în căile de atac (s.n.)”;

– art. 238 alin. (3) – ”Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății (s.n.), se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate” – este vorba despre aceeași cauză în cursul tuturor fazelor procesuale

– art. 329 alin. (2) – ”Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaților, se trimit instanței competente să judece cauza în fond (s.n.)” – deci, nu se trimit instanței competente să judece acea cauză (unică, nu alta) în apel;

– art. 334 alin. (1) – ”Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei (s.n.) la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b)” – deci, a restituit acea cauză (unică, nu alta) la parchet;

– art. 343 – ”Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data   înregistrării cauzei (s.n.) la instanță” – deci, cauza care se înregistrează la instanță este cea în care s-a efectuat anterior urmărirea penală, nu una nouă;

– art. 346 alin. (5) – ”Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei (s.n.)” – așadar, cauza care se va judeca în fond, fie în primă instanță fie în apel, este aceeași cauză care a parcurs faza camerei preliminare

– art. 458 alin. (1) – ”Competență să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță (s.n.)” – deci, nu instanța care a judecat acea cauză în apel

– art. 467 alin. (1) – ”Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă și se adresează instanței care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanță, fie în apel (s.n.)”

– art. 529 – ”Competentă să se pronunțe asupra reabilitării judecătorești este fie instanța care a judecat în prima instanță cauza (s.n.) în care s-a pronunțat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate” – deci, nu instanța care a judecat acea cauză în apel.

Din toate aceste dispoziții rezultă cu claritate că legiuitorul nu utilizează noțiunea de ”cauză” doar prin raportare la o anumită fază procesuală sau la un anumit stadiu procesual, ci prin raportare la întregul proces penal.

Aceeași concepție a fost abordată și de Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a CPP. Astfel, art. 5 stabilește: ”(1) Cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competența organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluționate potrivit acesteia, cu excepția cauzelor de competența parchetelor militare și a secțiilor militare din cadrul parchetelor competente. (2) Sesizarea instanței în cauzele prevăzute la alin. (1) se va face potrivit normelor de competență din legea nouă”. Este evident că alin. (2) indică expres modalitatea în care se va realiza sesizarea instanţei (deci trecerea procesului într-o etapă ulterioară), dar în aceeaşi cauză. Tot astfel, art. 6 arată: ”(1) Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrarii în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluționează de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. (2) În situația prevăzută la alin. (1) instanța pe rolul căreia se află cauza (s.n.) o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală, ori, după caz, o declină în favoarea instanței competente”. Se poate lesne observa că alin. (2) indică sensul regresiv al activității judiciare (prin trimiterea la judecătorul de cameră preliminară pentru parcurgerea procedurii de cameră preliminară), care se  realizează în aceeaşi cauză.

Desigur, există și situații în care legislația procesual penală pare să fi atribuit sintagmei un înțeles diferit, dar acestea sunt extrem de rare și se circumscriu unor rațiuni punctuale și particulare, care nu sunt în măsură să modifice concepția generală de redactare. De pildă, art. 420 alin. (8) are următoarea formulare: ”Instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel”, din care s-ar putea deduce – cel puțin gramatical – că ”dosarul cauzei” (din primă instanță) constituie altceva decât dosarul din ”fața instanței de apel”. În realitate, sensul normei este cu totul altul, acela că instanța de apel are posibilitatea de a readministra probele de la prima instanță și de a administra și probe noi, de care va ține seama la deliberare, iar nu de a sugera că în apel există o altă cauză decât în primă instanță.

Un al doilea argument la care înțelegem să ne oprim ține de tehnica de redactare a dispozițiilor art. IV din Legea nr. 207/2018. Logica noastră este simplă: dacă legiuitorul ar fi dorit să se refere la momentul înregistrării cererii de apel, ar fi putut să o spună explicit. Norma tranzitorie ar fi arătat astfel: ”Dispozițiile prezentei legi privind judecarea apelurilor în complet de 3 judecători se aplică apelurilor (s.n. – nu cauzelor) înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a prezentei legi”. Construcția frazeologică nu ar fi fost cu nimic afectată (mai mult chiar…s-ar fi evitat cacofonia actuală). Dacă însă legiuitorul nu a apelat la un atare text, deducem că nu aceasta a fost soluția normativă pe care a dorit-o.

Ultimul considerent pe care înțelegem să-l invocăm ține de similitudinea situației actuale din materie penală cu cele apărute, pe de o parte, la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 (”Legea micii reforme”), iar pe de altă parte, la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă.

Astfel, dispozițiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 stabileau că: ”Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, dispozițiile referitoare la competența instanțelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificări și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanțele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi (s.n.)”. În doctrină s-a explicat (și practica a adoptat această opinie) că: ”În interpretarea acestor dispoziții tranzitorii, având în vedere faptul că în aceeași cauză penală pot fi sesizate în grade de jurisdicție diferite mai multe instanțe (prima instanță a fondului, instanța de apel, de recurs sau de rejudecare), aplicarea noilor norme de competență referitoare la judecată ar trebui raportată numai la cauzele cu care instanțele au fost sesizate în primă instanță (s.n.) după intrarea în vigoare a prezentei legi, nu (s.n.) și la cauzele cu care instanțele au fost sesizate în apel sau în recurs după acest moment, deși legea este neclară în acest sens. Spre exemplu, dacă o judecătorie sesizată sub imperiul vechii legi pronunța, după data de 24 noiembrie (s.n. – data la care a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010), o hotărâre de trimitere a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, recursul declarat împotriva acestei hotărâri ar trebui judecat de tribunal (potrivit normelor de competență anterioare), și nu de curtea de apel (potrivit normelor de competență actuale), întrucât competența se câștigă la data sesizării inițiale și nu la data sesizării suplimentare sau complementare (s.n.)”[3].

Pe de altă parte, în materie procesual civilă, art. 24 C.p.c. prevede că ”dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”. De asemenea, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: „(1) Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată”.

După cum se poate observa, normele procesual civile operează cu noțiunea de ”proces” și, respectiv, cu cea de ”executare silită”. Ambele au fost însă înțelese ca fiind începute în raport de momentul cererii de chemare în judecată și, respectiv, de începere a executării silite, iar nu fragmentat în funcție de momentul exercitării diverselor căi de atac. De altfel, dispozițiile art. 192 alin. (2) C.p.c. arată că: ”Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanță, în condițiile legii”, fiind plasate în Cartea I, Titlul I – ”Procedura în fața primei instanțe” (s.n.).

În doctrina de specialitate s-a arătat de asemenea că: ”Referindu-se, în mod distinct, la „procesele” și la “executările silite” începute după intrarea în vigoare a N.c.p.c., această normă pare a admite interpretarea potrivit căreia deși executarea silită a început anterior datei de 15.02.2013, o contestație la executare ori, spre exemplu, o cerere de întoarcere a executării silite, formulată după intrarea în vigoare a N.c.p.c., ar fi un „proces” nou, supus legii noi. Această soluție nu poate fi însă primită. […] După cum se știe însă, procesul civil este alcătuit din două faze, judecata (cognitio) și executarea silită (executio), complementare, dar în același timp autonome. […] Ca urmare, stabilirea legii aplicabile se va face pentru fiecare fază a procesului civil în parte, însă, odată stabilită, va guverna respectiva fază, în integralitatea sa (s.n.). În cazul judecății, va fi aplicabilă (exclusiv!) legea în vigoare la data înregistrării cererii la instanță (cf. art. 192 alin. 2 N.c.p.c) (s.n.), ori, după caz, la data depunerii cererii la poștă, unități militare sau locuri de deținere (art. 3 alin. 2 din Legea nr. 76/2012). În cazul executării silite, va fi aplicabilă (exclusiv!) legea în vigoare la data depunerii cererii de executare silită la executorul judecătoresc, concluzie care se impune, prin raportare la dispozițiile art. 622 alin. (2) N.c.p.c., din care rezultă că executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare. […] În măsura în care executarea silită a început sub imperiul legii vechi, aceasta va fi aplicabilă tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, inclusiv – și aceasta este cea mai importantă precizare – tuturor procedurilor judiciare incidente, ocazionate de respectiva executare silită, precum contestațiile la executare. […] Mai mult, soluția aplicării legii vechi trebuie generalizată pentru toate cererile formulate în cadrul și în legătură cu o executare silită, chiar dacă în legătură cu aceste cereri se constituie un dosar nou după intrarea în vigoare a N.c.p.c. Chiar dacă sistemul informatic ECRIS ar considera dosarul ca fiind unul formulat potrivit N.c.p.c, prin raportare la criteriul – ușor verificabil de către un sistem informatic – al datei înregistrării, judecătorul cauzei este, desigur, singurul în drept și în măsură să determine legea aplicabilă în mod real respectivei cereri. Cu alte cuvinte, nu trebuie confundate noțiunile de „proces”, respectiv de „executare silită”, cu aceea de „dosar”. […] În concluzie, pentru toate executările începute anterior intrării în vigoare a noului cod, legea veche va guverna (s.n.) atât regulile după care se va stabili legalitatea sau nelegalitatea actelor de executare contestate, cât şi regulile de procedură: competenţa instanţei, calitatea părților, forma cererii de chemare în judecată, înregistrarea acesteia la instanţă (nu se vor aplica dispoziţiile art. 200 si 201 NCPC), regulile privind suspendarea judecăţii (inclusiv modul de calcul al cauţiunii), forma hotărârii judecătoreşti şi căile de atac susceptibile de a fi exercitate (s.n.)”[4].

Luând în considerare argumentele mai sus expuse, apreciem că o corectă aplicare a dispozițiilor art. IV din Legea nr. 207/2018 impune ca, în cauzele penale care au fost înregistrate la prima instanță până la data de 22.07.2018 inclusiv, apelurile să fie judecate în completuri de 2 judecători, conform legii vechi, chiar dacă exercitarea căii de atac s-a produs după această dată. Considerăm că această soluție este valabilă și în ipoteza în care, într-o astfel de cauză, curtea de apel admite apelul și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță (chiar după data de 22.07.2018), iar sentința dată în urma rejudecării este atacată cu apel (completul care judecă acest apel urmând a fi compus tot din 2 judecători, conform legii vechi).

(2) Cu privire la întrebarea dacă momentul de referință este cel la care se declanșează procedura de cameră preliminară sau cel la care, după desfășurarea camerei preliminare, s-a dispus în mod definitiv începerea judecății în primă instanță, apreciem în primul sens.

Dispozițiile art. IV din Legea nr. 207/2018 se referă la înregistrarea cauzei pe rolul ”instanței”. Codul de procedură penală folosește acest termen atribuindu-i semnificații diferite. Uneori îl asociază cu faza de judecată, spre a marca deosebire față de procedura camerei preliminare, pe care nu o desfășoară instanța, ci judecătorul de cameră preliminară – spre exemplu, în art. 3 alin. (6)-(7), art. 30, art. 203 alin. (2), (3) și (6), art. 206, art. 208, art. 238 alin. (1)-(2), art. 349, art. 351, art. 354, art. 362.

Alteori, noțiunea de instanță este utilizată în sensul larg de organ al statului în cadrul căruia activează și își exercită atribuțiile judecătorii. În acest sens, spre exemplu, art. 328 CPP arată că ”rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecată (s.n.)”, iar art. 343 stabilește că ”durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță (s.n.)”. În niciuna dintre aceste situații nu este avută în vedere distincția judecător de cameră preliminară – instanță în fața căreia se derulează faza de judecată. De altfel, este elocvent și faptul că, potrivit art. 54 CPP, ”judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței (s.n.) […]” exercită atribuțiile pe care legea i le conferă.

În opinia noastră, momentul de referință pentru determinarea cauzelor în care completurile de apel vor fi formate din 2 judecători este cel al înregistrării cauzei în vederea declanșării procedurii de cameră preliminară și nu cel la care judecătorul de cameră preliminară dispune, prin încheiere definitivă, începerea judecății[5].


[1] N. Volonciu, ”Tratat de procedură penală. Partea generală”, vol. I, Ed. Paideia, București, 1997, ediția a III-a, p. 15.
[2] A. Zarafiu, ”Procedură penală. Partea generală. Partea specială”, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 4-5.
[3] A. Zarafiu, ”Legea nr. 202/2010. Procedură penală. Comentarii și soluții”, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 162. Autorul a explicat, în același timp, și incorectitudinea soluției prevăzute la art. XXIV alin. (3) din Legea nr. 202/2010 – care prevedea că: ”În caz de desființare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi (s.n. – legea nouă) privitoare la competență sunt aplicabile” – arătând că: ”În considerarea garanțiilor procesuale pe care le implică dreptul la un proces echitabil și a cerințelor predictibilității legii, atât competența, cât și gradele de jurisdicție trebuie cunoscute, deci câștigate definitiv, la momentul sesizării inițiale (s.n.). Modificarea acestora în timpul desfășurării procesului nu este permisă. Or, trimiterea cauzei spre rejudecare nu declanșează un nou proces penal, ci reprezintă reluarea activității judiciare în aceeași cauză penală (s.n.), dar într-un nou ciclu procesual, hotărârea de trimitere având natura unui act de sesizare complementar”. Apreciem că aceste argumente sunt valabile și pentru situația generată de art. IV din Legea nr. 207/2018, astfel că, în ipoteza în care cauza a fost înregistrată la prima instanță anterior datei de 23.07.2018, iar ulterior acestei date curtea de apel admite apelul, desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță, apelul împotriva sentinței date în rejudecare va trebui soluționat de curtea de apel tot în complet de 2 judecători, potrivit legii vechi. Aceasta întrucât, pe de o parte, nu suntem în prezența unei noi cauze, ci a cauzei înregistrate pe rolul instanțelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, iar pe de altă parte Legea nr. 207/2018 (spre deosebire de Legea nr. 202/2010) nu conține nicio dispoziție care să reglementeze în mod derogatoriu o atare situație.
[4] Gh. L. Zidaru, Tr. C. Briciu, ”Observații privind unele dispoziții de drept tranzitoriu și de punere în aplicare a NCPC”.  În același sens: Tr. C. Briciu, V. M. Ciobanu, ”Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC.”
[5] Evident, problema se pune numai în situația sesizării instanței prin rechizitoriu. În ipoteza sesizării prin acord de recunoaștere a vinovăției sau ca efect al admiterii plângerii împotriva soluției de clasare în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) CPP, dispozițiile art. IV din Legea nr. 207/2018 nu ridică probleme de interpretare din această perspectivă, întrucât faza camerei preliminare lipsește.


Conf. univ. dr. Andrei Zarafiu
Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Drept

Asist. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.