Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Piaţa de capital
CărţiProfesionişti
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Este intervenientul accesoriu cu adevărat parte în litigiu?

04.08.2018 | Ioan-Flavius STANCA
Ioan-Flavius Stanca

Ioan-Flavius Stanca

1. Chestiuni prealabile

Prezentul demers îşi doreşte să realizeze o privire specială asupra cheltuielilor de judecată acordate intervenientului accesoriu în ipoteza în care partea pentru care a intervenit câştigă procesul.

Fără a ne face mea culpa, admitem că un asemenea demers trebuie pus în oglindă şi completat cu o analiză ce are ca obiect eventualele cheltuieli de judecată la care va fi ţinut intervenientul accesoriu dacă partea pentru care a intervenit a pierdut procesul.

2. Sediul materiei

Cu privire la textele normative incidente, acestea sunt cuprinse în Codul de procedură civilă şi anume art. 61, care reglementează cele două tipuri de intervenţii voluntare, art. 63 care defineşte intervenţia accesorie, completat cu art. 65 privind situaţia intervenientului, şi dispoziţiile art. 451-453 privind cheltuielile de judecată.

3. Cheltuieli de judecată acordate intervenientului. De la vis la realitate şi înapoi

3.1. Despre intervenţia accesorie

Aşa cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează, Codul de procedură civilă oferă suficient suport legislativ pentru ca instanţele naţionale să acorde cheltuieli de judecată intervenientului accesoriu a cărei cerere a fost încuviinţată în principiu, în ipoteza în care partea pentru care a intervenit câştigă procesul.

În primul rând, art. 61 CPC clasifică intervenţia voluntară în principală şi accesorie. Dat fiind că prezentul demers se foloseşte doar de cea de-a doua noţiune, vom reţine că, conform art. 61 alin. (3) CPC, „intervenţia este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi”. Prin urmare, intervenientul accesoriu nu are o pretenţie proprie, ci participarea lui la proces este efectul dorinţei proprii de a susţine una dintre părţile care deja se judecată. Menţionăm, chiar fără a trata această problematică, că intervenientul accesoriu trebuie să justifice un interes propriu, altfel cererea sa nu va fi admisă în principiu de către instanţă.

„Cererea prin care un terţ ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţi, se numeşte intervenţie voluntară accesorie”[1].

Conform art. 65 CPC, dacă cererea de intervenţie accesorie este încuviinţată în principiu intervenientul devine parte în proces, cu toate consecinţele juridice.

3.2. Despre cheltuielile de judecată – atât cât problematica o cere

Conform art. 453 alin. (1) CPC, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Reţinem, deci, că asemenea cheltuieli se acordă exclusiv la cererea părţii interesate, instanţa neputându-le acorda ex officio.

Mai mult decât atât, art. 451 alin. (1) se preocupă să ofere o listă exemplificativă cu cheltuieili de judecată, iar următoarele trei aliniate ale aceluiaşi articol reglementează ce cheltuieli pot fi sau nu reduse de instanţă.

3.3. Despre intervenţia accesorie şi cheltuieli de judecată – în aceeaşi frază

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate intervenientului accesoriu, menţionăm că în doctrină s-a reţinut că „intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenţii”[2].

Tot doctrina a reţinut că „intervenţia voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul părţilor, nu şi al obiectului litigiului”[3].

Prin urmare, citind în diagonală, s-a reţinut că intervenientul accesoriu nu poate lărgi obiectul litigiului, adică acesta nu are posibilitatea de a determina câtimea litigiului supus judecăţii, ci rolul său se circumscrie exclusiv apărării uneia dintre părţile originale. Mergând pe acelaşi raţionament, s-ar putea conchide că acesta nu are posibilitatea de a solicita cheltuieli de judecată, căci această cerere ar presupune lărgirea obiectului cererii.

După părerea noastră, eroarea provine tocmai din această „citire în diagonală”. În cele ce urmează, vom încerca să dovedim că există o serie de aspecte care trebuie avute în vedere, iar opinia doctrinară amintită mai sus nu le exclude.

În primul rând, cu privire la noţiunea de obiect al cererii, doctrina a reţinut că aceasta reprezintă „pretenţia concretă a reclamantului”[4], care se poate concretiza în revendicarea unui bun, anularea sau rezilierea unui contract, plata unei sume de bani etc.

În al doilea rând, subliniem că obiectul cererii poate avea, în cererile evaluabile în bani, o valoare.

Astfel, după părerea noastră, intervenţia voluntară accesorie nu determină lărgirea obiectului cererii, pentru că intervenientul accesoriu nu poate formula pretenţii proprii, însă, în situaţia în care acesta solicită cheltuieli de judecată, poate determina majorarea obiectului cererii deja existent. Cu alte cuvinte, trebuie făcută cuvenita distincţie între lărgirea obiectului cererii, care ar presupune cereri noi, şi majorarea obiectului cererii, care are relevanţă exclusiv asupra valorii cererilor incidente în speţă. Ori, o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate duce decât la majorarea obiectului cererii.

Mai mult, conform art. 453 alin. (1) CPC, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Atât timp cât, conform art. 65 CPC, intervenientul devine parte în proces, ne întrebăm dacă nu cumva este neechitabil ca, ab initio, judecătorul să aplice în concret, deşi străin dispoziţiilor normative în vigoare, un regim discriminatoriu între părţile originale ale procesului şi cei care au intervenit pe parcurs.

În opinia noastră, nu există temei juridic pentru ca o asemenea cerere, formulată de intervenientul accesoriu, să fie inadmisibilă ope legis. Admitem că, în cazul în care consideră că cheltuielile de judecată ce constau în onorariile de avocat sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea ori complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, conform art. 451 alin. (2), instanţa are posibilitatea de a le reduce.

Însă, cu privire la taxa judiciară de timbru, atât timp cât intervenientul a fost obligat la suportarea acesteia în temeiul O.U.G. nr. 80/2013, iar alin. (4) al art. 451 CPC nu permite instanţei reducerea acesteia, nu putem achiesa decât la opinia conform căreia, în cazul în care partea pentru care a intervenit a câştigat procesul, intervenientul accesoriu trebuie să aibă dreptul de a-şi recupera această sumă plătită.

Acelaşi raţionament ni-l menţinem şi cu privire la cheltuielile de judecată ce constau în costuri legate de necesitatea prezenţei la proces ori „alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului”: cheltuieili de transport, cheltuieli de cazare, cheltuieli cu hrana şi apă etc.

Cu privire la opinia doctrinară[5] conform căreia judecătorul, în acordarea cheltuielilor de judecată cuvenite intervenientului accesoriu, va trebui să ţină cont de contribuţia acestuia la soluţia pronunţată şi, prin urmare, să le acorde proporţionat, conchidem că, deşi cuceritoare şi în spiritul instituţiei intervenţiei accesorii, nu există temei legal. Admitem că, eventual, Codul de procedură civilă ar fi trebuit să conţină prescripţii normative în acest sens, însă, în forma actuală, nu există nicio reglementare în acest sens. Or instanţa, sesizată cu o asemenea cerere, va trebui să pronunţe o hotărâre „în temeiul legii”.

Prin urmare, apreciem că nici această opinie nu poate fi reţinută.

4. Practica instanţelor naţionale – privire generală

În ceea ce priveşte practica instanţelor naţionale, ab initio conchidem că nu există, încă, un punct de vedere unitar. Însă, admitem că, sub rezerva faptului că nu am epuizat toate hotărârile care au pipăit această problemă, în general instanţele au o predispoziţie în a nu acorda cheltuieli de judecată intervenientului accesoriu.

Cu referire la posibile motive pentru care o asemenea cerere este inadmisibilă, facem trimitere la Sentinţa civilă nr. 88/2016 a Tribunalului Mureş. Tribunalul a reţinut că, dată fiind „jurisprudenţa consacrată”, intervenientul accesoriu nu se poate bucura de un asemenea drept.

Deşi instanţa nu a dezvoltat cu adevărat motivele pentru care o asemenea cerere trebuie respinsă, mulţumindu-se a reţine că intervenţia accesorie nu este de natură „să conducă la creșterea cheltuielilor de judecată pe care ar urma să le suporte părțile inițiale din cauză”, a respins cererea intervenientului.

Mai mult, Tribunalul Constanţa, prin Încheierea nr. 2459/2015 a respins cererea intervenientului accesoriu, arătând că „suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intervenient nu revine reclamanţilor, deoarece nu aceştia au determinat efectuarea acestor cheltuieli. Intervenţia voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenţii”.

Tot prin aceeaşi încheiere s-a reţinut că, atât timp cât intervenţia are caracter voluntar, adică intervenientul accesoriu devine parte ca urmare a propriei dorinţe de a participa la judecată, acesta trebuie să îşi suporte singur cheltuielile. Cu alte cuvinte, voluntarismul cererii de intervenţie accesorie se opune obligării celui care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată suportate de intervenient.

Raportul juridic obligaţional al cărui obiect îl constituie cheltuielile de judecată se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, culpa procesuală stând la baza ideii de obligare la suportarea cheltuielilor de judecată. Or partea care pierde procesul se află într-un raport juridic de drept substanţial cu partea care câştigă şi care este titulara dreptului pretins (reclamantul, pârâtul sau, eventual, intervenientul principal).

Nu în ultimul rând, tot în acest sens a reţinut şi Tribunalul Cluj, prin Sentinţa civilă nr. 660/A/2013, în care a statuat că intervenientul accesoriu participă voluntar în litigiu cu scopul de a contribui la soluţionarea litigiului fondului în favoarea acelei părţi pentru care au intervenit, că are calitatea de „terţ faţă de litigiu” şi că nu solicită un drept propriu.

Cu privire la teza conform căreia are calitatea de terţi faţă de litigu, ne întrebăm dacă o asemenea afirmaţie nu este, totuşi, superflu, atât timp cât art. 65 CPC prevede că acesta, după ce cererea de intervenţie accesorie a fost admisă, dobândeşte calitatea de parte în litigiu.

Eventual, putem admite că sunt terţi în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, însă, din punct de vedere procesual, o asemenea teză nu poate primită.

În acelaţi litigiu, instanţa a reţinut, după părerea noastră din nou periculos, că atât timp cât partea aflată în litigu cu partea pentru care au intervenit nu a formulat nici o pretenţie în contradictoriu cu intervenientul, acea parte nu a determinat crearea unor cheltuieli de judecată, prin urmare rămânând în sarcina intervenientului accesoriu toate cheltuielile proprii în legătură cu participarea la judecată, indirerent că soluţia din dosar a fost pronunţată în favoarea ori în defavoarea părţii pentru care au făcut intervenţia.

Pe de altă parte, prin Sentinţa nr. 17558/2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, prin care intervenientul accesoriu a făcut cerere de completare a hotărârii pentru că instanţa a omis să pronunţe vreo soluţie cu privire la cheltuielile de judecată, „deşi (…) a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, la dosarul cauzei existând împuternicire avocaţială şi chitanţe doveditoare ale achitării onorariului şi cheltuielilor de transport”, instanţa a admis o asemenea cerere.

Chiar dacă instanţa nu a făcut o amplă dezvoltare juridică a raţionamentelor care stau la baza pronunţării ei, observăm că, totuşi, nu există un singur punct de vedere la nivelul instanţelor naţionale.

 5. Concluzii

Pentru că un asemenea demers trebuie să aibă şi câteva concluzii proprii, conchidem că, chiar dacă „intervenientul a intrat în proces ca urmare a propriei dorinţe”[6] (n.n.: sau cel puţin teoretic), în situaţia în care partea pentru care a intervenit câştigă procesul, intervenientul voluntar accesoriu trebuie să aibă posibilitate de a-şi recupera cheltuielile ocazionate cu litigiul.

În concluzie, atât timp cât legiuitorul nu va reglementa expressis verbis aceste aspecte, practica şi (mai ales) doctrina vor continua să exprime ipoteze cu privire la dreptul la cheltuieli de judecată a intervenientului accesoriu. Însă, cel puţin până atunci, conform textelor legale incidente, intervenientul accesoriu, dobândind calitatea de parte cu toate drepturile şi obligaţiile specifice, chiar dacă participă la procesul altora „de bunăvoie şi neinvitat”, în cazul în care partea pentru care a „intrat în horă” câştigă, nu există niciun fundament legal pentru un regim discriminatoriu între această parte originală – care este îndreptăţită la cheltuieli de judecată – şi intervenientul voluntar accesoriu.


[1] G. Boroi, M. Stancu, ”Drept procesual civil”, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită. Ed. Hamangiu, p. 111.
[2] ibidem, p. 117.
[3] idem.
[4] V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, ”Drept procesual civil”, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, editura Naţional, Bucureşti, 2018, p. 289.
[5] D. N. Theohari, G. Boroi (coord.), Noul Cod, vol. I, ed. a 2-a, 2016, p. 223.
[6] Tribunalul Constanţa, Încheierea nr. 2459/2015, disponibilă pe aici.


Ioan-Flavius Stanca
Avocat Baroul Timiș


Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan