JURIDICE SELECTED
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Dreptul la un judecător adevărat

13.08.2018 | Artin SARCHIZIAN
Artin Sarchizian

Artin Sarchizian

Universul drepturilor omului a devenit intocmai ca si universul in sine, o lume de expansiune ale carei limite sunt impinse zilnic prin recunoasterea de noi drepturi, fie prin noi legiferari ori, pur si simplu,  prin reinterpretarea normelor preexistente, gratie teoriei dupa care “dreptul este viu” si, astfel, trebuie sa corespunda nevoilor, exigentelor, standardelor si, evident, realitatilor vietii contemporane, fara ignorarea trecutului, dar preponderent cu deplina considerare a viitorului[i].

Bunaoara, daca in prezent dreptul la viata este univoc recunoscut, acestuia i s-ar putea adauga, chiar maine, dreptul la moarte. Totodata, daca, pana nu de mult, se interpreta dreptul la viata privata intr-un spectru exagerat de restrans, astazi acesta este tot mai larg, ajungandu-se a se recunoaste dreptul oricarei persoane de a-si lamuri anumite “detalii” ale vietii sale private, precum, cunoasterea ascendentilor, istoria personala[ii] care, pana nu de mult, pareau chestiuni total de neconceput si de neluat in seama, iar exemplele pot continua.

Cert, asistam la o evolutie ascendenta si tot mai dinamica in parcursul recunoasterii drepturilor fundamentale, fenomen ce este intovarasit si de o tot mai asidua preocupare pentru efectivizarea acestor drepturi (deja castigate), gratie principiului tot mai prezent in constiinta noastra juridica, dupa care, drepturile recunoscute nu sunt teoretice si iluzorii, ci drepturi practice si efective[iii], realiste si – as adauga eu – perceptibile, in sensul ca destinatarul trebuie “sa simta” ca are aceste drepturi pe care initial le-a intuit[iv] (cand nu erau recunoscute de lege), apoi le-a constientizat (cand au fost consacrate de lege, la nivel abstract) si acum, dupa cum spuneam, trebuie sa le (re)simta.

Dupa cum era de asteptat, metamorfoza efectivizarii atinge si dreptul la acces la justitie, care – in optica mea, intr-o abordare organica privind – se gaseste in etapa  in care a depasit stadiul de inceput (exigentele minimale) privitoare la un tribunal  “independent, impartial si instituit prin lege”, intrand astfel in procesul de maturizare, unde putem vorbi deja de dreptul la  un judecator  ”adevarat” si, de ce nu, la un judecator ”bun”, competent, disponibil, capabil, dornic si putincios sa dea o dezlegarea justa cauzei noastre (nu formal legala, ci dreapta – p.n.), intrucat numai in aceste conditii putem vorbi despre efectivitatea dreptului la acces la justitie[v].

Justitia este privita astazi ca un serviciu public[vi], asupra caruia statul detine monopolul[vii] care, dincolo de aparente, nu este gratuita, ci, dimpotriva, cu anumite costuri considerabile, atat din perspectiva bugetarii din “buzunarul public” (bugetul de stat), cat si din perspectiva costurilor pe care un justitiabil trebuie sa le achite anticipat pentru a avea acces, referindu-ma bineinteles la taxele de timbru, al caror cuantum nu este deloc de neglijat, ba chiar, in prea multe situatii – pentru un stat ce afirma liberul acces la justitie[viii] – devine un „serviciu de lux”.

Deopotriva deloc de neglijat sunt si exigentele de ordin formal, tot mai ridicate si stricte (uneori de-a dreptul exagerate[ix]) impuse justitiabilului, precum si reglementarea unor “proceduri filtru” (regularizarea in materia procesual civila) in care, dupa regulile de tip inchizitorial[x], judecatorul cu multa rigurozitate, strictete si fara sa asculte vreo explicatie (ce uneori poate fi rezonabila) sanctioneaza si cea mai mica “scapare” prin anularea cererii, fara ca cel putin sa fi ascultat partile, ceea ce uneori transforma accesul la justitie intr-o procedura tot mai greoaie, tehnica, complexa si, de ce nu, uneori descurajanta[xi] .

In acest context, in mod simetric si echitabil, este firesc ca si de partea justitiabilului sa creasca asteptarile, exigentele, iar “calitatea actului de justitie” sa nu mai fie o simpla speranta legitima, ci un imperativ, un drept nesusceptibil de limitari ori exceptiuni.

Cheia, in opinia mea, sta in raspunsul loial, franc si sincer dat urmatoarei (banale) interogatii: oare, reglementarea prin lege (lato senso) a criteriilor si conditiilor privind selectarea, numirea, promovarea (cariera) judecatorilor, precum si statutul acestora, sunt suficiente pentru a asigura si garanta o justitie de calitate?

Raspunsul, de aceasta data, nu poate fi una verba. Numai o abordare nuantata, pornind de la imprejurarea ca, aceasta chestiune nu este noua, ci, mai curand, modul de abordare ar fi de o oarecare noutate, ar fi in masura sa ofere un raspuns loial.

Fara nici cea mai mica pretentie ori intentie de a face o expunere exhaustiva a aspectelor ce se pot circumscrie notiunii de calitate a actului de justitie, consider totusi ca punctul de pornire il constituie tocmai recunoasterea deosebirii dintre conceptul de capacitate obiectiva a organelor judiciare (prin stabilirea competentelor acestora, dupa materie, teritoriu si calitatea persoanei) si capacitatea subiectiva a acestora (ce se refera la persoana sau persoanele ce lucreaza in numele si pentru acel organ) in infaptuirea la timp si in conditii normale a justitiei.

Cu drept cuvant s-a spus[xii] ca, in ce priveste capacitatea subiectiva a unui organ judiciar, aceasta decurge din capacitatea subiectiva a persoanelor care alcatuiesc aparatul functional al acelui organ, astfel incat capacitatea subiectiva a intregului organ se verifica in raport cu capacitatea acestor persoane, in raport de urmatoarele criterii:

a) Calificarea profesionala, adica suficienta pregatire teoretica si practica a persoanei cu calitate de subiect procesual oficial necesara pentru indeplinirea corecta si corespunzatoare a atributiilor sale functionale in desfasurarea procesului penal. Aceasta conditie se considera formal indeplinita, iar verificarea ei rezulta implicit din insusi actul de numire in postul pe care subiectul oficial il ocupa in aparatul judiciar. Partile din proces nu pot discuta aceste conditii, iar in caz de greseala se pot exercita caile de atac.

b) Probitatea social-morala; prin aceasta se intelege absenta oricarui antecedent contrariu probitatii, adica abateri de la regulile de convietuire sociala si de la prescriptiile morale. De amintit aici ca un judecator trebuie sa considere ca fiind de datoria sa, nu numai sa respecte standarde inalte de conduita, ci si sa participe la stabilirea, mentinerea si sustinerea colectiva a acestor standarde. Chiar si o singura abatere judiciara poate prejudicia ireparabil autoritatea morala a instantei[xiii].

c) Obiectivitatea si impartialitatea: aceasta conditie implica aptitudinea de a se comporta in indeplinirea atributiilor functionale potrivit unei serioase constiinte profesionale.

Incontestabil, toate aceste conditii, privite in mod individual si toate impreuna, isi au importanta lor capitala in asigurarea capacitatii subiective a unui organ judiciar, insa de un lucru trebuie sa fim deopotriva constienti, anume ca indiferent de “perfectiunea” umana, profesionala, manageriala a unui organ judiciar, daca aceasta nu este creditata cu incredere de catre beneficiarii activitatii sale, respectiv simpli justitiabili, atunci ineficienta acestuia, la nivel macro, este “garantata”.

Bunaoara, indiferent cat de clara, concisa, logica si corecta este argumentata din punct de vedere teoretic si legal o solutie  judecatoreasca (ratio decidendi), daca acesta nu este privita cu incredere de catre destinatarii sai (ce nu se rezuma numai la partile litigante, ci chiar la intreaga societate), cu siguranta risca sa fie respinsa de catre corpul social, nu sub forma nesupunerii, ci, poate chiar mai grav, prin considerarea acesteia drept un abuz de putere, sadind astfel sentimentul de insecuritate juridica[xiv] – una dintre cele mai periculoase si indezirabile stari intr-un stat de drept.

Profitand de acest prilej, nu pot sa nu imi exprim crezul ca este momentul a se discuta tot mai aplecat asupra nevoii de personificare a justitiei, lucru ce se poate realiza, inclusiv prin acordarea unei atentii suplimentare detaliilor. Bunaoara, ar fi de dorit se evite pe cat posibil uzitarea notiunii impersonale, precum “instanta, tribunal etc.”, ce reflecta institutia, si a se prefera o exprimare axata pe organul judiciar, precum “judecatorul”, nuanta cu un rol consistent atat in ce priveste responsabilizarea si asumarea de catre persoana – judecatorul – a actelor sale si care (nuanta) ar fi in masura sa ofere un plus de siguranta justitiabilului, ce va intra intr-un raport cu un judecator, nu doar cu o instanta.

Spun aceasta, intrucat aceasta institutie abstracta (tribunalul), pentru multi, reprezinta “o cladire”, pe cand, dimpotriva, notiunea de judecator deja are o alta rezonanta, chiar si in constiinta celui mai putin avut, spiritualiceste, om.

In aceasta paradigma, nadajduiesc ca in scurt timp vom avea o recunoastere in terminis a dreptului la un judecator independent, impartial si cu un statut fixat de lege, intrucat, dupa cum am anticipat, increderea in judecator (ad certam personam) ramane piatra unghiulara a intregului concept de justitie.

Pe de alta parte, trebuie sa fim constienti de faptul ca judecatorul este un organ al sistemului judiciar, astfel incat, desi justitia nu se rezuma la un judecator, suntem datori a constientiza ca pentru simplul justitiabil[xv]  judecatorul cauzei sale, cu nume si prenume, reprezinta Justitia. Pentru acesta, sunt prea putin importante (spre deloc) reprezentarile iconografice ce surprind imaginea zeitei dreptatii (Themis, impartiala si taioasa) conceptele, adagiile latinesti, declaratiile somptuoase si seducatoare ale garantiilor legale, ci conteaza experienta pe care o traieste in sala de tribunal.

De altfel, este firesc sa fie astfel, intrucat, indiferent de dimensiunea aparatului  judiciar statal (Inalta Curte si celelalte instante judecatoresti), in realitate, tot acest sistem este incarnat in persoana judecatorului ce judeca in prima instanta si de ceilalti doi[xvi] (sau, dupa caz, trei) ce judeca in cale de atac, acestia fiind cei pe care justitiabilul “ii vede” in cauza sa, ce pentru multi, reprezinta o experienta singulara.

Asadar, acel judecator sau acei judecatori, cu numele si prenume aceastora (expresie tot mai uzuala, in zilele noastre) sunt cei care, prin conduita lor, vor determina, consolida sau dinamita increderea justitiabilului in justitie. Sarcina si responsabilitatea sociala, de aceasta data, este extrem de mare, in contextul in care acest sentiment, denumit simplu ”incredere”, dar atat de important si cuprinzator,  devine o rara avis a timpurilor noastre.

Din acesta perspectiva, a increderii in justitie, cel putin la ora actuala, perceptia mea este ca ne plasam intr-o zona destul de problematica, ce trebuie atent gestionata si grabnic remediata, sarcina deloc usoara, in contextul in care justitiabilul devine tot mai sensibil, acesta fiind deja un fin observator, apt sa perceapa orice detaliu, oricat ar fi de neinsemnat, precum un simplu gest al judecatorului (grimasa, privire, ton al vocii), intr-un cuvant orice detaliu al ritualului judiciar.

Si, in egala masura, un alt amanunt ar fi de luat in seama, anume ca traim intr-o era a informatiilor in care experienta mea de acum, in cateva clipe devenind “virala”, se transforma in experienta noastra, asadar, simpla impresie a unui alt justitiabil (sau chiar spectator) poate fi transferata unui numar nedeterminat de persoane ce acceseaza un comentariu postat pe o retea de socializare.

Aceste crampeie de realitate, indiferent cat sunt de drepte sau nedrepte (nu te poti indoi de un om, pentru simplul fapt ca a avut o anumita grimasa), nu pot fi ignorate, pentru ca, in definitiv, justitia este facuta de oameni si pentru oameni, iar edificiul acesteia trebuie sa fie unul puternic fortificat si bine aparat, dar, ca orice lucrare, va trebui sa aiba si un postament solid care, in optica mea, poarta un singur nume – incredere.

De aceea, poate mai important ca oricand, un lucru trebuie bine inteles si insusit, anume ca nu este suficient ca justitia sa fie facuta, ci trebuie ca acest lucru sa se si vada[xvii], astfel incat toti ceilalti sa poata fi convinsi de corectitudine si, astfel, sa-si poata (re)capata ori, dupa caz, consolida increderea.

Libertatea, pacea, ordinea si buna guvernare – elementele esentiale ale societatii pe care le pretuim – depind in final de indeplinirea cu buna credinta a functiei judiciare. Comunitatea este guvernata de regula statului de drept numai atunci cand ea are incredere in integritatea si capacitatea puterii judecatoresti[xviii].

De altfel, aceasta teza axiomatica a “nevoii de incredere” reprezinta o conditie pentru o societate caracterizata drept, democratica, de vreme ce, in chiar preambulul documentului de referinta “Principiile de la Bangalore privind conduita judiciara” se declara ca increderea publicului in sistemul de justitie, in autoritatea morala si in integritatea judecatorilor este de maxima importanta intr-o societate democratica moderna.[xix]

Practic, autoritatea instantei, ce nu tine in mana nici banii, nici sabia, se bazeaza in final pe increderea sustinuta a cetatenilor in judecata sa morala. Acesta este sentimentul ce trebuie sa fie intretinut de detasarea completa a instantei, in fapt si in aparenta, de complicatiile politice si prin abtinerea de la a se implica ea insasi in lupta fortelor politice, in declaratiile politice.[xx]

In considerarea acestui fapt cu valoare – as spune eu – de principiu, Curtea de la Strasbourg a recunoscut o veritabila conditie pentru ca o instanta sa fie considerata impartiala, din punct de vedere obiectiv, respectiv ca aceasta sa ofere suficiente garantii care sa excluda orice dubiu legitim cu privire la impartialitatea sa (hotararea Fey contra Austriei, par. 28). In acest sens, dupa cum voi sublinia si in cele ce urmeaza, Curtea nu se refera la garantiile abstracte, precum modul de recrutare al magistratilor, de cariera, independenta judecatorului etc., ci la o atitudine concreta manifestata de magistrat in cursul procedurii judiciare.

Este de interes a aminti aici deosebirea dintre conceptul de „independenta” si „impartialitate” care, desi sunt foarte strans legate, totusi raman separate, astfel:

Impartialitatea se refera la o stare de spirit sau o atitudine a instantei in legatura cu chestiunile si partile dintr-o anumita cauza. Cuvantul „impartial” presupune absenta partinirii, reala sau aparenta.

Independenta semnifica nu doar o stare de spirit sau o atitudine in exercitarea propriu-zisa a atributiilor judecatoresti, ci si un statut sau o relatie cu altii, in special cu executivul, concretizata pe conditii sau garantii obiective[xxi].

Cum se vede, independenta judecatorului presupune impartialitate totala din partea acestuia, concept ce prezinta o abordare duala, si anume[xxii]:

Traditional, prin aceasta se intelege independenta fata de puterea publica, respectiv fata de cea legislativa, dar, mai cu seama, fata de cea executiva si, totodata, independenta fata de partile implicate, unde chiar daca riscul (de influentare) poate parea mai mic, totusi nu trebuie neglijat.

Suplimentar, o cerinta moderna de independenta isi face tot mai simtita prezenta, respectiv nevoia unei independente fata de “puterile de fapt in general”, notiune care la prima facia poate parea prea generica (super fluua), dar care, dimpotriva, performeaza tocmai prin faptul ca este cuprinzatoare, acoperind orice situatie factuala concreta ce poate constitui o forma de presiune asupra unui judecator si fata de care se cuvine a se manifesta prudenta si vigilenta preventiva.

De asemenea, daca vom considera partialitatea ca un efect al unei cauze, atunci vom observa ca aceasta cauza poate fi exogena (externa, cum am vazut, prin presiunea exercitata de o putere, persoana, grup de persoane, opinie publica), cat si endogena (interna, fata de propriile opinii, preconceptii, sentimente, intr-un cuvant, trairi interioare).

Sintetizand, neutralitatea judecatorului se exprima printr-o:

Impartialitate subiectiva (impartialitate personala) cand judecatorul, in sinea sa, nu are niciun motiv de a favoriza sau de a defavoriza oricare dintre parti si care semnifica absenta unei prejudecati sau idei preconcepute, si include tot aceea ce poate aduce atingere obiectivitatii si pozitiei sale echidistante.[xxiii]

Sub acest aspect, in mod just, s-a remarcat[xxiv] ca de preferat ar fi sa se uziteze notiunea de impartialitate personala, intrucat in acest caz se pune in discutie o dimensiune subiectiva a judecatorului, desi aprecierea impartialitatii nu este in totalitate subiectiva, intrucat pentru a evita orice deriva spre arbitrariu ar trebui sa se ia in considerare orice element obiectiv. Astfel, este necesar ca prejudecata sa se exteriorizeze, pentru ca astfel partialitatea sa poate fi decelata si, astfel uzitate remediile legale, in acest caz teoria aparentelor, va usura sarcina probei pentru cel ce sustine aceasta teza (a partialitatii).

Impartialitatea obiectiva (impartialitatea functionala) in care, independent de conduita personala a judecatorului, anumite fapte verificabile pot ocaziona banuiala legitima a lipsei de impartialitate, prin care se urmareste a se stabili daca judecatorul ofera toate garantiile suficiente spre a exclude, in persoana lui, orice banuiala legitima.

Testul subiectiv si obiectiv al impartialitatii

Corespunzator acestor doua abordari, se determina si “metoda” prin care se poate testa, in concreto, impartialitatea judecatorului ce se determina, astfel, pe de o parte, prin aplicarea unui test subiectiv, constand in examinarea convingerilor personale ale unui judecator anume dintr-o cauza data si, pe de alta parte, pe baza unui test obiectiv, al carui scop este de a stabili daca judecatorul a oferit garantii suficiente pentru a elimina orice dubiu legitim in cauza respectiva (hotararea De Cubber contra Belgiei, par. 24).

In acest sens, neutralitatea judecatorului se apreciaza inclusiv prin raportarea la comportamentul acestuia, care chiar prin functiile ce le-a exercitat anterior in legatura cu una dintre parti, ar putea legitima temerea fata de o animozitate impotriva acesteia. De asemenea, prin uzitarea unor expresii, a unor termeni ce pot trada o apreciere sau, dimpotriva, o animozitate fata de una dintre parti.

Deopotriva de interes, din perspectiva acestui “test”, sunt si convingerile personale ale judecatorului, exprimate in mod direct sau indirect anterior ori in timpul judecatii, inclusiv, in opinia mea, prin solutiile date in cauze similare ori diseminate in mod public (conferinte, dezbateri etc.).

De amintit, insa, ca judecatorii de la Strasbourg au statuat in mod constant faptul ca impartialitatea personala a unui magistrat se prezuma pana la proba contrara (hotararea Gajewski contra Poloniei, par. 41), acesta trebuind sa fie considerat liber de orice opinii personale sau prejudecati (hotararea Kyprianou impotriva Ciprului, par. 119).

Complementar, se aplica si testul obiectiv, prin mijlocirea caruia, va trebui determinat daca in afara conduitei personale a judecatorului exista fapte dovedite (sau verificabile) de natura a ridica indoieli, in ceea ce priveste impartialitatea acestuia, retinand-se ca in aceasta privinta chiar si aparentele pot capata o anumita importanta (hotararea M. impotriva Frantei, par. 42).

Obiectivul major il reprezinta asigurarea increderii pe care o instanta de judecata trebuie sa o inspire publicului, justitiabililor (mai cu seama in procedurile penale acuzatului – hotararea Padovani contra Italiei, par. 27) si, astfel, orice judecator cu privire la care exista un motiv legitim care sa indreptateasca temerea ca ar putea sa nu fie impartial, trebuie sa se retraga (hotararea Hauschildt contra Danemarcei, par. 48).

Cum am mai spus, pentru ca instanta sa fie considerata impartiala din punct de vedere obiectiv, aceasta trebuie sa ofere suficiente garantii care sa excluda orice dubiu legitim cu privire la acest aspect (hotararea Fey contra Austriei, par. 28). Punctul de vedere al participantilor la proces fiind important, dar nu decisiv, pentru a hotari daca exista motive legitime care sa justifice temerea lipsei de impartialitate a unui judecator anume intr-o cauza data (hotararea W. contra Poloniei, par. 39).

Practic, ceea ce este decisiv este daca temerea lipsei de impartialitate a unui judecator poate fi justificata, in mod obiectiv (hotararea Ferrantelli si Santangelo contra Italiei, par. 58).

Neincrederea in felul de a-si indeplini atributiile de catre subiectii oficiali zdruncina autoritatea hotararilor si submineaza prestigiul organelor judiciare si al justitiei, iar acest fenomen de depreciere se produce nu numai atunci cand apar situatii care, in mod evident, releva lipsa de probitate, obiectivitate sau impartialitate, dar si atunci cand se ivesc situatii care creeaza o suspiciune, o indoiala fata de un comportament al unui subiect procesual oficial[xxv].

Testul observatorului rezonabil

Pornind de la premisa ca impartialitatea nu se refera numai la absenta actuala a inclinatiei (subiectivismului) si a prejudecatilor, ci inclusiv la perceptia lipsei lor, de unde – as  putea spune – regula dupa care  judecatorul nu doar ca trebuie sa fie absolut neutru, ci trebuie sa si apara astfel in ochii unui observator rezonabil (ca fiind impartial).

Aici, nu este vorba despre o simpla temere, indoiala a uneia dintre parti, ci perceptia pe care si-o poate forma, din contextul faptelor, un om de conditie medie, straina de interesele in joc, asa-numitul tip al observatorului independent, ce reprezinta un etalon abstract.

Consider ca, din aceasta perspectiva, interventiile de tipul amicus curiae ale unor organizatii sindicale ori nonguvernamentale, precum cele pentru protectia drepturilor omului, ar putea prezenta observatii relevante in sustinerea unei astfel de aparente legitime care sa fie considerate de catre instanta ce, eventual, analizeaza o cerere de stramutare ori recuzare.

Astfel, interogatia ce reprezinta centrul de greutate al acestui test este daca un observator rezonabil, care are o viziune realista si practica asupra chestiunii, ar (sau „ar putea”) percepe o lipsa de impartialitate din partea judecatorului. Daca exista pericolul subiectivismului, aceasta se stabileste din punctul de vedere al observatorului rezonabil.

Subiectivismul reprezinta o stare de spirit, o atitudine sau un punct de vedere care influenteaza sau nuanteaza judecata si il pune pe judecator in imposibilitatea de a-si exercita functia in mod impartial intr-o anumita cauza. Aceasta, intrucat nu lasa mintea judecatorului sa fie complet deschisa pentru a fi convinsa.

Totusi, acest lucru nu poate fi afirmat fara a se tine seama de natura exacta a subiectivismului. Daca, de exemplu, judecatorul are o inclinatie catre sustinerea drepturilor fundamentale ale omului, in mod clar si valabil, aceasta inclinatie nu va da nastere la o perceptie de partinire ilicita.

Manifestari ale subiectivismului pot fi atat verbale, cat si fizice. Sunt date ca exemple: epitetele, mormaielile, poreclele denigratoare, stereotipurile negative, incercarile de a face glume pe seama stereotipurilor (de exemplu, in legatura cu sexul, cultura sau rasa unei persoane), amenintarile, actele de intimidare sau ostile care sugereaza o legatura dintre rasa ori nationalitate si infractiune si referirile nerelevante la caracteristici personale. Subiectivismul sau prejudecata se pot manifesta si prin limbajul trupului, aparentele ori comportamentul in instanta sau in afara acesteia. Conduita fizica poate indica neincrederea intr-un martor.

Expresia faciala poate transmite o aparenta de subiectivism catre partile sau avocatii din proces, jurati, mass media si altii. Subiectivismul sau prejudecata pot privi direct o parte, un martor sau un avocat[xxvi].

Apoi, desi judecatorul are dreptul de a pune intrebari pentru a clarifica chestiuni, totusi, daca judecatorul intervine in mod constant si ia practic controlul desfasurarii procesului civil sau isi asuma rolul acuzarii intr-un proces penal si foloseste raspunsurile la intrebarile pe care le-a adresat el insusi pentru a ajunge la o anumita solutie in speta, judecatorul devine avocat, martor si judecator in acelasi timp, iar partile nu au parte de un proces echitabil.

De asemenea, comunicarile ex parte. Principiul impartialitatii interzice in general comunicarile cu caracter privat dintre judecator si orice parte la proces, reprezentantii legali ai acestora, martori sau jurati. Daca instanta primeste o asemenea comunicare privata, este important sa se asigure ca celelalte parti interesate sunt informate in mod complet si prompt si ca este consemnata comunicarea, in mod corespunzator, in evidentele instantei.

In egala masura si modul in care se face cercetarea unui proces poate vadi o preconceptie a judecatorului. Bunaoara, cand sunt respinse probe esentiale pentru o cauza cu motivarea ca nu sunt utile, atunci temerea si suspiciunea este mai mult decat rezonabila. Exempli gratia: intr-o cauza in care se invoca o legatura de rudenie cu o persoana decedata, se respinge proba cu expertiza genetica; intr-o cauza in care se revendica un teren si exista o confuzie privind amplasamentul acestuia (legat de un numar topo gresit) se respinge proba cu expertiza topografica pentru identificarea exacta a terenului; intr-o cauza penala in care se invoca imposibilitatea producerii unor leziuni interne printr-o lovitura (activa) aplicata de inculpat, se respinge proba cu expertiza medico-legala, spre a verifica modul de producere al leziunilor. s.a.m.d.

In general, o persoana care doreste sa conteste independenta unei instante nu are nevoie sa dovedeasca o lipsa concreta a independentei, desi o asemenea dovada ar fi decisiva, ci, indirect, prin probarea unor elemente de fapt ce nasc suspiciunea.

Realitatea este ca, de cele mai multe ori, este cu neputinta a se face proba certa – probatio plena – a partialitatii ori lipsei de obiectivitate, astfel incat ar parea ca total exagerata impunerea de catre instanta ce analizeaza o cerere de stramutare, a conditiei privind dovedirea motivelor “dincolo de orice indoiala”, cum in mod regretabil se mai observa in practica unor instante. De cel mai multe ori, aprecierea se face prin luarea in considerare a mai multor date, imprejurari, chestiuni punctuale, ce insumate si trecute prin filtrul constiintei confera (creeaza) o “parere” fata de obiectivitatea unui judecator-  probatio semiplena.

Cert, motivele invocate si dovezile aduse trebuie privite si interpretate “in spirit larg si omeneasca intelegere”, astfel incat atunci cand exista indicii ca un climat de suspiciune s-a ivit in jurul unui proces, decizia sa nu contribuie la potentarea acelui climat[xxvii], eventual prin respingerea unei cereri de recuzare ori de stramutare.

In loc de concluzii

Independenta justitiei reprezinta o conditie obligatorie pentru existenta statului de drept[xxviii] si garantia fundamentala a unui proces echitabil, in contextul in care judecatorii “au sarcina deciziei finale asupra vietii, libertatilor, drepturilor, obligatiilor si proprietatii cetatenilor”.

Orice om are dreptul la un judecator bine pregatit, disponibil si capabil sa infaptuiasca actul de justitie care, cu siguranta, nu se reduce numai la aplicarea legii (justitia formala), ci a dreptului (in conceptul sau larg, astfel incat sa infaptuiasca actul de dreptate) si care sa prezinte toate garantiile de impartialitate, inspirand astfel increderea atat de necesara autoritatii justitiei si functionarii unui stat democratic.

Iar cum statul detine monopolul asupra serviciului justitiei, acesta are o dubla obligatie: sa ia toate masurile pentru organizarea sistemului, in asa fel incat sa se asigure independenta judecatorilor, dar, in egala masura, sa ofere garantii efective justitiabililor, ca in situatia concreta in care se semnaleaza o suspiciune de partialitate, sa existe cu adevarat remedii prompte si efective, apte sa inlature si simpla suspiciune rezonabila.

In prezent, organizarea sistemului judiciar (la nivel macro) putem considera ca raspunde exigentelor si standardelor internationale privind asigurarea independentei judecatorilor, insa, raportat la chestiunea remediilor in cazul suspiciunilor concrete (recuzarea si stramutarea), o simpla privire in practica, cat si in experienta comuna, ma face sa fiu mai mult decat rezervat.

In ce ma priveste, ramane o tema deschisa pe care o voi intregi in foarte scurt timp cu un studiu practic asupra modului de solutionare a cererilor de stramutare si recuzare, respectiv a criteriilor si exigentelor impuse de catre instantele chemate sa se pronunte asupra unor astfel de incidente.


[i] S-a mai retinut si teoria „arborelui viu”. Conform acestei teorii, Constitutia (legile lato seso –p.n.) este indisolubil legata de viata omului si, spre deosebire de lege, trebuie interpretata larg si progresiv, conform noilor realitati sociale, fara exagerarea trecutului. Daca in cei peste 200 de ani cele mai vechi constitutii din lume ar fi fost interpretate doar textual, statele respective ar fi ramas la nivelul relatiilor sociale existente la momentul adoptarii acestor constitutii. – Hotararea Nr. 17  din  20.09.2011 Curtea Constitutionala a Republicii Moldova.
[ii]  CEDO: Odiever c/Frantei, la 13 februarie 2003, Marea Camera.
[iii] CEDO: Airey c. Irlandei, 6289/73, 9 octombrie 1979.
[iv] Teoria dreptului natural.
[v] Gilbert Guillaume, Le droit au Juge, disponibil aici.
[vi] Art. 5 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara “Ministerul Justitiei asigura buna organizare si administrare a justitiei ca < serviciu public>”. Cred ca exprimarea este nefericita, neputand reduce justitia la sfera “serviciilor”, cat timp cele doua puterii Imperium si jurisdiction sunt etatice si sunt expresia suveranitatii.
[vii] Cu unele exceptii, precum arbitrajul.
[viii] De lege lata (art. 6 din Legea nr. 304/2004) se arata ca (1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime in exercitarea dreptului sau la un proces echitabil. (2) Accesul la justitie nu poate fi ingradit; In ce ma priveste, cred ca mai multa claritate s-ar impune, in acest sens, fata de realitatea prezenta. Ar fi corect sa se reformuleze acest text, in sensul impunerii conditiei achitarii anticipate a taxelor de timbru, pentru a nu se da impresia seducatoare ca justitia este gratuita, desi intr-un stat de drept, in opinia mea, asa ar fi normal.
[ix] Sa indice codul numeric personal al partilor in cererea de chemare in judecata – art. 194 alin. (1) lit. a) CPC.
[x] Referindu-ma aici la caracterul nepublic si procedura scrisa a acestei etape procesuale.
[xi] Ca o experienta personala, pot spune ca in momentul in care am lecturat pentru prima oara dispozitiile Noului Cod de procedura civila (daca il mai putem numi nou) am fost entuziasmat si increzator ca, odata cu disciplinarea si responsabilizarea justitiabilului, multe sincope ce apareau in cursul procesului vor disparea. Insa, in momentul in care am vazut (si simtit) puse in opera aceste dispozitii, mi-am dat seama ca sunt total nepotrivite pentru gradul de educatie juridica al simplului justitiabil si chiar total paguboase pentru ceea ce numim administrarea justitiei. Voi exemplifica. Dupa multe ezitari, justitiabilul X se hotaraste sa introduca o actiune, suportand astfel costurile fantastice al unor taxe de timbru, total nejustificate, (partaj, nulitate acte private etc.) si, dupa un timp indelungat de asteptare, intr-un final, primeste in plic sigilat hotararea (poate pe langa poarta aruncata) in care citeste si retine “anuleaza cererea”. Impactul va fi naucitor, interogatia punandu-se “Cum s-a judecat fara mine si deja am pierdut?!”-  de aici toate consecintele: neincredere, suspiciune, deznadejde si, evident, descurajare. Sigur ca de indata  maestrul (sau maestra) ii va explica ca, de fapt, cererea inca nu s-a judecat, ci numai s-a anulat, intrucat eventual un inscris nu a fost certificat. Dar, in ciuda explicatiilor si lamuririlor, efectul deja este consumat, perceptia s-a format – “am pierdut”.  Ar fi interesant de vazut (si poate intr-un studiu viitor o voi face) cati dintre cei ale caror cereri sunt anulate pe chestiuni de forma reintroduc actiunile?
[xii] V. Dongoroz, ”Explicatii Teoretice ale Codului de Procedura penala Roman,” Vol. V, Editia a II-a, Ed. Academiei Romane si Ed. AllBeack, 2003 p. 1148.
[xiii] Comentariu la Principiile de la Bangalore 2001 , pct. 14.
[xiv] Artin Sarchizian, prezentarea conceptului de Securitate juridica, in cadrul dezbaterii  “Securitatea juridica a Creteanului”, iulie 2016, Societatea Romana pentru Drepturile Omului si Comisia Pentru Drepturile Omului, a Senatului Romaniei, material postat aici.
[xv] Sintagma “simplul justitiabil” nu este de natra a pauperiza imaginea justitiabilului, ci de a arata criteriul de apreciere si de raportare, intrucat daca in drept se obisnuieste a se lua modelul abstract al omului prudent si diligent (mediu) – ei bine –  in contextul discutiei, consider ca este just, a ne raporta si la tipul celui mai putin diligent si prudent om, ce are dreptul egal la justitie.
[xvi] Rationamentul poate fi extins si pentru situatiile intalnite la instanta suprema cand, in compunerea completelor, intra un numar mai mare de judecatori.
[xvii] R v Sussex Justices, ex parte McCarthy, King’s Bench Division of the High Court of Justice of England and Wales [1924) 1 KB 256 at 259, per Lord Chief Justice Hewart.
[xviii] Sir Gerard Brennan, Presedinte al curtii supreme din Australia, in discursul catre the National Judicial Orientation Programme, Wollongong, Australia, 13 octombrie 1996. Sursa disponibilă aici (ultima accesarea august 2018).
[xix] Proiectul Codului de Conduita Judiciara de la Bangalore 2001, adoptat de Grupul Judiciar pentru Intarirea Integritatii Justitiei, asa cum a fost revizuit la Masa Rotunda a Presedintilor Curtilor Supreme tinuta la Palatul Pacii, Haga, 25-26 noiembrie 2002. Principiile de la Bangalore privind Conduita Judiciara au fost anexate la raportul prezentat la cea de-a cincizeci si noua sesiune a Comisiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, in luna aprilie 2003, de catre Raportorul Special al ONU privind Independenta Judecatorilor si a Avocatilor, Dato Param Cumaraswamy. La data de 29 aprilie 2003, Comisia a adoptat in unanimitate Rezolutia 2003/43 care prezenta Principiile de Conduita Judiciara de la Bangalore si le-a adus „in atentia Statelor Membre, a organelor relevante ale Natiunilor Unite si a organizatiilor interguvernamentale si neguvernamentale, spre a fi luate in considerare.
[xx] Baker v. Carr, Supreme Court of the United States of America, (1962) 369 US 186, per Justice Frankfurter.
[xxi] Comentariu…, op. cit. pct. 24.
[xxii] Jean-Francoise Renucci, ”Tratat de drept European al Drepturilor Omului,” Ed. Hamangiu, 2009, pp. 429-439.
[xxiii] Ch. Goyet, Remarcques sur l’impartialite du tribunal,  p. 328.
[xxiv] Jean-Francoise Renucci, op cit. p. 442.
[xxv] V. Dongoroz, Explicatii.. op. cit. p. 150.
[xxvi] Principiile… pct. 58, pct.
[xxvii] V. Dongoroz, Explicatii… op.cit. p. 164.
[xxviii] Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecatorilor Europeni (CCJE) in atentia Comitetului de Ministri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independenta puterii judecatoresti si inamovibilitatea judecatorilor, pct. 10.


Avocat. dr. Artin Sarchizian


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan