BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Print Friendly, PDF & Email

Raporturile dintre creditor şi fidejusor (II)

01.08.2018 | Florin CIUTACU
Abonare newsletter
Florin Ciutacu

Florin Ciutacu

* Prima parte a articolului poate fi consultată aici

Ridicarea beneficiului de discuţiune de către fidejusor face ca urmărirea creditorului să înceteze; aceste urmăriri nu sunt anulate, ci numai suspendate.

Creditorul este nevoit să se întoarcă cu acţiune împotriva debitorului principal, pentru a se despăgubi din patrimoniul acestuia.

Legea cere însă anumite condiţii pentru ca excepţia beneficiului de discuţiune să fie operantă, condiţii pe care le enumerăm mai jos.

1. Potrivit art. 2295 C. civ.: (1) Fidejusorul care se prevalează de beneficiul de discuțiune trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului, să indice bunurile urmăribile ale debitorului principal și să avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor[1].

În alte cuvinte, beneficiul de discuţiune trebuie să fie invocat de fidejusor[2] in limine litis, înainte de orice apărare asupra fondului[3].

Dacă ar întârzia, atunci s-ar presupune că a renunţat să invoce beneficiul de discuţiune.

După o părere, prin cuvintele primele urmăriri nu se înţelege primul act de urmărire contra fidejusorului, ci toate urmăririle făcute până când din conduita fidejusorului se poate deduce intenţia sa de a renunţa la invocarea excepţiei discuţiunii; în orice caz, instanţele vor aprecia în mod suveran dacă excepţia de discuţiune a fost propusă în termen sau tardiv.[4]

Prezumţia de renunţare poate fi înlăturată în cazul în care împrejurările ar permite judecătorilor să aprecieze motivele care justifică întârzierea adusă în invocarea beneficiului, cum ar fi: a) bunurile a căror discuţiune o cere fidejusorul au fost dobândite de creditorul principal după primele urmăriri, deoarece în acest caz nu se poate considera că fidejusorul ar fi renunţat la excepţiile care s-au născut după discutarea în fond[5]; b) fidejusorul poate invoca beneficiul de discuţiune după ce a contestat existenţa obligaţiei principale sau valabilitatea fidejusiunii[6]; c) fidejusorul poate invoca beneficiul de discuţiune după ce a opus creditorilor lipsa de calitate[7]; d) dacă creditorul face urmăriri pe baza unui titlu autentic executor (hotărâre judecătorească, act notarial[8], somaţie) fidejusorul va putea invoca discuţiunea după ce i-a fost notificat comandamentul, somaţia sau alte acte autentice.[9]

2. Potrivit art. 2295, teza a II-a C.civ., supra citat: Fidejusorul trebuie să indice creditorului bunurile urmăribile (…)[10], adică bunurile asupra cărora s-ar putea despăgubi creditorul.

Este posibil ca, într-adevăr, creditorul să nu cunoască bunurile debitorului pe care le poate urmări.

Dacă fidejusorul nu indică aceste bunuri, creditorul se poate îndrepta direct împotriva fidejusorului.

Anumite bunuri nu pot face însă obiectul urmăririi, astfel încât dacă fidejusorul le indică, aceasta nu va avea nici un efect asupra discuţiunii averii debitorului principal (art. 2295 alin. 2 Cod civil, care reia conținutul 1664 alin. (2) din vechiul Cod civil[11]). Astfel:

a) Fidejusorul nu poate indica bunuri situate în circumscripţia altei Curţi de Apel decât aceea unde trebuie executată obligaţia principală, deoarece creditorul nu poate fi expus la întârziere sau cheltuieli.[12]

b) Fidejusorul nu poate indica bunuri litigioase.

Instanţele vor aprecia în mod suveran dacă bunurile sunt sau nu litigioase.[13]

Se pot considera ca fiind bunuri litigioase: bunurile indivize, asupra cărora creditorul trebuie să facă mai întâi împărţeala[14]; bunurile care, deşi se află în posesia debitorului, sunt grevate de numeroase ipoteci[15]; bunurile care sunt deja ipotecate pentru siguranţa datoriei, însă care nu mai sunt în posesia debitorului.[16]

Se permite fidejusorului să indice creditorului bunuri mobile sau imobile ale debitorului pe care să le urmărească, nefiind necesar ca bunurile indicate să acopere întreaga datorie, însă în orice caz să acopere o parte însemnată.[17]

Fidejusorul trebuie să indice toate bunurile ce urmează să fie supuse discuţiunii; dacă însă bunurile indicate în urmă nu făceau parte din patrimoniul debitorului la data indicării anterioare, sunt permise mai multe indicări.[18]

De asemenea, fidejusorul poate face şi alte indicări posterioare, dacă descoperă bunuri ale debitorului; dacă însă aceste indicări posterioare ar aduce vreo pagubă creditorului, fidejusorul va fi obligat la plata de daune-interese.[19]

3. Potrivit art. 2295 alin. (1) teza a III-a (ce reia dispoziția conținută de art. 1664, alin. (1), teza a II-a din vechiul Cod civil): Fidejusorul care se prevalează de beneficiul de discuțiune cere discuţiunea trebuie să (…) avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor.[20]

Această măsură se justifică prin aceea că urmărirea debitorului principal poate să nu dea niciun rezultat favorabil creditorului, iar în acest caz este just ca fidejusorul să suporte cheltuielile.[21]

Anticiparea cheltuielilor se va face prin oferte reale urmate de consemnaţiune.[22]

Anticiparea cheltuielilor va fi făcută numai dacă este cerută de creditor.[23]

Dacă există contestaţie, instanţele vor fixa cuantumul sumei ce trebuie avansată şi vor hotărî dacă suma trebuie dată creditorului sau dacă trebuie consemnată.[24]

Primul efect, direct şi principal, al opunerii beneficiului de discuţiune este acela că se obţine o amânare pentru fidejusor.

Al doilea efect, indirect şi secundar, este arătat de art. 2295 alin. (2) Cod civil.

Potrivit acestor dispoziții, dacă urmărirea îndreptată contra debitorului principal ajunge la un rezultat pozitiv, fidejusorul este liberat în măsura îndestulării creditorului.

Dacă creditorul neglijează sau întârzie să urmărească şi să execute pe debitor asupra bunurilor[25] arătate de fidejusor, insolvabilitatea debitorului întâmplată posterior invocării beneficiului de discuţiune rămâne în riscul creditorului.

Cu alte cuvinte, fidejusorul va fi descărcat, cu toată insolvabilitatea debitorului principal.

Răspunderea creditorului implică o greşeală a sa; creditorul nu este, deci, răspunzător dacă debitorul devine insolvabil înainte ca el să fi avut timpul să facă urmărirea sau în timpul când face în mod diligent urmărirea.[26] Instanţele vor aprecia dacă creditorul a fost sau nu neglijent.[27]

Fidejusorul este obligat să facă dovada că insolvabilitatea debitorului se datorează neglijenţei creditorului[28].

De asemenea, tot fidejusorul trebuie să stabilească valoarea pe care ar fi produs-o discuţiunea bunurilor debitorului[29].

Creditorul neglijent este răspunzător până la concurenţa bunurilor indicate de fidejusor, din care se vor scădea cheltuielile de urmărire[30].

Utilitatea principală a beneficiului de discuţiune nu este însă efectul prevăzut de art. 2295; ea constă în speranţa fidejusorului de a nu fi obligat să execute el obligaţia debitorului principal, obligaţia sa fiind stinsă sau diminuată, după cum debitorul şi-a executat în tot sau în parte obligaţia sa[31].

3. Beneficiul de diviziune

Când mai multe persoane garantează conjunct o datorie, chiar divizibilă, ele sunt obligate fiecare pentru întreaga datorie.

Art. 2298 alin. (1) Cod civil dispune în acest sens: Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fidejusor poate cere creditorului să își dividă mai întâi acțiunea și să o reducă la partea fiecăruia[32].

Aceasta constituie o derogare de la regula dreptului comun, conform căreia dacă într-un raport juridic obligaţional sunt mai mulţi debitori, datoria se împarte în atâtea fracţiuni câţi debitori sunt.

Fidejusorii sunt consideraţi că ar fi legaţi prin solidaritate[33] între ei, dar numai în sensul dreptului de urmărire al creditorului pentru întreaga datorie (care este, de altfel, efectul principal al solidarităţii), căci în privinţa efectelor secundare ale solidarităţii[34], ele nu se produc asupra fidejusorului[35].

Această rigoare a legii este însă temperată de beneficiul de diviziune, care-i permite fidejusorului de a se repune, după voinţa sa, sub regimul regulilor de drept comun, cel puţin cu aproximaţie – art. 2298 C. civ.

Pentru ca fidejusorii să poată invoca beneficiul de diviziune, trebuie ca ei să fi garantat nu numai aceeaşi datorie, ci şi acelaşi debitor[36].

Au dreptul la beneficiul de diviziune fidejusorii care s-au obligat fie concomitent, fie ulterior[37].

De asemenea, fidejusorii judiciari pot invoca acest beneficiu[38] (nu şi pe cel de discuţiune).

Se susţine că nici fidejusorul unui fidejusor nu poate invoca acest beneficiu, deoarece el garantează aceeaşi datorie, dar un alt debitor; în aceeaşi situaţie este şi cel care s-a pus fidejusor în mod separat la doi codebitori solidari[39].

Beneficiul de diviziune poate exista atât în materie civilă, cât şi comercială (ca şi beneficiul de discuţiune; în materie comercială trebuie stitupulat expres în convenţia părţilor)[40].

Jurisprudenţa a mai decis că, atunci când unul sau mai mulţi fidejusori au oferit o garanţie reală constituind o ipotecă (sau un amanet ori o garanţie reală mobiliară etc.) prin aceasta nu se schimbă condiţiile fidejusorului, nici nu se agravează; singura deosebire între fidejusiunea simplă şi cea cu o garanţie reală constă în faptul că, în cazul ultimei, fidejusorul răspunde nu numai în virtutea relaţiei personale create prin fidejusiune, ci totodată şi în virtutea legăturii reale; dar, se spune în decizie, cauţiunea reală nu este obligată la mai mult, căci dreptul de urmărire a bunurilor fidejusorului îl are creditorul şi în cazul fidejusiunii fără garanţie reală; de aceea şi fidejusorul care a dat o garanţie reală are drepturile ce le are fidejusorul, indicate în art. 2295 C. civ., precum şi dreptul cuprins în art. 2298 C. civ., adică beneficiul de diviziune, ca şi fidejusorul personal[41].

Acest beneficiu este o excepţie: numai fidejusorul îl poate opune creditorului, instanţa nu-l poate ridica din oficiu[42].

În plus, fidejusorul poate cere diviziunea numai după ce are loc urmărirea, aşa încât el nu poate obliga pe creditor să primească partea sa din datorie înainte de începerea urmăririi[43].

Fidejusorul poate lucra, însă, contra debitorului principal pentru a-l descărca, dacă vrea să se libereze din partea sa din datorie devenită exigibilă[44].

Excepţia de diviziune poate fi invocată în orice stare a pricinii, înainte de pronunţarea hotărârii, chiar în apel, şi nu numai după primele urmăriri (argument per a contrario din art. 2295 C. civ.), fiind o excepţie peremptorie în ce priveşte părţile de datorie ce urmează a fi suportate de ceilalţi cofidejusori[45].

Fidejusorul poate invoca beneficiul de diviziune chiar după ce bunurile sale au fost vândute şi nu s-a făcut distribuirea preţului.[46]

Dacă se acceptă că excepţia de diviziune are caracter peremptoriu[47], se poate admite că fidejusorul ce invocă beneficiul de diviziune nu este obligat să anticipeze nici cheltuielile necesare pentru urmărirea celorlalţi fidejusori.

Cât priveşte jurisprudenţa, s-a decis că: Beneficiul de diviziune poate fi propus de unul din garanţi chiar cu ocazia executării hotărârii de condamnare a garanţilor, când din parte-i n-a existat o renunţare la acest drept.[48]

Potrivit art. 2298 alin. (2) Cod civil (fostul art. 1667 alin. 2 C. civ. vechi): Dacă vreunul dintre fidejusori era insolvabil atunci când unul dintre ei a obținut diviziunea, acesta din urmă rămâne obligat proporțional pentru acestă insolvabilitate. El nu răspunde însă pentru insolvabilitatea survenită după diviziune[49].

Dacă legiuitorul a acordat beneficiul de diviziune, el a avut totuşi grijă de interesele creditorului[50].

Dacă toţi fidejusorii sunt solvabili, datoria se împarte proporţional între ei.

Atunci când unii dintre fidejusori au fost obligaţi pe termen sau sub condiţie, dar au devenit insolvabili înainte de împlinirea termenului sau realizarea condiţiei, creditorul va avea regres contra celorlalţi[51].

Beneficiul de diviziune este admis numai între fidejusorii solvabili în momentul când diviziunea este pronunţată în justiţie, iar nu în momentul când aceasta este cerută, aşa încât insolvabilitatea unuia dintre fidejusori care a avut loc înainte de pronunţarea diviziunii este în sarcina fidejusorilor solvabili[52].

Dacă unul dintre fidejusori este insolvabil în momentul în care unul dintre ei obţinuse diviziunea, creditorul va avea regres contra celorlalţi fidejusori solvabili, cu toate că ei achitaseră deja partea lor[53].

Dovada insolvabilităţii unuia sau mai multor fidejusori cade în sarcina creditorului[54].

În cazul în care există contestaţie cu privire la solvabilitatea celorlalţi fidejusori, fidejusorul care cere diviziunea poate cere a se discuta averea fidejusorilor pretinşi insolvabili, însă pe riscul său[55].

Pentru aprecierea solvabilităţii fidejusorului din punctul de vedere al beneficiului de diviziune, nu se vor lua în considerare criteriile stabilite de art. 2285 C. civ., ci se va avea în vedere întregul patrimoniu, bunuri mobile şi imobile; în acelaşi mod se va proceda şi în ceea ce priveşte solvabilitatea certificatorului de cauţiune.[56]

Nu există o părere unanimă în a considera pe fidejusorul ce domiciliază în străinătate şi nu are bunuri în ţară ca fiind insolvabil.[57] Potrivit art. 2298 Cod civil, insolvabilitatea fidejusorului care are loc după pronunţarea diviziunii este în sarcina creditorului.

Pe de altă parte, fidejusorii înşişi pot renunţa la beneficiul de diviziune, renunţare care poate fi expresă sau tacită; este tacită când, de pildă, au declarat că se obligă solidar şi ca debitori principali[58] sau când declară în act numai că se obligă în mod solidar[59].

Dacă însă declară că renunţă numai la beneficiul discuţiunii, aceasta nu atrage şi renunţarea la beneficiul de diviziune.[60]

Potrivit art. 2299 Cod civil (fostul art. 1668 C. civ.): Dacă însă creditorul însuși a divizat acțiunea sa, el nu mai poate reveni asupra diviziunii, chiar înainte de data la care a făcut această diviziune ar fi existat fideiusori insolvabili[61].

Sunt socotite renunţări benevole ale creditorului la beneficiul de diviziune[62]: a) când a primit de la fiecare fidejusor partea sa; b) când a convenit mai dinainte că datoria va fi împărţită între fidejusori; c) când cere de la un fidejusor partea sa din datorie, dacă acest fidejusor nu a renunţat la beneficiul de diviziune (dar aceasta nu trebuie interpretată în sensul că a înţeles să împartă în mod definitiv datoria între fidejusori).

Chiar în caz de solidaritate între fidejusori, creditorul poate renunţa la ea, divizând acţiunea contra lor, dar dacă n-a făcut-o, fidejusorii nu pot invoca art. 2299[63].

Renunţarea creditorului la avantajul său prin împărţirea acţiunii la fidejusori nu trebuie acceptată de către fidejusori, deoarece legea nu o prevede.[64]

Împărţirea de bunăvoie a acţiunii de către creditor are efectul că fidejusorii nu vor fi răspunzători de insolvabilitatea cofidejusorilor, chiar întâmplată înainte de împărţire[65], ceea ce va fi cu atât mai rău pentru creditorul care s-a înşelat asupra numărului fidejusorilor solvabili.


[1] Corespunzător art. 1663 vechiul Cod civil, la rândul său corespondent art. 2022 C. civ. francez: Le créancier n’est obligé de discuter le débiteur principal que lorsque la caution le requiert, sur les premières poursuites dirigées contre elle. Pentru practica judiciară recentă în privinţa aplicării art. 1663, a se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3456 din 5 iunie 2001, în Elena Cârcei, ”Din jurisprudenţa secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2001”, în Revista de drept comercial, nr. 2/2002, p. 81.
[2] Instanţele nu pot ordona din oficiu discuţiunea averii debitorului principal, ci ea trebuie cerută de fidejusor – doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 307, nr. 1.
[3] Idem, nr. 2. În acest sens, a se vedea jurisprudenţa reprodusă în Pavel Perju, ”Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil” (semestrul II/1996), în Dreptul, nr. 7/1997, p. 83.
[4] C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 307, nr. 3, nr. 4.
[5] Idem, p. 307, nr. 5.
[6] Idem, p. 308, nr. 6.
[7] Idem, nr. 7.
[8] A se vedea şi Ioan Leş, ”Manual de drept notarial”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001, passim.
[9] C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 307, nr. 8. În acelaşi sens M. Cantacuzino, op. cit., nr. 591 (citat şi în C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p. 1048-1049); asupra controverselor, a se vedea şi doctrina de sub art. 2022 şi art. 2023 C. civ. francez, citată în Fuzier-Herman, op.cit., p. 2347.
[10] Vechiul text al C. civ. de la 1865, art. 1663, corespunzător art. 2023 alin. (1), teza I C. civ. francez, alin. 1, I, potrivit căruia: La caution qui requiert la discussion, doit indiquer au créancier les biens du débiteur principal ( …).
[11] Potrivit căruia: Nu se va ţine în seamă arătarea bunurilor debitorului principal situate afară din teritoriul jurisdicţional al Curţii de Apel, în care trebuie să se efectueze plata, sau a bunurilor în litigiu, ori a bunurilor deja ipotecate pentru siguranţa datoriei, care nu mai sunt în posesiunea debitorului  – text corespunzător art. 2023 alin. (2) C. civ. francez, potrivit căruia: Elle ne doit indiquer ni de biens du débiteur principal situés hors de l’arrondissement de la cour royale (la cours d’appel) du lieu où le payement doit ètre fait, ni des biens litigieux, ni ceux hypothéqués à la dette qui ne sont plus en la possession du débiteur.
[12] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 308, nr. 2.
[13] Idem, nr. 6.
[14] Idem, nr. 7. În acelaşi sens şi jurisprudenţa: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, decizia nr. 345 din 14 noiembrie 1886, citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p. 120, nr. 4.
[15] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 309, nr. 8.
[16] Într-adevăr, terţul detentor poate proceda la purgarea imobilului, procedură care-l obligă pe creditor să accepte oferta terţului sau să supraliciteze. Cf. A. Colin, H. Capitant, op. cit., vol. II, p. 739.
[17] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, pp. 308-309, nr. 1, nr. 9.
[18] Idem, nr. 10, 11.
[19] Idem, nr. 12, 13.
[20] În același sens și art. 2023 alin. 1 teza a II-a, C. civ. francez, potrivit căruia: La caution qui requiert la discussion, doit (…) avancer les deniers suffisants pour faire la discussion.
[21] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1049; doctrina citată în C. Hamangiu, N.Georgean, op. cit., vol. IX, p. 309, nr. 14; M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 752; A. Colin, H. Capitant, op. cit., vol. II, pp. 739-740.
[22] În acest sens, a se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 309, nr. 15, precum şi jurisprudenţa: Tribunalul din Paris, decizia din 5 februarie 1892, citată în Fuzier-Herman, op. cit., p. 2347. Oferta reală de consemnare este reglementată de C. civ. şi C. proc. civ. Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească oferta de plată sunt: 1. să fie făcută creditorului; 2. să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti (coobligat, fidejusor, etc.); 3. să cuprindă tot ceea ce debitorul datorează creditorului; 4. termenul să fie împlinit dacă a fost stipulat în favoarea creditorului; 5. condiţia (suspensivă) sub care datoria s-a contractat să se fi împlinit; 6. oferta să fie făcută la locul stabilit pentru plată, iar în lipsa convenţiei, la domiciliul creditorului sau la domiciliul ales prin convenţie; 7. oferta să fie făcută printr-un executor judecătoresc competent pentru astfel de acte. Dacă creditorul primeşte plata oferită, debitorul va fi liberat. Dacă el refuză plata, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului. A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 291; Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, ”Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, Bucureşti, Editura ALL, 1994, p. 829 şi urm.; D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 548 şi urm.
[23] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 508, nr. 16 şi opinia contrară acolo citată.
[24] Idem, nr. 17.
[25] Creditorul este obligat să urmărească toate bunurile debitorului care i-au fost indicate de fidejusor, dispoziţiile art. 2295 alin. 1 C. civ. (art. 1665 vechiul Cod civil), găsindu-şi aplicarea şi când între bunurile indicate se află şi imobile care sunt ipotecate pentru asigurarea creanţei şi alte imobile neipotecate. Cf. doctrinei citate în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 309, nr. 2, 3.
[26] Idem, nr. 4; M.Planiol, op. cit., vol. II, p. 752, nota 1.
[27] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 310, nr. 6.
[28] Idem, nr. 5.
[29] Idem, nr. 8.
[30] Idem, nr. 7.
[31] M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 752. Relativ la condiţiile cerute pentru ca fidejusorul să poată invoca beneficiul de discuţiune, a se vedea şi jurisprudenţa română: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 243 din 1913; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 384 din 10 decembrie 1885; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 56 din 8 iunie 1919 (citate în C. Hamangiu, N.Georgean, op. cit., vol. IV: p.119, nr. 7; p. 120, nr. 1; p. 121, nr. 1). Potrivit Deciziei nr. 56/1919 a Curţii: Este adevărat că garantul pentru plata unui capital poate opune beneficiul discuţiunii, dar când pe lângă obligaţia de garanţie el s-a obligat direct şi personal la plata dobânzilor, contra urmăririi acestor dobânzi, care îi privesc exclusiv, nu poate opune nici un beneficiu de discuţiune. Acest beneficiu îl pierde el chiar ca garant pentru plata capitalului, din moment ce nu indică instanţei de urmărire bunurile imobile ale debitorului asupra cărora să se facă urmărirea şi nici nu anticipează spezele trebuitoare acelei urmăriri potrivit art. 1664 C.civ.
[32] Corespunzător art. 2025 C. civ. francez, potrivit căruia: Lorsque plusieurs personnes se sont rendues cautions d’un même débiteur pour une même dette, elles sont obligées chacune à toute la dette.
[33] În sensul identificării absolute cu solidaritatea, a se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 310, nr. 2.
[34] A se vedea și: G. Baudry-Lacantinerie, op. cit., vol. III, pp. 684-686; M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 242-245; D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, pp. 178-194; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, pp. 692-693). Pentru aplicaţia art. 1056 C. civ., a se vedea Tribunalul Suprem, colegiul civil, Decizia nr. 1094 din 6 iulie 1963, în Justiţia Nouă, nr. 7/1964, p. 165. S-a decis că: aplicarea art. 1056 C. civ. nu este legată sub nici o formă de prezenţa codebitorului solidar în litigiul în care a figurat un alt codebitor solidar  – Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr. 1094 din 6 iulie 1963, în ”Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1963”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pp. 102-104.
[35] O altă părere este aceea conform cu care fidejusorii sunt legaţi printr-o obligaţie indivizibilă solutione; în acest sens, a se vedea doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 310, nr. 4. Autorii de dinaintea adoptării Codului civil francez (Pothier II, 291 urm., după Dumoulin-Molineus) admiteau trei specii de indivizibilităţi, care apoi au fost consacrate legislativ de Codul civil: 1. indivizibilitatea absolută (individuum contractu sau re aut natura) – fostul art. 1057 C. civ. (corespunzător art. 1217 C. civ. fr.), cum ar fi obligaţia de a constitui o ipotecă, un amanet, etc.; 2. indivizibilitate care rezultă din intenţia părţilor (individuum obligatione) – fostul art. 1058 C. civ. (corespunzător art. 1218 C. civ. francez) – cum ar fi arendarea sau închirierea unui imobil făcută la mai multe persoane; 3. individuum solutione tantum (fostele art. 1061 alin. 3 și art. 1072 alin. 3 C. civ., corespunzătoare art. 1221, respectiv art. 1223 C. civ. francez), care afectează numai executarea obligaţiei, nu însăşi obligaţia. A se vedea, pe larg: D.Alexandresco, op. cit., vol. VI, pp. 225-231; F. Laurent, Cours élémentaire de Droit civil. Tome deuxième (art. 711 à 1233), Bruxelles, Bruyant-Christophe & Ce, Éditeurs, Paris, Librairie A. Maresq Ainé, 1881, p. 501 şi urm.
[36] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 311, nr. 9.
[37] Idem, nr. 10 şi opiniile contrare acolo citate.
[38] Idem, nr. 1.
[39] M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 753.
[40] Doctrina pro şi contra citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 307, nr. 16, p. 311, nr. 2.
[41] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, Decizia nr. 207 din 6 septembrie 1888: Regulile prescrise de Codul civil în titlul despre fidejusiune se aplică la orice fidejusiune în general; asemenea şi în cazul când unul sau mai mulţi fidejusori au oferit o siguranţă reală constituind o ipotecă, printr-aceasta nu se schimbă condiţiile fidejusiunii nici nu se agravează; deosebirea este numai într-aceasta între o fidejusiune simplă şi între fidejusiunea cu o garanţie reală; în cazul din urmă fidejusorul răspunde nu numai în virtutea realităţii personale create prin fidejusiune, ci totodată şi în virtutea relaţiei reale; dar pentru aceasta, acesta din urmă nu este obligat la mai mult, căci dreptul de urmărire a bunurilor fidejusorului îl are creditorul şi în cazul fidejusiunii fără garanţie reală; de aceea şi fidejusorul care a dat şi o siguranţă reală are drepturile ce le are fidejusorul indicate prin art. 1662 şi urm; de aceea are şi dreptul cuprins în art. 1667, adică el are asemenea ca şi fidejusorul personal beneficiul diviziunii, în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IV, p. 123, nr. 2. În sensul că beneficiul de diviziune nu este acordat cauţiunii reale, în lipsă de stipulaţie contrară a părţilor, a se vedea Curtea de Casaţie franceză, secţia civilă, deciziile din 6 martie 1979 şi din 21 iunie 1978, citate în Code civil, Dalloz, 1989, op. cit., p. 1395, speţa nr. 1 de sub art. 2021, respectiv speţa nr. 1 de sub art. 2026.
[42] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 311, nr. 3.
[43] Idem, nr. 4 şi opiniile contrare acolo citate.
[44] Idem, nr. 5.
[45] Idem, nr. 6; A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 740. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1050.
[46] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 311, nr. 7.
[47] Idem, nr. 8; M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 793; pentru opinia potrivit căreia beneficiile de discuţiune şi de diviziune au caracter peremptoriu numai în măsura prealabilei despăgubiri din bunurile debitorului principal sau ale cofidejusorilor, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1048.
[48] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I, decizia nr. 276 din 14 iunie 1878, citată în C. Hamangiu, N.Georgean, op. cit., vol. IV, p. 123, nr. 1.
[49] Corespunzător art. 2026 alin. (2) C. civ. francez, potrivit căruia: Lorsque, dans le temps où une des cautions a fait prononcer la division, il y en avait d’insolvables, cette caution est tenue proportionnellement de ces insolvabilités; mais elle ne peut plus être recherchée a raison des insolvabilités survenues depuis la division.
[50] În dreptul roman, beneficiul de diviziune acordat de Legea Furia de Sponsu lui sponsores şi lui fidepromissores diviza datoria între toţi garanţii existenţi la scadenţă, solvabili sau insolvabili; beneficiul acordat lui fidejussor de Hadrian divizează datoria numai între garanţii solvabili. Ultimul sistem a fost preluat şi de Codul civil francez. Cf. M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 753, nota 1.
[51] Idem, p. 753.
[52] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 311, nr. 11.
[53] Idem, nr. 12.
[54] Idem, nr. 13.
[55] Idem, nr. 14.
[56] M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 753; şi acest autor admite că aprecierea solvabilităţii se face în momentul în care instanţa a pronunţat diviziunea şi nu în momentul în care ea a fost cerută (pentru o opinie similară, a se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1050).
[57] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 311, pro – nr. 16 -, contra – nr. 18.
[58] Idem, nr. 19, 21.
[59] Idem, nr. 22.
[60] Idem, nr. 20.
[61] Text corespunzător art. 2027 C. civ. francez, potrivit căruia: Si le créancier a divisé lui-même et volontairement son action, il ne peut revenir contre cette division, quoiqu’il y êut, même antérieurement au temps où il l’a ainsi consentie, des cautions insolvables.
[62] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 312, nr. 1, 2, 3.
[63] Idem, nr. 7, nr. 4.
[64] Idem, nr. 6.
[65] Idem, nr. 5.


Avocat dr. Florin Ciutacu

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week