Există sau nu sancțiune pentru necomunicarea plângerii către toate părțile interesate?
31 iulie 2018 | Sandra-Ioana ANCA
Sandra-Ioana Anca
Deși noua legislație a achizițiilor publice (pachetul legislativ adoptat în cursul anului 2016) a suferit deja o serie de modificări importante, aceasta încă conține lacune sau anomalii care îi deturnează efectele preconizate/ dorite de legiuitor și generează o practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată. Una dintre aceste anomalii, care poate avea drept consecințe principale lipsirea de conținut a principiului dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a principiului celerității litigiilor privind achizițiile publice este lipsa prevederii unei sancțiuni pentru necomunicarea plângerii și a înscrisurilor doveditoare către celelalte părți implicate în proces.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor („Legea nr. 101/2016”), „Deciziile Consiliului privind soluționarea contestației pot fi atacate de către autoritatea contractantă și/ sau de către orice persoană vătămată de măsurile dispuse de Consiliu cu plângere la instanța de judecată competentă, atât pentru motive de nelegalitate, cât și de netemeinicie, în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicare pentru părțile cauzei, respectiv de la data luării la cunoștință de către alte persoane vătămate”.
La art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 se prevede obligația petentului de comunicare a plângerii și înscrisurilor doveditoare părților implicate în procedura de contestare desfășurată în fața CNSC: „Partea care formulează plângere este obligată să comunice, în termenul prevăzut la art. 29 (n. mea – 10 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei CNSC, respectiv de la data luării la cunoștință), o copie de pe aceasta, precum și de pe înscrisurile doveditoare și celeilalte/ celorlalte părți implicate în procedura de contestare în fața Consiliului, depunând dovada de comunicare în fața instanței până la primul termen de judecată”.
Așadar, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 101/2016 rezultă că partea care formulează plângerea este obligată să o comunice, împreună cu înscrisurile doveditoare, tuturor părților implicate în procedura de contestare desfășurată în fața CNSC.
Cu toate acestea, Legea nr. 101/2016 nu prevede nicio sancțiune corespunzătoare acestei obligații. Aceasta în condițiile în care, de exemplu, la art. 31 alin. (2) din Legea nr. 101/2016 se prevede o sancțiune pentru nedepunerea în termen a întâmpinării la plângere.
Care a fost voința legiuitorului atunci când a instituit obligația legală prevăzută la art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016?
Pentru a identifica voința legiuitorului trebuie avut în vedere faptul că Legea nr. 101/2016 este o lege specială care derogă de la legea generală (Codul de procedură civilă). Astfel, spre deosebire de regula generală prevăzută de art. 149 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căreia cererea se va înainta instanței „în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare (…) În toate cazurile este necesar și un exemplar pentru instanță”, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 30 și art. 31 rezultă foarte clar că plângerea se depune într-un singur exemplar la instanță, partea care formulează plângerea având obligația de comunicare a plângerii și a înscrisurilor doveditoare și celorlalte părți implicate în procedura de contestare în fața CNSC.
Această derogare își are rațiunea tocmai în specificitatea și particularitatea litigiilor privind achizițiile publice, aspecte care impun judecarea acestora cu celeritate, așa cum rezultă expres din normele legale aplicabile:
– Legea nr. 101/2016 prevede obligația CNSC de a transmite instanței care judecă plângerea împotriva contestației în cel mult 3 zile lucrătoare de la primirea plângerii în original sau în copie dosarul care a stat la baza soluționării contestației (n. mea – și în acest caz, la art. 30 alin. (4) din Legea nr. 101/2016 se prevede că persoana care a formulat plângere în fața instanței transmite o copie a plângerii respective și Consiliului);
– Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (4) din Legea nr. 101/2016, „plângerea este soluționată de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 45 de zile de la data sesizării legale a instanței (…)”;
– La art. 32 alin. (5) din Legea nr. 101/2016 se prevede expres că „primul termen de judecată este de maximum 20 de zile de la data înregistrării plângerii, iar termenele ulterioare nu pot depăși 15 zile”.
Așadar, derogarea prevăzută de legiuitor la art. 30 și art. 31 din Legea nr. 101/2016 are drept rațiune tocmai urgentarea procedurii administrative de regularizare – pentru ca instanța să poată fixa primul termen de judecată în maxim 20 de zile de la data înregistrării plângerii, respectiv să se încadreze în termenul de maxim 45 de zile de la data sesizării instanței cu plângerea, este necesar ca toate părțile implicate în proces să aibă deja cunoștință la primul termen de judecată de conținutul plângerii și de înscrisurile doveditoare depuse de petent în susținerea plângerii, astfel încât să poată beneficia în mod deplin de dreptul la apărare și de dreptul de a beneficia de un proces echitabil; în caz contrar, dacă instanța ar fi cea care s-ar îngriji de comunicarea plângerii și a înscrisurilor doveditoare către toate celelalte părți implicate în proces, termenele legale maximale impuse de legiuitor în care să fie fixat primul termen de judecată, respectiv să fie soluționată plângerea, nu ar putea fi respectate, procedura de administrare a înscrisurilor în dosar ar fi una greoaie, iar celeritatea judecării litigiilor privind achizițiile publice ar deveni un simplu deziderat, imposibil de pus în aplicare în practică. Sau, reversul, în cazul în care aceste termene ar fi respectate, respectarea ar fi una pur formală, părțile din proces neputând beneficia de timpul efectiv pentru a se apăra și, deci, neputând beneficia de un proces echitabil.
O derogare similară de la regula instituită de art. 149 alin. (1) C. pr. civ. există și în Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, la art. 111 alin. (4), însă aceasta este însoțită și de o sancțiune corespunzătoare neîndeplinirii respectivei obligații legale: „Partea care formulează contestație trimite, cu confirmare de primire, câte un exemplar al contestației și al documentelor ce o însoțesc administratorului judiciar/ lichidatorului judiciar, creditorului a cărui creanță se contestă, precum și administratorului special. În cazul în care această obligație nu a fost respectată, judecătorul-sindic va putea aplica, din oficiu, o amendă în condițiile Codului de procedură civilă”. Desigur, aceasta nu este cea mai potrivită sancțiune pentru neîndeplinirea obligației de comunicare, iar în practică nu toți judecătorii o pun în aplicare (motiv pentru care de multe ori aceste contestații se depun pentru tergiversarea și tărăgănarea procedurii de insolvență). Însă, spre deosebire de Legea nr. 101/2016, Legea nr. 85/2014 măcar prevede o sancțiune legală corespunzătoare neîndeplinirii obligației legale de comunicare a înscrisurilor.
Și atunci, dacă voința legiuitorului a fost în sensul de a institui această obligație legală în Legea nr. 101/2016, însă fără stabilirea unei sancțiuni corespunzătoare acesteia, ce se întâmplă în practică? Nu ajunge această obligație legală atât de necesară să devină un simplu deziderat?
În practică, în majoritatea covârșitoare a cazurilor necomunicarea plângerii și a înscrisurilor doveditoare nu conduce la anularea acesteia de către instanța de judecată! Aceasta în condițiile în care, așa cum arătam mai sus, Legea nr. 101/2016 prevede expres atât obligația de comunicare a acestor înscrisuri de către petent, cât și obligația acestuia de a depune la primul termen de judecată dovada comunicării respectivelor înscrisuri.
Dimpotrivă, în practică petenții sunt „iertați” pentru neîndeplinirea acestor obligații, instanțele dispunând amânarea cauzei și acordarea unui nou termen de judecată până la care aceștia să se conformeze acestor obligații – situație în care, desigur, sunt încălcate atât principiul celerității, cât și principiul utilizării eficiente a fondurilor publice, având în vedere prelungirea implicită a procedurii de atribuire. Sau, mai rău, celelalte părți implicate în proces iau cunoștință de înscrisuri în sală, la același termen, fiind astfel lipsite de dreptul la apărare. Adică, practic, instanțele, în conivență cu petenții, încalcă tocmai regulile speciale aplicabile în cazul litigiilor privind achizițiile publice, adică celeritatea acestor procese!
Cu toate acestea, nimeni nu pare a fi deranjat de această situație, dat fiind că nici prin legislația anterioară și nici prin actuala legislație această lacună legislativă nu a fost acoperită. Aceasta în condițiile în care noua legislație aplicabilă în materia achizițiilor publice, în vigoare încă din anul 2016, a suferit numeroase modificări, însă niciuna care să vizeze această chestiune.
Ca atare, de lege ferenda ar trebui ca legiuitorul să modifice dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 în sensul completării acestuia cu sancțiunea corespunzătoare neîndeplinirii obligației legale a petentului de comunicare a plângerii și a înscrisurilor doveditoare către celelalte părți implicate în proces.
Având în vedere că efectele necomunicării plângerii și înscrisurilor doveditoare către celelalte părți implicate în proces în termenul legal de 10 zile de la comunicarea deciziei CNSC, respectiv de la data luării la cunoștință de conținutul acestei decizii, sunt, din punctul meu de vedere, similare cu cele ale neformulării plângerii în termenul legal de 10 zile de la primirea deciziei CNSC, respectiv de la data luării la cunoștință de conținutul acestei decizii, sancțiunea corespunzătoare ar fi respingerea ca inadmisibilă a plângerii. De altfel, aceasta este sancțiunea aplicabilă inclusiv în situația în care petentul invocă prin plângere alte motive decât cele cuprinse în contestația adresată CNSC.
O altă sancțiune care poate fi asociată neîndeplinirii obligației legale de comunicare a plângerii și a înscrisurilor doveditoare către celelalte părți implicate în proces este anularea plângerii. De altfel, aceasta este sancțiunea prevăzută de Legea nr. 101/2016 în situația în care aceasta nu conține toate elementele prevăzute de art. 10 din Legea nr. 101/2016.
Avocat Sandra-Ioana Anca
SCHOENHERR & ASOCIAȚII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
