Raportul donațiilor: clauza de raport din art. 1147 Cod Civil
3 august 2018 | Robert Gabriel LUCA
Robert-Gabriel Luca
Raportul donațiilor reprezintă acea instituție de drept succesoral ce are ca obiect menținerea egalității între anumite categorii de moștenitori prezumați de lege a fi mai avantajați, față de care defunctul dorește să mențină un oarecare echilibru în ceea ce privește cotele lor succesorale. „Fiind vorba de persoane foarte apropiate defunctului donator, față de care are afecțiune egală, legea prezumă că prin donația făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moștenirii ce i se va cuveni potrivit legii.”[1].
Sediul materiei privind obligația de raport a donațiilor este articolul 1146 Cod Civil care prevede că: „(1) Raportul donațiilor este obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport. (2) În lipsă de stipulație contrară din partea donatorului, cei menționați la alin. (1) sunt obligați la raport numai dacă ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donației.” .
Problema specială a scutirii de raport a moștenitorului renunțător la moștenirea legală, are la bază o lacună a legiuitorului de la 1864 prin faptul că fiind considerat străin de moștenire, în cazul în care s-a renunțat la moștenire, se ajungea la situația în care succesibilul renunțător și gratificat eluda voința donatorului, putând să moștenească o cotă mai mare din emolumentul moștenirii ca donatar, decât ca moștenitor legal în cazul în care ar fi acceptat succesiunea. Dar Noul Cod Civil a reglementat cu titlu de premieră în aliniatul al doilea al articolului 1147 posibilitatea de a stipula în contractul de donație o clauză prin care se va putea raporta donația chiar dacă donatarul moștenitor legal renunță la moștenirea autorului său, menținându-se în acest fel egalitatea între toți succesibilii defunctului fie că au acceptat moștenirea, fie că au renunțat la ea.
După cum se poate observa obligația de raport se poate naște doar dacă a fost încheiat în mod valabil un contract de donație, iar vocația succesorală a donatarului se întemeiază pe calitatea sa de soț supraviețuitor sau de descendent, putându-și avea sursa fie în voința expres manifestată a defunctului fie ex lege, aspect ce reprezintă dreptul comun în această materie prin prezumția legală instituită, ce reiese din ansamblul reglementării. Așadar, conform articolului 1147 alin. (2) NCC,[2] donatorul are posibilitatea ca prin stipulație expresă să poată obliga donatarul să efectueze raportul donației respective prin echivalent și doar în proporția valorii ce depășește cota ce i s-ar cuveni ca moștenitor legal, chiar și în situația în care acesta renunță la moștenirea donatorului său.
De aici apare următoarea întrebare: „Care este natura juridică a acestei stipulații și ce efecte poate produce?”.
Obligația instituită prin donație pare a fi la prima vedere o sarcină de a cărei executare depinde eficacitatea donației. Conform doctrinei[3] sarcina este o modalitate întâlnită doar în cazul liberalităților și poate consta într-o obligație de a da, a face sau a nu face, putând fi stipulată fie în interesul donatarului, fie în interesul donatorului fie în interesul unui terț. În cazul raportului, după cum reiese din ansamblul reglementării, este mai mult o operațiune juridică fără caracter material, procedura desfășurându-se mai ales prin operațiuni inter-patrimoniale (între masa succesorală și patrimoniile moștenitorilor, fie între patrimoniile moștenitorilor). De asemenea, prin faptul că stipulația în cauză are un caracter foarte general nu se poate determina cu precizie în favoarea cui a fost stipulată și nici care este conduita ce trebuie urmată de cel ce ar fi ținut de o așa-zisă sarcină, obligația de raport incumbând doar în situația în care cei ce justifică un interes, conform articolului 1148 NCC, ies din pasivitate. În plus, ca argument de text, articolul 1146 NCC vorbește de faptul că raportul este „o obligație pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții” , excluzând ideea unui raport dintre donator și donatar specific instituirii sarcinii. Dacă am admite teza cum că ar fi o sarcină s-ar genera o serie de probleme determinate de regimul juridic al sarcinii: revocarea pentru neexecutarea sarcinii, cine ar putea intenta o asemenea acțiune, cine poate cere executarea sarcini, în măsura în care sarcina transformă contractul de donație într-unul sinalagmatic ce proporție din donație va fi raportabilă etc.
Excluzând natura juridică de sarcină, ajungem la concluzia că este o simplă obligație „ce determină o operațiune juridică prealabilă împărțirii moștenirii, care constă în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și valori pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel a cărui moștenire face obiectul partajului succesoral”[4]. Nu este însă o obligație simplă, ci una afectată de o dublă condiționare. Prima condiție ce trebuie îndeplinită la momentul deschiderii succesiunii de cuiusului este ca bunul donat să depășească din punct de vedere valoric cota ce i s-ar cuveni ca moștenitor legal (rezervatar), fiind vorba despre o condiție suspensivă ce determină nașterea situației juridice premisă a raportului donației. Faptul că donatarul renunță la moștenirea defunctului donator nu poate fi admisă ca o condiție suspensivă pentru că ar contraveni articolului 1403 NCC[5], întrucât donatarul are calitatea de debitor al obligației de raport, fiind în acest caz o condiție suspensivă pur potestativă din partea debitorului, ci va fi considerată o condiție rezolutorie, îndeplinirea ei depinzând doar de voința donatarului. Ca urmare a îndeplinirii acesteia se va stinge dreptul acestuia de a păstra donația în calitate de simplu donatar, străin de moștenirea defunctului.
Această stipulație în contractul de donație își va produce efectul nu de la momentul încheierii contractului, ci, având un caracter mortis causa, de la data la care se va naște și obligația legală subsidiară de raport, respectiv decesul donatorului, instituind o obligație în sarcina donatarului, întrucât raportul nu se face în natură, ci prin echivalent. Prin urmare, din perspectiva devoluțiunii legale a moștenirii, la momentul deschiderii moștenirii de cuiusului, moștenitorii legali determinați de articolul 1148 NCC, descendenții, soțul supraviețuitor și creditorii defunctului pe calea acțiunii oblice în calitatea lor de titulari ai unor drepturi distincte, privilegiate, întemeiate pe vocația lor succesorală vor beneficia de un element în plus de activ în patrimoniul succesoral al defunctului, respectiv de un drept de creanță față de donatarul renunțător reprezentând contravaloarea cotei din bun ce depășește rezerva ce i s-ar cuveni dacă nu ar fi renunțat. Dar pentru a fi eficace această stipulație trebuie realizată premisa majoră a acestei situații juridice, și anume e necesar ca donatarul soț supraviețuitor sau descendent să renunțe la moștenirea donatorului, deoarece în caz contrar raportul nu se va realiza în temeiul acestei stipulații, ci în temeiul legii. De asemenea, trebuie ca prin donația respectivă să depășească cota sa legală în calitate de moștenitor rezervatar; astfel, în acest caz, deși este renunțător, iar conform articolului 1121 alin (1) NCC „Succesibilul care renunță este considerat că nu a fost niciodată moștenitor”, cu titlu excepțional acestuia i se va calcula rezerva ce i s-ar cuveni ca moștenitor legal[6], iar imputația se va face conform articolului 1099 NCC[7]. Donația se va imputa mai întâi asupra rezervei moștenitorului renunțător gratificat și dacă o va epuiza se va imputa asupra cotității disponibile.
Prin stipularea acestei clauze în cadrul contractului de donație, acesta nu va dobândi caracter sinalagmatic, pentru că nu se află în raport de reciprocitate și interdependeță cu obligația de a da asumată de donatar prin acest act juridic; nu este reciprocă, pentru că nu vizează operațiunea juridică a donației, ci operațiunea juridică de readucere la masa succesorală a bunurilor donate și nu este nici interdependentă, pentru că obligația de a transmite proprietatea bunului donat asumată de donator nu este cauza directă și imediată a obligației de raport și nici invers; obligația respectivă influențând devoluțiunea legală a moștenirii prin convertirea din prezumție în certitudine. În acest fel se crează un echilibru prin rolul activ al acestei stipulații în a păstra egalitatea între aceste categorii de moștenitori considerați de lege a fi „privilegiați” prin prisma relațiilor de familie. Donația fiind un „avans asupra moștenirii”[8] va putea suferi modificări doar în cadru devoluțiunii legale a moștenirii prin intermediul raportului ce va fi eficace grație stipulării clauzei de raport. Dacă am admite ipoteza în care obligația respectivă va transforma contractul respectiv în contract sinalagmatic, vom putea ajunge la situația greșită în care se va putea invoca rezoluțiunea pentru neexecutarea obligației de raport, instituție juridică care este incompatibilă cu instituția contractului de donație în această formă. Prin urmare, contractul nu va fi sinalagmatic, ci unilateral.
În situația în care donatarul respectiv nu își aduce la îndeplinire această obligație, în sensul în care ascunde o asemenea donație raportabilă, i se va aplica sancțiunea civilă a acceptării forțate a moștenirii. Așadar el va fi decăzut din dreptul asupra bunurilor respective, urmând a fi ținut să plătească datoriile defunctului proporțional cu cota sa legală. Dar ce se va întâmpla în cazul în care donatarul nu ascunde donația raportabilă, ci face acte de împotrivire, în sensul în care nu își execută creanța față de cei îndeptățiți, adică nu achită suma de bani corespunzătoare părții din donație ce se impută asupra cotității disponibile. Din considerente teleologice, în măsura în care rațiunea acestei reglementări este aceea de a „asigura respectarea principiului egalității între moștenitori„[9] cei îndreptățiți la a cere raportul donațiilor nu vor avea la îndemână o acțiune în rezoluțiune, pentru că, așa cum am văzut, rezoluțiunea este o sancțiune ce operează doar în cazul contractelor sinalagmatice, ci vor putea cere executarea silită a obligație, deoarece contractul fiind încheiat în formă autentică conform articolului 101[10] din legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995 constituie titlu executoriu, iar scadența obligației trebuie să îndeplinească două criterii: unul obiectiv și unul subiectiv. Criteriul obiectiv este determinat de momentul îndeplinirii celei de a doua condiții ce afectează obligația de raport (renunțarea la moștenirea de cuiusului), iar momentul subiectiv se va realiza de la momentul la care debitorul este înștiințat despre o asemenea obligație. Rațiunea elementului subiectiv rezidă în faptul că, potrivit articolului 1121 alin. (1) NCC, succesibilul renunțător va fi considerat ca nu a fost niciodată moștenitor, prin urmare nu i se poate imputa lipsa sa de interes cu privire la devoluțiunea legală a moștenirii și, mai mult, nu poate fi tras la răspundere în absența culpei acestuia. De la momentul realizării celor două condiționări, soțul supraviețuitor, descendenții și creditorii, în măsura în care le sunt fraudate interesele, vor fi îndreptățiți conform articolului 1535 NCC[11] la daune moratorii de la scadență până la momentul plății.
Putem încerca să vedem în ce măsură stipulația de raport ar reprezenta o stipulație pentru altul.
Conform doctrinei „stipulația pentru altul este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă parte numită stipulant, să execute o prestație în favoarea unei alte persoane, terță sau nu față de contract, numită terț beneficiar”[12]. De aici rezultă că stipulația pentru altul este compatibilă cu caracterul contractual al acestei stipulații, însă trebuie, în primul rând, ca terțul beneficiar să fie determinat în cadrul operațiunii juridice, or cum stipulația din articolul 1147 NCC nu are ca obiect donația respectivă, ci va viza succesiunea donatorului, or în măsura în care nu va putea fi determinat beneficiarul raportului, conform argumentelor prezentate anterior, nu va putea fi determinat nici terțul beneficiar.
Un alt aspect este reprezentat de faptul că stipulația pentru altul vizează două categorii de raporturi: un raport între stipulant (donator și autor al succesiunii viitoare) și promitent (donatar și succesibil al donatorului), dar clauza din contractul de donația în absența desemnării unui beneficiar direct vizează doar raporturile dintre donator și donatar. În virturea acestor două raporturi, ce sunt esența stipulației pentru altul, rezultă că „are ca efect adăugarea la raportul de obligații născut între stipulant și promitent, unui al doilea raport de obligații”[13] ce determină „nașterea unui drept direct în patrimoniul unui terț”[14], dar nașterea dreptului în patrimoniul terțului este incompatibilă cu stipulația de raport, pentru că ar contraveni articolului 956 NCC[15] fiind considerat act juridic asupra unei moșteniri nedeschise încă.
Analizând toate argumentele prezentate mai sus putem concluziona că articolul 1147 alin. (2) nu vizează în niciun caz o stipulație pentru altul din cauza incompatibilităților de regim juridic.
Din punct de vedere al naturii juridice, am ajuns la concluzia că această obligație nu este o sarcină și nici o stipulație pentru altul, dar vom încerca să determinăm dacă această clauză poate îmbrăca doar „haina juridică” a contractului de donație sau poate fi prevăzută și în cadrul altor operațiuni juridice.
La o primă analiză încercăm să vedem dacă această clauză poate îmbraca forma unui testament autentic fie că operațiunile juridice vor fi realizate separat fie concomitent.
În primul rând, în măsura în care acestea sunt încheiate concomitent, ar fi vorba de două negotium iuris (contract de donație și testament) într-un singur instrumentum (contractul de donație), întrucât, conform articolului 1035 NCC „testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte”. Această stipulație pare a se încadra în „alte dispoziții ce produc efecte” și nu în „sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali”, pentru că în această situație donatarul renunțător nu are nici calitatea de legatar nici cea de moștenitor, pentru că, potrivit articolului 1121 NCC, „succesibilul care renunță este considerat că nu a fost niciodată moștenitor”. Acest testament nu este unul olograf, conform articolului 1041 NCC[16], ci unul autentic ce împrumută condițiile de formă de la donație. Acest lucru este posibil prin raportarea la articolul 79 alin (1) din legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995 ce statuează că „Notarul public are obligația să deslușească raporturile juridice dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lor juridice.”
În lumina acestor texte rezultă că notarul trebuie să fie diligent și să informeze părțile atât cu privire la efectele juridice ce se vor produce de drept în temeiul stipulației de raport, cât și celor ce se vor produce ca urmare a contractului de donație, fapt care ar valida ambele operațiuni juridice, iar din acest text rezultă implicit ca notarul public pentru a valida clauza respectivă ca testament ar trebui ca mai întâi să apeleze la procedurile speciale reglementate în NCC și în legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995 pentru autentificarea testamentului și ulterior să autentifice contractul de donație.
Dat fiind specificul testamentului de act juridic unilateral personal și revocabil și caracterul contractual al donației, apreciem că nu s-ar putea modifica un contract de donație printr-un act juridic unilateral chiar dacă acestea sunt cuprinse în același instrumentum, pentru că s-ar crea o interdependență și reciprocitate între testament și contractul de donație și se vor influențează reciproc. Această posibilitate ar exista doar dacă testamentul ar fi încheiat primul din punct de vedere temporal iar donația a doua, deoarece prin apelare la argumentul reductio ad absurdum în cazul contrar s-ar afecta principiul irevocabilității donației. Prin urmare se va încheia mai întâi testamentul ce va conține stipulația respectivă pentru că nimic nu împiedică părțile să efectueze o astfel de operațiune ce implică o obligație asupra unui contract ce nu a fost încă încheiat și asta, pentru că, pe de o parte, nu se încalcă articolul 11 NCC[17] și, pe de altă parte, se subînțelege o condiție ce afectează respectiva sarcină și anume încheierea contractului de donație respectiv, stipulație ce va fi reluată în contractul de donație prin intermediul unei trimiteri în temeiul articolului 1201 NCC[18], fiind o clauză externă doar din perspectiva lui negotium iuris, iar ambele operațiuni juridice se vor materializa într-un singur instrumentum sub forma unui contract de donație.
Din perspectiva testamentului ce conține această clauză va putea fi interpretat ca o promisiune de donație în virtutea regulii de interpretare ce stabilește că clauzele se interpretează în sensul în care produc efecte juridice, prevăzută în alin. (3) al articolului 1268 NCC ce se aplică în mod corespunzător și testamentului în virtutea articolului 1039 NCC. Conform articolului 1014 NCC, promisiunea de donație se încheie numai sub formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute, motiv pentru care apreciem că nu va putea fi instituită o obligație de raport în cadrul unui testament olograf, din rațiunile prezentate anterior. Însă, la o analiză mai atentă, dat fiind caracterul contractual al promisiunii de donație, ce are un caracter contractual și presupune atât consimțământul donatorului promitent, cât și pe cel al donatarului beneficiar al promisiunii, nu se va putea fi admisă această ipoteză, întrucât de esența testamentului este caracterul său de act juridic unilateral și revocabil, iar prin introducerea unei promisiuni de donație, care este un contract, în testament, s-ar restrânge caracterul revocabil al testamentului deoarece testatorul nu va putea beneficia de libertate deplină în a-l revoca, decât dacă va obține consimțământul donatarului beneficiar, în caz contrar fiind susceptibil de sancțiuni(inopozabilitatea actului de revocare, fie daune-interese).
Luând în considerare ansamblul operațiunilor ce trebuie efectuate pentru a fi valabile ar rezulta o procedură de autentificare greoaie ce ar îngreuna încheierea unor astfel de acte juridice lipsindu-o de orice finalitate practică; mai mult decât atât, în afară de aceste două argumente, pentru a combate această ipoteză greșită mai reținem faptul că în măsura în care textul de lege nu distinge nici noi nu ar trebui să face o astfel de dinstincție, conform adagiului latin „ubi lex non distinguit nec noc distinguere debemus”. Dar argumentul principal ce combate toate aceste operațiuni prezentate anterior este unul de text, prevăzut în articolul 10 NCC ce statuează că „legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”. Prin urmare, așa cum reiese din secțiunea dedicată raportului donațiilor dreptul comun în materie de raportul este reprezentat de faptul că toate donațiile în afară de cele prevăzute în articolul 1150 NCC sunt raportabile, iar aliniatul al 2-lea al articolului 1147 NCC consacră o dispoziție cu caracter de excepție ce se aplică doar în cazul în care există o astfel de stipulație expresă în contractul de donație și doar dacă se va renunța moștenirea de cuiusului, derogând de la dreptul comun. De asemenea, așa după cum am arătat, această donație nu va avea o eficacitate deplină decât dacă sunt îndeplinite condițiile din articolul 1147 NCC. Astfel, rezultă că aceste prevederi legale limitează și restrâng drepturile donatarului asupra emolumentului donației, ce va reuși să păstreze donația doar dacă va face raportul prin echivalent. Prin urmare, dispozițiile articolului 1147 NCC nu vor fi susceptibile decât de strictă aplicare și interpretare.
Pentru a trage o concluzie generală, apreciem că instituția raportului donațiilor abordată prin prisma articolului 1147 NCC, este una complexă și nu trebuie tratată în mod izolat, ci în mod sistematic, nu numai prin prisma textelor de lege existente în Codul Civil, ci și prin raportare la alte reglementări ce se referă la normarea altor relații sociale, iar un exemplu în acest sens este Legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995, cu care se află într-o strânsă legătură. În acest mod se relevă faptul că investigarea acestei probleme particulare implică o cercetare complexă pe alocuri chiar pluridisciplinară, încât materia raportului donațiilor angrenează, nu numai aspecte ce țin mod strict de domeniul dreptului, ci și aspecte sociale, economice și morale, cu un impact major asupra desfășurării normale a relațiilor sociale.
[1] A se vedea: Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. II (Transmisiunea şi partajul moştenirii), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 341.
[2] Art. 1147 : (2) NCC: Prin stipulație expresă în contractul de donație, donatarul poate fi obligat la raportul donației și în cazul în renunțării la moștenire. În acest caz, donatarul va readuce la moștenire numai valoarea bunului donat care depășește parte din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moștenitor legal.
[3] Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p.142.
[4] Bujorel Florea Comentarii Practice, Contractul de donație în Noul Cod Civil , Ed. Hamangiu, București, 2014. p. 114.
[5] Art. 1403 NCC Condiția pur potestativă: Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voița debitorului nu produce niciun efect.
[6] Art. 1091 NCC Stabilirea rezervei succesorale și a cotității disponibile:
(5) Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă se calculează în funcție de valoarea stabilită potrivit alin (1). La stabilirea rezervei nu se ține seamă de cei care au renunțat la moștenire, cu excepția celor obligați la raport, potrivit art. 1147 alin. (2).
[7] Art. 1099 NCC Imputarea liberalităților:
(1) Dacă beneficiarul liberalității nu este moștenitor rezervatar, liberalitatea primită se impută asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește, este supusă reducțiunii.
(2) Dacă gratificatul este moștenitor rezervatar și liberalitatea nu este supusă raportului, ea se impută asupra cotității disponibile. Dacă este cazul, excedentul se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul și, dacă o depășește, este supus reducțiunii.
(3) Dacă gratificatul este moștenitor rezervatar și liberalitatea este supusă raportului, ea se impută asupra rezervei celui gratificat, iar dacă există, excedentul se impută asupra cotității disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. În acest ultim caz, numai partea care excedează rezervei globale se impută asupra cotității disponibile. În toate cazurile, dacă se depășește cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă reducțiunii.
(4) Dacă există mai multe liberalități, imputarea se face potrivit alin. (1)-(3), ținând seama și de ordinea reducțiunii liberalităților excesive.
[8] Ibidem.
[9] Idem. p. 117.
[10] Art. 101 (1) Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia.
[11] Art. 1535 NCC Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti:
(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
[12] A se vedea Stelian Ioan Vidu în Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de Drept Civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 156.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Art. 956 NCC Actele juridice asupra moștenirii nedeschise: Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moștenirea sau se renunță la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii.
[16] Art. 1041 NCC Testamentul olograf: Sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului.
[17] Art. 11 NCC Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri: Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.
[18] Art. 1201 NCC Clauze externe: Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
