Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Întrebare preliminară cu privire la cerințele minime privind condițiile de detenție din România pentru executarea unui mandat european. UPDATE: Hotărârea CJUE (Marea Cameră)
24.10.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL

Secţiuni: CJUE, Drept penal, Dreptul Uniunii Europene
JURIDICE - In Law We Trust
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

24 octombrie 2019: Curtea, Marea Cameră, a declarat în data de 15 otombrie 2019 următoarele:

„Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, coroborat cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie să fie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare dispune de elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate ale condițiilor de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, aceasta trebuie, pentru a aprecia dacă există motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării sale în acest stat membru, persoana care face obiectul unui mandat european de arestare va fi expusă unui risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul acestui articol 4, să țină seama de ansamblul aspectelor materiale relevante ale condițiilor de detenție în care urmează în mod concret să fie încarcerată această persoană, precum spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut într‑o celulă a acestui penitenciar, condițiile sanitare, precum și întinderea libertății de mișcare a deținutului în cadrul penitenciarului respectiv. Această apreciere nu se limitează la controlul insuficiențelor vădite. În vederea unei astfel de aprecieri, autoritatea judiciară de executare trebuie să solicite autorității judiciare emitente informațiile pe care le consideră necesare și trebuie să se bazeze, în principiu, pe asigurările furnizate de această din urmă autoritate, în lipsa unor elemente precise care să permită să se considere că condițiile de detenție încalcă articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale.

În ceea ce privește, mai precis, spațiul personal disponibil pentru fiecare deținut, autoritatea judiciară de executare trebuie, dată fiind lipsa, în prezent, a unor norme minime în această privință în dreptul Uniunii, să țină seama de cerințele minime care decurg din articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, astfel cum este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Deși, pentru calculul acestui spațiu disponibil, spațiul ocupat de infrastructurile sanitare nu trebuie să fie luat în considerare, acest calcul trebuie să includă spațiul ocupat de obiectele de mobilier. Cu toate acestea, deținuții trebuie să păstreze posibilitatea de a se mișca în mod normal în celulă. (notă MMB: Nu prea îmi dau seama ce înseamnă expresia juridică „în mod normal”? Probabil vom afla pe viitor când CJUE va avea posibilitatea să dezvolte noțiunea de „consumator mediu” de penitenciar)

Autoritatea judiciară de executare nu poate înlătura existența unui risc real de tratament inuman sau degradant pentru simplul motiv că persoana în cauză dispune, în statul membru emitent, de o cale de atac care îi permite să conteste condițiile detenției sale sau că există, în acest stat membru, măsuri legislative sau structurale menite să consolideze controlul condițiilor de detenție.

Constatarea de către autoritatea menționată a existenței unor motive serioase și temeinice de a crede că, în urma predării sale statului membru emitent, persoana vizată va fi expusă unui astfel de risc, ca urmare a condițiilor de detenție care predomină în penitenciarul în care urmează în mod concret să fie încarcerată, nu poate fi pusă în balanță, în scopul de a decide o astfel de predare, cu considerații legate de eficacitatea cooperării judiciare în materie penală, precum și de principiile încrederii și recunoașterii reciproce.” (s.n. – M.M.-B.)

:: hotărârea CJUE

***

06 mai 2019: Avocatul general propune Curții următoarea soluție:

„Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, coroborate cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că:

– atunci când autoritatea judiciară de executare dispune de elemente care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind condițiile de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, ea este obligată să evalueze riscul real de tratament inuman sau degradant la care ar fi expusă persoana predată ca urmare a condițiilor sale de detenție în penitenciarul în care este probabil că va fi încarcerată, realizând o apreciere globală a tuturor aspectelor materiale ale detenției care sunt relevante pentru această evaluare;

– autoritatea judiciară de executare trebuie să acorde o importanță deosebită factorului întemeiat pe suprafața minimă a spațiului personal de care va beneficia persoana predată pe durata detenției sale. În lipsa unor norme definite de dreptul Uniunii, acest factor este stabilit prin referire la nivelul definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care nu constituie un nivel absolut;

– la stabilirea suprafeței minime a spațiului personal de care va beneficia persoana predată, autoritatea judiciară de executare trebuie să țină seama de caracterul individual sau colectiv al celulei în care aceasta va fi probabil deținută. Această autoritate trebuie să includă spațiul ocupat de mobilier la sol, însă trebuie să excludă suprafața ocupată de obiectele sanitare;

în cazul în care din informațiile comunicate de statul membru emitent reiese că suprafața minimă a spațiului personal de care va beneficia persoana predată este mai mică sau egală cu 3 m2, autoritatea judiciară de executare trebuie să determine dacă celelalte aspecte materiale ale detenției sunt apte să compenseze în mod adecvat lipsa spațiului personal și să înlăture prezumția de încălcare a articolului 4 din cartă. În special, această autoritate trebuie să aprecieze condițiile referitoare la amenajarea celulei în care va fi deținută persoana predată, caracterul în general decent al serviciilor și al infrastructurilor esențiale ale penitenciarului, precum și aspectele referitoare la libertatea de mișcare și la oferta de activități în afara celulei de care va beneficia aceasta;

– aprecierea acestor diferite aspecte trebuie să țină seama în mod necesar de durata și de amploarea restricției, de tipul de penitenciar în care va fi încarcerată persoana predată, precum și de regimul de executare a pedepsei la care va fi supusă aceasta din urmă;

– autoritatea judiciară de executare poate să ia de asemenea în considerare măsurile legislative și structurale de îmbunătățire a executării pedepselor în statul membru emitent. Totuși, având în vedere domeniul lor de aplicare general, aceste măsuri nu pot compensa, ca atare, riscul real de tratament inuman sau degradant la care ar fi expusă persoana predată ca urmare a condițiilor sale de detenție în penitenciarul respectiv;

– în cadrul aprecierii sale, autoritatea judiciară de executare nu poate efectua o evaluare comparativă între, pe de o parte, necesitatea de a garanta că persoana predată nu va fi supusă niciunui tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă și, pe de altă parte, necesitățile pe care le‑ar impune respectarea principiilor încrederii reciproce și recunoașterii reciproce, precum și menținerea eficacității sistemului european de justiție penală.”

:: concluzii AG

***

07 februarie 2019: În data de 5 februarie 2019 a avut loc ședința publică în această cauză. Părțile care au putut vorbi câte 15 minute neîntrerupt pe rolul Curții de Justiție au fost: avocatul domnului Dorobanțu, Ministerul Public Hamburg, Germania, Irlanda, Spania, Italia, Olanda, Ungaria, România și Comisia Europeană.

Urmează să rezumăm cele susținute (I), întrebările adresate de judecătorul-raportor cu răspunsurile astfel oferite (II), precum și scurtele replici finale (III). Concluziile avocatului general ar urma să fie prezentate în data de 30 aprilie 2019.

I. Rezumat susținerile orale pe rolul Curții de Justiție (este un rezumat, deși am redat în mod cursiv  și astfel se poate avea impresia că aș reda cuvânt cu cuvânt. De asemenea, rezumatul a fost realizat fie din ascultarea în original a pledoariei (pentru limba italiană, spaniolă, română, franceză și engleză), fie din ascultarea în franceză a pledoariei realizate în celelalte limbi (aici inclusiv pentru germană, și aceasta deoarece nu am vrut să mă risc, din cauza terminologiei specifice MEA, din moment ce, spre deosebire de CEDO, CJUE nu pune la dispoziție on-line ulterior nici măcar înregistrarea audio a ședinței pe care oricum o face). Limba de procedură a fost germana, iar întrebările adresate de judecătorul-raportor au fost în franceză. A existat și traducere asigurată în limba română dar mie mi-a fost imposibil să o înțeleg la un standard suficient de mulțumitor și coerent- n.n.)

1.1. Avocatul domnului Dorobanțu

Avocatul și-a început pledoaria în germană trimițând la reglementarea în materie din Germania, dar a fost imediat întrerupt de Președintele Curții, domnul Lenaerts, care a spus, în germană adresându-se avocatului, următoarele: Terminologia pe care o folosiți este eronată deoarece în dreptul Uniunii avem remitere, nu extrădare, și este bine să facem diferența. Cunosc limba germană, iar ceea ce spuneți dumneavoastră e diferit de remitere, dumneavoastră folosind termenul de extrădare.

Avocatul continuă, făcând o expunere a situației de fapt și a hotărârii pilot a CEDO în cauza Rezmiveș și alții împotriva României.

După, se arată că primele două întrebări privesc maniera în care s-ar putea garanta drepturile fundamentale în cazul de față. Din această perspectivă, două lucruri trebuie discutate: dreptul material incident și dreptul procedural incident, adică maniera în care putem stabili că sunt îndeplinite condițiile substanțiale impuse cu privire la detenție.

Se trimite apoi la paragraful 86 din C-216/18 PPU arătându-se că incident este din acest punct de vedere articolul 3 CEDO dar că, pe de altă parte, rezultă că standardul CEDO nu e un automatism, și prin urmare ar trebui să aflăm dacă tradițiile constituționale comune nu ar conferi un standard mai ridicat de protecție, și aceasta având în vedere mai ales jurisprudența în materie a instanțelor din Germania. De aceea, ne putem întreba dacă nu ar trebui să se ofere un standard mai ridicat decât cel garantat de CEDO.

Se arată că în hotărârea C-216/18, la paragraful 78, Curtea arată că predarea nu se poate realiza decât dacă orice risc real este exclus, însă principiile acolo dezvoltate nu sunt adaptate pentru a proteja efectiv o persoană și nici pentru a garanta o aplicare uniformă la nivelul Uniunii Europene a articolului 4 din Carta DFUE.

Avocatul precizează și faptul că fostul Ministru al Justiției din România a făcut afirmații false în fața CEDO, precum chiar acest ministru a afirmat într-un interviu, iar acest aspect arată că informațiile cu privire la condițiile de detenție trebuie să fie furnizate de organisme independente.

Totodată, se arată că instanța de contencios constituțional din Germania a arătat că instanțele de drept comun sunt obligate ex officio să opereze acest control cu privire la respectarea dreptului la demnitate umană în cazul remiterii, și de aceea trebuie să ne întrebăm dacă nu la fel ar trebui să fie și cadrul procedural de verificare al respectivelor condiții.

Pe de altă parte, nu există un cadru procedural european pentru a garanta existența unor condiții de detenție ce satisfac un anume standard, și de aceea Curtea de Justiție trebuie să stabilească pașii procedurali ce trebuie urmați. E posibil, de asemenea, să avem nevoie de un organism independent precum Agenția pentru Drepturi Fundamentale (FRA), dar pentru ca aceasta să poată interveni este nevoie mai întâi de intervenția explicită a legiuitorului european.

De asemenea, avocatul arată că în această procedură nu s-ar fi respectat articolul 48(2) din Carta DFUE, și trimite și la cauza C-204/00, paragr. 92, domnul Dorobanțu nefiind ascultat înainte de predare, aspect ce poate fi verificat inclusiv de către Curtea de Justiție în dosarul trimiterii.

In fine, avocatul arată că aceste condiții minimale ce trebuie satisfăcute privesc:
– dreptul material, ce e format mai ales din jurisprudența CEDO care impune un minim absolut peste care nu se poate trece, CJUE fiind chemată acum să stabilească dacă standardul UE nu poate fi totuși mai ridicat;
– aspecte procedurale aplicabile pentru a se stabili dacă există sau nu o satisfacere a condițiilor minimale referitoare la detenție.

În concluzie, consideră că este necesară realizarea unei examinări totale dar și respectarea dreptului de a fi ascultat apriori oricărei predări spre statul emitent.

1.2. Ministerul Public din Hamburg

Arată că în pledoarie se va concentra pe cea de-a treia întrebare adresată de Curte anterior ședinței orale, și anume dacă CJUE nu ar putea răspunde la trimitere deoarece întrebările ar avea o natură ipotetică având în vedere schimbările cu privire la situația de fapt ce ar fi survenit de la realizarea trimiterii.

Apoi, arată că va folosi termenul de extrădare deoarece aceasta este terminologia folosită de legea germană.

În ceea ce privește situația domnului Dorobanțu, arată că ambele ordonanțe ale instanței de trimitere au fost anulate de către Curtea Constituțională, instanța fiind chemată să se pronunțe cu privire la ilicitatea cererii de remitere. Între timp, însă, mandatul european de predare în vederea procesului a fost înlocuit cu un mandat de extrădare pentru executare, cel din 2016 fiind înlocuit în sistemul SIS cu unul din 2018. Cu toate acestea, faptele reproșate domnului Dorobanțu sunt aceleași. Ca atare, deși s-ar putea considera că apare întrebarea dacă se permite executarea printr-o simplă înlocuire a mandatelor sau trebuie reluată procedura ab initio, totuși situația de fapt nu privește o atare ipoteză, deoarece avem un mancat încă existent, situația fiind diferită de speța Aranayosi unde mandatul european executat fusese anulat fără să fie înlocuit cu un altul. Totodată, trebuie precizat că instanța constituțională germană a anulat pentru că se încălcase obligația de trimitere preliminară, nu din alte motive. De aceea, instanța de trimitere tot va trebui să se pronunțe cu privire la licitatea extrădării iar în situația de fapt actuală nu avem examenul dublei incriminări.

În ceea ce privește faptul specific al judecării in absentia, dreptul procedural penal din România îi conferă domnului Dorobanțu o redeschidere a procesului penal (cf. art. 440 CPP).

In fine, standardele CEDO sub articolul 3 din Convenție sunt standarde minime, iar dacă spațiul din celulă pe cap de deținut este mai mic de 4 metri pătrați, atunci există o prezumție puternic de încălcare a Convenției. Cu toate acestea, s-a arătat și care sunt sunt factorii care permit o răsturnare a acestei prezuții, și aceștia sunt cuprinși inclusiv în Hotărârea C-220/18.

1.3. Germania

Am vorbit cu directorul de serviciu responsabil pentru MEA și l-am întrebat, înainte să vin astăzi aici, dacă are ceva ce ar trebui să transmit Curții.

Mi-a răspuns că și-ar dori ca dumneavoastră să oferiți practicianului 3-4 criterii utile pentru a ști cum să se comporte atunci când trebuie să analizeze dacă se aduce sau nu atingere articolului 4 din Carta DFUE în cazul executării unui astfel de mandat. Și că deși a fost foarte bună hotărârea Căldăraru, urmată apoi și de introducerea unor factori adiacenți și utili în iunie 2018 prin C-220/18, totuși în practică există o suficientă incertitudine.

De altfel, statisticile arată că în 2018 au existat 616 mandate europene refuzate la executare, majoritatea fiind respinse din cauza condițiilor de detenție. Acum, cum putem lupta împotriva unei astfel de situații pe viitor?

O primă soluție ar fi ameliorarea condițiilor de detenție. O a doua soluție ar fi oferirea unor criterii concrete și utile practicienilor iar această procedură oferă ocazia perfectă Curții de Justiție. Ca atare, mi-ar părea rău ca instanța de la Luxembourg să considere că nu are competența de a răspunde deoarece un mandat european a fost între timp înlocuit cu un altul. Reiterez și oral faptul că nu ne aflăm în prezența unei situații ipotetice iar în cererea de trimitere instanța națională a confirmat că trebuie să verifice și acel prim mandat și aceasta deși a fost înlocuit cu un al doilea.

Acum, în ceea ce privește condițiile minime, mă voi concentra pe cerințele CEDO, articolul 3 din Convenție beneficiind de o jurisprudență abundentă în materie. Evident că există posibilitatea și unei interpretări autonome ce poate fi conferită de Curtea de Justiție articolului 4 din Cartă, dar până în prezent Curtea de Justiție a realizat acest lucru doar în acele situații în care nu a reușit să găsească suficientă jurisprudență CEDO care să clarifice o anumită terminologie utilizată și în Carta DFUE.

De asemenea, evident că fiecare stat membru poate alege un standard de protecție cât mai mare posibil. De altfel, în Germania avem condiții minime de detenție complet diferite de cele stabilite de standardul minim CEDO, pentru că nimic nu ne împiedică să avem standarde mai mari și mai decente. Dar nu același lucru se poate spune în cazul în care ne aflăm sub incidența executării unui mandat european. Și aceasta deoarece nu putem impune condițiile minime din Germania drept condiții minime pentru alte state membre, și aici inclusiv România.

Și astfel ajungem la ultima întrebare a instanței și considerăm că demnitatea umană nu poate fi pusă în balanță cu principiile la care instanța face trimitere, și în special cu principiul încrederii reciproce și recunoașterii reciproce.

În concluzie, dacă la începutul pledoarie v-am vorbit despre dorința colegului meu de a avea criterii clare, doresc să precizez acum faptul că știm că în viață, adică în practică, e foarte dificil să le stabilim mai ales dacă e să ne raportăm la jurisprudența CEDO incidentă. Dar da, ar fi mai bine ca instanța de la Luxembourg să încerce să stabilească niște criterii mai clare, dezvoltând astfel unele criterii CEDO, precum cele referitor la spațiul ce ar trebui garantat minim în celulă.

În ceea ce privește observația cu terminologia realizată de Președintele CJUE colegului meu avocat, doresc să precizez că acesta a folosit terminologia corectă precum aceasta este prezentă în legea din Germania, dar e adevărat că ea nu corespunde cu termenul european incident. Ca atare, vă garantez că vom face modificările legislative necesare.

1.4. Irlanda

În cauza ML (C-220/18), Curtea de Justiție a subliniat faptul că este nevoie să se analizeze condițiile actuale în care va fi deținută persoana respectivă, și deci nu o analiză generală sau o analiză cu privire la condițiile de detenție în alte viitoare spații de încarcerare în care ar putea respectiva persoană să fie trimisă ulterior predării.

În prezenta speță, trebuie să analizăm mai întâi care sunt standardele minime impuse cu privire la condițiile de detenție și de asemenea, ce standarde ar trebui folosite atunci când se analizează dacă respectivele standarde de detenție sunt în conformitate cu dreptul Uniunii.

Atât articolul 3 CEDO, cât și articolul 4 CDFUE conțin termeni absoluți și deși la nivelul Uniunii se poate conferi o protecție mai sporită, această nu poate fi inferioară protecției garantate de Convenție. Ca atare, având în vedere art. 52 din Carta DFUE nu se poate considera că în Uniunea Europeană s-ar putea devia vreodată de la standardele minime impuse de Convenție.

Astfel, ca să răspund la prima și a doua întrebare adresată de Curte anterior pledoariei orale, și anume: care sunt sursele normative care ar reflecta aceste standarde la nivelul Uniunii?, Irlanda consideră că acestea sunt: (1) textul articolului 4 din Carta DFUE și (2) jurisprudența CEDO referitoare la articolul 3 din Convenție.

Mai precizez că analiza ce trebuie realizată este una relativă, ce depinde de circumstanțele fiecărei spețe în parte și de aceea chiar CEDO a menționat că nu poate stabili un standard în abstract aplicabil în orice situație de speță ca standard minim. Ca atare, considerăm că nu există o mărime minimă a celulei în funcție de care s-ar putea considera în mod absolut că se încalcă standardul minim, dar jurisprudența CEDO vorbește despre o prezumție puternică de încălcare atunci când spațiul per deținut într-o celulă este mai mic de 4 metri pătrați.

Mai atragem atenția și că regimul de detenție poate reprezenta un factor ce trebuie luat în considerare, iar Curtea de Justiție a stabilit în ML că inclusiv existența posibilității de a contesta legalitatea condițiilor de detenție ar fi și el un factor ce ar trebui luat în considerare din această perspectivă a standardului minim, dar că, pe de altă parte, acesta nu este singurul factor ce ar trebui analizat.

Acum, referitor la întrebarea dacă poate predarea să fie condiționată de executarea doar în anumite condiții de detenție, adică într-o anumită închisoare, considerăm că Decizia-cadru s-ar opune unei astfel de condiționări suplimentare.

De asemenea, considerăm că condițiile de executare ale unui mandat european emis pentru executarea pedepsei sunt diferite de condițiile de executare ale unui mandat european emis în vederea realizării urmării penale și a judecării, și ca atare, dacă scopul fundamental a fost modificat, un mandat nu poate fi înlocuit cu altul în cadrul unei singure proceduri de predare.

1.5. Spania

În ML din 2018, Curtea de Justiție a răspuns în parte la unele dintre întrebări adresate anterior pledoariei orale.

Totodată, suntem de părere că în anumite situații, un mandat european poate fi înlocuit cu un altul, de exemplu atunci când primul a expirat fără a fi executat. Totodată, nu ar trebui uitat de efectul util al acestuia și ca atare, Decizia-cadru ar trebui interpretată ca permițând o astfel de înlocuire precum cea din speță.

De altfel, instanța de trimitere consideră că în continuare trimiterea preliminară este necesară, și având în vedere prezumția de pertinență, Curtea de Justiție ar trebui să declare drept admisibilă această trimitere.

În ceea ce privește sursele normative care ar fi incidente cu privire la condițiile de detenție, considerăm că acestea sunt formate în primul rând de jurisprudența CEDO referitoare la articolul 3 din Convenție, de raporturile CPT, și de alte recomandări ale Consiliului Europei – cu sublinierea faptului că acestea din urmă nu sunt norme imperative. De altfel, atunci când Consiliul Europei observă existența cristalizării unui standard minim la nivel european cu privire la o anumită problematică, dispune realizare unei Convenții spre a fi ratificată de statele semnatare.

Apoi, considerăm că fiecare dintre mandatele emise ar trebui în continuare analizate de către instanța din Germania, dar că dacă ar trebui să se lanseze o nouă procedură de execuție, atunci acestă trimitere preliminară ar trebui declarată drept inadmisibilă.

Spania consideră de asemenea că ar fi dificilă aplicarea jurisprudenței Melloni în cazul de față deoarece nu există un standard minim normativ existent la nivelul Uniunii ce ar fi impus în mod imperativ cu privire la condițiile de detenție.

Totodată, controlul realizat de autoritatea de execuție este diferit de controlul realizate de Curtea de la Strasbourg, din moment ce controlul acesteia se realizează apriori, pe când Curtea de la Strasbourg intervine doar după.

In fine, când va răspunde la această trimitere preliminară, Curtea de Justiție trebuie să se asigure că interpretarea pe care o va oferi va fi suficient de clară pentru instanța națională ca ea să înțeleagă că interpretarea conferită articolului 4 din Carta DFUE – care nu permite nicio derogare – nu poate fi mutată în cazul interpretărilor ce ar fi realizate asupra altor articole din Cartă ce nu găzduiesc totuși drepturi absolute.

1.6. Italia

Guvernul italian a arătat deja în pledoaria scrisă că trebuie să se realizeze o analiză de la caz la caz, și nu una ce privește sistemul la modul general. De aceea, articolul 4 din Cartă nu se opune predării din moment ce statul român a oferit garanții. Ca atare nu se impune un control general, ci doar unul punctual, aspect reliefat și de jurisprudența anterioară a Curții de Justiție.

Există niște condiții minime ce trebuie verificate, dar se pare că în iulie 2018 Curtea de Justiție a oferit oricum răspunsul cu privire la acest aspect, arătând de ce ar trebui să țină cont autoritatea de execuție în cadrul unui astfel de control.

Totodată, chiar principiul încrederii reciproce nu ar putea impune un control general ci doar punctual, Italia dorind să precizeze că oricum nu ar conta doar mărimea celulei, lumina sau temperatura.

De aceea, mărimea celulei trebuie comparată cu regimul de detenție și pus în balanță, altfel spus, putem avea mai puțin de 3 metri pătrați pe cap de deținut dar condiții de detenție mai atenuate.

Ca atare, Italia consideră co prin hotărârea din 2018, Curtea de Justiție a furnizat deja toate criteriile, neputând fi mai minuțios dezvoltate, fiind foarte dificilă o atare dezvoltare, și prin urmare vă solicităm să confirmați indicațiile din 2018.

1.7. Ungaria

Ungaria subliniază că nici decizia-cadru, nici Carta, nu conțin dispoziții concrete imperative cu privire la condițiile minime ce trebuie respectate. Cu toate acestea, statele membre când execută aceste mandate europene trebuie să să asigure că respectivele condiții de detenție respectă drepturile fundamentale.

De aceea, autoritatea judiciară de execuție trebuie să țină cont mai ales de jurisprudența CEDO și tocmai de aceea poate să ceară informații complementare statului emitent.

Cu toate acestea, nu există o competență pentru un control complet ci pentru unul ce ar privi o încălcare manifestă, iar întinderea controlului ar trebui, de asemenea, să depindă de problema expres existentă cu privire la respectivul stat membru emitent.

1.8. Olanda

Atunci când am negociat Decizia-cadru cu privire la mandatul european de arestare nu puteam ști că aceste condiții de detenție vor deveni atât de vitrege, dar din păcate, astăzi aceasta este realitatea.

În ceea ce privește sursele normative, pentru statele membre avem Convenția împotriva Torturii precum și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. CEDO utilizează rapoarte realizate de către CPT și mai există și European Prison Rules – deși acestea nu au forță obligatorie.

Acum, referitor la întrebarea dacă o conformare cu articolul 3 din Convenție reprezintă o respectare automată și a articolului 4 din Cartă, pentru Olanda răspunsul este: DA! deoarece o protecție mai sporită nu ar fi posibilă decât dacă ar exista tradiții constituționale comune în acest sens, dar ele nu există.

Dacă CJUE ar fi de o altă părere, atunci instanța va trebui să aibă grijă ca prin interpretarea oferită să nu se aducă o atingere efectului util al Deciziei-cadru.

În fine, referitor la faptul că primul mandat european a fost înlocuit de un al doilea mandat de predare în vederea execuției, Olanda consideră că primul mandat nu ar mai trebui analizat de către instanța de trimitere, iar aspectul cu privire la procedura ce ar trebui urmată pentru a se analiza numai al doilea mandat, adică dacă s-ar putea continua prezenta procedură sau dacă ar trebui reluată de la început, Olanda consideră că aceste aspecte țin strict de dreptul național incident în Germania.

În concluzie, Olanda e de acord cu Germania în sensul că un răspuns oferit de CJUE ar trebui să fie folositor mai ales practicienilor, iar pentru Olanda jurisprudența CEDO e suficient de clară și concretă însă o precizare suplimentară și din partea Curții de Justiție ar fi utilă.

1.9. România

Pentru început, voi adresa a treia întrebare a Curții și prima întrebare a Avocatului general.

Deși avem două proceduri distincte ce necesită analize separate, considerăm mai mult decât relevante precizările aduse de instanța de trimitere. De altfel, și Parchetul General din Hamburg în calitatea sa de autoritate competentă cu execuția mandatelor a apreciat că nu se opune predării domnului Dorobanțu.

Ca atare, considerăm întrebările ca fiind admisibile.

Apoi, problematica prezentată este una recurentă.

Referitor la primele două întrebări ale Curții, remarcăm că prima întrebare privește analiza ce se realizează în prima etapă și unde trebuie să se aprecieze în concret și precis dacă există riscul real al unui tratament inuman și degradant.

În continuare, constatăm că articolul 4 din Cartă are o formulare identică cu articolul 3 din Convenție și că deși nimic nu împiedică o protecție mai largă, în lipsa totuși a unui drept derivat care să stabilească condiții de detenție minime, aceasta nu ar putea fi conferită fără să se aducă atingere scopului mandatului european. De aceea, statul de executare nu poate impune condiții mai exigente pentru aceleași rațiuni.

Când este vorba de surse normative, CEDO se uită la recomandările CPT, dar ele nu sunt considerate drept absolute din moment ce trebuie să țină cont de circumstanțele fiecărei spețe, CPT fixând doar standarde.

În Muršić v. Croatia, CEDO a spus că nu poate oferi o cifră exactă pentru spațiul ce trebuie asigurat în celulă pentru fiecare deținut, dar că orice spațiu mai mic de 3 metri pătrați instituie o prezumție serioasă de încălcare ce poate totuși fi compensată prin efectele cumulative ce vizează inclusiv regimul de detenție.

Apoi, Guvernul României consideră că jurisprudența CEDO constituie un reper și în a doua etapă a analizei consacrate în Căldăraru și dorim să aducem în acest sens unele precizări suplimentare referitoare la situația domnului Dorobanțu:

Acesta a fost inițial reținut în Constanța în data de 25 iunie 2015 până în 26 iunie 2015 când judecătorul de drepturi și libertăți a respins cererea de arestare. Parchetul a făcut o contestație ce a fost admisă de către Tribunalul Constanța considerându-se că existau suficiente probe cu privire la probabilitatea realizării respectivelor fapte penale și luându-se în considerare și existența unei condamnări anterior pentru fapte similare. Ulterior, în opinia autorităților românești, domnul Dorobanțu s-a sustrat de la arestare dând o adresă de domiciliu unde nu a mai putut fi găsit. A urmat astfel în baza hotărârii de arestare preventivă emiterea unui mandat de arestare.

În ceea ce privește principiul proporționalității menționat în întrebarea adresată de avocatul general, considerăm că acesta nu privește chestiuni referitoare la oportunitatea emiterii unui mandat de arestare. Ne exprimăm îngrijorarea dacă s-ar interpreta altfel, gândindu-ne la riscul de impunitate ce ar putea astfel să apară aducându-se atingere dezideratului unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

Conform legislației române se aplică un dublu test de proporționalitate, respectiv cel prevăzut în Codul de procedură penală și cel prevăzut la art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, fiind un test realizat de judecător în funcție de mai mulți factori.

In fine, în ceea ce privește standardul de protecție, considerăm că articolul 4 din Carta DFE stabilește un standard minim ce este egal cu cel stabilit de CEDO, neputând impune un standard mai ridicat.

1.10. Comisia Europeană

După cele discutate până acum, Comisia Europeană nu se mai îndoiește cu privire la admisibilitatea trimiterii. Ca atare, ne vom concentra pe prima și pe a doua întrebare.

Precizăm că această trimitere pune trei dificultăți.

Prima dificultate este cea a normei, respectiv dată de articolul 4 din Cartă care folosește niște noțiuni nedefinite precum tratament inuman și care necesită aprecieri extrajudiciare, adică psihologice, etice și fizice. Cu toate acestea, ne aflăm în prezența unor noțiuni juridice care necesită o interpretare tot juridică.

A doua dificultate este una ce ține de metodologie: Cum să interpretăm?

O primă posibilitate ar fi în sensul că legiuitorul Uniunii oferă interpretarea stabilind un standard mai ridicat decât cel stabilit de CEDO, dar acel standard în realitate el nu există, nefiind legiferat.

A doua posibilitate este ca această interpretare a respectivelor noțiuni juridice să fie realizată direct de către judecător. Acum, dacă este realizată interpretarea doar de către judecătorii naționali, apare un risc mare de divergență. Ca atare, trebuie să interpreteze Curtea de Justiție.

A treia dificultate privește unicitatea spațiului juridic, dar acestă unicitate ideală nu corespunde unei uniformități reale referitoare la condițiile de executare a pedepsei.

Cum să abordăm aceste dificultăți?

Prima dificultate, cea referitoare la concepte, după Comisie nu ar trebui soluționată prin conferirea unei liste exhaustive, ci prin stabilirea unor principii de execuție și a unor norme minimale precum cele furnizate de CPT. Iar în plan juridic, incident este articolul 3 din Convenție și jurisprudența CEDO, dar acest standard nu trebuie înțeles ca un standard fix ci ca unul dinamic.

A doua dificultate poate solicita stabilirea unui principiu general, dar fiind totuși necesar să se țină cont de circumstanțele specifice ale speței și avem nevoie să garantăm totuși o marjă instanței care va realiza in concreto o atare analiză, precum și totodată să o protejăm pe aceasta de apariția unui conflict de norme.

Și așa ajungem și la a treia dificultate, și anume specificitatea acestui spațiu juridic, nefiind exclus ca dreptul Uniunii să ofere un standard mai ridicat de protecție dar această protecție mai mare trebuie să fie realizabilă și să nu conducă la un risc de impunitate – aspect de altfel subliniat și de Curtea de Justiție în 2018.

II. Întrebările adresate doar de către judecătorul-raportor

2.1. Pentru Germania

Referitor la întinderea controlului care ar trebui să se realizeze asupra condițiilor de execuție a pedepsei, ați spus la punctul 33 din Observațiile scrise că este nevoie de un control aprofundat, controlul limitat de recunoașterea mutuală nefiind suficient. Întrebarea mea, pentru a putea înțelege cele afirmate acolo, este următoarea: Adică informațiile complementare ce sunt solicitate de către Germania reprezintă o sursă unică în a doua etapă a testului Aranyosi, sau sunt alte surse, de exemplu evaluările făcute autonom de alte autorități în statul emitent?

Răspuns Germania: Suntem în etapa a II-a a analizei Aranyosi/Căldăraru, adică instanța trebuie să se convingă dacă există un risc real pentru persoana respectivă. Ceea ce furnizează statul emitent este o sursă de informații importantă, dar nu este singura.

Replică judecător-raportor: Raportul CPT poate fi folosit în prima etapă, dar dacă suntem în etapa a II a, înseamnă că cele oferite nu sunt suficiente. Întrebarea mea viza faptul că la paragraful 36 spuneți că trebuie ținut cont de particularitatea că unele informații nu pot proveni decât de la autoritatea statului emitent. Este vorba acolo de o reticență sau de o măsură de prevedere?

Răspuns Germania: Dacă avem un raport CPT care zice că închisoarea respectivă oferă x metri, dar România spune că oferă Y metri, atunci am nevoie de informații complementare.

Replică judecător-raportor: Ce se întâmplă când autoritatea are informații diferite decât cele date de autoritatea statului emitent?

Răspuns Germania: Cred că nu ați înțeles răspunsul meu. Dacă autoritatea spune Y m, atunci nu mai este nevoie să ne îndoim.

Intervenție președintele CJUE: Domnul judecător întreba ce se întâmplă când avem alte surse care permit punerea la îndoială, deci există alte alternative de a se asigura (…) – și nu am mai apucat să îmi notez.

2.2. Pentru Comisia Europeană

Judecătorul raportor: Două întrebări aș dori să adresez Comisiei.

Am înțeles că pentru Comisie ar trebui să existe un principiu în ceea ce privește criteriile minimale, principiu care ar trebui să urmeze articolul 3 CEDO și jurisprudența aferentă. V-aș ruga să vă precizați partea referitoare la acest standard minim din observațiile scrise, și mai ales punctul 36 al acestora unde Comisia spune, pe de o parte, că ar trebui să considerăm 3 metri pătrați ca fiind punctul minim acceptabil de plecare, dar, pe de altă parte, arată că putem avea situații când nu ar fi o încălcare atunci când am avea o celulă cu mai puțin de trei metri pătrați ce ar fi asigurați pe cap de deținut. Ce ați dorit să spuneți cu aceasta? Că în cazul unei pedepse mai mici (de luni/săptămâni/zile), am putea avea și un spațiu mai mic de 3 metri pătrați care să nu pună probleme din această perspectivă?

Răspuns: Curtea de Justiție a arătat deja că o perioadă de 20 de zile de detenție nu e o perioadă scurtă. Oricum, în cazul nostru avem 2 ani și mai puțin de 2 metri, deci condițiile minime nu ar fi îndeplinite.

Pentru întrebarea dumneavoastră, trimitem și la Mursic împotriva Croației, unde avem 3-4 metri pătrați, deci dacă în prima etapă se arată că există o problemă de spațiu, nu mai este necesar să mergem mai departe, fiind suficient faptul că nu avem nici măcar acei 3 metri pătrați minimi.

Replică judecător: Dar spuneți că acest caracter absolut al dreptului protejat exclude punerea în balanță atunci când cerințele minime nu sunt respectate, și totuși, pe de altă parte, ați spus că ar trebui să se ia în calcul posibilitatea reală de respectare a condițiilor. Cum putem înțelege această relativizare în lumina totuși a articolului 1 din Carta DFUE. Și de asemenea, nu invită oare art. 1 din Carta DFUE o interpretare mai ridicată decât art. 3 CEDO?

Răspuns Comisie: 3 metri pătrați reprezintă o prezumție refragabilă de încălcare ce poate fi întoarsă totuși dacă trei condiții sunt îndeplinite:
– perioadă de detenție foarte scurtă
– suficientă libertate de deplasare în afara celulei
– penitenciare adaptate la un anumit standard

2.3. Pentru Ungaria

Referitor la schimbul de informații, spuneți la punctul 28 din Observațiile scrise că totuși un astfel de schimb ar trebui să fie limitat în sensul de a nu se permite solicitarea de informații inutile. Ce înseamnă pentru dumneavoastră aceste informații inutile? Adică vreți să susțineți că autoritatea emitentă ar putea arbitrar să aleagă să nu răspundă la solicitarea de informații complementare spunând că unele dintre ele sunt inutile?

Răspuns Ungaria: Am avut o perioadă în care am primit solicitări de informații ce nu vizau închisoarea unde urma să fie predată persoana respectivă, ci întregul sistem general aplicabil, și de aceea am spus că astfel de solicitări ar viza informații inutile.

2.4. Pentru România

Referitor la posibilitatea de a oferi garanții. Ce înseamna acest aspect? Înseamnă că această garanție trebuie să fie obligatorie pentru statul de execuție și aceasta chiar dacă aprecierea autonomă conduce la concluzia că s-ar încălca articolul 4 din Cartă? Într-o astfel de situație, mai e posibil ca România să ofere o atare garanție?

Răspuns Guvernul României: Vă voi răspunde în două etapte. Garanțiile noastr trebuie să fie conforme cu jurisprudența CEDO și a Curții de Justiție. Acum, în ceea ce privește întrebarea dacă garanția trebuie să fie acceptată, nu aș vedea de ce să fie înlăturată. Dacă statul are o atitudine proactivă în conformitate cu principiul cooperării loiale, nu văd de ce nu ar trebui să facă acest lucru.

Acum, aș dori să mă consult și cu expertul nostru (au urmat câteva minute scurte de consultări cu un expert ANP).

Garanțiile oferite sunt obligatorii pentru Autoritatea penitenciarelor iar această autoritate trimestrial verifică condițiile referitoare la spațiu.

Replică judecător: Aceste garanții ar trebui respectate și de autoritatea de execuție?

Răspuns Guvernul României: Dacă, prin raportare la dispozițiile deciziei-cadru, se consideră că ele satisfac respectivele cerințe, ele devin obligatorii.

Replică judecător: Vă mulțumesc! Poate Guvernul italian va răspunde în replică la această întrebare.

3. Replici finale (doar dacă se consideră că e necesar)

3.1. Germania

Avem obligația ex officio de a verifica – obligație impusă de Curtea Constituțională Federală iar prin raportare la considerentul 12, al doilea paragraf al deciziei-cadru, CJUE ar trebui să analizeze dacă nu cumva condiția prevăzută acolo nu e doar una minimă.

3.2. Spania

Referitor la proporționalitatea adusă în discuție de avocatul general, considerăm că această analiză trebuie realizată doar de statul emitent. Referitor la cum ar trebui să ne raportăm la informațiile CPT, ele sunt pertinente doar pentru prima etapă, nu și pentru a doua, unde trebuie neapărat luate în considerare circumstanțele specifice fiecărei cauze.

3.3. Italia

Italia nu are alte argumente, ci doar dorește să răspundă la întrebarea domnului judecător adresată și României. Dumneavoastră faceți referire la concluziile mele unde am afirmat că analiza riscului tratamentului inuman trebuie să ia în considerare garanțiile pe care statul emitent trebuie să le ofere în temeiul cooperării loiale. Italia consideră că dacă nu ne respectăm încrederea ce trebuie să existe, atunci nu ne putem imagina existența unui spațiu unitar.

3.4. Olanda

Olanda are trei chestiuni scurte de spus. Suntem de acord cu Germania. Și cu Comisia suntem de acord, practic Comisia ajunge la același rezultat precum Germania, dar prin alte modalități. Avem speranță. Speranța că veți pronunța o hotărâre care permite atât o evoluție cât și asigurarea unui echilibru între garantarea efectului util al deciziei-cadru și protecția drepturilor fundamentale.

3.5. România

Chiar dacă există situații în care autoritatea nu poate oferi spații mai mari de trei metri pătrați, consider că o analiză trebuie realizată de la caz la caz. În cazul domnului Dorobanțu, avem regim semi-deschis, cazare comună, neînsoțit atunci când desfășoară anumite activități, având posibilitatea de a realiza activități și de a munci sub supraveghere electronică. Mulțumesc!

***

31 iulie 2018: Judecătorul german se întreabă cu privire la cerințele minime privind condițiile de detenție din România pentru executarea unui mandat european (C-128/18).

Situația de fapt:
1. necesitatea de a afla care sunt cerințele minime privind condițiile de detenție care se impun de Carta DFUE pentru a realiza o executare a unui mandat european de arestare;
2. mai precis, necesitatea de a afla dacă există o limită minimă „absolută” privind dimensiunea spațiilor de detenție, sub nivelul căreia are loc întotdeauna o încălcare a Cartei DFUE;
4. și mai precis, necesitatea de a afla:
4.1. dacă în stabilirea cotei individuale a spațiului de detenție, se va ține sau nu se va ține seama de faptul că celula este individuală sau comună mai multor deținuți;
4.2. dacă în calcularea dimensiunii spațiului de detenție, trebuie scăzută suprafața ocupată de mobilier (pat, dulap etc.);
4.3.  din punctul de vedere al construcției, condițiile eventual relevante în vederea asigurării unor condiții de detenție conforme cu dreptul Uniunii ce importanță are:
4.3.1. accesul deschis direct (sau doar indirect) din celula de detenție la spațiile sanitare sau de alt fel,
4.3.2. precum și furnizarea de apă rece și caldă, încălzirea, iluminatul etc.
5. necesitatea de a afla dacă în aprecierea de mai sus au vreun rol:
5.1. „regimurile de detenție” diferite, respectiv perioadele diferite de deschidere a celulelor și gradele diferite ale libertății de mișcare, existente în interiorul penitenciarului;
5.2. îmbunătățiri de ordin juridic și organizatoric în statul membru emitent (introducerea unui sistem de tip Ombudsman, instituirea unor instanțe competente în materie de executare a pedepselor etc.);
6. apoi, necesitatea de a afla conform căror criterii trebuie evaluate condițiile de detenție din punctul de vedere al drepturilor fundamentale garantate în Uniune
7. totodată, necesitatea de a afla în ce măsură aceste criterii influențează interpretarea noțiunii „risc real” în sensul jurisprudenței Curții de Justiție în cauzele Aranyosi și Căldăraru
8. necesitatea de a mai afla și dacă autoritățile judiciare ale statului membru de executare sunt autorizate:
8.1. să efectueze un control complet al condițiilor de detenție din statul membru emitent
8.2. sau trebuie să se limiteze la examinarea existenței unor nelegalități vădite
9. in fine, în ipoteza în care CJUE ar susține că dreptul UE prevede cerințe absolute privind condițiile de detenție, necesitatea de a mai afla dacă neîndeplinirea acestor condiții minime, în sensul „neefectuării unei examinări comparative”, ar implica:
9.1. întotdeauna existența unui „risc real” de natură să interzică extrădarea
9.2. sau statul membru de executare trebuie să inițieze totuși o examinare comparativă.

Dispoziții incidente:
1. Articolul 4 din Carta DFUE (cu explicațiile aferente);
2. Cauzele Aranyosi și Căldăraru;
3. Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

Precizare: În dispozitivul trimiterii preliminare nu se menționează numele de România, dar am presupus că este vorba de România din cauza numelui persoanei în cauză, precum și datorită reformelor care ar fi fost înfăptuite.

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Cuvinte cheie:
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti