Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor

03.08.2018 | Florin CIUTACU
Florin Ciutacu

Florin Ciutacu

1. Generalităţi

În ceea ce priveşte raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor[1], art. 2283 (fost art. 1656 alin. 1 C. civ.[2]) dispune că: Fidejusiunea poate fi contractată fără știința și chiar împotriva voinței debitorului principal.

Fidejusiunea se poate constitui:

a) cu consimţământul debitorului, caz în care ea are loc în urma unui mandat expres sau tacit intervenit între debitor şi fidejusor, iar dacă fidejusorul plăteşte va avea o actio mandati contraria[3];

b) fără consimţământul debitorului, caz în care fidejusorul este asimilat unui gestor de afaceri şi, dacă a plătit, va avea contra debitorului o actio negotiorum gestorum contraria.[4]

Dacă nu există nici mandat, nici gestiune de afaceri, fidejusorul poate totuşi garanta obligaţia debitorului principal, chiar dacă acesta s-ar opune.[5]

Faţă de debitorul principal, fidejusiunea este de obicei un act de binefacere gratuit, gratuitate ce nu constituie însă o donaţie.

Dacă după ce execută obligaţia principală[6], fidejusorul nu-şi exercită regresul contra debitorului, actul său constituie o liberalitate, care, dacă ar întrece cotitatea disponibilă, fidejusiunea nu poate fi reductibilă în paguba creditorului, deoarece faţă de el acesta nu are caracter de binefacere.

Se poate chiar stipula un preţ pe care să-l plătească debitorul principal fidejusorului pentru garanţia ce i-o dă, deoarece gratuitatea este numai de natura fidejusiunii, iar nu de esenţa sa.

Fidejusiunea constituie o liberalitate atunci când a fost subscrisă pentru garantarea unei donaţii, deci poate fi şi ea reductibilă.

Deşi regresul fidejusorului nu se exercită de obicei decât după ce a plătit, sunt şi cazuri când fidejusorul se poate îndrepta contra debitorului chiar înainte de orice plată.

Vom analiza ambele situaţii în cele ce urmează.

2. Regresul ordinar după plată

Pentru acest regres[7], fidejusorul are la dispoziţie două acţiuni, una care este personală şi care se naşte din contractul de fidejusiune; cealaltă este acţiunea creditorului plătit, care se obţine prin subrogare.

2.1. Acţiunea personală a fidejusorului

2.1.1. Natura juridică a acţiunii personale a fidejusorului

Legea menţionează această acţiune în art. 2306 Cod civil (corespunzător art. 1669 C. civ. vechi), fără însă a o califica[8]:

(1) Fidejusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia din rumă ceea ce a plătit (…)

(2) Fidejusorul care s-a obligat fără consimțământul debitorului nu poate recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi ținut să plătească (…).[9]

În mod tradiţional,[10] se consideră că atunci când fidejusorul s-a obligat cu ştiinţa debitorului (cazul normal), acţiunea sa decurge din mandat, iar atunci când s-a obligat fără ştiinţa debitorului (caz excepţional), acţiunea sa decurge din gestiunea de afaceri.

Acţiunea în regres se poate exercita de către fidejusor numai contra debitorilor pe care i-a garantat, nu şi împotriva altora (art. 1671 C. civ.).

 2.1.2. Obiectul acţiunii în regres

În materie de fidejusiune, se presupune că fidejusorul nu trebuie să realizeze un profit; însă nu este mai puţin adevărat că fidejusorul nici nu poate fi în pierdere.

Legiuitorul a dispus că fidejusorul îi poate cere debitorului principal cele ce rezultă din art. 2306  C. civ., după cum urmează:

a) Capitalul[11]. Acesta (capitalul) cuprinde suma brută plătită creditorului, dobânzile datorate creditorului la această sumă şi cheltuielile de judecată pe care le-a făcut creditorul când i-a cerut fidejusorului să execute el obligaţia.

b) Dobânzi (…)[12]. Din momentul plăţii către creditor a sumei datorate acestuia, dobânda la această sumă curge numai din momentul notificării făcute de fidejusor debitorului principal cu privire la plată.

c) Cheltuieli.[13] Acestea sunt cheltuielile de judecată făcute de fidejusor contra urmăririlor creditorului. Cum însă aceste cheltuieli s-ar putea dovedi inutile, legea îi dă dreptul la ele numai dacă şi după ce le notifică debitorului principal. Aceste cheltuieli reprezintă în fapt spezele cuviincioase pentru discuţiune, despre care face vorbire art. 2306 C. civ.[14]

d) Dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă[15]. Aici se au în vedere sumele pe care fidejusorul le-a plătit creditorului şi care nu erau producătoare de dobânzi. Se poate afirma că legiuitorul a avut în vedere situaţiile: când obligaţia debitorului principal nu a avut ca obiect o sumă de bani, deci la care evaluarea despăgubirilor (daunelor-interese) s-a făcut de către justiţie; când obiectul obligaţiei l-a constituit o sumă de bani, dar nu a fost necesar ca fidejusorul să plătească dobânda legală.

e) Daunele interese, dacă se cuvin[16]. Această regulă constituie o derogare de la dreptul comun

Rezultă deci că fidejusorul solvens are dreptul să ceară de la debitorul principal, pe lângă restituirea sumei plătite şi dobânzile din ziua plăţii şi daune-interese, dacă se cuvin[17]. Spre exemplu[18], pentru a plăti pe creditor, fidejusorul a fost obligat să-şi vândă un lucru oarecare.

f) Cheltuielile de judecată făcute pentru chemarea în judecată[19] a debitorului principal.

Dacă fidejusorul a plătit numai o parte din datorie, el va avea regres numai pentru ceea ce a plătit[20].

Dacă el a plătit mai mult decât era datoria, va avea regres doar până la concurenţa sumei datorate[21], sau dacă a plătit o datorie ce era stinsă (prin prescripţie, de exemplu), el nu are nici un regres[22].

Dar dacă fidejusorul plăteşte fără a invoca o excepţie ce-i era proprie, cum ar fi minoritatea sa, el are acţiune în regres contra debitorului[23].

Fidejusorul are o acţiune personală contra debitorului nu numai atunci când a plătit efectiv datoria, ci şi atunci când a liberat pe debitor prin vreun alt mod, de pildă compensaţie, novaţie, etc.[24].

Dacă fidejusorul are o creanţă oarecare contra debitorului, debitorul principal poate plăti creditorului cu suma pe care i-o datora fidejusorului, cu toate că creanţa fidejusorului şi cea a creditorului vin în concurs[25].

2.1.3. Regresul fidejusorului ca efect al subrogaţiei în drepturile creditorului

2.1.3.1. Comparaţie cu acţiunea personală

Fidejusorul va avea interes să exercite o acţiune personală atunci când creanţa pe care a plătit-o nu producea dobânzi, fiindcă el are dreptul şi la dobânzi, cu condiţia să fi notificat plata debitorului.

De asemenea, cu ajutorul acţiunii personale, fidejusorul va putea cere şi daune.

Cu toate acestea, acţiunea subrogatorie (art. 2305 Cod civil) prezintă uneori avantaje importante în cazul în care creanţa era garantată prin alte asigurări, cum ar fi un privilegiu, o ipotecă sau un alt fidejusor.

Toate aceste garanţii sunt dobândite fidejusorului care a plătit, prin însuşi faptul plăţii. Ele îi sunt formal rezervate, căci, potrivit art. 1596 Cod civil (în vechiul Cod civil art. 1108 pct. 3): Subrogaţiunea se face de drept:

(…); c. în folosul acelui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alţii, are interes a stinge datoria.[26]

Iar potrivit art. 2305 Cod civil (art. 1670 C. civ. vechi[27]): Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului.

Fidejusorul este considerat chiar a fi liberat de garanţia sa, dacă creditorul nu le-ar fi transmis.[28]

Fidejusorul care a plătit datoria, fiind obligat pentru alţii[29], va fi subrogat în drepturile creditorului, fie că s-a obligat cu ştiinţa, sau fără ştiinţa debitorului (art. 2306 Cod civil – fostul art. 1669 alin. 1 C. civ. vechi), şi chiar împotriva voinţei acestuia, fiind suficient ca, în acest ultim caz, plata făcută de fidejusor să fie folositoare debitorului.

Aceeaşi soluţie este admisibilă atât în privinţa fidejusorului fidejusorilor, cât şi în privinţa cofidejusorilor, adică acelora care au garantat pe acelaşi debitor pentru aceeaşi datorie.

Doctrina asimilează fidejusorului pe acela din ordinul căruia creditorul contractează cu împrumutătorul (mandatar pecuniae credendae)[30].

Dacă fidejusorul plăteşte datoria înainte de termen, el este subrogat în dreptul creditorului, însă nu-l poate urmări pe debitor decât la scadenţă[31].

Pentru a putea avea loc subrogaţia, trebuie să se fi făcut un contract între creditor şi fidejusor[32].

De asemenea, pentru valabilitatea subrogaţiei se cere ca fidejusorul să îndeplinească formalităţile impuse creditorului pentru conservarea creanţei, deoarece fidejusorul nu poate avea mai multe drepturi decât creditorul pe care îl subrogă[33].

Fidejusorul subrogat nu poate cere debitorului principal decât ceea ce a plătit creditorului, nu şi dobânzi, cheltuieli de judecată şi daune-interese; pentru acestea, fidejusorul are la îndemână o acţiune personală.

2.1.3.2. Regresul fidejusorului împotriva terţului detentor al imobilului ipotecat

Fidejusorul subrogat în drepturile creditorului se foloseşte de ipotecile pe care le avea acesta pentru garantarea creanţei, chiar de ipotecile date după contractul de fidejusiune.[34]

Prin art. 1596 Cod civil legiuitorul a prevăzut că subrogaţia operează împotriva debitorului principal şi a fidejusorului, neamintind de terţii detentori ai imobilului ipotecat pentru siguranţa datoriei; cu toate acestea, nu încape nici o îndoială că subrogatul va putea exercita drepturile pe care creditorul le avea nu numai împotriva debitorului, dar şi în contra terţilor detentori ai imobilului ipotecat, poziţia acestor terţi fiind mai puţin favorabilă decât a fidejusorilor.[35]

Autorii[36] au fost în marea lor majoritate de acord că fidejusorul, care a avut în vedere bunurile afectate de debitor la plata creanţei, va putea, în virtutea subrogaţiei, să exercite contra terţului detentor ipoteca creditorului dezinteresat, pe când terţul detentor nu va putea să se prevaleze de subrogaţie contra fidejusorului.

Într-adevăr, se poate afirma, pe drept cuvânt, că terţul a comis o imprudenţă prin faptul că la dobândirea imobilului n-a procedat la purgarea sarcinilor ce-l grevau.

În plus, când fidejusorul s-a obligat, bunul ipotecat aparţinea încă debitorului şi deci fidejusorul a contat pe faptul că se poate libera de garanţia sa când nu poate intra în ipotecile, privilegiile şi drepturile creditorului, din cauza acestuia (art. 2315 Cod civil actual, art. 1682 C. civ. vechi).[37]

2.2.2.3. Subrogaţia în drepturile creditorilor care beneficiază de alte garanţii

Fidejusorul se subrogă în drepturile celor ce se bucură de un privilegiu.

Fidejusorul unui locatar sau al unui cumpărător, care plăteşte locatarului sau vânzătorului, are nu numai dreptul la privilegiile acestora, ci şi dreptul ce îl aveau aceştia de a cere rezoluţiunea locaţiunii sau a vânzării.[38]

2.2.2.4. Efectul solidarităţii între debitori asupra regresului fidejusorului subrogat

Potrivit art. 2308 Cod civil (art. 1671 C. civ. vechi[39]): Când pentru aceeași datorie sunt mai mulți debitori principali care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toți are împotriva oricăruia dintre ei acțiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit.

Sunt două situaţii.

A) Fidejusorul a garantat pentru toţi debitorii solidari. În acest caz, în virtutea subrogaţiei, fidejusorul are acţiune în regres pentru toată datoria, contra fiecăruia dintre ei, deoarece el a garantat pe fiecare pentru tot.[40]

Dacă însă obligaţia debitorilor este conjunctă, fidejusorul are acţiune în regres contra fiecăruia numai pentru partea lui, deoarece există atâtea datorii câţi debitori sunt.[41]

B) Fidejusorul a garantat doar pentru unul dintre codebitorii solidari. Va putea fidejusorul, pentru a-şi exercita acţiunea în regres contra debitorilor negarantaţi să se prevaleze de subrogaţia legală în drepturile creditorului?

În cazul în care codebitorul care beneficiază de fidejusiune a plătit el însuşi datoria, acesta nu va putea cere de la fiecare decât partea sa contributivă din datorie[42].

Or, fidejusorul nu poate avea mai multe drepturi decât debitorul.

Nu este mai corect a spune atunci că fidejusorul va acţiona, folosind acţiunea în regres, nu ca subrogat al creditorului, ci ca subrogat al debitorului căruia îi este fidejusor, adică pentru partea fiecăruia dintre ceilalţi codebitori? Interpretând per a contrario art. 2308 C. civ., se pare că aceasta este soluţia, admisă de o parte a doctrinei[43] şi a jurisprudenţei[44] (în interpretarea vechiul text corespunzator al Codului civil).

În acelaşi timp, se poate răspunde însă că nici o excepţie de la regula instituită de art. 2305 C. civ. nu este prevăzută de lege.

Cum i se poate deci refuza fidejusorului beneficiul de a se subroga în drepturile creditorului şi de ce codebitorul cauţionat să aibă o situaţie mai bună ca a fidejusorului?

Căci, spre deosebire de codebitor, fidejusorul nu este obligat solidar cu ceilalţi codebitori.

De aceea, s-a abandonat sistemul precedent, recunoscându-se că fidejusorul este subrogat în drepturile creditorului.

Însă, afirmă o parte a doctrinei[45], susţinută şi de jurisprudenţă[46], că fidejusorul astfel subrogat nu are contra debitorilor negarantaţi decât o acţiune pentru partea fiecăruia din datorie.

Totuşi, cu drept cuvânt, s-a arătat[47] că niciun text nu limitează acţiunea în regres a fidejusorului, aşa încât el se poate adresa oricărui codebitor solidar pentru totalitate.

2.2.3. Pierderea acţiunii în regres

Fidejusorul pierde acţiunea în regres contra debitorului principal în două situaţii, prevăzute de art. 2310 Cod civil.

1. Fidejusorul solvens nu are acţiune în regres împotriva debitorului principal dacă, după ce a plătit nu a adus la cunoştinţă debitorului că plata s-a făcut şi acesta plăteşte a doua oară, însă are o acţiune în repetiţie contra creditorului. Dimpotrivă, dacă debitorul a plătit primul şi nu i-a făcut cunoscut acest lucru fidejusorului, acesta, dacă a plătit şi el, va avea acţiune în regres contra debitorului principal şi nu contra creditorului. Per a contrario, dacă debitorul l-a înştiinţat, fidejusorul nu se poate îndrepta decât împotriva debitorului.

2. Dacă creditorul a făcut fidejusorului o remitere de datorie, acesta va avea acţiune în regres contra debitorului.

Dacă însă creditorul a descărcat pe fidejusor numai de obligaţia de garanţie, acesta nu va avea acţiune în regres contra debitorului.[48] În orice caz, dacă creditorul a fost de rea credinţă când a primit plata, el este dator a restitui fidejusorului capitalul, dobânzile sau fructele din ziua plăţii.

2.3. Regresul înainte de plată

Există împrejurări în care fidejusorul, fără să fi executat obligaţia pe care a garantat-o, poate fi în pericol de a nu fi acoperit de plata sau prestaţia la care ar fi eventual obligat.

Pentru a-l ţine la adăpost de acest pericol, legea îi dă dreptul de a intenta o acţiune personală (izvorâtă fie din mandat, fie din gestiunea de afaceri) contra debitorului principal, obligându-l pe acesta să-l descarce de garanţie.

S-a decis că: Fidejusorul şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor, pentru justul motiv ca să poate fi pus la adăpostul urmăririlor creditorului şi să fie ferit de pericolul insolvabilităţii debitorului. Dezdăunarea pe care cauţiunea poate în acest caz să o reclame de la debitor, nu poate avea alt obiect decât descărcarea sa de obligaţia ce a contractat, lucru care nu se poate obţine decât obligându-se debitorul să consemneze o sumă de bani egală cu cuantumul obligaţiei cauţionate, deoarece garantul neplătind nimic creditorului, nu poate cere nici el ca debitorul să-i plătească ceva, ci numai ca să consemneze suma, şi aceasta este o siguranţă suficientă pentru el să-i asigure eficacitatea recursului său ulterior.[49]

Tot astfel, s-a decis că: Se admite în mod constat că cuvântul desdăunare este întrebuinţat de legiuitor în art. 1673 C. civ., în sensul de damnum infectum, adică de asigurare în contra primejdiei unei daune iminente. Astfel garantul poate cere de la debitorul garantat, fie descărcarea sa de garanţie, atunci când dânsul este urmărit în judecată pentru a plăti sau când datoria a devenit exigibilă, fie garanţii suficiente spre a fi asigurat că debitorul va plăti datoria; că, din moment ce fidejusorul poate cere de la debitorul principal nu numai garanţii suficiente, dar şi descărcarea sa de garanţie, este evident că în această noţiune generică intră şi o acţiune ca cea în speţă, unde fidejusorul cere ca debitorul principal să fie obligat să radieze ipoteca dată în garantarea acelei datorii, întrucât printr-o asemenea radiere nu se urmăreşte decât descărcarea fidejusorului de garanţie; astfel fiind, este inexact în drept să se susţină că reclamanta este îndreptăţită a cere numai darea de garanţii suficiente din partea debitorului.[50]


[1] Observăm faptul că reglementarea oferită de Noul Cod civil relativă la fideiusiune, nu diferă prea mult față cu vechea reglementare (Codul civil de la 1865). De aceea, în cuprinsul prezentei lucrări vom face trimitere și la doctrina și jurisprudența ocazionate de reglementarea oferită de Codul civil de la 1865, în prezent abrogat. Pentru vechea reglementare: Florin Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor. Garanțiile personale și garanțiile reale, Editura Themis Cart, Slatina, 2006. Pentru noua reglementare: Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de Drept civil. Obligațiile. Conform Noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012; Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de Drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015.
[2] Corespunzător art. 2014 C. civ. francez: On peut se rendre caution sans ordre de celui pour lequel on s’oblige, et même à son insu.
[3] În materie de solidaritate, debitorul plăteşte datoria în calitate de mandatar al codebitorilor săi şi trebuie să aibă acţiune în regres contra lor, afară de cazul în care s-ar stabili că datoria a fost exclusiv contractată în interesul celui ce a plătit-o. Cât despre acţiunea negotiorum gestorum, debitorul care a plătit totul o va exercita în cazul răspunderii civile delictuale, pentru că în acest caz lipseşte posibilitatea mandatului, neputându-se zice că mai multe persoane se reprezintă unele prin altele pentru a comite un delict. Cf. Dimitrie Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Iaşi, Tipografia Naţională, 1900, vol. VI, p. 202, p. 205.
[4] În legătură cu acţiunea negotiorum gestorum, a se vedea şi Giovanni Pacchioni, Diritto civile italiano. Parte seconda. Diritto delle obligazioni. Volume III. Dei quasi contratti, Cedam – Casa Editrice Dott. Milani, Padova, 1938, p. 291 şi urm.
[5] Doctrina citată în Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul civil adnotat cu textul corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1926, Bucureşti, Editura Librăriei Universala Alcalay & Co., volumul IX, 1934, vol. IX, p. 300, nr. 1, 2, 3, 4.
[6] Obligaţia fidejusorului, afară de clauză contrară, este pură şi simplă, actuală şi directă, astfel încât creditorul îl poate urmări pe fidejusor înainte ca debitorul principal să devină insolvabil, deoarece fidejusorul se obligă a executa obligaţia debitorului principal, dacă acesta nu o execută (idem, p. 296, nr. 17). Obligaţia fidejusorului este personală, în sensul că ea subzistă, chiar dacă un eveniment de forţă majoră ar fi făcut ca el sau debitorul principal să piardă averea lor (idem, nr. 19).
[7] Termenul de regres este sinonim, în această materie, cu acela de recurs.
[8] S-a decis că: Împrejurarea că debitorul principal a dobândit dreptul real de proprietate asupra unui apartament prin încheierea contractului, faţă de care apelantul a avut calitatea de fidejusor, nu produce consecinţe juridice asupra întinderii dreptului de creanţă al acestuia şi nici asupra naturii juridice a respectivului drept. Astfel fiind, este lipsită de temei legal susţinerea apelantului, în sensul că dreptul său de creanţă s-ar găsi încorporat în apartamentul achiziţionat de M.C. O asemenea „încorporare” ar reprezenta din punct de vedere juridic, o intervertire a dreptului de creanţă într-un drept real, respectiv într-o cotă parte indiviză din dreptul de proprietate asupra apartamentului – Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 428 A/11.03.2003, în Maria Huza, Mona-Lisa Pucheanu, Elena-Viviane Tiu, Georgeta Stegaru, Florentina-Gabriela Rotaru, Simona Lala Cristescu, Aida-Oana Popescu, Mihaela Paraschiv, Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Bucureşti. 2000-2003, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, pp. 181-182.
[9] Art. 2028 C. civ. francez: La caution qui a payé a son recours contre le débiteur principal, soit que le cautionnement ait été donné au su ou à l’insu du débiteur.
[10] Marcel Planiol, Traité élémentaire de Droit civil, vol. II, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1905, vol. II, p. 753; Ambroise Colin, Henry Capitant, Cours élémentaire de Droit civil français, Paris, Libraire Dalloz, 1931, vol. II, p. 742; Constantin Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1929, vol. II, pp. 1051-1052; [10] George Plastara, Curs de Drept civil român pus la curent cu jurisprudenţa, legislaţia pozitivă, noile tendinţe juridice, dreptul comparat şi dreptul provinciilor alipite. vol. VII, Siguranţele personale şi reale, Bucureşti, Editura Ancora, vol. VII, p. 40.
[11] Art. 2028 alin. (2) teza I, partea I, C. civ. francez: Ce recours a lieu tant pour le principal (…).
[12] Art. 2028, alin. (2), teza I, partea a II-a C. civ. francez: Ce recours a lieu tant (…) que pour les intérêts.
[13] Art. 2028 alin. (2), teza I, partea a III-a şi teza a II-a C. civ. francez: Ce recours a lieu (…) pour (…) les frais; néanmoins la caution n’a de recours que pour les frais par elle fait depuis qu’elle a dénoncé au débiteur principal les poursuites dirigées contre elle.
[14] Cf. M. Planiol, op.cit., vol. II, p. 753.
[15] Art. 1915 alin. (3), teza I, C.civ. italian: Egli ha regresso per gli interessi di tutto ció che ha pagato per debitore, ancorché il debito no producesse interessi (…). Acest text lipseşte din C. civ. fr.
[16] Art. 2028 alin. ultim C. civ. francez: Elle a aussi recours pour les dommages et intérêts, s’il y a lieu; art. 1915 alin. (3), teza a II-a C.civ. it.: Egli ha regresso (…) pei danni, quando sia il caso.
[17] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 31, nr. 3.
[18] G. Plastara, op. cit., vol. VII, p. 41.
[19] Ibidem.
[20] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 313, nr. 4.
[21] Idem, nr. 5.
[22] Idem, nr. 6.
[23] Idem, nr. 7.
[24] Idem, nr. 3; a se vedea, în acelaşi sens, şi Curtea de Casaţie franceză, decizia din 7 martie 1876, citată în în Fuzier-Herman, Code civil annoté. Supplement. Art. 1387-2281, Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arrêts, L. Larose, Paris,1903, p. 2348, nr. 3.
[25] Curtea de Casaţie franceză, decizia din 27 ianuarie 1886. Idem, nr. 1.
[26] Corespunzător art. 1251 alin. (3) C. civ. fr.: La subrogation a lieu de plein droit: (…) ;3° Au profit de celui qui, étant tenu avec d’autres ou pour d’autres au payement de la dette, avait intérêt de l’equitter; (…).
[27] Art. 2029 C. civ. francez: La caution qui a payé la dette est subrogée à tous les droits qu’avait le créancier contre le débiteur.
[28] Potrivit unor autori acţiunea personală mai prezintă faţă de subrogaţie şi alt avantaj: dacă acţiunea creditorului s-a prescris, fidejusorul poate exercita acţiunea sa personală, care nu se prescrie decât mai târziu, întrucât prescripţia ei nu începe să curgă decât din momentul plăţii efectuate de fidejusor (G. Plastara, op. cit., vol. VII, p. 41). În dreptul francez fidejusorul mai are un motiv de a exercita o acţiune personală şi nu una prin subrogaţie, căci, potrivit art. 1252 (art. 1109 C. civ. român vechi corespunzător a eliminat cuvintele par préférence), dacă subrogantul şi subrogatul vin în concurs, subrogantul are preferinţă şi atunci fidejusorul este interesat să exercite o acţiune personală de pe urma căreia să se îndestuleze de la debitor şi nu să ceară o plată acestuia ca subrogat al creditorului, deoarece poate veni în concurs cu creditorul care ar fi plătit cu preferinţă. Pentru comentarii la art. 1252 C.civ. francez, a se vedea: M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 172, p. 756; G. Baudry-Lacantinerie, Precis de Droit civil, ediţia a treia, Paris, L. Larose Forcel, 1888, vol. III, p. 737. În dreptul românesc însă această excepţie de la dreptul comun pe care o face art. 1252 C. civ. francez, prin care de fapt se încalcă principiul potrivit căruia subrogaţia nu trebuie să-l păgubească, dar nici să-i folosească creditorului, şi în sistemul C. civ. francez ea îi foloseşte, a fost înlăturată. Pentru comentarii, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 650 şi urm.
[29] Formula art. 1108 pct. 3, C. civ., ca și de art. 1596 Cod civil actual, care stabileşte subrogaţia legală în folosul celui obligat cu alţii sau pentru alţii, pare să conţină o repetiţie inutilă pentru că, în general, cel ce s-a obligat cu alţii este obligat şi pentru alţii (de exemplu, codebitorul solidar, în privinţa sumei ce întrece partea sa din datorie); şi reciproca, cel ce s-a obligat pentru alţii este obligat şi cu alţii (de pildă, fidejusorul care este obligat atât pentru, cât şi cu debitorul principal). Se poate întâmpla însă ca cineva să fie obligat pentru alţii, dar fără să fie obligat cu alţii: detentorul unui imobil ipotecat este obligat pentru alţii, adică pentru debitor, nu însă şi cu debitorul, acesta din urmă fiind obligat personal, detentorul fiind faţă de el ca un fidejusor. Cf. D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 635, nota 3.
[30] Idem, p. 636, text şi nota 2; doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 314, nr. 2, 3.
[31] Idem, nr. 4; Tribunalul din Caen, decizia din 24 ianuarie 1887, citată în Fuzier-Herman, op.cit., p. 2348, nr. 1.
[32] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 314, nr. 5.
[33] Idem, nr. 6.
[34] Idem, nr. 7, 8.
[35] Cauţiunea reală are o situaţie intermediară între cauţiunea personală şi terţul detentor al imobilului ipotecat (cumpărătorul bunului grevat de ipotecă). A se vedea, în acest sens, Alexandru Velescu, în Observaţii asupra modului în care sunt aplicate în practică dispoziţiile privind unele garanţii reale sau personale, în Justiţia Nouă, nr. 6/1966, p. 89.
[36] A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 743; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p.1053; M. Planiol, op.cit., vol. II, pp. 757-758; D. Alexandresco, op.cit., vol. VI, p. 648, p. 649, precum şi opinia contrară, citată de acelaşi autor la p. 649, nota 2.
[37] M. Planiol, op. cit., vol. II, p. 758. Pentru extinderea acestei soluţii şi la cauţiunea reală, a se vedea Al. Velescu, op. cit., p. 90.
[38] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 314, nr. 9.
[39] Art. 2030 C.civ. francez: Lorsqu’il y avait plusieurs débiteurs principaux solidaires d’une même dette, la caution qui les a tous cautionnés, a, contre chacun d’eux, le recours pour la répétition du total de ce qu’elle a payé.
[40] În acest sens, a se vedea şi: doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 314, nr. 1; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1053; A. Colin, H. Capitant, op. cit., vol. II, p. 743.
[41] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 314, nr. 2.
[42] Această repartiţie proporţională a regresului debitorului contra codebitorilor săi pare însă contrară principiilor stabilite de art. 1108 C. civ. Art. 1053 alin. (1) C. civ. se justifică prin aceea că se urmăreşte nu atât a evita acţiunile recursorii ale debitorilor, unii contra altora, ci mai ales din cauza garanţiei, pe care debitorii solidari îşi datoresc unii altora, în calitatea lor de asociaţi şi în virtutea regulii că cine trebuie să garanteze nu poate să evingă: Quem de evictione tenet actio, eumdem agentem repellit exceptio. A se vedea, pe larg, D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 206.
[43] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 314, nr. 2; D. Alexandresco, op. cit., vol. VI, p. 641 text şi nota 2; G. Plastara, op. cit., vol. VII, p. 42; M. Cantacuzino, op. cit., p. 540 (citat şi în C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1053).
[44] Curtea de Casaţie franceză, decizia din 19 aprilie 1854; Tribunalul din Amiens, decizia din 29 noiembrie 1894, în A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 743.
[45] Citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.bcit., vol. IX, pag. 314, nr. 4.
[46] Curtea de Casaţie franceză, decizia din 10 iunie 1861 (citată în M.Planiol, op. cit., vol. II, p. 756), precum şi Curtea de Casaţie franceză, decizia din 7 martie 1887 (citată în A. Colin, H. Capitant, op. cit., vol. II, p. 744, precum şi în Fuzier-Herman, op. cit., p. 2349, nr. 1).
[47] A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 744; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, p.1053. Pentru jurisprudenţă: Curtea de Casaţie franceză, decizia din 6 iunie 1896, cu nota lui M. Lyon Caen; Tribunalul din Poitiers, decizia din 29 ianuarie 1913 (citate în A. Colin, H. Capitant, op. cit., vol. II, p. 744).
[48] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, nr. 4, 5.
[49] Curtea de Apel Galaţi, secţia I, decizia din 8 februarie 1894 a statuat că: Garantul, independent de acţiunea recursorie ce ar avea în cazul când ar fi plătit datoria debitorului, mai are încă şi acţiunea ce-I acordă articolul 1673 paragraful 1. În adevăr, conform art. 1673, fidejusorul şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor, pentru justul motiv ca să poată fi pus la adăpostul urmăririlor creditorului şi să fie ferit de pericolul insolvabilităţii debitorului. Dezdăunarea pe care cauţiunea poate în acest caz să o reclame de la debitor, nu poate avea alt obiect decât descărcarea sa de obligaţia ce a contractat, lucru care nu se poate obţine decât obligându-se debitorul să consemneze o sumă de bani egală cu cuantumul obligaţiei cauţionate, deoarece garantul neplătind nimic creditorului, nu poate cere nici el ca debitorul să-i plătească ceva, ci numai ca să consemneze suma, şi aceasta este o siguranţă suficientă pentru el care să-I garanteze eficacitatea recursului său ulterior (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p. 127, nr. 2).
[50] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a III-a, decizia nr. 1905 din 1938, citată în Practică judiciară în materie comercială, vol. I, Editura Lumina lex, 1991, pp. 225-226. În ceea ce priveşte dreptul cambial, s-a decis că: Girantul unei cambii, independent de acţiunea recursorie ce ar avea în cazul când ar fi plătit în locul emitentului cambiile emise de acesta, mai are şi acţiunea acordată fidejusorului de art. 1673 alin. 1 C. civ., adică dânsul, în calitate de fidejusor, chiar dacă n-ar fi plătit cambia girată de el, poate cere dezdăunarea de la debitor, pentru justul motiv de a putea fi pus la adăpostul urmăririlor creditorului şi de a fi ferit de pericolul insolvabilităţii debitorului – Curtea de Apel Galaţi, secţia I, decizie din 1894, citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p. 127, nr. 3.


Avocat dr. Florin Ciutacu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan