Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Accesul la informaţii clasificate, parte a mediului contemporan de securitate națională. Accesul avocatului la informații clasificate în procesul penal

17.08.2018 | Daniel MANOLACHE
Daniel Manolache

Daniel Manolache

Cadrul legal și cadrul organizatoric care asigură accesul la informațiile clasificate

Prezenta lucrare își propune să trateze o temă de actualitate într-un domeniu care, deși este reglementat legislativ de aproximativ doua decenii, prezintă încă anumite dificultăți de aplicare sau de interpretare.

Evident, accesul la informaţiile clasificate reprezintă o parte din mecanismul instituțional complex, care are drept obiectiv protejarea securității naționale. Plasat ca un adevarat filtru în câmpul luptei împotriva scurgerilor de informații, pe care interesul național le cataloghează ca fiind vitale pentru buna dezvoltare a României, accesul la informaţiile clasificate are drept obiectiv creare unui cadru legislativ și tehnic propice, care este în măsură, pe de o parte, să asigure protejarea interesului național, însă, pe de altă parte, să respecte dreptul cetățeanului de a avea posibilitatea să fie informat în mod util.

Or, dreptul la informare al cetățeanului este exprimat și prin latura sa care intră în contact cu fenomenul justiției. Așadar, dreptul la informare al acuzatului (prin persoana apărătorului său), pornind de la constatarea că informațiile clasificate au valoare probatorie în procesul penal, trebuie respectat în așa măsură, încât să fie satisfăcute exigențele dreptului la un proces echitabil.

Dispozițiile articolului 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabilesc că: „orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi expresiei. Acest drept include libertatea de a susţine opinii fără nici o interferenţă şi de a căuta, primi şi răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace, indiferent de frontiere.” La nivel național, Constituția României consfinţeşte, prin principiul prevăzut la art. 31 alin. (1), ideea potrivit căreia dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

Însă, exercitarea dreptului la libera informare nu trebuie să aibă ca efect vătămarea unor valori universal recunoscute şi protejate, astfel că prin dispozițiile alineatului 3 al aceluiaşi articol se stabilește o excepţie de la regula consacrată de alineatul 1. În concret, norma constituțională reține că dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională.

Aceste dispoziții sunt în consonanță cu dispozțiile art. 53, text din Constituție, care reglementează posibilitatea şi condiţiile generice în care poate avea loc restrângerea unor drepturi sau libertăţi constituţionale, enumerând, limitativ, motivele pentru care exerciţiul unui drept poate fi îngrădit: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. În acest context, România, atât prin intermediul legiuitorului, cât şi al societății civile, a fost preocupată de elaborarea unui cadru normativ care să aibă drept scop protecția informațiilor clasificate.

Prin Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019[1], Administrația Prezidențială a stabilit obiective și în ceea ce privește necesitatea implementării unor direcții de acțiune, în vederea  asigurării securităţii naţionale a României.

Printre[2] Direcţiile de acţiune corespondente asigurării securității naționale se numară și Dimensiunea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate. Această dimensiune se axează și vizează cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea riscurilor și amenințărilor generate de acţiunile informative ostile, asigurarea protecţiei contrainformative a intereselor naţionale, precum şi a informaţiilor clasificate. Protecția informațiilor clasificate este realizată la nivel legislativ printr-o serie de dispoziții legale care sunt în măsură să asigure atât cadrul organizatoric privind funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, cât și modalitatea efectivă de protecţie a informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii.

De altfel, potrivit Legii nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, scopul instituirii acestui cadru legislativ, este destinat prevenirii accesului neautorizat la informaţiile clasificate. Mai mult, se dorește să se identifice împrejurările, precum şi persoanele care, prin acţiunile lor, pot pune în pericol securitatea informaţiilor clasificate, să se garanteze că informaţiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască și să asigure protecţia fizică a informaţiilor, precum şi a personalului necesar protecţiei informaţiilor clasificate.

Așa cum am arătat mai sus, autoritatea la nivel naţional, în domeniul securităţii informaţiilor clasificate, este asigurată de către Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, denumit în continuare O.R.N.I.S.S. Organizat ca instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Guvernului României şi în coordonarea directă a primului-ministru, O.R.N.I.S.S. asigură implementarea unitară, la nivel naţional, a măsurilor de securitate a informaţiilor naţionale clasificate, precum şi a celor echivalente care fac obiectul tratatelor, înţelegerilor şi acordurilor bilaterale sau multilaterale la care România este parte.

Important de observat este faptul că O.R.N.I.S.S., prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 153 din 7 noiembrie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat în domeniul securităţii informaţiilor clasificate, a preluat atribuţiile Autorităţii Naţionale de Securitate (A.N.S), instituție înființată în anul 2002 în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pe lângă Direcția N.A.T.O. și Probleme Strategice și care a fost răspunsul prompt al României, în vederea aderării la N.A.T.O., în domeniul aplicării naționale a standardelor comune de protecție a informației conforme cu standardele N.A.T.O.

Activitatea O.R.N.I.S.S. în domeniul securităţii informaţiilor clasificate se va împleti cu rolul pe care Autoritatea Desemnată de Securitate (ADS) îl joacă în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază si Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. Așadar, potrivit art. 3 din H.G. 585/2002  în domeniile de activitate anterior enumerate, ADS este aptă să stabilească structuri şi măsuri proprii privind coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat.

Cu precădere, măsurile întreprinse de Autorităţile Desemnate de Securitate, în fiecare domeniu special, conform competenţelor proprii, se cantonează în vederea stabilirii onestităţii şi profesionalismului propriului personal, în scopul avizării eliberării certificatului de securitate sau a autorizaţiei de acces la informaţii clasificate. De exemplu, în domeniul militar, Ministerul Apărării Naţionale verifică personalul militar şi civil propriu, cât și personalul Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale, al Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi al altor persoane juridice stabilite prin lege şi personalul militar care îşi desfăşoară activitatea în străinătate. Așa cum am aratat mai sus, aria verificărilor de securitate nu se rezumă la propriul aparat, ci poate include o plaja mai largă de personal, sens în care indicăm exemplul eliberării Autorizaţiei de acces la informaţii clasificate S.S. categoriei profesionale a avocaților, demers care se realizează sub coordonarea Serviciului Român de Informaţii.

Categorii de informații clasificate

Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, dreptul comun în această materie, împarte în două clase informațiile clasificate: secrete de stat, care privesc securitatea națională, și secrete de serviciu.

În practică se face o deosebire între informaţiile naţionale clasificate şi informaţiile N.A.T.O. clasificate (nivelurile N.A.T.O./ CONFIDENȚIAL, N.A.T.O./ SECRET şi N.A.T.O./ TOP SECRET se acordă în baza certificatului de securitate eliberat de O.R.N.I.S.S. şi a respectării principiului nevoii de a şti /need-to-know) fiind relevant a se evidenția că accesul la prima categorie nu implică automat și posibilitatea de a accesa informaţiile N.A.T.O. Acestă din urma categorie presupune existența unor criterii de compatibilitate care fac referire la natura funcţiei sau a activităţii (participare la activităţile N.A.T.O. sau în cadrul unui contract clasificat N.A.T.O.).

Revenind la dispoziția legală la care anterior am făcut referire, vom observa că legiuitorul, prin intermediul art. 15 din Legea nr. 182/2002, definește categoria informaţiilor clasificate secrete de stat ca fiind cea care privește „securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională și apărarea țării”. Norma vine în completarea art. 178 din Codul penal, text de lege care stabilește următoarele: „informaţii secrete de stat sunt informaţiile clasificate astfel, potrivit legii”.

Pe de altă parte, informațiile clasificate secrete de serviciu sunt cele „a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat”. Așadar, cadrul normativ precitat include în categoria informațiilor clasificate secrete de serviciu și secretele de serviciu ale unei persoane juridice de drept privat (spre exemplu, o societate comercială cu capital integral sau majoritar privat care are ca obiect activitate de inventarierea şi arhivarea). În doctrină[3], s-a evidențiat faptul că „o asemenea abordare este improprie pentru o lege care privește protecția informațiilor clasificate, al cărei scop ar trebui să fie acela de a proteja interesele legitime care privesc securitatea națională. Nu este firesc, spre exemplu, ca o autoritate sau o instituție a statului (cum este cazul Serviciului Român de Informații) să aibă atribuții legale de a aviza, controla, aplica sancțiuni și a sesiza organele de urmărire penală cu privire la activitatea unor persoane juridice de drept privat cu privire la informațiile secrete de serviciu ale acestora”.

Nu îmi însușesc acest punct de vedere și consider că asociaţiile, fundaţiile, societăţile comerciale sau alte persoane juridice de drept privat care gestionează informaţii pe care le apreciază ca fiind confidenţiale, trebuie să fie supuse unui regim de control în ceea ce privește modalitatea de avizare, de verificare sau aplicare a unor sancțiuni în cazul constatării unor abateri privitoare la modul de gestionare a informațiilor clasificate secrete de serviciu.

În primul rând, la nivel legislativ, sintagma „informații secrete de serviciu” este definită printr-o normă extrapenală (Legea nr. 182/2002) în conformitate cu H.G. nr.  781/2002 privind protecția informațiilor secrete de serviciu, text care trimite în bună măsură la regulile statuate în cuprinsul H.G. nr.  585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.  Pe de altă parte, noțiunea este protejată printr-o normă penală a cărei premisă este dată de încălcarea secretului de serviciu (de exemplu: infracțiunea de „Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu” sau nepublice reglementată de art. 304 Cod penal). Așadar, preocuparea permanentă a legiuitorului de a stabili acest cadru normativ a avut în vedere respectarea principiilor constituționale care fac trimitere la dreptul cetățeanului de a avea acces la informaţiile de interes public (inclusiv, în modalitatea de restricționare a acestui drept – excepție stabilită prin alin. (3) al art. 31 din Constituția României), dar și a interesului naţional, precum și a criteriilor și recomandărilor N.A.T.O.

În al doilea rând, trecând peste aspectul tehnic, care conferă autorităților sau instituțiilor statului pârghiile necesare în raport de mijloacele efective pe care le dețin de a exercita un control amplu asupra domeniului utilizării informațiilor clasificate secret de serviciu, trebuie avută în vedere latura practică a acestei reglementări. Fiindcă, se pot întâlni situații în practică, unde în lipsa unui asemenea sistem de control, s-ar da naștere la cazuri care ar conduce la încălcarea implicit a siguranței naționale prin fisurarea, de exemplu, a laturii care vizează apărarea Dimensiunii economice şi energetice din Strategia Națională de Apărare a țării. Fac trimitere cu precădere la domeniul spionajului industrial și furtul de secrete comerciale – latură a dezvoltării economice naționale care trebuie să se evidențieze, din punctul meu de vedere, „mai mult”, în plan local.           

Secretul de stat, ca noțiune tehnico-juridică a fost definit la nivel doctrinar[4] ca fiind: „totalitatea relațiilor sociale ce se nasc și se dezvoltă în jurul informațiilor secrete de stat, a căror apărare impune stricta lor protecție, fie ca parte componentă a ansamblului de relații ce privesc securitatea națională, fie a celor ce privesc bunul mers al activității și interesele legitime ale autorităților publice, instituțiilor publice ori persoanelor juridice ce administrează sau exploatează bunuri proprietate publică”.  

În țara noastră, accesul la informaţii secrete de stat este permis, cu respectarea principiului necesitaţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces. Potrivit art. 33 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aceste documente trebuie să fie valabile pentru nivelul de secretizare al informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Legislația în materie, garantează unor anumite categorii de persoane accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului. În acestă direcție, îi amintim pe următorii: Preşedintele României, prim-ministrul, miniştri, deputaţi, senatori, judecători, procurori și magistraţi-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Materia informațiilor clasificate în norma procedural penală de ordin comun. Accesul avocatului la informațiile clasificate

Materia informațiilor clasificate în Codul de procedură penală este stabilită prin dispozițiile art. 352 alin. 11-12. Acest text reține următoarele aspecte: „în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.”

Accesul avocaților la informațiile clasificate care pot să facă obiectul unei proceduri judiciare penale este asigurat în baza unui protocol[5], încheiat în anul 2015, între Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.) și Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat privind eliberarea către avocați, în vederea exercitării profesiei, a autorizațiilor de acces la informații clasificate. În concret, potrivit acestui protocol, autorizația de acces la informațiile S.S. sau S.S.I.D. se solicită și poate fi obținută prin intermediul U.N.B.R., dar avocatul urmează să fie supus în continuare verificărilor legale ale O.R.N.I.S.S., care va comunica U.N.B.R. un aviz pozitiv sau negativ. Autorizația poate fi retrasă tot de către U.N.B.R. Accesul la informațiile secrete de serviciu poate fi obținut printr-o cerere adresată U.N.B.R., fără să fie necesar avizul O.R.N.I.S.S. Autorizația poate fi retrasă de către președintele U.N.B.R.

Odată cu momentul intrării în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, s-a realizat o transformare a legislației în materie procedural penală.

Principala modificare constă în eliminarea magistraților din categoria persoanelor care trebuie să urmeze procedura prealabilă de obținere a certificatelor/autorizațiilor de securitate. Însă, dacă vom primi retrospectiv, vom sesiza că această modificare este într-o mare măsură contrară opiniei Curții Constituționale a României. Instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 1335/2008, fiind investită cu verificarea aspectelor care condiționau accesul la informațiile secrete de stat de obținerea autorizației impuse de lege, inclusiv în cazul magistraților, a statuat că: „nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia se creează categorii diferite de magistraţi în cadrul aceluiaşi sistem judiciar, deoarece, pe de o parte, din raţiuni ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii trebuie să obţină certificate de securitate, iar, pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să deţină, să aibă acces şi să lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de numire şi profesare a funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din perspectiva onestităţii şi profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii. Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între criteriile de numire în funcţia de magistrat şi cele necesare obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, mai cu seamă că pentru acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de viaţă ale persoanei în cauză. Este firesc să fie aşa, deoarece, în caz contrar, există riscul creării unei breşe în sistemul naţional de protecţie a informaţiilor clasificate, care, spre deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită prin invocarea unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare, reglementările criticate constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de onestitate sau profesionalism al persoanei care gestionează informaţii clasificate este pusă la îndoială”.

Pe de altă parte, ca efect al intrării în vigoare al noului introdus alineat 5 la art. 7 din Legea nr. 182/2002 a fost adoptat Regulamentul privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție la informații clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 140 din 6 februarie 2014. Însă, de remarcat este faptul că prin Hotărârea C.S.M. se extrapolează de la scopul pentru care s-a dorit implementarea noului articol introdus în cuprinsul Legii nr. 182/2002 (art. 7 alin. 5 la), adăugându-se, în mod nepermis, la norma generală care reglementează materia informațiilor clasificate.

Dacă prin intermediul noilor modificări s-a dorit exclusiv lămurirea cadrului legal în ceea ce privește accesul la informații clasificate numai al judecătorilor, al procurorilor și al magistraților asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, în realitate, Hotărârea C.S.M. nr. 140 din 6 februarie 2014 se preocupă și de accesul altor categorii de persoane la informații clasificate. În concret, prin art. 11 din acest regulament se prevede că documentele clasificate: „pot fi accesibile personalului instanțelor sau, după caz, al parchetelor, părților, apărătorilor acestora, experților, interpreților, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 182/2002, H.G. nr. 585/2002, respectiv H.G. nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu și numai dacă dețin certificate de securitate pentru acces la informații clasificate sau autorizație de acces, corespunzător clasei, respectiv nivelului de secretizare al fiecăruia dintre documentele volumului corespunzător și dacă argumentează principiul necesității de a cunoaște”.

În oglindă, așa cum anterior am explicat, judecătorilor, procurorilor și magistraților-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, li se permite accesul la informații clasificate, numai sub condiția numirii și depunerii jurământului, fiind evidentă discrepanța de tratament între aceste categorii profesionale.

Revenind, la dispozițiile art. 352 alin. 11-12 din Codul de procedură penală arătăm faptul că prin Decizia nr. 21/2018 Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma „instanţa solicită” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. 11 este neconstituţională. În plus, sintagma „autoritatea emitentă”, din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. 12 din Codul de procedură penală, este neconstituțională. În sensul pronunțării acestei decizii Curtea reține că: „în cazul în care informațiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât și apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor și de respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, accesul la informațiile clasificate poate fi și refuzat de judecător, care, deși constată rolul esențial al acestora în soluționarea cauzei deduse judecății, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea națională. Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informațiilor de interes pentru securitatea națională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părților unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluția pe care o pronunță, să asigure un just echilibru între cele două”.

Așadar, până la acest moment, dreptul apărătorului de a avea acces la documentul clasificat era condiționat de modul în care autoritatea emitentă permitea sau nu accesul la informaţiile clasificate, fie prin declasificarea totală ori trecerea într-un grad inferior de clasificare, fie prin permiterea apărătorului inculpatului de a avea direct acces la informaţiile clasificate prin eliberarea autorizație. În acest moment, judecătorul apreciază nu doar oportunitatea, ci și necesitatea accesului acuzatului la informația clasificată.

Or, în contextul în care toți magistrații au acces la informații secret de stat sau de serviciu, iar avocații părților nu beneficiază de o atare posibilitate decât dacă urmează demersurile legale pentru obținerea unui certificat de acces sau a unei autorizații de acces, se poate ajunge în situația în care: „orice persoană poate fi judecată în baza unor probe secrete de stat sau secrete de serviciu, fără ca inculpatul și avocatul său să poate lua act de probele care se presupune că îl incriminează pe cel dintâi, încălcându-se astfel dreptul la apărare”.[6]

Propunere de lege ferenda în materia accesului avocatului la documentele clasificate utilizate în cadrul procesului penal

În atare condiții, dată fiind soluția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale anterior analizate, consider că pentru egalitate de tratament se impune revizuirea legislativă a cadrului legal, în ceea ce privește accesul avocatului la documentele clasificate utilizate în cadrul procesului penal. Astfel că, în raport de necesitatea de a respecta oricărui participant la actul de justiție dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți, prevăzut de art. 16 alin. (1) și alin. (2) și de art. 124 alin. (2) din Constituție, consider că și în ceea ce privește avocatul se impune o măsură legislativă similară cu cea stipulată în art. 7 alin. (5) din Legea nr. 182/2002. Necesitatea promovării unei asemenea soluții rezidă dintr-o serie de considerente pe care urmează a le sintetiza mai jos.

Încă de la început, trebuie observată o neconcordanță între dispozițiile normei de drept comun din Codul de procedură penală, pe de o parte, și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 și implicit Hotărârea C.S.M. nr. 140 din 6 februarie 2014, pe de altă parte. În concret, din interpretarea dispozițiilor art. 352 alin. 11 și 12 Cod procedura penală, rezultă că accesul este supus următoarelor două condiții: informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei și autoritatea emitentă a documentului clasificat permite accesul. Așadar, norma face o diferențiere între situația premisă când se permite accesul apărătorului inculpatului la informații clasificate și situația în care accesul se atribuie pe bază de certificat de securitate sau de autorizație de acces. Or, în aceste din urmă ipoteze, nu se cere acordul unității emitente. S-a apreciat[7] că: „această opinie este susținută și de aspectul ca dispoziția procedurală nu conține sintagma „în condițiile legii”, pentru a considera că este necesar certificatul de securitate sau, după caz, autorizația de acces”. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție[8] nu împărtășește opinia potrivit căreia este permis accesul la informații clasificate în baza articolului 352 alin. (11) Cod proc. pen., fără o asemenea autorizație. Așadar, consider că stabilirea cu subiect și predicat a unui cadru normativ care nu dă dreptul la interpretare în ceea ce privește posibilitatea avocatului de a avea acces la informații clasificate în condiții similare cu cele stipulate în art. 7 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 ar fi în măsură să asigure un grad ridicat de predictibilitate a normei penale.

Pe de altă parte, o eventuală condiționare a folosirii informațiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esențiale pentru soluționarea procesului penal, de permisiunea autorității publice administrative emitente de a le accesa, este apta de a împiedica instanța să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală[9] și golește de conținut art. 1 alin. (2) din același act normativ[10].

În plus, un eventual refuz al accesării informațiilor clasificate asupra cărora instanța a considerat că au valoare probatorie creează un impediment real în calea dreptului de informare al inculpatului, cu efectul direct al încălcării dreptului său la un proces echitabil prin neasigurarea unei stări factuale care să permită egalitate de tratament și arme. Or, în aceste condiții, se poate ajunge în situația în care se poate pronunța o soluție de condamnare care are ca justificare probatorie anumite documente clasificate la care acuzatul personal sau prin intermediul apărătorului nu a avut acces.

În al patrulea rând, se pot naște situații de discriminare între inculpații din cadrul aceluiași dosar când unii pot beneficia de accesul la documente și pot obține soluții de achitare, pe când alții, ar urma să fie condamnați fără să li se permită accesul la același înscrisuri.

În cazul în care nu s-ar adopta o poziție legislativă similară cu cea a magistraților, s-ar încălca dispozițiile europene privind dreptul la informare în cadrul procedurii penale. În concret, norma europeană stabilește posibilitatea refuzului de a accesa anumite date care pot pune în pericol grav viața, drepturile fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca, de exemplu, securitatea națională însă, în aceste situații refuzul este dat de o autoritate judiciară sau poate să facă obiectul controlului judiciar. În situația legislativă națională, ambele ipoteze de garantare lipsesc.

De asemenea, apreciem că o soluție contrară ar fi în măsură să încalce jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului[11], cât și pe cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene[12]. Bineînțeles, o poziție diferită ar fi în măsură să încalce și dreptul inculpatului de a-și alege liber un avocat, fiindcă se poate pune problema unei anumite condiționări a opțiunii în raport de cei care au deja acces la informații clasificate și cei care nu au sau în raport de cei care obțin accesul și cei care nu-l obțin.

Totodată, în vederea respectării art. 53 din Constituție[13], prin adoptarea unei asemenea proceduri, consider că s-ar realiza mai bine protejarea dreptului la viață intimă a avocatului, la viață familială și privată, prin aceea că nu ar mai trebui sa răspundă la unele chestionare (prevăzute în Anexele 15-17 la H.G. nr. 585/2002), oferind informații diverse despre el, partenerul/partenera de viață, părinți, frați și surori, socri, cumnați și cumnate. Evident, monitorizarea realizată anterior momentului obținerii accesului la documentele clasificate, cât și pe parcursul perioadei de valabilitate a autorizației nu ar mai exista. Iar, pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că materia penală oferă o protecție suficientă împotriva faptelor care ar putea periclita conținutul unor informații clasificate și astfel să producă vreuna din consecințele protejate prin clasificarea acestora – chestiune care este în măsură să conducă la debirocratizarea modalității în care se permite avocatului accesul la informațiile clasificate.

Revizuirea legislativă a cadrului legal trebuie analizată și din perspectiva faptului că instituțiile competente refuză inculpaților posibilitatea de a li se elibera certificate sau autorizații de acces la documentele clasificate invocând o anumită poziție legală care ține de circumstanțierea exclusivă a necesității îndeplinirii îndatoririlor de serviciu.

De altfel, într-o speță recentă de ordin civil[14], solicitarea recurentului de a i se elibera personal autorizație de acces la informațiile clasificate a fost respinsă motivându-se ca: „astfel, din punct de vedere procedural, potrivit reglementărilor în vigoare, conducătorul unităţii deţinătoare de informaţii clasificate aprobă lista funcţiilor care necesită acces la informaţii clasificate, nominalizează persoanele care urmează să ocupe funcţii cu acces la astfel de informaţii în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, urmând a solicita O.R.N.I.S.S. demararea procedurilor în vederea eliberării documentului de acces. De asemenea, potrivit H.G. nr.585/2002, necesitatea de a cunoaşte este „principiul conform căruia accesul la informaţii clasificate se acordă în mod individual numai persoanelor care, pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, trebuie să lucreze cu astfel de informaţii sau să aibă acces la acestea. În consecinţă, apreciem că de lege lata autorizarea accesului la informaţii clasificate, având în vedere sensibilitatea domeniului, este circumstanţiată exclusiv necesităţii îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către persoana deţinătoare a documentului de acces. Aceasta presupune interesul unităţii în care persoana îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu de a solicita demararea procedurii de obţinere a documentului de acces, nu un interes sau un drept personal, individual”. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 182/2002”.

Trecând peste argumentele de ordin juridic și factual invocate, care nu susțin o asemenea ipoteză și care pot face, eventual, subiectul unei alte discuții, cert este faptul că o asemenea poziție exprimată oficial de către aceste instituții este în măsură să justifice necesitatea lămuririi problemei dezbătute în prezenta lucrare. Fiindcă, altfel s-ar încălca, în mod voit, prin crearea unui cadru legal aparent, voința CEDO exprimată prin hotărârile pronunțate, care stabilește că: „pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoștință de toate elementele dosarului pentru a-și pregăti apărarea”. Deși a admis faptul că acest drept nu este absolut, „excepțiile trebuie să fie justificate și trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăți procedurale create”[15]. În același timp, Curtea a socotit că: „exigențele Convenției sunt respectate și atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă acest drept i-a fost acordat avocatului acestuia”[16].

Concluzii

Atât la nivel european, cât și în jurisprudența națională s-a statuat faptul că protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului, în contextul în care se demonstrează faptul că informațiile clasificate au valoare probatorie în procesul penal. În felul acesta sunt respectate exigențele dreptului la un proces echitabil.

Cu precădere, s-au avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: „normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”.

Evident, aceste soluții sunt în măsură să conducă la respectarea principiilor constituționale reglementate de art. 21 (Liberul acces la justiție) și art. 20 (Prioritatea reglementărilor internaţionale în raport de normele naționale).

Chiar acceptând punctul de vedere, potrivit căruia dreptul inculpatului de a lua cunoștință de toate elementele dosarului nu este unul absolut, nu trebuie omise vreun moment condițiile în care această restricție poate funcționa în mod legal. În concret, excepția trebuie să fie justificată și trebuie să existe o compensare pentru această dificultate procedurală creată prin însăși oferirea posibilității avocatului ca, în interesul clientului pe care îl reprezintă, să poată avea acces la informațiile clasificate.

Or, întrucât am convingerea că trebuie să existe o egalitate de tratament între toți participanții la actul de justiție, indiferent de poziția lor pe o baricadă sau pe altă, judecători, procurori sau avocați, consider că ar trebui adoptată, de urgență, o măsură legislativă aptă sa permită apărătorilor accesul la informațiile clasificate, ca o consecință a obținerii statutului profesional. O soluție similară a fost adoptată în ceea ce privește posibilitatea magistraților de a accesa asemenea documente clasificate.

O asemenea poziție, pe lângă faptul că este în măsură să asigure o egalitate de tratament între categoriile profesionale anterior menționate, conduce corelativ la plasarea inculpatului (prin intermediul apărătorului său) într-un plan de egalitate cu acuzarea și determină eliminarea arbitrariului din procedura judiciară.

O legislație națională previzibilă și în ceea ce privește poziția avocatului în contextul accesului la informațiile clasificate poate fi un exemplu pozitiv și pentru celelalte țări din Europa care au adoptat o poziție, mai degrabă, reticentă în ceea ce privește folosirea informațiilor secrete în procesul penal. De exemplu, în state precum Olanda sau Suedia, securitatea națională joacă un rol important, dacă nu dus la extremis. În aceste state, ca bază a necesității protecției statului, folosirea informațiilor secrete este permisă în procesul penal.

Pe de altă parte, în Franța, noțiunea de „probă secretă” nu există în contextul unui proces. O informație sau un document confidențial nu este acceptat ca probă de judecători, deoarece, într-un proces penal, orice probă trebuie să fie supusă dezbaterilor în contradictoriu.

Însă, nu trebuie uitat faptul că norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care exprimă voinţa societății. Or, societatea națională a cărei sorginte latină este de necontestat, mai tot timpul a îmbrățisat sistemul juridic de tradiție romanică – napoleonian, al cărui exponent de bază este Franța. Așadar, voința poporului a fost ca:

„orice persoană să se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil;

accesul  la justiţie să nu poată fi îngrădit;

instanţele judecătoreşti să înfăptuiască justiţia, în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi ale celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii;

toate persoanele să fie egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.

justiția sa se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii .

autorităţile publice să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată”.


[1] Potrivit Legii nr. 473/2004 privind planificarea apărării, în consonanță cu principiile constituționale, Strategia naţională de apărare a României reprezintă, alături de Programul de guvernare, principalul instrument care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional și asigură cadrul  strategiei pentru organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, prin Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
[2] Direcţiile de acţiune aferente asigurării securității naționale pe lângă Dimensiunea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate sunt stabilite în următoarele domenii: Dimensiunea de apărare, Dimensiunea de ordine publică, Dimensiunea economică şi energetică, Dimensiunea diplomatică, Dimensiunea de management al situaţiilor de criză, Dimensiunea educaţională, de sănătate, socială şi demografică.
[3] Centrul de Resurse Juridice, „Informațiile clasificate, dreptul la informație și la un proces echitabil – document de poziție”, p. 4.
[4] Pintea Cristian, ”Protecția penală a secretului de stat și secretului de serviciu”, București, 2014.
[5] Raport de activitate al Consiliului U.N.B.R. (între Congresul avocaților 2014 și Congresul avocaților 2015.
[6] Dan Lupașcu, Mihai Mareș, ”Protecția informațiilor clasificate. Accesul avocatului la informații clasificate în procesul penal”.
[7] Dan Lupașcu, Mihai Mareș, ”Protecția informațiilor clasificate. Accesul avocatului la informații clasificate în procesul penal”.
[8] Î.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 179/11.02.2016. Prin această hotărâre, instanța arată următoarele: „constatându-se că o parte din actele dosarului de urmărire penală sunt clasificate cu caracter strict secret, instanţa a dispus în temeiul art. 352 alin. (11) C. proc. pen. ca autorităţile emitente a documentelor clasificate să procedeze la declasificarea totală a acestora sau să permită accesul apărătorului revizuentului la acestea. În consecinţă, au fost emise adrese către Serviciul Român de Informaţii, Parchetul General şi Camera Deputaţilor pentru ca acestea să analizeze oportunitatea declasificării totale ori permiterea accesului apărătorului revizuentului la documentele clasificate. Urmare a solicitării instanţei, o bună parte a documentelor clasificate cu caracter «strict secret» au fost declasificate, putând fi astfel studiate de părţi. Cu privire la accesul apărătorului revizuentului la aceste documente, atât Parchetul General, cât şi Serviciul Român de Informaţii au apreciat că pentru studiul acestor documente se impune deţinerea autorizaţiei de acces la informaţii clasificate”.
[9] Obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
[10] Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
[11] Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunțată în Cauza Dowsett împotriva Regatului Unit. În această cauză, Curtea a stabilit că: „pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoștință de toate elementele dosarului”. Deși s-a admis faptul că acest drept nu este absolut, „excepțiile trebuie să fie justificate și trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăți procedurale create”.
[12] Cauza C-282/10, Maribel Dominguez împotriva Centre informatique du Centre Ouest Atlantique și Prefet de la Region Centre;
[13] Norma constituțională stabilește că exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns, numai că aceasta este o măsură excepțională, care trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) să fie luată numai prin lege; b) să fie necesară pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; c) restrângerea este necesară într-o societate democratică; d) măsura este proporțională cu situația care a determinat-o; e) măsura este aplicată nediscriminatoriu; f) măsura nu aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Evident, în cazul avocaților, în raport de poziția magistraților cu privire la posibilitatea acestora de a accesa documente clasificate, fără ca, în prealabil, să urmeze procedura administrativă de obținere a autorizației de acces nu se poate pune semn de egalitate.
[14] I.C.C.J.- Secției de contencios adminstrativ și fiscal, Dosar nr. 391/42/2014.
[15] Cauza Dowsett C. Marea Britanie, hotărârea din data de 24.06.2003, par. 41.
[16] Cauza Kamasinski c. Austria, hotărârea din data de 19.12.1989, par. 88.


Avocat Daniel Manolache


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan