Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Uciderea la cererea victimei – între tradiţie şi provocările actualităţii

03.08.2018 | Rareș-Mihail OPREA, Mihnea-Tudor ORJAN
Rareș-Mihail Oprea

Rareș-Mihail Oprea

Mihnea-Tudor Orjan

Mihnea-Tudor Orjan

Rezumat:

Lucrarea analizează de o manieră succintă norma de incriminare a faptei de ucidere la cererea victimei, prevăzută de art. 190 al noului Cod penal, armonia dintre opțiunea de politică penală a legiuitorului român și evoluția jurisprudenței CEDO, situația controversată a tentativei nepedepsibile, încercând să propună îmbunătățiri ale actualului text normativ.

1. Introducere

Noul Cod penal (re)aduce în peisajul juridic autohton o incriminare deja consacrată în spațiul juridic european, atât continental, cât și de common law. Astfel, art. 190 C. pen. incriminează fapta de ucidere la cererea victimei, precizând cu o anumită strictețe premisele în care o conduită va putea a se afla sub incidența acestei incriminări. Reapariția unui astfel de text de lege este lăudabilă și se impunea, ținând cont de evoluțiile concepțiilor de politică penală de pe continentul nostru și ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, însă textul pare să prezinte și o serie de aspecte care pot genera dificultăți de interpretare și de aplicare în direcția unei practici unitare.

2.Analiză critică a normei incriminatoare

În primul rând, este de observat nomen juris-ul utilizat de legiuitor, anume ,,Uciderea la cererea victimei”, distinct atât faţă de incriminarea inițială din Codul penal Carol al II-lea (1936), ce purta denumirea de ”crimă de omor la rugăminte”, cât şi faţă de denumirea infracţiunilor ce precedă acestui text – Omorul, respectiv Omorul calificat. Prin această atentă alegere, legiuitorul a vrut nu numai să reliefeze particularităţile criminologice ale faptei, ci şi să insiste asupra necesităţii excluderii acestei fapte din antecedenţa omorului calificat.

O a doua observaţie critică trebuie făcută cu privire la condiţia impusă subiectului pasiv şi implicit, cu privire la situaţia premisă, în urma examinării incriminărilor asemănătoare din unele  coduri europene consultate. Astfel, nu putem să nu constatăm că majoritatea acestor legislaţii nu procedează la o circumstanţiere a subiectului pasiv, limitându-se doar la indicarea elementului material şi la sublinierea cerinţelor sale esenţiale pentru a permite în practică o corectă delimitare faţă de infracţiunea de omor şi a evita reţinerea abuzivă a acestei calificări juridice.

De exemplu, în Codul penal german, elementul material al infracţiunii corespondente este descris ca fiind ,,fapta prin care o persoană este determinată să ucidă la cererea expresă şi sinceră a victimei”[1] fără precizări suplimentare, aşa încât virtual orice persoană poate fi subiect pasiv al infracţiunii. Astfel, singura trăsătură ce diferenţiază în legea germană această infracţiune de cea de omor o constituie necesitatea existenţei unei cereri ,,exprese şi serioase a victimei”.

În acelaşi sens este şi textul ,,înrudit” din Codul penal italian, potrivit căruia ,,Oricine cauzează moartea unei persoane, cu consimţământul acesteia[2],…”, text ce nu vorbeşte nici măcar de cerere, ci doar de consimţământul victimei, ce poate presupune o atitudine pur pasivă din partea victimei şi care cu atât mai puţin nu impune o circumstanţiere a acesteia, precum procedează textul român.

Alte legislaţii europene se încadrează în acelaşi registru incriminator, comun tuturor acestor texte fiind necircumstanțierea subiectului pasiv şi absenţa unei situaţii premisă specifice pe care să se grefeze fapta. [3]

Dacă ar fi fost fidel acestei concepţii, textul art. 190 C. pen. ar fi trebuit să aibă un conținut similar: ”Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei se pedepseşte…”, ceea ce ar fi denotat împărtăşirea unei viziuni mai flexibile, mai puţin rigide a legiuitorului român, în opinia noastră fiind de dorit o atare viziune.

La polul opus găsim textele din Codul spaniol şi din noul Cod penal român. Caracteristic acestora este stricta încadrare a subiectului pasiv, persoana care suferă de o boală ce va conduce inexorabil la decesul sau suferindul de o maladie incurabilă ori infirmul aflat într-o situaţie în care calitatea vieţii sale este grav alterată, diminuată.

O situaţie intermediară, de compromis, am zice, o întâlnim, poate paradoxal, în Codul penal Carol al II-lea[4], care incrimina ambele variante ale acestui gen de fapte, îmbrăţişând ambele concepţii, atât cea extensivă întâlnită în majoritatea codurilor europene, cât şi cea restrictivă, caracterizată prin cirumstanțierea subiectului pasiv, existentă în Codul în vigoare.

Analizând conținutul constitutiv, observăm că elementul material al laturii obiective este reprezentat de acţiunea de ucidere a unei persoane sau, altfel spus, de acţiunea ori inacţiunea prin care se procedează la suprimarea vieţii, la încetarea existenţei fizice a unui individ. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate[5], trebuie avute în vedere cu precădere aceleaşi modalităţi faptice, concrete de realizare a elementului material al infracţiunii de omor, ţinând însă în plus cont de ,,logica infracţiunii”, care impune ca făptuitorul să utilizeze acele mijloace apte de a produce suferinţe minime, chiar nule, dacă este posibil, victimei, fiind, aşadar, vorba cel mai adesea de un ajutor de specialitate dat acesteia. Acest sprijin dat victimei se poate realiza atât printr-o acţiune (administrarea unei substanţe letale, deconectarea de la aparate ce susţin funcţiile vitale ale organismului său slăbit etc.), cât şi printr-o inacţiune (neadministrarea unui medicament sau tratament ce menţinea persoana în viaţă)[6]. Deşi victima nu-l determină pe făptuitor să o omoare, esenţial în mecanismul formării voinţei acestuia din urmă rămâne cererea, rugămintea, solicitarea victimei, care, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Astfel, fapta trebuie să fie comisă la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a subiectului pasiv, ce ,,beneficiază” de o circumstanţiere clară spre deosebire de alte legislaţii, aşa cum am arătat anterior.

Prin cerere explicită[7], înţelegem o rugăminte, o solicitare, un mesaj expres, clar, neîndoielnic, care nu lasă loc de dubii în privinţa voinţei victimei, o manifestare clară a voinţei acesteia. Cererea poate fi scrisă sau orală; mai mult, din punctul nostru de vedere, aceasta poate fi manifestată inclusiv prin gesturi neîndoielnice, indubitabile, care nu lasă să planeze nicio umbră de îndoială cu privire la semnificaţia lor reală.

Prin cerere serioasă înţelegem că este vorba de o rugăminte sinceră, stăruitoare, făcută fără intenţie de glumă (jocandi causa), fiind dorită în mod real de victimă. O cerere serioasă este atunci când victima nu mai suportă să trăiască în condiţiile date şi doreşte sincer să-şi pună capăt zilelor, însă nedorind sau neputând (cel mai adesea) să o facă  singură, apelează, recurge la ajutorul, sprijinul făptuitorului.

În privinţa caracterului conştient[8] al cererii, acesta exprimă necesitatea ca victima să aibă reprezentarea propriilor acţiuni, dirijându-şi în mod voit, lucid energia, în scopul convingerii, determinării făptuitorului de a trece la executarea elementului material al infracţiunii.

O problemă controversată, semnalată în doctrină, o constituie condiţia deplinei capacități de exercițiu, în sensul civil, pentru ca solicitarea victimei să poată fi considerată relevantă pentru încadrarea penală a faptei de ucidere la art. 190 C. pen. Aparent, spun autorii citaţi, cel fără deplină capacitate de  exercițiu, anume interzisul sau minorul, neavând capacitatea de a efectua acte de dispoziție, în general, nu ar putea formula o astfel de cerere. Totuși, autorii resping această ipoteză, din considerente teleologice și de echitate, subliniind autonomia conceptuală a dreptului penal, care sub nicio formă nu poate fi privit ca o aplicație a dreptului civil. Astfel, autorii condiționează relevanța cererii de existența unui grad de discernământ suficient pentru conștientizarea fenomenului morții și al consecințelor faptei de curmare a vieții, acesta putând a se regăsi și la o persoană care, din perspectiva legii civile, nu se bucură de o deplină capacitate de exercițiu. Totuşi, credem că s-ar putea bucura de susţinere şi opinia contrară întemeiată pe considerentul că o cerere emisă de o persoană lipsită de discernământ (alienat) sau de un minor ce nu are reprezentarea propriilor acţiuni nu va întruni condiţia caracterului conştient, fapta comisă în această împrejurare fiind necesarmente un omor. De altfel, aceeaşi optică e îmbrăţişată şi de Codul penal care consideră mai gravă fapta de a determina sau înlesni sinuciderea, prezentând două variante agravate, între care face o distincție a gravității, criteriul acestei distincții fiind chiar prezența acestei măsuri a discernământului, dar care, în mod curios, îndrăznim a afirma, nu operează aceeași distincţie în cazul infracţiunii reglementate la art. 190 C. pen., atunci când cererea este adresată de o persoană ce întruneşte condiţiile enunţate de textul de la art. 191 alin. (2) și (3) C. pen. De aceea, considerăm că, de lege ferenda, ar putea fi introdusă o variantă agravată în cuprinsul art. 190 C. pen., după modelul art. 191 alin. (3) C. pen., cu următorul conţinut: ”Când fapta prevăzută în alin. (1) s-a săvârşit faţă de un minor care nu a  împlinit vârsta de 14 ani (ideal, pentru corelarea textului cu dispoziţiile din Partea generală, dedicate vârstei minime a făptuitorului pentru a permite angajarea răspunderii sale penale)  sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi” (limitele speciale de la omor) sau introducerea unei dispoziţii identice celei din textul italian[9], prin care este exclusă incidenţa acestei incriminări, în cazul minorilor şi al alienaţilor (şi chiar extinderea la alte categorii de persoane, indicate acolo), cu aceeaşi consecinţă că cea valabilă la ipoteza anterioară (aplicarea regimului sancţionator de la omor). Deşi ultima trăsătură pare cel mai uşor de înţeles, în aceeaşi lucrare se pune în discuție pragul numeric necesar considerării existenței unei repetiții, altfel spus, doctrinarii citaţi se întreabă de câte ori trebuie formulată cererea de ucidere astfel încât ea să se încadreze în tipicul normei și să fie una repetată. Nu putem împărtăşi îngrijorarea autorilor citaţi, deoarece ne apare evident că pentru a fi îndeplinită această cerinţă este necesar ca cererea iniţială să fie reiterată măcar o dată (cu alte cuvinte, cererea trebuie formulată de cel puţin două ori, condiţia fiind îndeplinită în momentul reiterării rugăminţii, independent de alte reluări ulterioare ale cererii).

Din alt unghi, autorii citați se întreabă dacă cererea trebuie, spre a fi considerată ca fiind repetată, să fie reformulată în împrejurări distincte. Concluzia autorilor pare a fi aceasta, dumnealor apreciind că dorința legiuitorului a fost aceea de a exista o anumită persistență a exteriorizării voinței suferindului. Astfel, este posibil ca legiuitorul să fi intenționat să adauge un plus de protecție vieții celui care, într-o criză de suferință, cedează din punct de vedere nervos și repetă, chiar cu agresivitate, că dorește să fie ucis, când, de fapt, el nu are o dorință reală și persistentă, vorbele sale fiind doar rezultatul unui clacaj nervos de moment. Admirăm modul precaut în care autorii au realizat interpretarea, însă avem propriile rezerve în privința corectitudinii acesteia. În primul rând, nu observăm ca legea să facă sau să sugereze măcar o distincție între repetarea în mai multe împrejurări și cea făcută doar într-o împrejurare. În al doilea rând, după cum chiar profesorii menționați nuanțează, interpretarea ar fi de natură să îl pună într-o situație mai puțin favorabilă pe ucigașul celui care, din cauza bolii sau din alte cauze, nu a putut să își mai reia cererea și cu o a doua ocazie. Am putea ajunge, in extremis, la un caz de discriminare între doi ucigași care au acționat în situații în esența lor identice, ipoteză interzisă prin art. 16 alin. (1) al Constituției României. Îndepărtându-ne, așadar, de lucrarea citată, supunem atenției cititorului avizat posibilitatea existenței unor aspecte de neconstituționalitate a actualului text de lege. Nu în ultimul rând, referitor la problema discutată în cadrul prezentului alineat, nu putem să nu ne întrebăm dacă existența unui interval mare de timp între cereri nu ar conduce, printr-o interpretare rezonabilă a întregii situații, la o lipsire de semnificație reală a cererilor anterioare, dat fiind că dimensiunea intervalului ar putea conduce ea însăși la concluzia unei inexistențe a unei veritabile dorințe de a înceta din viață. În opinia noastră, singura soluție pentru curmarea acestor controverse stă în mâinile legiuitorului, acesta trebuind să modifice norma de incriminare prin indicarea neechivocă a necesităţii sau nu a pluralități de împrejurări în care cererea să fie (re)formulată, soluţie ce poate consta inclusiv în suprimarea condiţiei reiterării cererii, aşa cum se înfăţişează textul spaniol ce a constituit model pentru legiuitorul român, urmând că exteriorizarea unei singuri cereri să fie necesară pentru calificarea faptei ca ucidere la cererea victimei, dacă toate celelalte condiţii ataşate elementului material sunt îndeplinite. Toate condiţiile ataşate cererii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, absenţa uneia ducând la invalidarea cererii şi la calificarea faptei ca omor. De altfel, în toate legislaţiile care incriminează această faptă, condiţia cererii sau a consimţământului este singura care se manifestă în mod necesar, nu însă şi în chip suficient, singular.

Pe lângă cerinţa privitoare la trăsăturile cererii victimei, o altă condiţie ce ţine de elementul material vizează starea medicală (patologică) a subiectului pasiv. Astfel, acesta trebuie să sufere de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat. Mai multe comentarii se impun.

În primul rând, noţiunile de boală incurabilă şi de infirmitate gravă trebuie desluşite în accepţia pe care le-o conferă ştiinţa medicală. În acest sens, prin boală incurabilă desemnăm acea afecţiune, maladie care nu poate fi vindecată după tratamentele medicale existente, acea boală pentru care nu se înfăţişează niciun leac. În ce priveşte termenul de infirmitate, acesta a fost definit în doctrina medicolegală drept ”acel handicap fizic reprezentat prin pierderea unui organ şi/sau încetarea sau diminuarea semnificativă şi permanentă a funcţionalităţii acestuia; pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ”[10]. Sintetizând, reluăm pentru claritatea şi concizia ei, opinia exprimată în literatura de specialitate potrivit căreia infirmitatea este ”acel deficit morfologic şi/ sau funcţional, ce implică un handicap fizic şi/ sau psihic permanent”.[11]În condiţiile în care handicapul psihic presupune prezenţa unei maladii ce îl face iresponsabil, rămâne de determinat în ce măsură o faptă comisă faţă de o persoană ce prezintă acest tip de deficienţă, la cererea victimei de ar fi, nu echivalează de fapt cu o faptă de omor.

În al doilea rând, observăm că expresia ”boală incurabilă” nu este echivalentă celei de ”boală care conduce în mod inevitabil la deces”, sintagmă întâlnită atât în Codul Carol al II-lea, cât şi în Codul penal spaniol, legislaţii care cuprind situaţii-premisă caracterizate prin starea patologică a victimei, deoarece, aşa cum am arătat, boala incurabilă este acea maladie ce nu poate fi vindecată, nefiind acea boală ce conduce în mod ineluctabil la moartea pacientului (deşi nu negăm, că de regulă, acesta este cazul). Aşadar, sfera de aplicare a textului din noul Cod penal român e mai largă, prin lărgirea categoriei de persoane ce pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii (bunăoară, persoane suferinde de afecţiuni precum diabetul pot fi subiecţi pasivi ai acestei infracţiunii, nu şi ai infracţiunii omoloage din Codul penal interbelic).

În al treilea rând, constatăm, că similar textului ce a constituit sursa de inspiraţie, textul din Codul român nu oferă o listă a posibilelor afecţiuni ce întrunesc condiţiile pentru a fi calificate drept ”boli incurabile” sau ”infirmităţi grave”, dar permite identificarea acestora. De altfel, această ”omisiune” a textului a fost semnalată şi în lucrări de specialitate apărute sub imperiul actualului Cod penal. Astfel, profesorul Bogdan propunea elaborarea unei legislații secundare cuprinzând un nomenclator al bolilor și al infirmităților. Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere, deoarece considerăm că în mod voit legiuitorul nu a adăugat niciun criteriu pentru evaluarea gravității sau a dificultății de tolerare, lăsând construirea acestui examen în sarcina instanței care va trebui să analizeze extrem de atent o astfel de cauză, urmând a stabili, de la caz la caz, în urma administrării de probe, în ce măsură situația victimei, in concreto, corespunde situației premisă. De altfel, după cum remarca un alt autor, tot clujean, Florin Streteanu, dreptul penal nu pleacă de la teza conform căreia toți oamenii au atins gradul maxim al dezvoltării ca ființă, acela de ”supraom”, aparatul conceptual al acestei științe având ca reper omul obișnuit, titular atât al unor calități, cât și al unor slăbiciuni. Pe aceste considerente, suntem nevoiți să criticăm propunerea profesorului Bogdan, urmând a lăsa instanței realizarea trasării granițelor necesare ipotezei fiecărei cauze și neputând decât a ne baza pe profesionalismul și, îndrăznim să zicem, pe înțelepciunea, cultura și experiența de viață a fiecărui judecător. În aceeași ordine de idei, nici măcar o jurisprudență vastă, dacă, din nefericire, ar exista, nu ar fi de un real folos judecătorului confruntat cu o astfel de speță, întrucât relativitatea chestiunii face prea puțin utilă raportarea la situație unor alte persoane.

În al patrulea rând, semnalăm un alt aspect interesant, punctat în lucrarea citată, dilema optării între o interpretare gramaticală și una teleologică a normei, prin raportare la criteriul permanenței suferințelor fizice. Altfel spus, autorii se întreabă care ar fi relevanța unor întreruperi ale suferințelor, a unor ”perioade de acalmie”. Oare trebuie să interpretăm rigid, gramatical, semnificația acestui termen, considerând că întreruperile de scurtă sau de mai lungă durată ale suferințelor ne plasează în exteriorul situației premisă a normei? Oare ar trebui să avem o viziune teleologică, prin care să considerăm că simpla existență a unor astfel de dureri, fie ele și întrerupte, dar niciodată încetate definitiv, cauzează un climat de viață efectiv insuportabil, fapt pentru care întreruperile, prin esența lor temporare, devin prea puțin relevante pentru percepția globală a suferindului asupra propriei sale condiții? Ar fi mai corect din punct de vedere științific să parcurgem o cale de mijloc, considerând că doar întreruperile relativ frecvente și/ sau de o relativ mai lungă durată exclud premisa normei? Autorii citaţi nu oferă un răspuns, lăsând discuția deschisă. Fără a intenționa a ne hazarda, noi opinăm că interpretarea nu trebuie realizată de o manieră gramaticală, rigiditatea nefiind dezirabilă într-o materie sensibilă atât de sensibilă care, după cum am încercat să demonstrăm, este guvernată de relativitate. Chiar dacă suferințele durează puțin, dar revin periodic, chiar la intervale de timp mai mari, impactul lor asupra percepției suferindului referitoare la propria existență poate fi unul deosebit de mare, luând în calcul intensitatea pe care acesta o percepe și structura sa individuală și faptul că, în absența unei evoluții spectaculoase a Medicinei sau a unui miracol, acestea vor reapărea periodic pentru tot restul vieții naturale a pacientului.

În al cincilea rând, înscriindu-ne pe aceeași linie de gândire, considerăm că trebuie mers și în cazul unei probleme doar aparent distincte, tratate sumar de către autorii citaţi, anume încadrarea în situația premisă în cazul în care suferințele nu s-au declanșat, deși, raportat la viziunea științei medicale, ele erau iminente. În deplin acord cu optica autorilor citaţi, opinăm în sensul că obligarea victimei la a suferi efectiv spre a se plasa în ipoteza de lucru ar denota o excesivă rigiditate și chiar un grad de cinism, adăugând și că ar putea fi deosebit de dificil, chiar în condițiile expertizei medicolegale, de a determina când și de cât timp s-au declanșat suferințele sau chiar dacă ele au fost declanșate vreodată sau nu. Nu putem ignora niciun argument care conduce la o soluţie opusă, un argument de ordin atât moral, cât și tehnic, anume că, până la declanșarea propriu-zisă a durerilor, este posibil ca ştiinţa medicală să progreseze de o așa natură încât să poată elimina cauza lor, în circumstanțele optime, ori măcar să elimine durerile sau, cel puțin, să le diminueze într-o măsură considerabilă. Într-adevăr, interpretarea clujeană, la care, totuși, rămânem, neagă întrucâtva vocația omului de a spera. Totuși, motivul pentru care nu putem renega această interpretare este faptul că, la multe boli degenerative, suferințele se declanșează la o perioadă de timp foarte scurtă de la debutul bolii și se acutizează cu o viteză deosebită. Ar fi, poate, prea puțin rezonabil să pretindem instanței ca, fie și cooperând cu știința medicului, să evalueze, de la caz la caz, de la boală la boală și de la manifestările ei în fiecare organism, în ce măsură suferindului i s-ar fi putut pretinde în mod rezonabil o doză de optimism, de speranță, dar și… până în ce punct și pentru cât timp. Oricât de bun cunoscător al firii umane trebuie să fie și este un judecător, el nu va putea niciodată empatiza de o manieră absolută cu o altă persoană, întrucât este greu să credem că o empatie desăvârșită poate caracteriza o ființă umană. Iată că, inevitabil, exercițiul de deslușire a sensului normei conduce, din nou, la necesitatea unei abordări complexe, pluridisciplinare, abordare care nu garantează o soluție corectă și echitabilă de interpretare, lucru anticipabil prin însăși sensibilitatea conceptuală a obiectului juridic al normei.

Nu în ultimul rând, o chestiune care nu lasă loc de interpretări, însă poate fi cel puțin discutabilă, este reprezentată de obligativitatea certificării medicale a maladiei incurabile și cauzatoare de grave suferințe. Din text, rezultă expres necesitatea acestei atestări știinţifice, ce se va realiza pe baza unui certificat medical sau, mai probabil, a unui raport de expertiză medico-legală, ce în opinia noastră poate fi efectuată atât ex ante, cât şi ex post. Așadar, magistratul nu poate constata integrarea în premisa infracțiunii în cazul în care atestarea lipsește, chiar dacă existența efectivă a bolii și a suferințelor s-ar putea proba prin orice alt mijloc, precum declarații ale martorilor și, în particular, ale medicului curant. Deşi s-a exprimat şi opinia potrivit căreia optica legiuitorului poate fi apreciată că ușor excesivă, considerăm că acesta a dat dovadă de o prudenţă binevenită prin instituirea obligativităţii atestării medicale a condiţiei medicale a victimei.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, ne raliem opiniilor exprimate în doctrină potrivit cărora cel mai adesea fapta se va comite cu intenţie directă, neputând fi exclusă posibilitatea comiterii cu modalitatea indirectă a intenţiei. Scopul în vederea căruia făptuitorul acţionează este acela de a curma intensele suferinţe ale victimei (scop ce nu califică,  totuşi, intenţia), în timp ce în privinţa mobilului ce animă conduita infractorului au fost emise anumite opinii care în mod paradoxal au făcut ca această chestiune să fie una controversată. Remarcăm, de la bun început că, spre deosebire de Codul penal Carol al II-lea- potrivit căruia fapta este săvârşită ”sub impulsul unui sentiment de milă”- şi de alte codificări străine- textul art. 116 C. pen. elveţian find sugestiv în acest sens, prin menţionarea expressis verbis a mobilul specific acestui gen de fapte), incidenţa sau nu doar a mobilului special  nu este tranşată expres nici de către legiuitorul noului Cod penal. Astfel, într-o primă opinie întâlnită în doctrina de specialitate, se susţine că pot coexista două sau mai multe mobiluri distincte -pe de o parte, prezumtivul mobil altruist, umanist (comiterea faptei sub un sincer şi puternic impuls de milă, precum în textul din codificarea interbelică), care poate, eventual, masca, disimula adevăratul mobil al făptuitorului, unul de sorginte egoistă, meschină (de pildă, comiterea faptei pentru dobândirea moştenirii victimei, caz ce ar presupune,de asemenea, existenţa unui scop secundar, adiacent). În consecinţă, urmând logica autorilor, vom avea un mobil adevărat, real, simulat (mobilul care orientează de fapt conduita infractorului) şi un alt mobil, cel aparent, ostensibil, dar mincinos (mobilul care ar trebui să ”ghideze” acţiunea făptuitorului). Considerăm, însă, că se poate susţine cu deplin temei şi opinia contrară, potrivit căreia această infracţiune ar urma să se reţină doar dacă făptuitorul a acţionat exclusiv în bază mobilului altruist, excluzând reţinerea acestuia ”în concurs” cu un al doilea mobil. Argumentul fundamental ce stă la baza acestei poziţii rezidă în însăşi voinţa legiuitorului care a stabilit limite speciale ale pedepsei mult reduse faţă de cele întâlnite la infracţiunea de omor, tocmai, deoarece acesta a urmărit să îl ”gratifice” pe infractor în virtutea existenţei mobilului unic în bază căruia a acţionat. Altfel spus, mobilul și scopul arată că el este un criminal de conjunctură, împins la gestul ilicit de un sentiment în esența lui nobil, acela de milă,compasiune şi chiar altruism faţă de semenii săi aflaţi în mare suferinţă, neputând spune că el acționează precum un criminal tipic, cu indiferență afectivă și cu agresivitate, așa cum ni se prezintă în modelul de personalitate criminală al lui Jean Pinatel. Evident, nu putem nega aplicarea într-o astfel de conjunctură a arhicunoscutului principiu in dubio pro reo, din dreptul procesual penal, însă riscul ca un ucigaș care a acționat preponderent din motive și în scopuri meschine să creeze potemkiniada resorturilor altruiste spre a ajunge să ”beneficieze” de un regim sancționator mult mai blând decât i s-ar cuveni. În concluzie, opinăm că, în absenţa unei formulări exprese, a unei clarificări binevenite din partea legiuitorului, ambele opinii pot fi susţinute, cât timp ne încadrăm în ratio essendi a acestei incriminări, ce impune necesarmente prezenţa mobilului altruist. Ne întrebăm dacă precizarea expresă a naturii mobilului în norma de incriminare ar soluționa dilema.

Nu în ultimul rând, merită amintită o altă dezbatere, neîntâlnită în manualul clujean, dar bine cunoscută în cercurile de specialitate. Astfel, este controversată posibilitatea existenței participației penale sub forma instigării în cazul acestei infracțiuni. Pornind de la analizarea mobilului în această conduită criminală particulară, adepții acestei teze susțin că decizia poate fi luată doar în baza unor resorturi interioare ale autorului, rezoluțiunea criminală neputând fi insuflată acestuia de la o terță persoană ce va urma a avea calitatea de instigator. Avem o rezervă cu privire la această teză. Astfel, considerăm că atitudinea inițială de refuz de ucidere, a autorului, poate fi schimbată 180 de grade de către un terț, în diverse context particulare, în contextul unor relații deosebite între acel terț și făptuitor. În acest context, nu ar fi riguros să îl clasificăm pe acel terț ca fiind un complice moral. Se impune o argumentare amplă, centrată în jurul rolului mobilului în conduita criminală, însă ea ar depăși cadrul lucrării. Discuția are mai mult o relevanță teoretică, dat fiind că atât instigatorul, cât și complicele sunt pedepsiți în baza acelorași limite speciale de pedeapsă, funcție de contribuția concretă la realizarea infracțiunii.

3. Corelația incriminării cu viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului asupra eutanasiei

Incriminarea analizată trebuie privită și în raport cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care, după cum știm, România este parte, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, unicul interpret oficial al CEDO, jurisprudență care are o valoare obligatorie pentru statul nostru, pentru fiecare dintre cele trei puteri ale sale. Rolul Convenției este de a asigura un prag minimal de respectare cu caracter civil și social, de care trebuie să se bucure orice persoană aflată sub jurisdicția oricărui stat parte la convenție (jurisdicție însemnând un spațiu mai întins decât limitele teritoriale ale statului). Convenția, fiind ratificată de către statul român, face parte din legislația internă a acestuia și dobândește prioritate la aplicare în fața legislației interne, atâta timp cât aceasta din urmă nu conține dispoziții mai favorabile persoanei, după cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 11 și a art. 20 din Constituția României.

Convenția, prin al său art. 2, garantează dreptul la viață și instituie în sarcina părților ocrotirea acestuia prin lege, specificând regula conform căreia moartea individului nu poate fi provocată în mod intenționat. De asemenea, articolul prezintă o serie de excepții, mai puțin relevante pentru tema lucrării, aspect care demonstrează că, din perspectiva Convenției, dreptul la viață nu este chiar un drept absolut.

Incriminarea de la art. 190 al noului Cod penal răspunde exigenței protejării prin lege a vieții. Pedeapsa prevăzută este adecvată, în sensul că limitele sale se aseamănă celor din alte legislații ale altor părți la Convenție, ceea ce înseamnă că viziunea românească se încadrează în sfera unui mai amplu consens european.

Corectitudinea existenței incriminării prin raportare la Convenție trebuie atent analizată în privința armoniei dintre incriminare și perspectiva Curții asupra conceptului de eutanasie. Nu este relevantă viziunea eventuală a Curții asupra sinuciderii asistate, întrucât incriminare nu vizează actul suicidal, ci actul de suprimare a vieții heteroprovocat, ceea ce simplifică demersul nostru.

Spre a putea realiza discuția dintr-o perspectivă științifică, trebuie să înțelegem conceptul de eutanasie, pornind de la sensul său din vorbirea curentă. Conform DEX, în armonie cu alte dicționare de prestigiu europene, termenul este polisemantic, prezentând două sensuri, acela de moarte fără dureri, respectiv de metodă de provocare a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea. Polisemia acestui substantiv ne ajută să înțelegem conceptul. Practic, eutanasia este o ucidere, fără chinuri, a unui bolnav incurabil, în vederea curmării suferinței îndelungate și grele care îl încearcă din pricina bolii.

Trebuie cercetat dacă jurisprudența Curții de la Strasbourg consacră, la ora actuală, un drept al persoanei de a beneficia de o procedură de eutanasiere, caz în care existența incriminării, atât în legislația noastră, cât și în numeroase alte legislații europene, ar putea fi suspectată a fi contrară Convenției. Din contră, în cazul în care Convenția nu consacră acest drept, nu putem vorbi despre o nepotrivire între incriminare și Convenția, acest fiind, evident, cazul favorabil. Observând prezența incriminării în codurile penale a numeroase state parte la Convenție, după cum se va face analiza într-un subcapitol ulterior al acestei lucrări, putem anticipa concordanța incriminare – jurisprudență – CEDO – Convenție, însă rigoare științifică nu ne permite să operăm cu aparențe și ne obligă la o examinare atentă a temei. În aceste circumstanțe, este imperios a identifica și a analiza jurisprudența CEDO legată de problema eutanasiei.

Hotărârea CEDO cea mai plină de relevanță pentru subiect este reprezentată de hotărârea Pretty contra Regatului Unit. În speță, este vorba despre o cetățeană britanică, suferindă de o boală degenerativă, cauzatoare de sporite și permanente suferințe fizice. Această, nemaisuportându-și condiția, îți dorește să înceteze din viață, însă se teme să se sinucidă. Astfel, dorește să fie ucisă de către propriul soț, care acceptă să facă acest lucru. Spre a nu îi face rău propriului soț, solicită autorităților britanice ca, după ucidere, să nu pună vreodată în mișcare acțiunea penală contra soțului său, însă acestea refuză această propunere, intolerabilă din perspectivă legislației penale a Regatului.

Astfel, doamna Pretty ajunge în fața Curții de la Strasbourg, susținând că refuzul autorităților din statul natal a condus la violarea art. 8 al Convenției, prin care se aduce ocrotire dreptului la respectarea vieții private și de familie, considerând atitudinea autorităților ca fiind o ingerință nepermisă în sfera acestui drept, dar și o violare a art. 3 al Convenție, care oferă protecție omului contra tratamentelor inumane și degradante și a torturii, apreciind că autoritățile au obligat-o astfel să continue un trai care nu putea fi decât unul necorespunzător demnității umane, unul de mizerie și de suferință.

Curtea soluționează speța în defavoarea reclamantei, emițând un raționament din care se pot desprinde câteva reguli cu valoare de principiu în materia dreptului la viață, în general, și, în particular, a chestiunii eutanasiei.

Astfel, Curtea clarifică faptul că nu interpretează art. 2 al Convenției și în sensul din care să rezulte un ,,drept la moarte”, corolar al dreptului la viață, ceea ce înseamnă că statele nu sunt obligate a asigura un cadru legal prin care să se realizeze sau să se faciliteze ucidere în scop de curmare a suferinței. Astfel, statele nu sunt obligate, de pildă și aplicat pe caz, să excludă din sfera ilicitului penal astfel de conduite, spre a încuraja producerea lor, așa cum nu sunt obligate nici să pună la dispoziția resortisanților mijloace spitalicești pentru facilitarea încetării vieții.

În egală măsură, absența unor astfel de facilități în legislațiile naționale nu poate fi interpretată ca o supunere la tratamente inumane sau degradante a bolnavului, chiar dacă din cauza acestei absențe bolnavul se vede nevoit a continua suportarea unor dureri atroce.

Cu toate acestea, o persoană matură și cu deplină capacitate de exercițiu poate refuza tratamentul medical necesar menținerii în viață, chiar cu iminenta consecință a decesului, ceea ce nu poate însemna o privare arbitrară de viață a persoanei.

Cu toate acestea, Curtea constată că interzicerea oricărei forme de eutanasie reprezintă o ingerință în sfera dreptului la viață privată și familială. Cu toate acestea, o astfel de ingerință nu este  implicit contrară Convenției, atâta timp cât ea respectă cele trei imperative clasice ale conceptului de ingerință conformă cu Convenția EDO: ea trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică.

Cu alte cuvinte și în sinteză, realizând că un consens european nu există în privința eutanasiei, Curtea a stabilit că ține de opțiune fiecărui stat tolerarea sau netolerarea unei astfel de practici, câtă vreme opțiunea, oricare ar fi ea, este reglementată printr-o legislație clară, accesibilă, predictibilă și conform cu principiul preeminenței dreptului. Astfel, împiedicare unor acte de eutanasiere, inclusiv printr-o incriminare de tipul celei prezente la art. 190 al actualului Cod penal, nu este contrară în sinea ei art. 3 sau 8 sau oricărui alt articol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, depărtându-ne puțin de subiectul principal al lucrării, Curtea a mai stabilit, prin hotărârea Alda Gross contra Elveției ca, în cazul în care un stat alege să introducă eutanasia în sfera licitului, el trebuie să reglementeze legal condiții stricte, precise, în care aceasta este accesibilă și are loc.

O jurisprudență deosebit de interesantă și de utilă vine să completeze concluziile formulate în urma pronunțării hotărârii Pretty, arătând o evoluție într-o direcție, opinăm, nefericită, a acestei arhicunoscute jurisprudențe inițiale. Astfel, hotărârea Haas contra Elveției afirmă existența unui drept la autodeterminare al omului, care izvorăște din art. 8 al Convenției. Dreptul la autodeterminare este dreptul persoanei de a decide de una singură, în cazul în care are această dorință, a modului și a momentului propriei morții. Curtea privește acest drept ca fiind unul de creanță contra statului. Astfel, statele au obligația de a asigura, într-un context legislativ, un mod adecvat prin care persoana să își poată exercita dreptul la autodeterminare, cu alte cuvinte, fără a recunoaște dreptul la moarte, ele trebuie să pună la punct un cadru general al posibilităților de autosuprimare a vieții. Acest lucru nu înseamnă însă că ele sunt obligate a tolera eutanasia, dat fiind că nu a mers Curtea atât de departe încât să precizeze și cum trebuie să se prezinte concret un astfel de cadru al autodeterminării (și nici nu ar fi avut competența de a o face). Și din unchiul acestei hotărâri, incriminarea de la art. 190 C. pen. este conformă viziunii CEDO, dat fiind că statul român are alte posibilități de a asigura dreptul la autodeterminare decât permiterea uciderii titularului dreptului fără atragerea de consecințe penale asupra persoanei ucigașului. Nu putem preciza în ce măsură legislația românească actuală se conformează acestei exigențe, însă, strict în privința infracțiunii de ucidere la cererea victimei, apreciem că nu se pune în mod obiectiv problema unei incompatibilități cu exercitare dreptului la autodeterminare.

În concluzie, suntem de părere că, atâta timp cât legiuitorul este dispus să facă tot ceea ce îi este cu putință spre evitarea neclarității și a imprevizibilității textului de lege (a se revedea capitolul lucrării privind dificultățile de interpretare a textului), nu există discordanței între viziunea sa și ce a Curții de la Strasbourg, prin aplicarea art. 190 al noului Cod penal neaducându-se atingere art. 2, 3 sau 8 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului sau vreunui alt articol al acesteia.

4. Controverse privind o tentativă posibilă, dar neincriminată

O problemă delicată, pentru a cărei soluționare sunt necesare cunoștințe de Drept Penal exterioare celor care pot fi extrase din art. 190 al noului Cod penal, o reprezintă tentativa la infracțiunea de ucidere la cererea victimei, care a provocat consecințe negative asupra sănătății sau a integrității corporale a victimei. În situația în care infractorul, din varii motive, nu reușește a suprima viața victimei, însă afectează sănătatea sau integritatea fizică a acesteia, trebuie să  ne întrebăm, firesc, în ce măsură va mai răspunde cel dintâi pentru aceste vătămări.

În primul rând, trebuie observat că, deși tentativa la infracțiunea de ucidere la cererea victimei este posibilă, aceasta fiind, în esența, o variantă a omorului, legiuitorul a ales să nu o pedepsească. Opțiunea se justifică prin argumente ce țin de sfera politicii penale, legiuitorul fiind consecvent în viziunea sa de a sancționa blând și doar în caz de strictă necesitate, adică de producere a celei mai rele consecințe posibile, o astfel de conduită reprobabilă. Consecvența o putem reduce prin raportare la limitele speciale reduse ale pedepsei pentru forma consumată, dar și prin raportare la infracțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii, o altă infracțiune cu tentativă posibilă, dar neincriminată. Observăm, astfel, o linie de gândire clar conturată a legiuitorului organic. Neincriminarea tentativei este un argument în plus pentru luarea în calcul a posiblității ca legiuitorul român să se apropie, deși cu pași încă timizi, de o acceptare a eutanasiei și, implicit, de furnizarea unei posibilități pentru exercitarea atât de controversatului drept la autodeterminare despre care face vorbire, prin raportare la art. 8 al Convenției EDO, Curtea de la Strasbourg.

Revenind la problema de drept ridicată, trebuie remarcat că, în cele mari școli de Drept ale țării, chestiunea a fost abordată într-un mod similar, nu identic. Astfel, profesorul Bogdan susține că acele consecințe tipice lovirilor sau altor violențe sau vătămării corporale, rezultate ale tentativei idonee, nu atrag răspunderea penală a făptuitorului, dat fiind că în favoarea acestui, conform art. 22 al noului Cod penal, operează consimțământul victimei, ca o cauză justificativă. Profesorul Valerian Cioclei are o opinie mai moderată, citând pe prof. I. Nedelcu și considerând că această cauză justificativă operează doar în cazul acelor leziuni care nu au caracter de permanență. Totuși, trebuie precizat că prof. Bogdan admite posibilitatea luării în calcul a opiniei bucureștene, fără a exclude per se corectitudinea unei astfel de interpretări.

Într-o astfel de situație, admitem că, la momentul consimțirii, victima a anticipat și posibilitatea unui astfel de deznodământ, acela al aparției unei leziuni permanente. Astfel, nu se pune în discuție caracterul determinat al consimțământului. Evident, în situația-premisă, nu se contestă nici valabilitatea exprimării consimțământului, nici actualitatea lui, rămânând doar a stabili în ce măsură este victim titularului integrității sale corporale, înțeleasă ca valoare nepatrimonială. Aparent, considerând că în legislația noastră automutilarea sau suicidul nu sunt incriminate, de principiu, am fi tentați să spunem imediat că fiecare persoană poate dispune în mod nelimitat asupra integrității propriului corp.

Din alt punct de vedere, nu putem nega faptul că există un interes social evident, care merge dincolo de interesul particular al individului, în ceea ce privește menținerea integrității corporale a fiecărei persoane. Nu degeaba inviolabilitatea corpului uman este un principiu de rang constituțional. Interesul societății, reprezentată de stat, se justifică prin rațiuni multiple, dintre care le putem exemplifica pe cele de politică socială, de asistență socială, de politică macroeconomică, demografică, strategică. Grăitoare în acest sens este și incriminare de la art. 432 al actualului Cod penal, deși, în cazul acelei incriminări, situația-premisă este dată de existența si de actualitatea stării de război a României. În aceeași ordine de idei, considerăm că răspunderea pentru consecința cea mai gravă (decesul) impiedică un raționament care să conducă exclusiv și expres la absența răspunderii pentru o consecință mai puțin gravă.

Suntem de părere că viziunea Școlii de la București este cea mai echilibrată, reușind să concilieze cele două linii de gândire opuse. În considerentul argumentelor expuse în cadrul alineatului anterior, nu putem exclude orice răspundere, în baza simplului consimțământ al subiectului pasiv. De altfel, după cum deja am menționat, nici prof. Bogdan nu pretinde o valoare absolută a punctului de vedere clujean. Astfel, autorul va urma să răspundă penal doar pentru leziunile permanente, ireversibile, fapta sa urmând a primi o altă încadrare decât cea de la art. 190 Cod penal.

5. Concluzii

Observăm, în urma lecturării paginilor anterioare, că textul de lege, deși la o primă lectură pare clar, ușor de interpretat și nesusceptibil de a genera controverse, poate fi interpretat în multiple feluri, ceea ce ne conduce la destul de trista concluzie că el nu reușește a reliefa cu suficientă precizie voința legiuitorului. Astfel, există, din această perspectivă, numeroase puncte vulnerabile ale modului de formulare, care ar putea conduce la situații de practică neunitară, la necesitatea intervenției Înaltei Curți de Casație și Justiție sau chiar la pronunțarea nefavorabilă a Curții Constituționale sau a Curții Europene a Drepturilor Omului. Considerăm că, la ora actuală, se impune o intervenție a legiuitorului în direcția tranșării chestiunilor semnalate, precum și a clarificării lor, chiar dacă aceasta ar implica o modificare a textului de lege.

În fine, oferim spre analiză şi reflecţie cititorului avizat umilele noastre propuneri de lege ferenda care ar putea, în viziunea noastră, elimina deficienţele constatate, cu scopul ultim al potenţării gradului de claritate şi de predictibilitate al normei penale, recomandând astfel:

a) introducerea unei variante agravate în spiritul celei existente în cadrul art. 191 C. pen., care să rezolve problema controversată a faptei comise faţă de o persoană cu discernământul abolit sau faţă de minorul care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale, propunând în acest sens un prag unic stabilit pentru ambele texte la 14 ani;

b) modificarea normei de incriminare prin indicarea expresă a necesităţii sau nu a pluralității de împrejurări în care cererea să fie repetată sau chiar eliminarea condiţiei privitoare la reiterarea cererii,după modelul textului spaniol;

c) în fine, clarificarea normei incriminatoare prin precizarea exigenţei ca cererea să fie repetată faţă de aceeaşi persoană (făptuitorul), din nou o soluţie la această problemă putând fi eliminarea condiţiei privitoare la reiterarea cererii.


[1] A se vedea, art. 216 C. pen. german.
[2] A se vedea, art. 579 C. pen. italian.
[3] A se vedea, cu titlu exemplificativ, art. 77 C. pen. austriac, art. 239 C. pen. danez, art. 293 C. pen. olandez, art. 235 C. pen. norvegian etc.
[4] A se vedea, art. 468 alin. (1) și (3) C. pen. 1936.
[5] V. Cioclei, ”Drept penal. Partea specială I”, ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 39.
[6] în același sens, p. 39.
[7] Conform Dicţionarului explicativ al limbii române (DEX), explicit înseamnă însuşirea unui lucru de a fi exprimat limpede, deslușit, lămurit, clar.
[8] Conform DEX, conştient este, de regulă, un atribut al oamenilor, însemnând însuşire a persoanei ,,care își dă seama de realitatea înconjurătoare, care are conștiință sau care își dă seama de posibilitățile sale, de rolul său în societate”, doar în subsidiar vizând acţiunile umane, cărora le imprimă caracterul de ,,a realiza scopuri dinainte stabilite”. Acesta e motivul pentru care o cerere conştientă este o cerere emisă de o persoană conştientă, aşa cum am susţinut în explicaţiile ce însoţesc analiza acestei trăsături a cererii.
[9] Avem in vedere textul art. 579 alin. (2) C. pen. italian.
[10] V. Iftenie, D. Dermengiu, ”Medicină legală”, Ed. C.H. Beck, București,2009, p.1 64, citat în V. Cioclei, op. cit.,pp. 67-68.
[11] V. Cioclei, op. cit., p. 68.


Rareș-Mihail Oprea
student, Facultatea de Drept din cadrul Universității din București

Mihnea-Tudor Orjan
student, Facultatea de Drept din cadrul Universității din București

Coordonator: lect. univ. dr. Raluca Ioana Mocanu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan