Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Despre câteva absurdități din Legea nr. 239/2018 de modificare a Codului de procedură penală

03.09.2018 | Radu SLĂVOIU
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

La data de 18.06.2018, s-a adoptat Legea nr. 239/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Legea nu a intrat încă în vigoare, Curtea Constituțională fiind așteptată să se pronunțe în cursul acestei luni asupra constituționalității ei.

Am lecturat Legea nr. 239/2018 și am remarcat în reglementare câteva greșeli flagrante, unele chiar de logică, care mă determină să mă întreb dacă aleșii noștri din forul legislativ citesc ceea ce votează. Le indic în cele ce urmează.

I. Cu privire la suspect

Se modifică dispozițiile art. 77, suspectul fiind redefinit ca ”persoana cu privire la care, din probele sau indiciile temeinice existente în cauză, rezultă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”. Așadar, ”din probele sau (s.n.) indiciile temeinice”.

Se modifică și art. 305 alin. (3) astfel: „(3) Atunci când există probe (s.n.) din care să rezulte că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei. Ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, emisă sau, după caz confirmată de procuror, se comunică suspectului.” Așadar, potrivit acestui text, continuarea in personam a urmăririi penale este condiționată de existența probelor, și nu a indiciilor temeinice. O evidentă contradicție cu dispozițiile art. 77.

Citesc și art. 307, la rândul său modificat: ”(1) Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, cu descrierea tuturor elementelor constitutive ale acesteia şi a probelor (s.n.) din care rezultă săvârşirea faptei, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Lipsa acestor elemente atrage nulitatea absolută a actului de efectuare în continuare a urmăririi penale faţă de suspect. (2) Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 305 alin. (1) şi persoana faţă de care există indicii temeinice (s.n.) este cunoscută, organul de urmărire penală va aduce la cunoştinţă, de îndată, calitatea de suspect, sub sancţiunea nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea acestei prevederi faţă de aceasta după aflarea identităţii persoanei”. O altă contradicție… de această dată, între două alineate succesive ale aceluiași articol.

Până la urmă, eu nu reușesc să înțeleg dacă, pentru continuarea in personam a urmăririi penale, legiuitorul dorește probe sau sunt suficiente indiciile temeinice. Așa că citesc un text din partea generală a Codului, art. 15, modificat și el, care… mă lămurește: ”Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă indicii temeinice (s.n.) că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia”!

Și, pentru că sunt definitiv lămurit, nu mă abțin să constat că, pe tot parcursul Codului, s-a procedat la înlocuirea sintagmelor de ”suspiciune rezonabilă” sau ”bănuială rezonabilă” cu cea de ”indicii temeinice”. Suspiciunea/bănuiala rezonabilă n-au beneficiat vreodată de o normă de interpretare oficială. Nici indiciile temeinice nu-s definite de lege. De ce s-o fi simțit atunci nevoia de înlocuire?

II. Cu privire la controlul judiciar

S-a reglementat durata acestei măsuri preventive. Cum? Se poate sesiza din articolele pe care le citez mai jos:

– art. 211 alin. (2): ”Instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) pe o perioadă de cel mult 30 de zile (s.n.) care poate fi prelungit cu cel mult 150 de zile (s.n.).”

– art. 214 alin. (1): ”Instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu pe o perioadă de cel mult 30 de zile (s.n.) care poate fi prelungit cu cel mult 150 de zile (s.n.)”.

– art. 2151 alin. (7)-(8): ”(7) Instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile (s.n.). În cursul judecăţii, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani (s.n.) de la momentul trimiterii în judecată.”

Orice comentariu mi se pare de prisos!

III. Cu privire la renunțarea la urmărirea penală

Procedura în materia acestei soluții are o reglementare ilogică.

Argumentez:

– art. 318 alin. (10) se modifică şi va avea următorul cuprins: „(10) În situaţia prevăzută la alin. (121) (s.n.), ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet”.

Care este ipoteza de la art. 318 alin. (121)? Următoarea: (121) În cazurile în care există suspect sau inculpat în cauză, precum şi în cazurile în care nu există persoană vătămată (s.n.), ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.”

Prin urmare, legiuitorul stabilește că procedura de verificare de către procurorul ierahic superior și de confirmare de către judecător a soluției de renunțare la urmărirea penală se va urma în două ipoteze:

(i) când există suspect sau inculpat în cauză

(ii) când nu există persoană vătămată.

Din modul de redactare al art. 318 alin. (121) rezultă că ipotezele sunt alternative (”precum și în cazurile”). Prin urmare, procedura este aplicabilă în situațiile în care s-a dispus continuarea in personam a urmăririi penale, indiferent că există sau nu persoană vătămată, și în situațiile în care nu s-a dispus continuarea in personam a urmăririi penale și nici nu există persoană vătămată.

Procedura nu se urmează atunci când nu s-a dispus continuarea in personam a urmăririi penale, dar există în cauză persoană vătămată. În această ultimă ipoteză, soluția de renunțare la urmărire (cuprinsă în ordonanță sau rechizitoriu) nu se supune verificării procurorului ierarhic superior și nici confirmării judecătorului, dar se poate ataca prin mecanismul plângerii. În acest sens sunt dispozițiile:

– art. 339 alin. (4), modificat: „(4) În cazul soluţiilor de clasare ori al celor de renunţare la urmărire, altele decât cele supuse confirmării conform art. 318 alin. (121) (s.n.), plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia”.

– art. 340 alin. (1): „Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 318 alin. (121) (s.n.), dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza.”

Ce soluții poate dispune judecătorul în rezolvarea unei atare plângeri? Citez:

– la art. 341 alin. (6), partea introductivă şi litera c) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

”(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale (s.n.), instanţa poate dispune una dintre următoarele soluţii: […] c) admite plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect (s.n.), în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale şi în ipoteza în care urmărirea penală este completă, însă soluţia este netemeinică, fundamentată pe o apreciere eronată a probelor, dacă prin acestea nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea”. O soluție foarte clară de admitere a plângerii… doar că această plângere este inadmisibilă, tocmai pentru că a existat suspect în cauză, și atunci procedura de urmat este cea de la art. 318!

– la art. 341 alin. (7), partea introductivă şi litera b) de la pct. 2 se modifică şi vor avea următorul cuprins: „(7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale (s.n.), instanţa: […] d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală (s.n.), dacă prin acestea nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.”

– la art. 341 alin. (7) pct. 2, după lit. d) se introduce o nouă literă, lit. e), cu următorul cuprins: „e) admite plângerea şi dispune clasarea, dacă apreciază că soluţia de renunţare la urmărire penală (s.n.) nu este legală.”

La fel de clare sunt și aceste două soluții… doar că plângerea este din nou inadmisibilă, tocmai, pentru că dacă se dispusese punerea în mișcare a acțiunii penale, înseamnă că a existat inculpat, deci procedura de urmat este tot cea de la art. 318!

IV. Cu privire la începerea in rem a urmăririi penale

Dispozițiile art. 305 alin. (1) se modifică, după care se introduce un nou alineat, (11), astfel:

„Art. 305. – (1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu exista vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) şi sunt indicate numele persoanelor ce se presupune că ar fi săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă (s.n.). În cadrul audierilor autorului indicat sau cunoscut i se aplică corespunzător procedura prevăzută la art. 107–110.

(11) În celelalte situaţii, altele decât cele menţionate la alin. (1) (s.n.), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă (s.n.). În termen de maximum un an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă organul de urmărire penală este obligat să procedeze fie la începerea urmăririi penale cu privire la persoană, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a dispune aceasta măsură, fie la clasarea cauzei.”

Ce ne spune primul alineat? Că începerea in rem a urmăririi penale necesită trei condiții cumulative: (i) un act de sesizare legal întocmit (ii) inexistența impedimentelor de la art. 16 (iii) indicarea identității celui despre care autorul sesizării presupune că a comis infracțiunea.

Ce reglementează alin. (11)? Modul în care procedează organul de urmărire penală ”în celelalte situaţii, altele decât cele menţionate la alin. (1)”. Care sunt celelalte situații? Interpretare logică: (i) fie când sesizarea nu este legal întocmită (ii) fie când există vreun impediment de la art. 16 (iii) fie când în sesizare nu se indică identitatea celui despre care autorul sesizării presupune că a comis infracțiunea.

Cum procedează organul de urmărire penală în oricare dintre aceste situații? Surpriză: începe urmărire penală in rem! Deci, și când sunt impedimente în exercitarea acțiunii penale și când sesizarea este nelegală… urmărirea penală începe! Mai mult, cum se procedează când nu e cunoscută identitatea făptuitorului: la fel cum se procedează când ea este cunoscută din sesizare! Se începe urmărirea penală cu privire la faptă!

Domnul Caragiale ar fi fost mândru de noi în anul centenar: ”să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”! Sau, aș spune eu, ”să nu se înțeleagă nimica”!

V. Cu privire la soluțiile ce se pot dispune în procesul penal

Se modifică art. 17 alin. (2), astfel: ”În cursul judecăţii, acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare sau de aplicare a unei măsuri educative (s.n.), renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.” În același sens, se modifică și dispozițiile art. 396 alin. (1).

Apare, așadar, o nouă soluție prin care instanța penală rezolvă fondul cauzei: aplicarea unei măsuri educative, care este diferită de condamnare. Evident, soluția se va dispune față de inculpații minori sau care au fost minori la data săvârșirii infracțiunii.

De ce oare când inculpatului i se aplică o pedeapsă, soluția se numește ”condamnare”, iar dacă i se aplică o măsură educativă o denumim altfel? Mie mi-e mai greu să înțeleg, dar asta ar avea mai puțină importanță dacă lucrurile s-ar rezuma la atât, ne complicăm singuri existența judiciară, dar… fie.

Însă, lucrurile nu se opresc aici. Legiuitorul nostru actual uită (sau, mai degrabă, nu știe!) un aspect elementar: legile în materie penală sunt opere complexe și articolele trebuie privite prin coroborare.

De ce afirm asta? Citez câteva alte modificări:

– art. 103 alin. (2): „În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea (s.n.) se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială”. Deci, per a contrario, aplicarea unei măsuri educative poate fi dispusă și când instanța nu este convinsă că acuzația a fost dovedită!

– art. 103 alin. (4): „(4) Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei (s.n.) nu pot fi dispuse pentru alte fapte decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată”. Per a contrario, aplicarea unei măsuri educative poate fi dispusă și pentru fapte pentru care inculpatul nu a fost trimis în judecată!

– art. 103 alin. (5): ”Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei (s.n.) trebuie să cuprindă descrierea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care s-a dispus soluţia, probele pe care se întemeiază fiecare element constitutiv, inclusiv latura subiectivă, precum şi motivele pentru care probele şi argumentele în apărare au fost înlăturate”. Deci, per a contrario, hotărârea de aplicare a unei măsuri educative nu trebuie să vizeze aceste elemente!

– art. 421 alin. (2): ”Instanţa de apel nu poate desfiinţa sentinţa primei instanţe prin care s-a dispus achitarea inculpatului şi nu poate pronunţa o hotărâre de condamnare (s.n.) direct în apel decât dacă sunt readministrate probe sau administrate probe noi care să conducă la desfiinţarea soluţiei de achitare a primei instanţe pentru infirmarea motivelor pentru care a fost dispusă achitarea”. Deci, per a contrario, poate aplica o măsură educativă fără readministrare de probe și fără administrare de probe noi!

Mai mult, alte articole nu se modifică. De pildă cazul de contestație în anulare de la art. 426 lit. b) păstrează formularea actuală: ”când inculpatul a fost condamnat (s.n.), deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”. La fel, rămâne neschimbat cazul de recurs în casație de la art. 438 alin. (1) pct. 7: ”inculpatul a fost condamnat (s.n.) pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală”. Rămân nemodificate și dispozițiile din materia revizuirii referitoare la hotărârea de condamnare. Și cazul de contestație la executare de la art. 598 alin. (1) lit. d) se păstrează: ”când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare”. Minorii, nefiind condamnați, ci obligați la o măsură educativă, nu au deschise posibilitățile de mai sus.

VI. Cu privire la revizuire

Legiuitorul nostru reușește o inovație absolută: consacră posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești pe motiv de respectare a dispozițiilor legale!

Voi explica: la art. 453 alin. (1) se introduce un nou caz de revizuire, lit. g): ”neredactarea şi/sau nesemnarea hotărârii de condamnare de judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei”.

Prima problemă: laptopul nu ține loc de procedură penală! Cum adică se revizuiesc hotărârile de condamnare în caz de ”neredactarea şi/sau (s.n.) nesemnarea”? Care este de fapt motivul de revizuire? Că nu s-a redactat și nu s-a semnat sau că, fie nu s-a redactat, fie nu s-a semnat? Textul acesta validează o ironie veche a practicienilor dreptului: ”După articolul 2. Adică? Cum vrem noi!”

În al doilea rând, cum o fi – alternativ sau cumulativ -, acest text dă posibilitatea revizuirii tuturor hotărârilor de condamnare pronunțate în complete colegiale. De ce? Simplu: art. 406 alin. (2), chiar în forma modificată, arată: ”(2) Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii (s.n.) care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de membrii completului care au participat la administrarea probelor şi judecata în fond, precum şi de grefier”! Deci, orice hotărâre luată în complet colegial va putea fi revizuită, pentru că nu se redactează de toți judecătorii, ne spune legea (și bunul simț) că doar de unul dintre ei. Extraordinar temei… pentru o cale extraordinară de atac!

În al treilea rând, problema cu semnatul hotărârii. Da, practica CEDO, și, da, transpusul ei în legislația noastră (mă rog, cu transpusul e iar ”cum vrem noi”, în celebra deja cauză Cerovšek și Božičnik contra Sloveniei, hotărârea din 7 martie 2017, era vorba despre un complet uninominal, la completele colegiale jurisprudența CEDO e un pic alta, a se vedea Škaro contra Croației, hotărârea din 6 decembrie 2016). Însă, surpriză, preocupat de atâta practică CEDO, legiuitorul… a uitat să abroge art. 406 alin. (4): ”în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului (s.n.)”. Prin urmare, dacă președintele completului nu semnează în locul judecătorului aflat în imposibilitate, încalcă art. 406 alin. (4), dacă semnează, hotărârea se revizuiește! Numai președinte de complet să nu fii, iar ca judecător… să te mai pună Sfântu’ să îndrăznești să pățești ceva înainte să semnezi ce ai de semnat!

Și ca să închei: art. 453 alin. (3) se modifică în sensul următor: ”Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), g) şi h) pot fi invocate ca motive de revizuire în favoarea persoanei condamnate, a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei (s.n.). Cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire în favoarea persoanei condamnate ori a celei faţă de care s-a aplicat o măsură educativă, a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei (s.n.)”. De ce oare ”neredactarea și/sau nesemnarea hotărârii” devine motiv de revizuire doar pentru majori? Și ce mai contează că temeiurile de la lit. f) și lit. g) se referă exclusiv la hotărâri de condamnare, nu la alte tipuri de soluții? Merge și-așa, doar suntem în procedura de desemnare a președintelui de bloc!

Epilog:

Le cer scuze anticipat și sincer tuturor celor care se simt lezați de ironiile de mai sus.

Iar tuturor celor care au citit acest articol, îmi permit să le spun ceea ce cred:

Vina nu-i a lor. Ei atât pot.

Vina e a noastră, pentru că i-am pus acolo.

Iar dacă vom continua să ne coborâm la mesaje cu tentă de Suedia, vom continua să fim vinovați.

Asistent univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan