Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Arbitraj
Secţiune dezvoltată în parteneriat cu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
DezbateriCărţiProfesionişti
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Arbitrajul în domeniul avocaturii

20.08.2018 | Daniel MANOLACHE
Daniel Manolache

Daniel Manolache

Conceptul de Arbitraj

Conceptul de „arbitraj” îşi are originile în latinescul „arbiter” care desemna „martorul”, dar care avea şi sensul de „profesor” sau „stăpân”[1].

În Grecia clasică, Aristotel distingea între justiția statală și arbitraj: ”Arbitrajul vizează echitatea, iar justiția statală legea; arbitrajul a fost inventat pentru ca echitatea sa fie aplicată”. În Roma antică, Cicero a promovat ideea conform căreia: ”arbitrajul este mijlocul prin care nu poți câștiga complet un proces bun, dar nici pierde complet un proces slab”.

Majoritatea autorilor consideră că arbitrajul a fost o formă primitivă a justiţiei, anterioară justiţiei publice. Astfel, profesorul Frank Elkouri menţionează că: ”Arbitrajul este cea mai veche metodă cunoscută pentru soluţionarea litigiilor dintre oameni”. De asemenea, se menționează[2] că arbitrajul este prima formă de justiţie regulată care a existat, trecerea de la răzbunarea personală la justiţia statală făcându-se în 4 etape: după o reglementare a răzbunării personale a urmat o epocă a arbitrajului facultativ, prin care părţile cereau unui terţ să hotărască asupra litigiului dintre ele. A urmat o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat şi, în sfârşit, perioada în care Statul şi-a asumat el misiunea de a înfăptui justiţia, stabilind domeniile în care părţile puteau opta pentru arbitraj.

Baza legală modernă a arbitrajului o constituie Codurile de procedură civilă de la începutul secolului al XIX-lea, adoptate pe fondul desfașurării Revoluţiei Franceze. Legea din 16-24 august 1790 considera arbitrajul: „le moyen le plus raisonnable de terminer les contestations entre les citoyens” – ”mijlocul cel mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetăţeni”, nu prin judecători, ci prin persoane particulare care se bucură de încrederea comună a părţilor. Așadar, această perioadă a istoriei din Franța privea arbitrajul cu mare încredere, motiv pentru care a fost considerat o alternativă perfectă a justiţiei statale. Însă, ulterior, larghețea de voinţă a părţilor în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, în contextul social impus de conducerea napoleoniană a înțeles să împrumute anumite nuanțe de rigurozitate și să se îmbine cu unele măsuri de control din partea justiţiei statale.

În Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, găsim o scurtă definiţie, precum că arbitrajul este reglementarea litigiilor nu numai de către arbitri numai pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci şi de către instituţii permanente de arbitraj. În Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa se menţionează că: „Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa (…) rapid şi echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială”.

În actuala reglementare națională, art. 541 din Codul de procedură civilă stabilește pentru prima dată o definiție legală a instituției ca fiind: ”o jurisdicţie alternativă având caracter privat”. În administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu singura condiţie ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii”. Cuprinsul primului alineat al art. 541 confirmă natura jurisdicţională a procedurii, similară celei a justiţiei statale. Aşadar, arbitrajul este un mijloc de soluţionare a litigiilor, prin decizii pronunţate de un terţ, care sunt obligatorii pentru părţi. Intersecția dintre cele două jurisdicţii face, însă, ca ele să se respingă reciproc, excluzând posibilitatea exercitării simultane. Legiuitorul a resimţit nevoia să sublinieze aspectul, incluzând în definiţie caracterul său „alternativ”[3]. Cel de-al doilea alineat relevă natura convenţională a arbitrajului, în sensul că modul de organizare şi administrare este lăsat la alegerea părţilor litigante sau a Tribunalului arbitral. Din cuprinsul celui de-al doilea alineat al articolului de faţă se mai desprinde şi ideea potrivit căreia normele cuprinse în Cartea a IV-a a noului Cod de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia arbitrajului intern.

Așadar, din cuprinsul normei legale precitate se desprind caracteristicile noțiunii de arbitraj. În primul rând, reprezintă o procedură altenativă, ceea ce înseamnă că face parte din categoria mai mare a mijloacelor alternative de soluționare a diferendelor. Cu titlu de exemplu amintim ca făcând parte din această categorie: medierea, concilierea, negocierea directă. Pe de altă parte, arbitrajul reprezintă o jurisdicţie privată. Distingem, aşadar, arbitrajul privat de jurisdicţia de drept comun, dar şi de arbitrajul de stat, jurisdicţie specială existentă în trecut și reglementat prin Legea nr. 5/1954.

De altfel, nu trebuie omisă spre a fi adusă în discuție percepția pe care o are puterea statală față de această formă particulară de justiție. În concret, Curtea Constituțională, în Decizia nr. 203/2006, stabilește că: ”arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, așa cum prevede Codul de Procedură civilă”.

Astfel, o definiție ce ar putea fi dată instituției arbitrajului ar fi că aceasta reprezintă o procedură alternativă de soluționare a unui litigiu prin intermediul unei justiții private, în cadrul căreia fiecare dintre părți are dreptul de a-și numi proprii arbitri. Scopul numirii acestor arbitri este cel al pronunțării unei sentințe, hotărâre care, după ce este pronunțată, are un caracter executoriu asupra părților. Procedurile arbitrale se desfășoară potrivit regulilor prevăzute într-un regulament ales prin voința părților (de regulă, acest regulament de arbitraj este inserat în clauza de arbitraj). Prin clauza arbitrală, părțile au posibilitatea de a alege unul sau mai mulți arbitri, în scopul pronunțării unei sentințe finale.

Evoluția arbitrajului în România

Arbitrajul este o instituție juridică care are o istorie specifică în România. Din perspectivă istorică, primele mărturisiri despre această noțiune în Ţările Româneşti le regăsim în actele normative de bază care reglementau procedura arbitrală în Moldova și în Țara Românească. Așadar, în anul 1814 identificăm în Moldova „Manualul lui Donici”, în anul 1817, ”Codul lui Calimach”[4] în care Capitolul II, în 11 articole, instituia reguli ale procedurii arbitrale. În Țara Românească întâlnim la nivelul anilor 1818 ”Codul lui Caragea” care reglementa arbitrajul în 21 articole, în Capitolul XVIII – „Pentru eretocrisie” şi Capitolul XVII – „Pentru învoială”.

Ulterior, instituţia juridică a arbitrajului ad-hoc a fost reglementată în Cartea a IV-a „Despre arbitri” din Codul de procedură civilă adoptat în 1865, promulgat la 11 septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865.

Ca dovadă a faptului că societatea din România dorea soluționarea litigiilor patrimoniale pe calea acestei proceduri speciale, în perioada interbelică, se participă la elaborarea Protocolului relativ la clauzele de arbitraj, pe care-l semnăm la Geneva la 24 septembrie 1923 şi-l ratifică prin Legea din 21 august 1925. De asemenea, luăm act și de conținutul Convenţiei pentru executarea sentinţelor arbitrale străine, pe care o semnam la Geneva la 26 septembrie 1927 și o ratificăm prin Legea din 26 martie 1931. La data de 1 septembrie 1900, art. 342 din Codul de procedură civilă din 1865 este modificat în mod semnificativ, sens în care se permite părţilor nu numai încheierea unui compromis vizând soluţionarea pe calea arbitrajului a unui litigiu deja născut, ci şi încheierea unei clauze compromisorii privind soluţionarea, prin aceeaşi procedură, a unor litigii viitoare. Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum a fost modificată în 1900, rămâne în vigoare până în anul 1993.

În perioada postbelică, sub influența modelului sovietic, apar modificări substanţiale în organizarea şi reglementarea arbitrajului comercial, noutăți propuse prin Legea nr. 5/1954 pentru organizarea şi funcţionarea Arbitrajului de Stat. De amintit este că, pe această cale, se înfiinţează, ca organ al administraţiei de stat cu atribuţii jurisdicţionale, arbitrajul de stat, abilitat cu soluţionarea litigiilor dintre unităţile socialiste. Arbitrajul de stat ca organ al administrației de stat va fi desfiinţat în 1985 prin Decretul Consiliului de Stat nr. 81/1985 care abrogă şi Legea nr. 5/1954.

Este important de precizat că, deși începând cu data de 1 decembrie 1865, prin intermediul Codului de procedură civilă român, arbitrajului i-a fost rezervată o întreagă carte, a IV-a, care nu a fost abrogată în perioada sistemului comunist, practic, aceasta nu şi-a găsit aplicare, pentru că locul arbitrajului voluntar reglementat de dreptul comun a fost luat de arbitrajul obligatoriu – de stat. De asemenea, prin Decretul nr. 495/1953 s-a înfiinţat, pe lângă Camera de Comerţ a R.P.R., o comisie de arbitraj al cărei Regulament de organizare şi funcţionare a fost aprobat prin acelaşi act normativ, înlocuit ulterior prin Regulamentul aprobat prin Decretul nr. 623/1973 şi, mai apoi, prin Regulamentul aprobat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 18 din 3 februarie 1976. Conform Regulamentului aprobat prin Decretul nr. 495/1953, Comisia de Arbitraj era competentă „să rezolve litigiile ivite între organizaţiile române de comerţ exterior şi partenerii lor străini”.

Ulterior, în anul 1972 intră în vigoare Decretul nr. 424 care, prin intermediul art. 38, autorizează societăţile mixte cu participare străină, constituite în România, ”să supună spre soluţionare litigiile ivite în raporturile lor contractuale cu o persoană juridică de naţionalitate română unui arbitraj ad-hoc, localizat în ţară”.

De altfel, în anii 80 se semnează Convenţia privind soluţionarea pe cale arbitrală a litigiilor de drept civil decurgând din raporturile de colaborare economico-ştiinţifică, ratificată prin Decretul nr. 505 din 9 noiembrie 1973 sau intră în vigoare Rezoluţia nr. 98 din 15 decembrie 1973 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) care adoptă Regulamentul de Arbitraj al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional (U.N.C.I.T.R.A.L.) adoptat prin Decretul nr. 18/1976.

Așadar, este important de subliniat că, între anii 1948-1990, arbitrajul nu a fost aplicat în litigiile interne, ci între litigiile de comerț exterior.

În perioada post-decembristă, odată cu trecerea la democrație și la comerțul de piață, s-a ajuns în situația în care arbitrajul a început să intre în condiții de normalitate, pe făgașul scopului pentru care a fost gândit, respectiv soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre comercianţii naţionali. În această direcție este adoptat Decretul Lege nr. 139/1990 privind Camerele de comerţ şi industrie din România, care permite camerelor de comerţ teritoriale să organizeze comisii de arbitraj ce adoptă şi reguli proprii de procedură arbitrală, pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie funcţionând, ca instituţie permanentă de arbitraj, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, astfel cum se confirmă, ulterior, prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 335/2007 a Camerelor de comerţ, ultimele reguli de procedură arbitrală ale acesteia intrând în vigoare în luna aprilie 2013.

Ulterior, intră în vigoare Legea nr. 59/1993 care a modificat substanţial vechea reglementare din 1865 din Codul de procedură civilă, realizându-se prin noua Carte a IV-a „Despre arbitraj”, un cadru juridic în consens cu tratatele internaționale în vigoare și cel putin, la același nivel de dezvoltare cu situația statelor europene.

În prezent, arbitrajul este reglementat în Cartea a IV-a „Despre arbitraj” din Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010). Instituția este tratată pe un număr de 7 titluri, pe 81 de articole cuprinse între art. 541 și 621. De altfel, dispozițiile actuale din Codul de procedură civilă constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat[5]. Este reglementat arbitrajul voluntar, indiferent de formele sale, respectiv: arbitraj intern și internațional, ad-hoc și instituționalizat, în drept și în echitate. Însă, de reținut este că reglementarea din Codul de procedură civilă omite să se preocupe și de arbitrajul obligatoriu care, în continuare, se supune regulilor legii sau acordului internațional care îl instituie. Aceeași situație specială cu privire la arbitrajul obligatoriu o întâlnim și în Codul de procedură civilă anterior[6].

Conceptul de arbitraj în domeniul avocaturii

Așa cum am arătat mai sus, arbitrajul privat îmbracă mai multe forme. Printre acestea întâlnim arbitrajul obligatoriu. Putem defini arbitrajul obligatoriu ca fiind acea forma de arbitraj privată, instituțională, al cărei mod de funcționare este reglementat în mod legal printr-o lege și de care părțile sunt ţinute obligatoriu, în temeiul unei dispoziţii legale, să supună spre soluţionare diferendul apărut între ele.

Spre deosebire de arbitrajul voluntar, arbitrajul obligatoriu are o arie de răspândire mai restrânsă, fiind reglementat în România la nivelul unor dispoziţii normative speciale, cum ar fi cazul soluţionării neînţelegerilor ivite între avocaţi cu privire la formele de exercitare a profesiei sau al litigiilor dintre furnizorii de servicii medicale şi farmaceutice ori casele de asigurări de sănătate.

Trebuie remarcat faptul că arbitrajul obligatoriu este o formă de arbitraj instituțional, întrucât spre deosebire de arbitrajul ad hoc are reglementat prin lege modalitatea procedurală de soluționare a litigiilor atât sub aspectul procedurii de urmat, cât și a unui număr prestabilit de arbitri. În plus, arbitrajul obligatoriu este definit prin caracterul său de obligativitate și de unicitate pentru toți subiecții de drept care își desfășoară activitatea sub umbrela legislativă care, pe de o parte, instituie regulile profesiei sau activității exercitate, iar, pe de altă parte, necesitatea urmării acestei căi de soluționare a diferendului.

Așadar, ajungem la concluzia că, spre deosebire de arbitrajul ad hoc, care funcționează numai în scopul soluționării unui diferend determinat și unic, arbitrajul obligatoriu, ca formă de arbitraj instituțional, este reglementat la nivel general pentru o paleta mai amplă de litigii care pot să apară, fie între subiecții de drept care-și exercită activitatea în acel domeniu special, fie între diverse terțe persoane și subiecții de drept amintiți.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește caracterul de procedură instituționalizată a arbitrajului obligatoriu trebuie observat că în Noul Cod de procedură civilă, legiuitorul, prin intermediul Titlului VII din Cartea a IV-a „Despre arbitraj”, tratează în mod distinct problematica arbitrajul instituţionalizat. Este adevărat că această ramură a arbitrajului a fost reglementată și în vechea procedură, însă, în mod neorganizat, pe întreg cuprinsul cărţii rezervate arbitrajului. De altfel, în cuprinsul Legii nr. 134/2010 se oferă o definiție legală a arbitrajului instituțional. Așadar, art. 616 definește arbitrajul instituţionalizat ca fiind acea „formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale”.

De asemenea, din cuprinsul noii reglementări legislative se pot evidenția câteva caracteristici de ordin general care reglementează întreaga procedură a arbitrajului instituțional. În concret, activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obţinerea de profit. De asemenea, arbitrii nu pot fi numiți din rândul membrilor categoriei profesionale în cazurile în care aceștia sunt în litigiu cu terţii. Prin această reglementare se asigură un raport de normalitate, de obiectivitate, menit să garanteze întregii proceduri un grad ridicat de încredere în rândul participanților, dar și al opiniei publice.

Regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat se vor adopta la nivel de conducerea instituției unde produce efecte, potrivit normelor de funcţionare sau cadrului legislativ care reglementează respectiva profesie. În atare condiții, părţile își vor rezolva litigiu prin aplicarea regulilor speciale de procedură, orice excepție de la această regulă fiind nulă, în afara situației în care conducerea arbitrajului instituţionalizat competent permite o asemenea conduită.

Aplicarea regulilor speciale de procedură ale arbitrajului instituţionalizat se va face în mod echilibrat și democratic, prin respectarea dreptului la apărare al părţilor în litigiu şi al principiului contradictorialității.

Litigiile dintre avocaţi cu privire la relaţiile profesionale, precum și cele care se nasc din contractele de colaborare sau de salarizare, cele dintre asociaţi unei societăți profesionale sau cele care privesc conlucrarea între diferitele forme de exercitare ale profesiei, sunt supuse unor dispoziţii speciale, cuprinse în Statutul profesiei și în alte câteva norme speciale. În acest sens, amintim că sediul materiei este reprezentat de dispozițiile Hotărârii nr. 394/31.03.2012 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România actualizată, modificată și rectificată prin Hotărârea nr.1063/07.03.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și Decizia rectificativă nr. 37 DP din 19.04.2016. La rândul sau, Hotărârea Consiliului nr. 1063 din 7 martie 2015 tratează în două anexe diferite, pe de o parte, organizarea şi funcţionarea Curţii de arbitraj profesional a avocaţilor cadrul de exercitare a autonomiei acesteia şi raporturile cu fiecare Barou, iar, pe de altă parte, problematica privind regulile standard de procedură arbitrală ale Curții de arbitraj profesional a avocaților.

De amintit că norma specială poate să se completeze cu dispozițiile Codului de procedură civilă din Cartea a IV-a „Despre arbitraj”.

Regula generală este reținută în dispozițiile art. 75 din Statutul profesiei de avocat, text de lege care statuează că orice litigiu între membrii Baroului în legătură cu exercitarea profesiei va fi adus la cunoştinţa Decanului. Ca un pas preliminar, Decanul va încerca medierea în vederea soluţionării amiabile a litigiului. În acest sens, părților li se comunică numele mediatorului care a fost propus. Dacă una din părţi refuză medierea, litigiul nu va putea fi soluţionat decât pe calea arbitrajului.

Trebuie remarcat, însă, că procedura medierii nu este obligatorie în vederea declanșării procedurii de arbitraj fiind atributul[7] exclusiv al Decanului de a propune părților să adopte această modalitate incipientă de soluționare a conflictului.

Este adevărat că art. 2.2. din Anexa nr. II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015 stabilește că procedura arbitrajului instituțional între avocați devine aplicabilă numai în condiţiile în care s-a parcurs procedura medierii obligatorii prevăzută de art. 251-254 din Statutul Profesiei de avocat, însă, vă rog să aveți în vedere că norma cuprinde o inadvertență în raport de înseși prevederile legale cuprinse în Statut. Ori, așa cum am evidențiat, declanșarea procedurii medierii este atributul conferit Decanului, însă nu sub formă de obligație, ci de alternativă. Acest aspect este întărit de construcția juridică a textului de lege analizat, Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015 nestabilind vreo sancțiune în cazul în care medierea nu a fost parcursă.

Este important de observat că, în relația client-avocat, părțile nu sunt ținute să urmeze procedura arbitrajului reglementată de Statutul profesiei de avocat. Această concluzie rezultă din Anexa nr. I la Statutul profesiei de avocat care reglementează forma contractului de asistență juridică. Într-adevăr, contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de către Decanul Baroului, decizia sa putând fi atacată la Consiliul Baroului, a cărui hotărâre este definitivă, însă, celelalte nemulțumiri ale clientului pot fi soluționate pe calea dreptului comun. Însă, între avocați, litigiile izvorâte din raporturile juridice care apar la încheierea, executarea sau încetarea contractelor de asistență juridică, cu excepţia celor privitoare la onorarii care rămân în competența Decanul Baroului, vor fi de competența Curții de arbitraj profesional a avocaților.

Există, totuși, o interdependență între mediere și arbitraj prin aceea că procedura arbitrajului va fi declanșată și în situația în care litigiul nu a fost stins în integralitate prin mediere. Cert este faptul că pretențiile asupra cărora părțile au convenit pe calea medierii nu vor face obiectul procedurii de arbitraj. În caz de conflict, soluţionarea litigiilor arbitrale profesionale se va face la nivelul Curții de Arbitraj Profesional a Avocaţilor potrivit ”Regulilor standard de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj”. Aceste norme sunt aprobate la nivelul Uniunii Naționale a Barourilor din România și se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura în care sunt compatibile cu legislaţia profesiei de avocat.

Compatibilitatea unei norme cu situația de fapt dedusă judecății este stabilită de Tribunalul arbitral constituit în vederea soluţionării litigiului. În cazul în care compatibilitatea normei speciale cu procedura de drept comun este stabilita ab initio în cuprinsul Regulilor, se va ține cont în mod obligatoriu de acest aspect la soluționarea litigiului. Așadar, ne aflăm într-o situație excepțională în care Tribunalului arbitral i se conferă competența de a stabili dacă o normă generală din Codul de procedură civilă va fi aplicabilă în procedura arbitrală pendinte, fapt care este în măsură să combată prevederile art. 2 din Codul de procedură civilă și să dea naștere la o ipoteză hibridă în care este evidentă imixtiunea Tribunalului în atribuţiile legislativului.

Curtea de Arbitraj este o instituție permanentă de arbitraj formată dintr-un număr de 15-30 de arbitri[8], stabilit de către Consiliul Baroului, în funcţie de numărul membrilor, care are ca principală atribuţie organizarea şi administrarea soluţionării prin arbitraj a litigiilor profesionale, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de Statutul profesiei de avocat, dar și de alte acte normative subsidiare al căror rol este acela de a defini profesia de avocat. Fiind o instituţie nonguvernamentală, fără personalitate juridică și independentă în exercitarea atribuţiilor, Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaţilor este organizată şi funcţionează în cadrul fiecărui barou din Uniunea Naţională a Barourilor din România. Bineînțeles, fiind un subiect de drept are și un sediu care prin lege este constituit la nivelul sediului Baroului din fiecare municipiu reşedinţă de judeţ, implicit la sediul Baroului din municipiul Bucureşti.

Articolul nr. 2 din Hotărârea nr. 394/31.03.2012 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România stabilește competența acestei instituții permanente de arbitraj. În concret, Curtea are următoarele atribuții:

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale dintre avocați, cu privire la relaţiile profesionale, inclusiv cele cu caracter patrimonial;

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale dintre avocaţi titulari ai formelor de exercitare a profesiei cabinete individuale și/sau cabinete individuale asociate/grupate, asociaţi și/sau foşti asociaţi în cadrul formelor de exercitare a profesiei asociative (S.C.A și/său S.P.R.L.);

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale dintre avocaţi și formele de exercitare[9] a profesiei;

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale dintre formele de exercitare a profesiei de avocat;

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale dintre avocaţii colaboratori, dintre aceştia și formele de exercitare a profesiei;

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale dintre avocaţii salarizaţi și formele de exercitare a profesiei;

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale care privesc conlucrarea între diferitele forme de exercitare a profesiei;

– Este competentă să soluționeze litigiile profesionale, litigii izvorâte din raporturile juridice care apar la încheierea, executarea său încetarea contractelor de asistență juridică, cu excepţia celor privitoare la onorarii care rămân, așa cum am arătat mai sus, în competența Decanului Baroului.

Textul de lege acoperă și situația specială în care neînțelegerea profesională apare între avocați membri ai unor barouri diferite, competența de soluționare a litigiului revenind Curții de Arbitraj care a fost prima sesizată. Potrivit cadrului legislativ indicat, Curtea de Arbitraj are o serie de atribuţii printre care amintim:

– Elaborarea unor modele de convenţii arbitrale şi asigurarea difuzării acestora;

– Prezentarea avantajelor procedurii arbitrale în rândul corpului profesional;

– Organizarea la cererea părţilor a procedurii de mediere în cazul litigiilor cu privire la relaţiile profesionale prevăzute la art. 2 din Regulament, cu respectarea dispoziţiilor speciale din Statutul profesiei de avocat care reglementează procedura medierii;

– Atributul de a propune spre dezbatere problemele de drept apărute în materia arbitrajul și de a face propuneri privind îmbunătăţirea organizării şi desfăşurării procedurii;

– În scopul de a unifica practica și de a consolida buna desfășurare a procedurii, ține evidenţa practicii, întocmeşte culegeri de practică şi asigură documentarea în domeniu;

– Colaborează cu alte instituţii de arbitraj din ţară şi din străinătate şi urmăreşte evoluţia arbitrajului profesional, atât în contextul național, cât și în cel mondial.

Pe lângă competențele oferite de lege, Curtea de Arbitraj are și o serie de obligații printre care amintim:

– Obligația de a constitui Tribunalul arbitral;

– Obligația de publicitate prin punerea la dispoziţia părţilor a Regulilor standard de procedură arbitrală, lista de arbitri şi normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale;

– Obligația de a pune la dispoziţia arbitrilor aleşi de părţi, la solicitarea acestora, date şi informaţii cu caracter normativ referitoare la litigiul pe care îl au de soluţionat;

– Obligația de a asigura, prin intermediul Baroului, spaţiul și toate celelalte condiţii materiale corespunzătoare desfăşurării activităţii arbitrale;

– Obligația de a îndeplini servicii de secretariat, de a cita părţile şi de a comunica înscrisurile de procedură către părţi şi arbitri, de a consemna dezbaterile şi de a efectua orice alt act necesar bunei desfăşurări a procedurii.

Activitatea Curţii de Arbitraj este coordonată de către un Colegiu de Conducere, desemnat de către Consiliul Baroului pe o perioadă de 4 ani. Totalitatea arbitrilor înscrişi în lista de arbitri constituie Plenul Curţii de Arbitraj. Curtea de Arbitraj este condusă de Preşedinte care reprezintă instituția în relaţiile naționale şi în cele internaționale pe care le are cu partenerii în desfășurarea actului de justiție. În subordinea Președintelui se găsesc Vicepreşedinţii care sunt înlocuitorii de drept ai primului în îndeplinirea atribuţiilor acestuia. De remarcat este faptul că Decanul Baroului este membru de drept al colegiului şi Președintele Curţii de Arbitraj.

De asemenea, Curtea are un aparat administrativ propriu, compus în mare parte din membrii secretariatului coordonat de asistentul arbitral şef. În rândul secretariatului, întâlnim asistenţi arbitrali care sunt încadrați în funcţia de consilier juridic şi alţi salariaţi (secretară, arhivar-registrator, grefier, informatician, bibliotecar etc.) care se ocupă cu celelalte probleme administrative.

În plus, la nivelul Curții, Colegiul de Conducere este compus dintr-un număr de 5-15 membri desemnaţi din rândul avocaţilor înscrişi pe lista de arbitri. Acest organ de conducere este sub stricta supraveghere a Preşedintelui Curţii de Arbitraj şi a numărului de 1-2 vicepreşedinţi desemnaţi de Consiliul Baroului. Colegiul de Conducere își desfășoară activitatea o dată pe trimestru sau ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui Curţii de Arbitraj, cvorumul legal de prezență fiind de două treimi din numărul membrilor. Hotărârile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Nu în ultimul rând, consider că este necesar să amintim câteva atribuții pe care le are Președintele Curţii de Arbitraj:

– Exercită atribuţiile organizatorice referitoare la administrarea litigiilor arbitrale după Regulile standard de procedură arbitrală;

– Asigură conducerea generală şi curentă a Curţii de Arbitraj;

– Exercită atribuţiile ce ţin de organizarea şi administrarea soluţionării litigiilor transmise Curţii de Arbitraj în corelare cu prezentul Regulament, cu Regulile standard de procedură arbitrală, şi cu Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale;

– Propune modificarea sau completarea Regulamentului, a Regulilor standard de procedură arbitrală şi a Normelor privind taxele şi cheltuielile arbitrale;

– Are competență de a numi asistentul arbitral şef al Curţii de Arbitraj;

– Conduce Colegiul de conducere al Curţii de Arbitraj;

– Asigură buna funcţionare a activităţii Colegiului de conducere al Curţii de Arbitraj;

– Stabileşte atribuţiile şi conduce activitatea secretariatului Curţii de Arbitraj;

– Avizează onorariile arbitrilor calculate de Secretariatul Curţii;

– Îndeplineşte si alte atribuţii ce reies din cuprinsul Regulamentului, a Regulilor standard de procedură arbitrală şi din Normele privind taxele şi cheltuielile arbitrale.

– Numește arbitrii și supraarbitrul în cazul în care părțile nu răspund în termen sau nu dau curs invitaţiei de numire a acestora ori există o stare de neînţelegere între părţi cu privire la numirea arbitrului unic. Dacă după desemnarea arbitrilor în condițiile anterioare pârâtul îşi va numi arbitrul cel mai târziu până la constituirea Tribunalului arbitral, desemnarea făcută în acele condiţii devine caducă.

În situaţia în care Președintele Curţii de Arbitraj este implicat într-un litigiu arbitral, atribuţiile Decanului vor fi exercitate de către Președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România, iar Tribunalul arbitral va fi desemnat de către Președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Resursele financiare în baza cărora Curtea își desfășoară activitatea provin din taxele arbitrale încasate pentru serviciile prestate. Aceste taxe care sunt stabilite prin Anexa nr. III la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015, aprobată de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România sunt destinate acoperirii tuturor cheltuielilor destinate activității de soluţionare a litigiilor, plății onorariilor arbitrilor, salarizării secretariatului, precum și altor cheltuieli curente. Menționăm faptul că serviciile de mediere asigurate de barouri în litigiile dintre avocaţi conform procedurii stabilite în Statut profesiei sunt gratuite. Hotărârea Consiliului prevede că resursele financiare ale Curții provin din trei categorii de venituri, respectiv: taxa de înregistrare care nu se va restitui niciodată și taxa arbitrală formată din taxă administrativă şi onorariile arbitrilor. Cuantumul taxelor de înregistrare și a celei administrative este fix, pe când onorariul fiecărui arbitru se stabileşte în funcţie de valoarea obiectului cererii de arbitrare, putând oscila între un minim de 100 lei și un barem de 3.150 lei plus 0,15% pentru ceea ce depăşeşte 700.000 lei. Sancțiunea neachitării taxei arbitrale în termen de 15 zile de la data comunicării cuantumului către partea obligată, dacă Tribunalul arbitral nu a stabilit în acest scop un alt termen, va fi restituirea cererii către părţi.

Un aspect diferit, față de regula de drept comun stabilită în materia taxelor judiciare de timbru, este că în situația în care reclamantul şi-a retras cererea de arbitrare mai înainte de emiterea citaţiilor pentru primul termen la care părţile au fost legal citate, taxa arbitrală să se reducă cu 75% din cuantum, iar, în cazul în care părţile se împacă sau renuntă la procedură, litigiul încetând la primul termen la care părţile au fost legal citate, taxa arbitrală se reduce cu 50% din cuantum.

Situația este similară și în ipoteza în care Tribunalul arbitral pronunţă o hotărâre prin care se constată necompetenţa arbitrajului organizat de Curtea de arbitraj de pe lângă baroul sesizat cu cererea de arbitrare, taxa arbitrală reducându-se cu 75% din cuantumul ei.

Legea stabilește și o situație specială de restituire în integralitate a onorariului arbitrilor în cazul în care, una din părţi a invocat necompetenţa Tribunalului arbitral la primul termen la care părţile au fost legal citate şi, totuşi, acesta s-a pronunţat, iar instanţa judecătorească anulează sentinţa arbitrală pentru necompetenţă. Spre deosebire de art. 451 alin. (2) Cod de procedură civilă care stabilește posibilitatea reducerii onorariului de avocat, în prezenta materie onorariul arbitrului nu poate fi micșorat.

Achitarea taxei de arbitraj fiind o consecință a faptului că s-a declanșat un litigiu cauzat de culpa unei părți, va determina, în caz de admitere a acțiunii, obligarea părții aflate în culpa la suportarea tuturor cheltuielilor. Plata se va face în funcție de întinderea pretențiilor admise, în funcție de caracterul justificat al cheltuielilor și în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. Pe lângă aceste cheltuieli, partea prin a cărei culpă s-au cauzat celelaltei părţi cheltuieli inutile va fi obligată către aceasta la plata unor despăgubiri constând în cuantumul cheltuielilor inutile efectuate.

În acest domeniu, arbitrii pot fi numiți pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, numai din rândul avocaţilor definitivi din baroul în raza căruia s-a constituit Curtea de Arbitraj, potrivit procedurilor aprobate prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu cel puţin 10 ani vechime în profesie. În desfășurarea activitații, arbitrii sunt independenţi şi imparţiali, ei nefiind reprezentanţii părţilor.

Pentru a putea primi calitatea de arbitru, orice avocat, pe lângă exigențele anterior amintite, trebuie  să îndeplinească o serie de condiții, precum:

– să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

– să se bucure de reputaţie neştirbită,

– să aibă o înaltă calificare şi experienţă în domeniul profesional;

– să fie în posesia unei recomandări din partea unui alt avocat care are o vechime neîntreruptă de 15 ani în profesie;

– să fie apt, din punct de vedere medical, sens în care va depune o adeverinţă medicală;

Trebuie precizat faptul că oficiul de arbitrare este gratuit, avocatul desemnat în aceasta calitate neputând refuza oficiul fără o justificare întemeiată. În schimb, se poate solicita declinarea acestui oficiu, cererea care dacă este justificată, va fi aprobata de către Decan.

Pentru o garantare a principiului integrității morale, legea stabilește că dacă împotriva unui arbitru este începută urmărirea penală, acesta va fi suspendat, măsură care va fi ridicată în cazul în care au încetat motivele care au determinat luarea acesteia. Observam, practic, că sub această condiție, dreptul material care reglementează procedura arbitrajului profesional a avocaților este mult mai exigentă decât însăși Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Or, dacă în situația arbitrului împotriva căruia este începută urmărirea penală va dăinui măsura suspendării, în cazul avocatului împotriva căruia s-a început urmărirea penală nu va fi luată nicio sancțiune.

Însă, dacă împotriva arbitrului s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere prestigiului profesiei, ca și în cazurile reglementate de  Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, sancțiunea este una extrem de aspră, sens în care arbitrul va fi radiat din lista arbitrilor şi înlocuit cu un alt arbitru, desemnat în condiţii legale.

Deși textul de lege nu prevede în mod expres, considerăm că o condiție sine qua non pentru primirea și exercitarea calității de arbitru este ca profesionistul să fie avocat activ, cu drept de exercitare a profesiei. În această direcție vin dispozițiile legale care stabilesc faptul că: „numai  avocatul înscris în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei are dreptul să exercite activitățile specifice profesiei potrivit Legii, prezentului statut, codului deontologic și regulamentului Baroului din care face parte. (2) Persoana primita în profesia de avocat nu poate exercita profesia decât după emiterea deciziei de primire în barou și înscrierea în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei.”

Pe cale de consecință, avocatul care este înscris în Tabloul avocaților fără drept de exercitare nu are dreptul să exercite activitățile specifice profesiei potrivit Legii, prezentului statut, codului deontologic și regulamentului Baroului din care face parte. În caz contrar, săvârșește infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități. Așadar, pentru exercitarea actelor de asistență juridică specifică profesiei de avocat trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții: persoana să aibă calitatea de avocat înscris într-un barou și pe tabloul avocaților din respectivul barou. Deși legea nu prevede în mod expres, este vorba despre menționarea persoanei pe tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea 51/1995, instanțele sunt obligate să verifice și să se pronunțe cu privire la calitatea de avocat a unei persoane care exercita acte specifice profesiei (a fortiori, cu privire la existența exercițiului dreptului de a profesa în calitate de avocat, fără de care dreptul în sine ar fi lipsit de conținut).

Pe de altă parte, din formularea legală aplicabilă în cauză nu se poate deduce dacă această calitate de arbitru poate fi atribuită și unui avocat de altă cetățenie decât cea română. Consider că atât timp cât legea nu interzice această posibilitate, în considerarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, se poate acorda calitatea de arbitru și unui avocat de altă cetățenie. De altfel, dispozițiile din prezentul Cod de procedură civilă, spre deosebire de cele anterioare, au eliminat condiția cetățeniei române pentru atribuirea calității de arbitru. Putem considera că o asemenea optică a legiuitorului este în consens cu dispozițiile internaționale aplicabile în materia arbitrajului, printre care amintim art. 3 din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional din 21 aprilie 1961, adoptată de O.N.U. care prevede că: „în arbitrajele supuse prezentei Convenţii, strãinii pot fi desemnaţi ca arbitri”.

În plus, față de aspectele deja semnalate, arăt faptul că limitările impuse de lege nu pot fi ignorate, ele fiind în mod expres precizate, astfel că nu poate fi arbitru decât o persoană fizică. Persoanele juridice nu pot dobândi calitatea de arbitru.

Revenind la procedura numirii arbitrilor, arătăm faptul că aceștia vor fi numiţi din lista arbitrilor existentă, conform art. 6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor. Numirea arbitrului se face de către reclamant prin cererea de arbitrare sau printr-o cerere ulterioară, în cel mult 10 zile de la sesizarea Curţii de Arbitraj. Pe de altă parte, numirea arbitrului se face de către pârât prin întâmpinare sau prin înştiinţare separată adresată Curţii de Arbitraj, în termen de cel mult 10 zile de la primirea cererii de arbitrare.

Odată cu numirea unui arbitru, părţile sunt datoare să aleagă şi un arbitru supleant. În caz de numire şi după semnarea declaraţiei de acceptare[10], arbitrul supleant va înlocui pe arbitrul titular în caz de absenţă a acestuia. Există și posibilitatea ca la cererea părţii, arbitrul şi supleantul să fie desemnaţi de către Președintele Curţii de Arbitraj.

Nu în ultimul rând, trebuie făcută precizarea că în procedura arbitrajului profesional exista posibilitatea numirii unui supraarbitru înscris pe o lista specială a supraarbitrilor. Această calitate este atribuită arbitrului care urmează să hotărască într-o chestiune asupra căreia alți arbitri au păreri deosebite. Supraarbitrul va fi component al Tribunalului arbitral alături de alți 2 arbitri atunci când părțile aflate în conflict au stabilit ca diferendul să fie soluționat în complet de trei.

Dacă părțile nu cad de acord cu privire la numărul arbitrilor (unul singur sau trei), cauza urmează a fi atribuită spre soluționare unui Tribunal format din trei membri, supraarbitrul fiind numit de ceilalți doi membri ai Tribunalului. Numirea unui supraarbitru este necesară și în situația în care părțile care susțin că nu au interese comune și-au numit fiecare în parte câte un arbitru, chiar dacă se depășește componența de trei membri, ajungându-se în situația în care numărul este unul par. Numirea supraarbitrului va fi făcută de către membrii Tribunalului.

La fel ca în cazul litigiilor care se soluţionează pe calea dreptului comun şi în materia litigiilor arbitrale pot apărea incidente legate de alcătuirea Tribunalului arbitral. Aceste incidente fac necesară înlocuirea arbitrilor.

Există numeroase cazuri în practică în care arbitrul în calitatea sa de subiect oficial se află într-o situație specială faţă de cauza pe care urmează să o soluționeze, situație care de cele mai multe ori derivă dintr-un raport de subiectivism generat, fie de relațiile umane pe care le are cu o parte, fie de propriile convingeri cu privire la modul în care se soluționează o anumită problemă de drept. Pentru aceste motive, tocmai ca să se prevină pronunțarea unor hotărâri arbitrale viciate în conținut care pun la îndoială independenţa şi imparţialitatea arbitrului, legea reglementează instituția incompatibilității arbitrului. Fiind un incident special în derularea procedurii, incompatibilitatea reține un număr expres și limitativ de cazuri.

Incompatibilitatea se apreciază în concret la fiecare caz şi nu în general, prin raportare la condiţiile în care o persoană poate să devină arbitru. Pe de altă parte, trebuie observat că ea nu se confundă cu starea de incompatibilitate impusă avocaților prin Legea nr. 51/1995, întrucât acestea se referă la exercitarea profesiei de avocat. Oricum, pentru primirea în profesie şi pentru exercitarea acesteia avocatul trebuie să nu se găsească în niciunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Așa cum am arătat mai sus, exercitarea profesiei după intervenirea cazului de incompatibilitate constituie exercitarea fără drept a profesiei de avocat, cu consecinţele prevăzute de lege, şi constituie abatere disciplinară gravă, sancţionată cu excluderea din profesie, iar, din punct de vedere al arbitrajului, reprezintă o situație incompatibilă cu profesarea în această calitate. În concret, art. 17 din Anexa nr. II la Hotărârea Consiliului U.N.B..R nr. 1063 din 7 martie 2015 stabilește că sunt situații de incompatibilitate pentru arbitri:

– Situaţiile de incompatibilitate pe care Codul de procedură civilă le prevede pentru judecători;

– Situația în care o persoană juridică al cărei asociat este său în ale cărei organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză;

– Cazul în care arbitrul are raporturi de muncă, de serviciu sau legături de interese directe cu una dintre părţi, cu o formă de exercitare a profesiei sau cu o entitate juridică controlată de una dintre părţi său aflată sub un control comun cu aceasta;

– Ipoteza în care arbitrul a prestat servicii avocațiale uneia dintre părţi, a asistat său a reprezentat una dintre părţi ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului;

– Cazul în care arbitrul care a desfăşurat sau urmează a desfăşura activităţi avocaţiale cu privire la litigiul ce urmează a fi soluționat prin procedura arbitrajului;

– De asemenea, arbitrul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţile aflate în acel litigiu în faţa tribunalelor constituite sub egida Curţii de Arbitraj;

– Activităţile avocaţiale prevăzute la ultimele două puncte nu pot fi exercitate de avocatul care este şi arbitru într-un litigiu determinat, nici direct şi nici prin substituirea să de către un alt avocat din cadrul formei de exercitare a profesiei de avocat din care el face parte.

În atare condiții, se poate concluziona că incompatibilitatea produce efecte numai cu privire la cauza în sine. Nu există interdicția ca arbitrul să fie numit în această calitate și în alte litigii între aceleași parti[11]. Așadar, observăm că, spre deosebire de dispozițiile comune ale Codului de procedură civilă care reglementează instituția arbitrajului (art. 562 din Cartea a IV-a a noului Cod de procedură civilă), în prezenta materie, textul de lege nu stabilește posibilitatea abținerii arbitrului pentru situația în care nu îndeplinește condiţiile de calificare său alte condiţii prevăzute în convenţia arbitrală.

Pe de altă parte, este sesizabilă o inadvertență între conținutul Hotărârii nr. 1063/07.03.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România și situațiile reglementate de Codul de procedură civilă. În concret, art. 17 din Anexa nr. II la Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 1063 din 7 martie 2015 stabilește că sunt situații de incompatibilitate pentru arbitrii: acele situaţii de incompatibilitate pe care Codul de procedură civilă le prevede pentru judecători.

Însă, așa cum am evidențiat, art. 42 Cod proc. civ. stabilește că judecătorul este incompatibil absolut să judece aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare său revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare dacă în față instanței de fond a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza în fond. Însă, vă rugăm să aveți în vedere că o asemenea situație nu este incidentă în prezenta materie, deoarece sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie, desființarea sa putând să fie dispusă numai prin acţiune în anulare, pentru motivele prevăzute de art. 608 Cod procedură civilă și cu respectarea procedurii prevăzută de art. 609-613 din Codul de procedură civilă. Din moment ce competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul, este de la sine înțeles că arbitrul care a soluționat litigiul, pronunțând hotărârea arbitrală, nu va participa la judecata cauzei în calea de atac, în calitatea sa de arbitru.

Consider că situația este similară și în ceea ce privește ultima teză a art. 42 Cod proc. civ., fiind de la sine înțeles că într-o procedură anterioară declanșării etapei arbitrajului profesional nu poate participa un arbitru, procurorul, asistentul judiciar, magistratul-asistent. Contribuția arbitrului la soluționarea litigiului, în calitate de martor sau expert, ține mai degrabă de existența unei eventuale etape prealabile a medierii sau a concilierii.

Arbitrul care știe că în privinţa sa există o cauză de incompatibilitate care ar putea să atragă declanșarea procedurii de recuzare este obligat să aducă la cunoștința părţilor şi a celorlalți arbitri acest aspect. Încunoștiințarea poate să aibă loc mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru sau ulterior, dacă motivul survine după acceptare, de îndată ce l-a cunoscut. Părţile înştiinţate, potrivit alineatului precedent, pot să-și dea acordul în scris că înţeleg să nu ceară recuzarea, însă, chiar în această situație, arbitrul poate să se abţină de la judecarea litigiului. Declaraţia de abţinere se întocmeşte în formă scrisă şi nu trebuie să fie motivată. Declarația de abținere poate fi formulată și oral, aceasta fiind consemnată în încheierea de şedinţă.

În cauzele în care independenţa şi imparţialitatea arbitrului se pun la îndoială se poate proceda la recuzarea acestuia. Recuzarea se poate formula atât de partea adversă, cât și de parte care l-a numit, însă numai pentru cauze survenite sau despre care a luat cunoştinţă după numire. Recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancţiunea decăderii, în termen de 10 zile de la data când partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de recuzare. Pentru cererile de recuzare a unui arbitru se percepe o taxă fixă de 50 lei.

Cererea de recuzare se soluţionează de Tribunalul arbitral, fără participarea arbitrului recuzat, acesta fiind înlocuit de Președintele Curţii de Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el. În cazul în care cererea de recuzare îl priveşte pe arbitrul unic, ea se soluţionează de Președintele Curţii de Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el. Recuzarea tuturor arbitrilor unui Tribunal arbitral se judecă de un Tribunal arbitral desemnat de către Preşedinte Curţii de Arbitraj, şi, dacă şi acesta era arbitru unic şi făcea parte din Tribunalul recuzat, de către Președintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în condiţiile legii. De regulă, judecata cererii de recuzare se face fără citarea părţilor. Pe cale de excepție, dacă se apreciază că sunt necesare explicaţii ale arbitrului, ale supraarbitrului, ale asistentului arbitral sau ale expertului, aceştia pot fi invitaţi. În acest caz, pentru a se respecta principiul contradictorialității și al nemijlocirii,  vor fi înştiinţate şi părţile care pot participa la soluţionarea cererii de recuzare. Regulile se aplică și în situația în care Tribunalul arbitral consideră că se impun explicaţii ale părţii care a formulat cererea de recuzare. Ca și în cazul procedurii de drept comun, odată cu soluția de admitere a cererii de recuzare, se va decide și asupra menținerii sau nu a actelor întocmite de cel recuzat. Dacă cererea de recuzare este admisă, arbitrul, supraarbitrul sau arbitrul unic iniţial va fi înlocuit şi se va numi un nou subiect al procedurii în conformitate cu prevederile legale aplicabile în materie. Trebuie observat că regulile de procedură privind incompatibilitatea, recuzarea și abținerea se aplică și supraarbitrului, experţilor şi asistenţilor arbitrali.

În cazul în care arbitrul se afla în imposibilitate de a-și exercita calitatea de arbitru pentru motivul că a fost recuzat, s-a abținut, a fost revocat, suspendat, radiat, a decedat sau pentru orice alt motiv şi dacă nu s-a numit un supleant sau dacă acesta este împiedicat să îşi exercite însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului de către partea care l-a numit, în termen de 10 zile de când ea a luat cunoştinţă de survenirea unei asemenea împrejurări. Așa cum am arătat mai sus depășirea acestui termen atrage sancțiunea numirii arbitrului de către Președintele Curţii de Arbitraj.

Pe de altă parte, textul de lege reglementează și un alt incident procedural care poate afecta desfășurarea activității arbitrului. În concret, săvârşirea unei fapte grave urmează a atrage revocarea arbitrului sau supraarbitrului dintr-un anumit litigiu. Legea definește ca făcând parte din această categorie a conduitei interzise:

– Abandonarea, în mod nejustificat, a însărcinării de arbitru;

– Neparticiparea nejustificată, în mod repetat, la şedința de arbitrare sau săvârşirea altor fapte de natură să întârzie nejustificat soluţionarea litigiului;

– Nepronunțarea sentintței arbitrale în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de normele care reglementează procedura;

– Nerespectarea caracterului confidenţial al arbitrajului prin fapte de divulgare în mod voit a datelor din interiorul dosarului fără a avea autorizaţia părţilor.

Revocarea se decide de către Colegiul Curţii de Arbitraj la propunerea oricăruia dintre membrii Colegiului, cu ascultarea arbitrului a cărui revocare se cere/propune, cel care face propunerea neavând drept de vot. În cazul săvârşirii uneia dintre faptele de mai sus cu rea-credinţă sau prin gravă neglijenţă, arbitrii, la cererea celui interesat, pot răspunde patrimonial în limita onorariului primit.

Nu în ultimul rând, arbitrul care se află în situaţie de incompatibilitate în legătură cu calitatea de arbitru, datorită unei împrejurări survenită ulterior înscrierii săle pe lista de arbitri, care îl pune în imposibilitate fizică său morală de a-şi îndeplini misiunea pentru o perioadă mai lungă de timp, poate solicita să fie suspendat sau această măsură se decide de către Colegiul Curţii de Arbitraj, la sesizarea unui arbitru sau a unei terţe persoane.

Tribunalul arbitral poate fi definit, în sens larg, ca fiind acea instituție organizatorică cu putere jurisdicțională unde litigile pot fi soluționate în condiții de maximă celeritate, confidențialitate și profesionalism, în procedura arbitrală. În sens restrâns, Tribunalul arbitral reprezintă totalitatea arbitrilor învestiți în conformitate cu prevederile legale analizate să soluţioneze un litigiu determinat și să pronunţe o hotărâre definitivă și obligatorie. În activitatea pe care o desfășoară, Tribunalul arbitral are în vedere respectarea unor drepturi și a unor principii de drept care își găsesc izvorul atât în legislația națională prin Legea fundamentală, cât și în cea europeană prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În felul acesta se garantează dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi dreptul la un tribunal independent şi imparţial.

În caz contrar, rațiunea pentru a care a luat naștere această formă alternativă de soluționare a litigiilor, respectiv degrevarea justiției statale, în contextul creării unei forme de „rezolvare” a diferențelor mai puțin formală și mai aproape de natura umană, axată pe dorința de a-ți expune pretențiile în condiții de timp suficient și mai mult calm, născută probabil și dintr-un notoriu sentiment de insatisfacție față de starea actuală a justiției statale, ar deveni derizorie.  De subliniat că, arbitri ce soluționează cauzele sunt, de regulă, practicieni ai dreptului cu o bogată experiență în domeniul privat, cât și, în majoritatea lor, cadre de cercetare științifică ori învățământ superior, titulari ai diplomei de doctor în științe[12]. Acestea sunt premise ce asigură și garantează calitatea actului de justiție.

Revenind la regulile după care se desfășoară activitatea Tribunalului arbitral arătăm că aceste principii nu rămân la starea de deziderat, ci se concretizează prin natura sancțiunii care va fi aplicată în cazul în care procedura arbitrală nu asigură părţilor egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii, respectiv nulitatea hotărârii arbitrale.

Pe de altă parte, observam că dreptul la apărare al părților, potrivit art. 259 din Statutul profesiei de avocat se poate manifesta și prin posibilitatea acordată acestora de a fi asistat de un avocat. În plus, dreptul la apărare al părților este consolidat și prin aceea că dezbaterea litigiului în faţa Tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic şi nu s-a convenit ulterior, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori, dacă părţile nu se înţeleg, în limba română. În cazul în care o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, Tribunalul arbitral asigură participarea unui traducător.

O altă regulă care caracterizează procedura arbitrală este reprezentată de obligația participanților de a respecta principiul confidenţialității. În acest sens, nicio persoană, în afara celor implicate în desfăşurarea litigiului respectiv, nu are acces la dosar fără acordul scris al părţilor. De altfel, așa cum am arătat mai sus, nerespectarea acestei obligatii de către arbitri poate conduce la revocarea lor din poziția de arbitru, iar, în cazul săvârşirii unei fapte de genul celei  descrise mai sus cu rea-credinţă sau prin gravă neglijenţă, pot răspunde patrimonial în limita onorariului primit.

Obligația de confidențialitate nu se aplică în situația în care hotărârile arbitrale vor fi publicate parţial ori în rezumat sau comentate sub aspectul problemelor de drept ivite în reviste, lucrări ori culegeri de practică, fără a se da numele sau denumirea părţilor ori date care ar putea prejudicia interesele lor. Respectarea confidențialității informațiilor rezidă din altă caracteristică a procedurii arbitrajului, respectiv încrederea.

Nu în ultimul rând, așa cum era de așteptat, procedura trebuie să se desfășoare sub auspiciul exercitării drepturilor procedurale în condiții de bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute. Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încalcă drepturile procesuale ale altei părți. În caz contrar, se poate atrage răspunderea acestora.

Constituirea Tribunalului arbitral coincide cu modalitatea de numire a arbitrului unic, fie a celor trei arbitri dintre care unul este supraarbitru, conform convenţiei părţilor, așa cum am evidențiat mai sus. Așadar, un element important care trebuie delimitat în timp este reprezentat de data constituirii Tribunalului. Data constituirii Tribunalului este importantă, întrucât de la acest moment Tribunalul este învestit cu soluționarea cauzei și curge termenul arbitrajului care potrivit art. 20 din Hotărârea nr. 1063/07.03.2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România este de 5 luni. Or, în aceasta perioadă, arbitrul este obligat să pronunțe hotărârea. În cuprinsul acestui interval de 5 luni care poate fi prelungit nu sunt incluse perioadele în care se judecă cererea de recuzare, se soluţionează excepţia de neconstituţionalitate, se judecă o cerere incidentă adresată instanţei judecătoreşti competente, se procedează la înlocuirea arbitrilor sau a supraarbitrului, se efectuează expertiza sau se dispune suspendarea litigiului în baza unei dispoziţii legale. Revenind, arătăm că Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data acceptării însărcinării de supraarbitru ori, după caz, a acceptării de către arbitrul unic.

Depășirea termenului de arbitraj este sancționată cu incidența caducității arbitrajului, respectiv desființarea hotărârii pronunțate după expirarea termenului stabilit. Însă, pentru a deveni incidentă cauza de caducitate, una din părţi trebuie să notifice în scris Tribunalului arbitra,l până la primul termen la care părţile au fost legal citate, că înţelege să invoce caducitatea şi să reiterează această excepţie la primul termen după expirarea duratei arbitrajului. Depășirea termenului de soluționare a arbitrajului din cauza propriului comportament al părții care a fost în măsură să zădărnicească soluționarea cauzei nu constituie cauză de caducitate.

Atunci când Tribunalul arbitral constată că arbitrajul a devenit caduc, judecata litigiului nu mai poate avea loc. Părțile pot recurge la un nou arbitraj în vederea soluționării diferendului dintre ele. Probele administrate vor fi utilizate în cadrul noului arbitraj, ori de câte ori se apreciază că nu se impune refacerea lor.

Convenţia arbitrală constituie elementul central al arbitrajului privat. Mircea N. Costin și Sergiu Deleanu definesc convenția de arbitraj ca fiind „acordul părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului”. Octavian Căpățână și Brândușa Ștefănescu privesc convenția arbitrală ca pe o „înțelegere prin care părțile supun spre rezolvare unui arbitraj instituțional sau ocazional (ad-hoc) un anumit litigiu de comerț internațional, renunțând la dreptul de a se adresa în acest scop organelor jurisdicționale de stat.”

Convenția arbitrală poate îmbrăca două forme:” fie o clauză compromisorie, înscrisă într-un contract, fie un compromis”- art. 1 alin. (2) lit. a) din Convenția de la Geneva din 1961.

Fiind un element central al procedurii, convenţia arbitrală este în măsură să antreneaze excepţia de competenţă materială, prin trecerea litigiului de la puterea judecătorească la arbitraj, fiind o alternativă jurisdicţională.

Încheierea convenţiei arbitrale constituie condiţia preliminară şi primordială a arbitrajului, a învestirii valabile a Tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului dedus judecăţii. Fără convenţie arbitrală nu poate exista arbitraj. Convenţia arbitrală trebuie să fie bine redactată, nu redactată în mod defectuos sau incomplet, adică este necesar ca părţile să desemneze o instituţie de arbitraj comercial existentă, să precizeze corect numele arbitrilor sau modalitatea de a-i numi în completul ce este alcătuit[13]. În procedura arbitrajului profesional, Convenţia arbitrală se încheie în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul de asistenţă juridică sau într-un alt contract, specific profesiei, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, numită compromis.

Prin clauza compromisorie, părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este înscrisă sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului profesional. Prin această clauză se exprimă voința comună a părților ca un eventual litigiu ce s-ar ivi între ele cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic obligațional convenit să fie soluționat pe calea arbitrajului. Clauza compromisorie, deși este cuprinsă în contractul principal are un obiect distinct, se referă doar la modalitatea de soluționarea a unui litigiu viitor. Astfel, validitatea clauzei compromsorie se analizează distinct de cea a contractului în care a fost înserată. Câteva dintre funcțiile îndeplinite de clauza compromisorie sunt:

– Produce efecte obligatorii pentru părți – sunt obligate să respecte sentința dată de organul de jurisdicție desemnat;

– Înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema soluționării litigiului;

– Conferă arbitrilor puterea de a soluționa litigiul dintre părți;

– Permite organizarea unei proceduri care să conducă în condiții de eficiența optimă la pronunțarea unei sentințe susceptibile de executare forțată.

Clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu, dar se poate ca în cuprinsul său să fie menționat și numele arbitrilor. De obicei, ea se inserează în cuprinsul contractului. Poate fi adăugată și ulterior, însă doar până la ivirea litigiului. Din pricina caracterului preparator al clauzei, părțile nu se pot adresa arbitrajului în mod direct. Într-un asemenea scop este necesar un nou acord între ele – compromisul.

În prezenta materie, pentru un prag maxim de previzibilitate și claritate, clauza compromisorie este reprezentată, ca model, de textul cuprins în art. 4.7. din Anexa nr. 1 la Statutul profesiei, referitor la contractul de asistenţă juridică, respectiv: „toate litigiile privitoare la naşterea, modificarea, stingerea, interpretarea şi executarea prezentului contract pot fi supuse regulilor de arbitraj şi regulilor de procedură prevăzute de Lege şi de Statutul profesiei de avocat”. Validitatea clauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă.

Prin compromis, părţile convin ca un litigiu ivit între ele, dintre cele stabilite prin legea specială, să fie soluţionat pe calea arbitrajului profesional, arătându-se în mod explicit obiectul litigiului. De esența compromisului este ca între părți să existe un conflict neavând importanță dacă instanța statală a fost sau nu învestită[14].

Convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitraj la sediul Baroului ori la sediul Curţii de Arbitraj şi acceptarea, expresă său tacită, a pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj. Acceptarea tacită a pârâtului rezultă din faptul că, deşi a fost legal citat, nu se prezintă sau nu obiectează în scris asupra formulării cererii de către reclamant. În caz de contrarietate între convenţia arbitrală şi Regulile arbitrajului profesional la care acesta trimite, va prevala convenţia arbitrală.

Potrivit art. 256 din Statutul profesiei de avocat, partea interesată formulează o cerere de arbitrare pe care o înaintează Decanul Baroului. Pentru respectarea dreptului la apărare, înscrisurile se depun în copie certificată în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt, plus unul pentru dosarul cauzei şi unul pentru fiecare arbitru. De asemenea, procedura permite comunicarea şi în format electronic.

Ca și în cazul cererii de chemare în judecată, cererea de arbitrare trebuie să cuprindă o serie de elemente obligatorii pentru conformitatea acesteia. Fără a ne apleca prea mult asupra acestui subiect arătăm faptul că cererea cuprinde elementele de identificare ale părților, codul numeric personal său, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, ale reclamantului şi ale pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant, precum şi adresa electronică, numărul de telefon, numărul de fax ori alte asemenea date. Evident, indicarea tuturor acestor elemente determină un grad ridicat de previzibilitate al procedurii și un termen redus de soluționare. În plus, se arată numele reprezentantului legal sau al celui convențional, obiectul cererii, motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, indicarea probelor, semnătura părţii şi ştampila în cazul persoanelor juridice.

În cazul în care cererea de arbitrare nu cuprinde toate menţiunile şi cerinţele legale, Secretariatul Curţii de Arbitraj îl va înştiinţa, de îndată, pe reclamant să le completeze în mod corespunzător, într-un termen care nu va depăşi 10 zile de la data primirii înştiinţării. De asemenea, termenul de 10 zile se are în vedere și în situația în care reclamantul nu a arătat în cererea de arbitrare numele arbitrului şi al supleantului sau în situația necesității achitării taxei și cheltuielilor arbitrale. Trebuie menționat că neachitarea taxelor determină ca cererea de arbitrare să rămână în nelucrare. Primind cererea de arbitrare, Decanul Baroului o va comunica de îndată pârâţilor. Odată cu cererea se comunică pârâtului şi Reguli, respectiv Lista de arbitri, dacă acestea nu sunt publicate pe site-ul Baroului.

În cazul în care pârâtul este o formă asociativă de exercitare a profesiei, comunicarea se face către reprezentantul acesteia. Pârâtul, în termen de 15 zile de la primirea cererii, va depune întâmpinare în care va arăta punctul său de vedere asupra faptelor expuse în cererea de arbitrare. În acelaşi termen poate formula cerere reconvenţională, care va îndeplini aceleaşi condiţii de formă ca şi cererea de arbitrare. Cu toate acestea, Tribunalul arbitral va putea încuviința primirea unei cereri reconvenționale până la primul termen de judecată, pentru motive ce țin de buna administrare a raporturilor litigioase dintre părți, întotdeauna cu respectarea drepturilor procedurale ale reclamantului.

Întâmpinarea pârâtului cuprinde următoarele elemente: numele arbitrului numit de el sau răspunsul la propunerea reclamantului privind soluţionarea litigiului de un arbitru unic, precum şi la persoana acestuia, excepţiile procesuale referitoare la cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la cererea reclamantului, probele propuse în apărare, pentru fiecare capăt din cererea reclamantului și celelalte menţiuni şi cerinţe prevăzute pentru cererea de arbitrare, inclusiv în ce priveşte alegerea domiciliului în România, în cazul pârâtului care locuieşte / are sediul în străinătate, în mod corespunzător.

În termen de 15 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va comunica reclamantului întâmpinarea împreună cu actele însoţitoare şi, de asemenea, o va depune la Curtea de Arbitraj, ataşând dovada de comunicare. Nedepunerea sau necomunicarea întâmpinării nu echivalează cu recunoaşterea pretenţiilor reclamantului. În termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării, reclamantul va depune la Secretariatul Curţii de Arbitraj, răspunsul la întâmpinare. Reclamantul va comunica răspunsul la întâmpinare şi pârâtului sau va putea solicita Secretariatului Curţii de Arbitraj, să facă, pe cheltuiala lui, această comunicare.

Nu în ultimul rând, arătăm că cererea reconvențională se soluţionează odată cu cererea principală. Când însă numai cererea principală este în stare de a fi soluţionată, cererea reconvenţională poate fi soluţionată separat. Tribunalul arbitral dispune disjungerea acesteia prin încheiere. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege său dacă Tribunalul arbitral apreciază că judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a procesului. În cazul în care desfăşurarea normală a litigiului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de prezentele Reguli, i se va comunica o înştiinţare scrisă, prin care i se indică obligaţiile ce îi revin, termenul de 10 zile pentru aducerea lor la îndeplinire, precum şi consecinţele neconformării. Dacă reclamantul nu răspunde sau nu se conformează obligaţiilor ce îi revin în termenul stabilit, litigiul se scoate de pe rol prin rezoluţia Preşedintelui Curţii de Arbitraj, respectiv prin încheiere dacă Tribunalul arbitral a fost constituit, iar acţiunea arbitrală rămâne în nelucrare, fără a se restitui taxele plătite. Cererea de arbitrare se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de şase luni. În termen de cel mult 5 zile de la primirea întâmpinării său, după caz, de la expirarea termenului prescris pentru depunerea întâmpinării, Președintele Curţii de Arbitraj fixează primul termen de arbitrare, pentru când părţile vor fi citate. Acest termen nu poate fi mai mic de 15 de zile de la data expedierii citaţiilor către părţi.

La judecata arbitrală pot participa și terții dacă natura litigiului permite acest lucru prin multitudinea efectelor pe care le poate produce sentința asupra acestora, fie dacă participarea este acceptată de părți. Terţii pot participa la procedura arbitrală în condiţiile art. 61-77 Cod procedură civilă. Reamintim faptul că procedura civilă reglementează 4 forme de participare a terţilor la judecată: o formă în care terţul intervine de bunăvoie (intervenţie voluntară) şi alte 3 forme în care una dintre părţile din procesul în curs cheamă în judecată o altă persoană străină de proces (intervenţia forţată: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului).

În procedura arbitrajului oricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asigurătorii şi măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt, după procedura specială prevăzută în art. 585 Cod proc.civ. La această solicitare se va anexa, în copie, cererea de arbitrare, încuviinţarea măsurii fiind adusă la cunoştinţa Tribunalului arbitral de către partea solicitantă. Pe de altă parte, luarea acestor măsuri se poate dispune și de către Tribunalul arbitral.

În cursul arbitrajului, procedura de urmat în vederea luarii măsurilor asigurătorii şi măsurilor provizorii, ca şi constatarea anumitor împrejurări de fapt este cea reglementata de Codul de procedură civilă. În cazul în care partea adversă se împotrivește la executarea acestor măsuri se va solicita instanţei judecătoreşti competente executarea silită.

Comunicarea actelor de procedura se poate realiza în trei moduri. Prin intermediul Secretariatului Curţii de Arbitraj pot fi comunicate: cererea de arbitrare, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare, cererea reconvenţională, citaţiile şi hotărârilor arbitrale. Actele de procedură se comunică prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin poştă rapidă. Celelalte înscrisuri, altele decât cele amintite pot fi făcute şi prin scrisoare recomandată cu recipisă poştală de predare, prin poştă rapidă, poştă electronică, telegramă, telex, telefax sau orice alt mijloc de comunicare ce permite stabilirea probei comunicării şi a textului transmis.

Dacă destinatarul a refuzat primirea sau nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru a le ridica, deşi există dovada avizării şi reavizării sale înscrisurile comunicate părţilor se consideră înmânate. Dacă nu se cunoaște domiciliul sau sediul pârâtului sau un alt loc unde acesta ar putea fi citat, Tribunalul arbitral va putea încuviinţa citarea să prin publicitate, dispoziţiile din Codul de procedură civilă aplicându-se în mod corespunzător. Această procedură se aplică numai în situația în care reclamantul învederează că a făcut tot ce i-a stat în putinţă să afle domiciliul părții adverse.

În cadrul procedurii de comunicare un element extrem de important este reprezentat de adresa unde se realizează operațiunea. Comunicările se fac, după caz, la adresa indicată de parte în cerere. Orice schimbare de adresă nu va fi luată în considerare dacă nu a fost adusă la cunoştinţă, în scris, celeilalte părţi, precum şi Secretariatului Curţii de Arbitraj sau Tribunalului arbitral în şedinţă. În cazul în care reclamantul său pârâtul are domiciliul/sediul în străinătate are obligația de a-şi alege un domiciliu în România, unde ar urma să i se facă toate comunicările privind litigiul arbitral. Dacă nu se respectă această obligaţie, Tribunalul arbitral urmează a-i trimite comunicările ulterioare prin scrisoare recomandată, recipisă de predare la poştă a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

Procedura de judecată arbitrală. Primul termen la care părţile sunt legal citate are o conotație deosebită în procedura arbitrală. Legiuitorul a acordat aceeași atenție și instituției din vechea reglementare, prima zi de înfățișare. Însă, în procedura arbitrajului reglementată de Vechiul Cod de procedură civilă se rețineau două terminologii: primul termen de înfățișare, respectiv prima zi de înfățișare. Cu titlu de exemplu, amintim că la primul termen de înfățișare se puteau invoca orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea Tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii.

Invocarea acestor excepții se putea face sub sancțiunea decăderii. În plus, orice cerere a părții și orice înscrisuri puteau fi depuse cel mai târziu până la prima zi de înfățișare. Probele care nu au fost cerute în acest termen puteau fi încuviințate în cursul arbitrajului dacă necesitatea administrării rezulta din dezbateri său dacă administrarea probei nu determina amânarea soluționării litigiului.

În cazul arbitrajului profesional, la primul termen de arbitrare la care părţile sunt legal citate, ele au obligaţia să informeze Tribunalului arbitral:

– Dacă au nelămuriri în legătură cu organizarea arbitrajului;

– Dacă au obiecţii în legătură cu constituirea şi competenţa Tribunalului arbitral;

– Dacă doresc să se împace;

– Dacă mai au de depus cereri, memorii sau alte înscrisuri;

– Dacă doresc ca judecarea litigiului să se desfășoare exclusiv în drept sau în echitate.

Doctrina[15] a stabilit că arbitrajul în echitate –aequo et bono – fiind reglementat şi acceptat, inclusiv din punct de vedere juridic, presupune existența unei situații în care părţile acceptă ca soluţionarea litigiului să se facă în această formă, arbitrul având obligația de a nu aplica normele legale de drept material şi procedural, soluţia pronunțată fiind una definitivă. Așadar, arbitrul decide potrivit conştiinţei sale şi exclusiv din punct de vedere subiectiv. Existența unei asemenea situații juridice primește reglementări, în primul rând, în sistemele de drept ale unor state (Elveţia, Franţa etc.), precum şi în regulamentele Camerelor de Arbitraj Internaţional (Paris) sau convenţii internaționale (Convenţia europeană cu privire la arbitrajul comercial internaţional, Geneva, 1961).

Important de reținut este că, indiferent de calea pe care părțile o aleg în vederea solutionării litigiului, fie prin raportare la regulile de drept, în temeiul uzanţelor profesionale și a regulilor deontologice, fie prin regula echității, dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură civilă rămân aplicabile. Așadar, din moment ce Tribunalul arbitral a fost învestit cu soluționarea unui litigiu, o eventuală denegare de dreptate nu poate fi permisă. Cu titlu comparativ, sesizăm dispozițiile art. 3 din vechiul Cod civil care stabilea următoarele aspecte: „Judecătorul care va refuza să judece, sub cuvînt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”, iar în virtutea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.

O asemenea interdicție este sancționată, în prezenta materie, prin dispozițiile art. 16 din Anexa nr. II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015 care stabilesc că dacă „după acceptare, abandonează în mod nejustificat însărcinarea de arbitru”, arbitrul urmează a răspunde patrimonial. Este adevarat că ne aflăm în situația unei forme imperfecte de denegare de dreptate, însă este de apreciat inițiativa legiuitorului.

De asemenea, la primul termen la care părţile sunt legal citate, Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona litigiul şi dacă hotărăşte că este competent, încheierea poate fi atacată numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva sentinţei arbitrale. Declinarea competenţei se face printr-o hotărâre care este definitivă şi împotriva căreia nu se poate formula acţiune în anulare. Trebuie precizat faptul că ședinţa de arbitrare nu este publică. Părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate/reprezentate de avocaţi, interpreţi sau de alte persoane. La dezbaterea litigiului pot participa și terți numai cu acordul părţilor şi cu încuviinţarea Tribunalului arbitral.

Ca o consecință a intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, s-a stabilit suplimentar față de veche reglementare că excepţiile de ordine publică pot fi invocate oricând în cursul litigiului arbitral, dacă legea nu prevede altfel, și că probele care nu au fost cerute prin întâmpinare sau până la primul termen vor mai putea fi invocate în cursul arbitrajului și în cazul în care există acordul expres al tuturor părţilor. Cu toate acestea, în vederea soluţionării litigiului, Tribunalul arbitral poate cere părţilor, oricând în cursul procedurii arbitrale, explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi la situaţia de fapt şi poate dispune administrarea oricărei probe prevăzute de lege.

Sunt situații în procedura arbitrală în care părțile critică conținutul unei dispozitii legale în raport de prevederile constituționale. În acest sens, după cum bine știm, legiuitorul prin prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie şi cele ale art. 29-33 din Legea nr. 47/1992 ne-a pus la dispoziție posibilitatea utilizării excepției de neconstituționalitate. În ceea ce privește excepţia de neconstituţionalitate în cadrul procedurii arbitrale profesionale, observăm că aceasta poate fi invocată de către oricare dintre părţi sau, din oficiu, de către Tribunalul arbitral, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de Tribunalul arbitral, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia Tribunalului arbitral asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Tribunalul arbitral, apreciind temeinicia vădită a excepţiei, poate, în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, să suspende soluţionarea litigiului arbitral până la rezolvarea excepţiei de neconstituţionalitate. Dacă excepţia este inadmisibilă, Tribunalul arbitral o va respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională.

Nu în ultimul rând, pentru a evidenția caracterul excepțional în care poate fi supusă discuției o asemenea procedură, arătăm că în luna martie 2013, prin Decizia nr. 123 din 5 martie 2013, Curtea Constituţională a României a înregistrat o premieră în jurisprudenţa sa. Curtea s-a pronunţat pentru prima dată în cei 21 de ani de existenţă, într-un dosar privind o excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa unei instanţe internaționale de arbitraj comercial. Excepţia referitoare la neconstituţionalitatea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 143/2007 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 114/2005 privind unele măsuri pentru derularea şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice „Electrica Moldova” – S.A. şi „Electrica Oltenia” – S.A., a Legii nr. 147/2008 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 143/2007, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 116/2008 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 114/2005,  a articolului II din Legea nr. 166/2009 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 116/2008, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 126/2010 pentru modificarea alin. (2) şi (4) ale art. 6 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 114/2005, a Legii nr. 79/2011 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 126/2010, a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 116/2011 pentru aprobarea unor măsuri cu privire la vânzarea unor pachete de acţiuni deţinute de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „Electrica”-S.A. şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2004 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale „Distrigaz Sud” – S.A. Bucureşti şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale „Distrigaz Nord” – S.A. Târgu Mureş, precum şi a societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice, a articolului 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 120/2011  privind prorogarea unor termene și a Legii nr. 91/2012 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 116/2011, a fost ridicată într-o cauză arbitrală aflată pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț – Paris.

Deschiderea ședinţei de judecată este atributul care îi revine supraarbitrului sau arbitrului unic. Acesta acordă cuvântul asistentului arbitral pentru a prezenta referatul litigiului. Pentru buna desfășurare a ședinței de judecată, cu respectarea principiului solemnității, părțile se vor supune unor reguli de conduită. Astfel, conducerea şedinţei de arbitrare se va face de către supraarbitru sau de arbitrul unic. În plus, arbitrii şi părţile pot lua cuvântul şi pot adresa întrebări prin intermediul supraarbitrului sau direct cu încuviinţarea acestuia.

De asemenea, observăm că în materia arbitrajului profesional, multe reguli de judecată provin din dreptul comun specific procedurii din fața judecătorului. În concret, arătăm că neprezentarea părţii legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, afară numai dacă partea lipsă nu va solicita, prin cerere primită de Tribunalul arbitral cel mai târziu în preziua dezbaterii, amânarea litigiului pentru motive temeinice, încunoştinţând în acelaşi timp şi cealaltă parte. Oricare dintre părţi poate cere, în scris, ca soluţionarea litigiului să se facă în lipsa să. Soluţionarea litigiului în lipsa ambelor părţi este posibilă dacă ambele părţi, deşi legal citate, nu se prezintă la termen. Ca și în cazul judecății de drept comun, amânarea cauzei se poate dispune la începutul şedinţei arbitrale şi de către un singur membru al Tribunalului arbitral.

În plus, și instituția termenului în cunoștință este aplicabilă, partea care a fost prezentă sau reprezentată la un termen nu va ma fi citată în tot cursul arbitrajului, fiind presupusă că are cunoştinţă de termenele următoare, în afară, de cazul în care se prevede altfel în lege sau citarea este dispusă de Tribunalul arbitral. Preschimbarea termenelor se poate încuviința pentru motive temeinice. Nu în ultimul rând, arătăm că judecata, chiar şi asupra fondului, poate continua în ziua următoare sau la termene scurte, succesive, date în cunoştinţa părţilor. Însă, o asemenea dispoziție poate fi emisă numai când procedura de citare este legal îndeplinită.

Sunt, însă, și reguli specifice procedurii arbitrale pe care nu le întâlnim în dreptul comun. De exemplu, înregistrarea dezbaterilor poate avea loc numai cu acordul părţilor, iar în litigiile complexe, Tribunalul arbitral poate proceda, cu acordul părţilor, prin încheiere, la stabilirea unui calendar al procedurii arbitrale. Tribunalul arbitral poate modifica oricând acest calendar, dacă evoluţia procedurii arbitrale o impune. În plus, cu încuviintarea Tribunalul arbitral, anumite etape ale procedurii, cu excepţia audierii martorilor şi experţilor, precum şi a formulării concluziilor asupra fondului, se pot realiza prin corespondenţă în formă electronică.

Amintim, de asemenea, că ascultarea martorilor şi a experţilor se face fără prestare de jurământ, iar Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace de constrângere şi nici să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor. Pentru luarea acestor măsuri părţile se pot adresa instanţei judecătoreşti competente. Cu toate acestea, Tribunalul arbitral poate dispune reducerea onorariului expertului care a întârziat în mod grav şi nejustificat în depunerea raportului de expertiză sau a săvârşit alte fapte evidente de tergiversare a efectuării acestei probe.

De îndată ce Tribunalul arbitral va considera că toate împrejurările cauzei sunt suficient lămurite, închide dezbaterile trecând la deliberare şi luarea hotărârii în şedinţă secretă, cu participarea tuturor membrilor săi. Pronunțarea hotărârii poate fi amânată cu cel mult 21 zile, cu condiția încadrării în termenul pentru soluționarea litigiului. Dacă în cadrul deliberării şi mai înainte de pronunţarea sentinţei, Tribunalul arbitral consideră că sunt necesare noi lămuriri, va pronunţa o încheiere prin care litigiul va fi repus pe rol în vederea unor dezbateri suplimentare, stabilindu-se un nou termen de arbitrare, cu citarea părţilor, sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului stabilit pentru respectivul litigiu.

Încheierea de ședință reprezintă actul procesual întocmit de instanţă, în cazul amânării judecăţii unei pricini, în care se consemnează cele petrecute în şedinţa de judecată care a avut loc şi prin care se iau, totodată, măsuri în vederea soluţionării acelei pricini. În procedura arbitrală profesională, încheierea de şedinţă surprinde dezbaterile și orice dispoziție a Tribunalului, precum și argumentele pentru care a fost luată măsura, și cuprinde următoarele elemente:

– Componenta nominală a Tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data pronunţării;

– Numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

– Modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare;

– O scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;

– Cererile şi susţinerile părţilor;

– Motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;

– Dispozitivul;

– Semnăturile arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.

În cazul în care încheierile cuprind măsuri netemeinice sau nelegale, acestea pot fi atacate cu acţiunea în anulare prevăzută la art. 73 din Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015. Însă, numai o parte din încheieri pot face obiectul actiunii în anulare. În acest sens, amintim încheierile Tribunalului arbitral prin care s-au luat următoarele măsuri:

– A fost suspendat cursul arbitrajului, potrivit art. 412 şi art. 413 din Codul de procedură civilă;

– Au fost luate de către Tribunalul arbitral măsuri asigurătorii sau provizorii

– A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale,

În afara motivelor prevăzute la art. 608 Cod procedură civilă, prin acţiunea în anulare împotriva încheierilor se poate invoca şi lipsa condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurilor dispuse prin încheiere. Acţiunea în anulare se poate introduce în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia primului caz, când poate fi formulată cât timp durează suspendarea. Exercitarea acţiunii nu suspendă cursul arbitrajului în cazurile prevăzute la ultimele două puncte. Competenţa de soluţionare aparţine Curţii de apel pe raza căruia a avut loc arbitrajul, care judecă de urgenţă, cu citarea părţilor, în cameră de consiliu, pronunţând o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin hotărâre, curtea de apel poate să menţină, să modifice sau să desfiinţeze măsurile dispuse de către tribunalul arbitral prin încheiere.

Este important de observat că în vechea reglementare de ordin comun, art. 364 Cod proc. civ. nu prevedea posibilitatea exercitării controlului asupra încheierilor premergătoare odată cu exercitarea acțiunii în anulare. Pe de altă parte, regula de drept comun era ca apelul sau recursul exercitat împotriva hotărârii să fie socotite ca fiind promovate și împotriva încheierilor premergătoare[16].

Hotărârile arbitrale prin care se rezolvă fondul cauzei sunt denumite „sentinţe”, iar celelalte hotărâri, date în cursul procedurii, sunt denumite „încheieri”. Sentinţa arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă o serie de elemente obligatorii:

– Componența nominală a Tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data pronunţării sentinţei;

– Numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

– Obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;

– Motivele de fapt şi de drept ale sentinţei, iar în cazul arbitrajului în echitate,

– Motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;

– Dispozitivul;

– Semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral. În cazul în care unul dintre arbitri este împiedicat să semneze hotărârea, se va face menţiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea, sub semnătură, a supraarbitrului, iar în cazul împiedicării supraarbitrului, sub semnătura preşedintelui Curţii de Arbitraj. În cazul în care este în imposibilitate să semneze asistentul arbitral, hotărârea va fi semnată de asistentul arbitral şef sau de înlocuitorul acestuia, făcându-se menţiune despre cauza care l-a împiedicat pe asistentul arbitral să semneze hotărârea.

Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de bunăvoie de partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în sentință. Sentinţa arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Sentinţa arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit, potrivit dispoziţiilor art. 614-615 din Codul de procedură civilă.

În litigiile arbitrale în care hotărârile sunt susceptibile a fi executate pe teritoriul unui stat străin, avocatul străin sau forma de organizare a profesiei din străinătate implicată în arbitraj vor semna o declaraţie potrivit căreia recunoaşte caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii arbitrale ce se va pronunţa.

Când Tribunalul arbitral este compus din trei arbitri, hotărârea se ia, dacă nu se întruneşte unanimitatea, cu majoritate de voturi. Arbitrul care a avut o altă părere îşi va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină. Regula se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul unei opinii concurente. În cazul în care pârâtul recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, Tribunalul arbitral, la cererea acestuia, va da, după caz, o sentinţă integrală sau parţială în măsura recunoaşterii. Dacă reclamantul renunţă la arbitrare sau la însuşi dreptul pretins, mai înainte de constituirea Tribunalului arbitral, procedura arbitrală se închide printr-o încheiere a Preşedintelui Curţii de Arbitraj, pe baza unui referat întocmit de asistentul arbitral şef.

Dacă reclamantul renunţă la arbitrare sau la însuşi dreptul pretins după constituirea Tribunalului arbitral, procedura arbitrală se închide printr-o încheiere. În cazul în care în cursul judecăţii părţile sting litigiul prin tranzacţie, se va lua act de înţelegere prin sentinţa arbitrală.

Și în această materie întâlnim posibilitatea remedierii conținutului hotărârii. În concret, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din sentinţele arbitrale pot fi îndreptate din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi. De asemenea, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului sentinţei arbitrale ori aceasta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre părţi poate cere Tribunalului arbitral care a pronunţat sentinţa să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice, în termen de 15 zile de la data primirii sentinţei.

Nu în ultimul rând, dacă prin sentinţa dată Tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, oricare dintre părţi poate cere completarea sentinţei în termen de 15 zile de la data primirii ei. Încheierile pronunţate în cele trei cazuri pot fi desfiinţate numai prin acţiune în anulare promovată împotriva sentinţei arbitrale date pe fondul cauzei.

Propuneri de îmbunătățire a legislației

Dată fiind practica relativ recentă în domeniul pe care l-am supus analizei în acest material, observăm anumite neconcordanțe între regulile scrise ce se doresc să producă efecte de lege și situațiile faptice concrete care impun o altă conduită din partea celor ce participă la procedura arbitrajului profesional. Criticile noastre nu se opresc la aceste considerații, ci surprind și neconcordanțe între principiile de drept general aplicabile în orice materie și norma cadru care reglementează procedura arbitrajului obligatoriu în domeniul avocaturii.

În primul rând, am arătat la începutul lucrării că arbitrajul reprezintă o procedură alternativă, ceea ce înseamnă că face parte din categoria mai mare a mijloacelor alternative de soluționare a diferendelor. Cu titlu de exemplu, am amintit ca făcând parte din această categorie: medierea, concilierea sau negocierea directă. Regula generală reținută în dispozițiile art. 75 din Statutul profesiei de avocat statuează că orice litigiu între membrii Baroului în legătură cu exercitarea profesiei va fi adus la cunoştinţa Decanului. Ca un pas preliminar, Decanul va încerca medierea în vederea soluţionării amiabile a litigiului. Însă, am considerat că etapa medierii, astfel cum aceasta este descrisă în Statutul profesiei de avocat, nu este obligatorie în vederea declanșării procedurii de arbitraj fiind atributul exclusiv al Decanului de a propune părților să adopte această modalitate incipientă de soluționare a conflictului.

Opinia este întărită, în primul rând, de aspectul că Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015 nu stabilește vreo sancțiune în cazul în care medierea nu a fost parcursă. Așadar, spre deosebire de dispozițiile art. 193 din Codul de procedură civilă care stabilește necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile în situații limitativ prevăzute de lege, sub sancțiunea respingerii acțiunii ca inadmisibilă, dreptul material aplicabil în domeniul arbitrajului profesional nu impune vreo sancțiune.

Consider ca ar fi oportună inițiativa legislativului de a stabili în mod neechivoc ca procedura medierii să fie obligatorie în vederea declanșării arbitrajului profesional în cazul litigiilor cu privire la relaţiile profesionale prevăzute la art. din Hotărârea Consiliului Baroului București nr. 24 din 01.09.2015, bineînțeles, cu respectarea dispoziţiilor speciale din Statutul profesiei de avocat care reglementează procedura medierii.

În vederea consolidării acestei soluții amintim considerente de ordin practic, iar pe de alta parte, considerente de oportunitate. Așa cum am sesizat mai sus, parcurgerea etapei reglementată la nivelul dispozițiilor art. 251-254 din Statutul Profesiei de avocat nu implică costuri financiare. Pe de altă parte, medierea reprezintă o modalitate modernă și eficientă de soluționare a litigiilor dintre părți pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate, în situația de față, prin intermediul Decanului. Ori, în caz de mediere părțile nu sunt puse în situația de a administra probe care prin natura lor presupun costuri. Nu în ultimul rând, sub aspectul factorului financiar, nu trebuie omis ca în caz de soluționare favorabilă a cazului, părțile nu vor fi puse în situația achitării taxelor de arbitraj.

Ce-i drept, această procedură prezintă și alte avantaje față de procedura arbitrajului, respectiv: condiții suplimentare de neutralitate, de imparțialitate și confidențialitate. Este adevărat că arbitrajul nu presupune parcurgerea unei judecăți propriu-zise împământenite într-un șablon riguros, însă medierea poate crea în raport de tactul mediatorului un cadru optim dezvoltării unui dialog relaxat, mai puțin formalist și apt sa conducă mai repede la rezultate. Aceste caracteristici decurg și din natura instituției prin aceea că părțile își manifestă liberul consimțământ pentru derularea procedurii, în condiții de simplitate, comodă și flexibilă. Caracterul „mai așezat” al procedurii are rolul de a preveni apariția altor conflicte între părți și oferă participanților posibilitatea ca, prin rezolvarea amiabilă a conflictului dintre ele, să prevină alte conflicte, să le anticipeze ori să prevină apariția altor cauze, motive de conflict.

În plus, timpul de soluționare al litigiului sau al disputei este redus substanțial. Dacă în procedura arbitrajului profesional regula este ca întreaga etapă de soluționare a cauzei să se desfășoare într-o perioadă de 5 luni, practica a demonstrat că rezolvarea conflictului prin mediere poate avea loc încă de la prima ședință și nu în termenul de maxim 3 luni reglementat de art. 253 din Statutul profesiei de avocat. Este adevărat că în cauzele mai complexe, în funcție și de disponibilitatea părților, rezolvarea conflictului/litigiului poate avea loc în urma mai multor ședințe stabilite în cursul mai multor săptămâni, însă, prin comparație, arbitrajul durează mai mult, incluzând și calea de atac. În plus, în procedura medierii de drept comun rata de succes în medierea litigiilor este conform statisticilor[17], de peste 80%.

Medierea prezintă și un avantaj deosebit pe plan emoțional, prin aceea că presupune lipsa unui factor de stres major privind procesul și finalul acestuia. Pe de altă parte, arătăm ca medierea poate fi folosită în toate cazurile care prin natura lor fac obiectul procedurii arbitrajului profesional. Nu în ultimul rând, trebuie observat că puterea procesului verbal încheiat de Decan în condițiile art. 254 din Statut are puterea unei convenții, unui contract. Ori, între părți acordul de mediere are putere de lege și este viabil, valid și valabil, producând efecte juridice, obligând părțile la respectarea obligațiilor asumate, încă de la semnarea lui.

În al doilea rând, am arătat că în caz de conflict, soluţionarea litigiilor arbitrale profesionale se va face la nivelul Curții de Arbitraj Profesional a Avocaţilor potrivit „Regulilor standard de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj”. Aceste norme sunt aprobate la nivelul Uniunii Naționale a Barourilor din România și se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura în care sunt compatibile cu legislaţia profesiei de avocat.

Compatibilitatea unei norme cu situația de fapt dedusă judecății este stabilită de Tribunalul arbitral constituit în vederea soluţionării litigiului. În cazul în care compatibilitatea normei speciale cu procedura de drept comun este stabilită ab initio în cuprinsul Regulilor, se va ține cont în mod obligatoriu de acest aspect la soluționarea litigiului. Așadar, ne aflăm într-o situație excepțională în care Tribunalului arbitral i se conferă competența de a stabili dacă o normă generală din Codul de procedură civilă va fi aplicabilă în procedura arbitrală pendinte, fapt care este în măsură să combată prevederile art. 2 din Codul de procedură civilă și să dea naștere la o ipoteză hibridă în care este evidentă imixtiunea Tribunalului în atribuţiile legislativului.

În atare condiții, consider ca legiuitorul ar trebui să intervină și să fie explicit în materia aplicării normei generale în raport de norma specială în domeniul arbitrajului profesional. O formulare de genul celei reținute în cuprinsul art. 3 din Anexa nr. I la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015 sau în cuprinsul art. 5 din Anexa nr. II este în măsură să creeze parților participante la procedură un grad scăzut de previzibilitate.

Apreciez că nu poate fi permisă o imixtiune a Tribunalului arbitral în atribuţiile legislativului. Ori, previzibilitatea și claritatea normei reprezintă o cerință esențială pentru existența unei democrații puternice. Spre exemplu, în Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 Curtea Constituţională a considerat că „Principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată”. Practic, Curtea Constituţională extrăgea din principiul accesului liber la justiţie, necesitatea ca regulile de procedură să fie clare, astfel încât justiţiabilii să poată avea reprezentarea drepturilor lor procesuale. Pentru a extrage această exigenţă, Curtea Constituţională trimitea la cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului Rotaru împotriva României sau la Cazul Sunday Times contra Regatului Unit.

Nerespectarea exigenţei este sancţionată doar prin încălcarea unui alt drept consacrat de Constituţie. Astfel, din cauza impreciziei, textele de lege analizate contravin prevederilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie. În plus, Curtea sancţionează nu numai imprecizia legii, ci şi lipsa de corelare a acesteia cu alte dispoziţii legale, îmbogăţind sfera de aplicare a exigenţei. Mai mult, potrivit Curţii Constituţionale orice act normativ trebuie să fie formulat cu o precizie suficientă astfel încât să permită persoanelor interesate, care pot apela la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.

Un pas important în evoluția Curții se realizează prin Deciziile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 494 din 10 mai 2012. După ce, în prealabil, în ambele decizii Curtea reţine că „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat”, aceasta concluzionează, în prima decizie citată că textul „este neclar şi imprecis, astfel încât Curtea constată că, în mod evident, legea criticată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie”, iar în a doua decizie citată, că prevederile legale analizate „nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie”.

În al treilea rând, se poate sesiza că arbitrii pot fi numiți pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, numai din rândul avocaţilor definitivi din baroul în raza căruia s-a constituit Curtea de Arbitraj, potrivit procedurilor aprobate prin Hotărâre a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, cu cel puţin 10 ani vechime.

Deși, textul de lege nu este foarte clar cu privire la modalitatea procedurală de reînoire a mandatului, considerăm că se poate deduce din construcția legală actuală pașii pe care trebuie să-i urmeze avocatul care dorește să-i fie reînnoit mandatul. În concret, trebuie să se supună acelorași exigente ca în situația numirii pentru prima dată în calitatea de arbitru. Problema este că norma acordă posibilitatea reînnoirii mandatului pentru o perioadă de timp nedeterminată, fapt care ar putea să creeze impresia opiniei publice ca instituția arbitrajului devine „afacerea” unor personaje cu poziții bine alese la nivelul Baroului care au pus monopol pe această calitate. Limitare în timp a funcției reprezintă, în primul rând, o trăsătură de democrație, iar, în al doilea rând, reprezintă o condiție pentru modernizare instituției arbitrajului

În al patrulea rând, potrivit art. 14 din Anexa nr. II, Președintele Curţii de Arbitraj numește arbitrii și supraarbitrul în cazul în care părțile nu răspund în termen sau nu dau curs invitaţiei de numire a acestora ori există o stare de neînţelegere între părţi cu privire la numirea arbitrului unic. Dacă după desemnarea arbitrilor în condițiile anterioare pârâtul îşi va numi arbitrul cel mai târziu până la constituirea Tribunalului arbitral, desemnarea făcută în acele condiţii devine caducă. Consider ca textul de lege dă naștere la o situație de inechitate între poziția reclamantului și cea a pârâtului. De altfel, egalitatea în drepturi reprezintă o condiție fundamentală recunoscut prin Constituția României în art. 16. Dispoziţiile constituţionale naționale sunt în consens cu reglementările internaţionale în materie. Amintim dispoziţiile art. 14 şi 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, care consacră acest principiu şi art. 24 care reglementează cauzele de discriminare. Principiul egalităţii este prevăzut şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Nu în ultimul rând, arăt faptul că materia arbitrajului profesional prin dispozițiile Hotărârii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din 7 martie 2015 nu stabilește în concret o modalitate de atragere a răspunderii părții care își exercita drepturile procesuale în mod abuziv sau care nu își îndeplinește cu bună credință obligațiile procesuale. Singura situație în care partea poate să suporte patrimonial anumite consecințe este în cazul reglementat de art. 52 din Anexa II care stabilește că: „în orice caz, toate excepţiile trebuie invocate de părţi de îndată ce le sunt cunoscute, sub sancţiunea de a răspunde patrimonial pentru pagubele pricinuite părţii adverse, la cererea acesteia”. Din moment ce textul de lege stabilește acest caz unic de atragere a răspunderii patrimoniale, în virtutea respectării principiilor de drept exceptio est strictissimae interpretationis și ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, consider că nu se poate aplica prin completare dispozițiile art. 15 din Codul civil sau cele ale art. 12 din Codului de procedură civilă care reglementează situația abuzului de drept procesual.

În atare ordine de idei, apreciez că, în prezenta materie, ar trebui gândită o formă de atragere a răspunderii patrimoniale a părții care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv sau care nu își îndeplinește cu bună credință obligațiile procesuale.

Concluzie

Dezvoltarea pe care arbitrajul a cunoscut-o, în ultimele decenii, rapiditatea cu care acesta s-a extins, din domeniul dreptului comercial internațional, unde este aplicat cu predilecție, și spre alte domenii, îl prezintă ca fiind o alternativă viabilă la justiția statală.

Pe de altă parte, arbitrajul profesional, deși încă este la început de drum, se prefigurează a fi un mod uzual și practic de soluționare al litigiilor dintre avocați. Cu toate că întâlnim anumite carențe de ordin legislativ la nivelul materiei, este de apreciat inițiativa legiuitorului de a reglementa în acest sensibil domeniu al avocaturii o modalitate particulară și deosebită de soluționare a diferendelor bazată, în primul rând, pe încredere și profesionalism.

Pe viitor, consolidarea unei practici la nivelul Uniunii Naționale a Barourilor din România va fi în măsură să limpezească plaja de aplicare a normelor și să înlăture aceste mici inexactități. Bineînțeles, o asemenea conduită nu presupune numai alinierea la modificările de ordin procedural realizate prin intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, ci și printr-un studiu de comparație în raport de exemplele pe care ni le pot oferi statele europene. Într-o lume în care Justiția devine din ce în ce mai subiectivă, instituția arbitrajului devine deosebit de importantă și prin aceea că se apropie mai mult de noțiunea primară de dreptate.


[1] V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p. 18;
[2] C. Jarrousson, La notion d`arbitraj, Paris, 1987, p. 2;
[3] G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă Vol II,  Ed. Hamangiu, 2013, p. 23;
[4] Art. 1828, prevedea că: „împricinatele părţi pot nu numai să se învoiască între dânsele pentru obiectul gâlcevit, ci să şi încredinţeze cu bună alcătuire altora hotărârea pentru aceasta, care atunci se numeşte arbitrium”.
[5] V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, Ed. Național, București, 2013, p. 590;
[6] F. Măgureanu, Drept procesual civil, Ediția a X-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 404;
[7] Potrivit art. 252 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat „Decanul Baroului poate propune părţilor o procedură de mediere”.
[8] Cu titlu de exemplu arătăm faptul ca prin Hotărârea Consiliului Baroului București nr. 24 din 01.09.2015, la nivelul Baroului București, s-a constituit Curtea de Arbitraj a Baroului București, cu sediul în București, str. Dumitru Răureanu nr. 3, sector 5, pentru o perioada de 4 ani, cu o componență de 25 de membri. De asemenea, s-a hotărât că Decanul Baroului București este membru de drept și Președintele Curții de Arbitraj a Baroului București pentru o perioada de 4 ani, toți ceilalți candidații care nu au fost selectați ca arbitri principali, fiind desemnați ca arbitri supleanți;
[9] Articolul nr. 180 din Statutul din 3 decembrie 2011 al profesiei de avocat stabilește că formele de exercitare ale profesiei în care avocatul își poate exercita profesia sunt: cabinetul individual, cabinetul asociat, societatea civilă profesională și societate profesională cu răspundere limitată.
[10] Declarația de acceptare reprezintă acel act de procedură prin care arbitrul în termen de 5 zile de la data când i-a fost comunicată propunerea de numire, îl va completa şi semna, confirmând astfel că este de acord să îndeplinească misiunea de arbitru în respectiva cauză, că a luat cunoştinţă de Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj şi înţelege să le respecte cu stricteţe, că nu se află în niciuna din cauzele de incompatibilitate prevăzute de lege si că este în măsură să își dedice timpul necesar desfăşurării şi finalizării procedurii. Nesemnarea Declaraţiei de acceptare echivalează cu refuzul de a îndeplini calitatea de arbitru în cauza în care a fost numit.
[11] G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă Volumul II, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 45;
[12] Dr. Artin Sarchizian, „Justiția târzie este justișie nulă”. Soluție alternativă – Arbitrajul judiciar. Tribunalul de Arbitraj Judiciar – București,, 2016. Disponibil aici.
[13] G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 47; M. Ionaş-Sălăgean, Convenţia arbitrală, în „Revista de Drept Comercial nr. 3/1999, pag. 43; O. Căpăţînă, Convenţia arbitrală deficitară, în „Revista de Drept Comercial” nr. 12/1999, p. 6; I. Sabău-Pop, Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 1/2007, p. 20.
[14] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 298.
[15] C.S. Jucan, Judecata în echitate în dreptul civil românesc, Fiat Justitia nr. 2/2012;
[16] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 326.
[17] Disponibil aici;


Avocat Daniel Manolache


Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan