Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

05.09.2018 | Dan LUPAȘCU, Mihai MAREȘ
Dan Lupașcu

Dan Lupașcu

Mihai Mareș

Mihai Mareș

Motto:

„Omul este reperul axiologic cardinal al oricărui sistem juridic.”

„Este de esența Justiției «constituționale» ca instituționalizarea acesteia să se facă prin chiar Constituție.”
(I. Deleanu[1])  

 1. Aspecte introductive

Kelsen[2] considera sintagma „lege neconstituțională” o contradicție în termeni (contradictio in adiecto), susținând că „o lege poate fi valabilă doar în baza Constituției”. De aceea, a admis că sensul juridic al acestei sintagme nu trebuie interpretat ad litteram, ci: „Înțelesul ei poate fi doar acela că legea în discuție poate fi anulată, conform Constituției, nu doar prin procedura obișnuită, adică printr-o altă lege după principiul «lex posteriori derogat priori», ci și printr-o procedură specială, prevăzută de Constituție.”

În doctrină[3] au fost identificate trei stadii ce constituie premisele pentru instituirea dreptului de a exercita controlul de constituționalitate pe cale judiciară: (i) recunoașterea unei legi supreme, constituționale, care să reprezinte etalonul pentru legile cu putere juridică inferioară; (ii) necesitatea stabilirii unui organ căruia să i se atribuie dreptul de a exercita controlul de constituționalitate; (iii) optarea pentru acordarea prerogativei menționate la pct. (ii) fie unei instanțe existente (de exemplu, Curtea Supremă americană), fie unei instanțe instituite special în acest scop (cum este cazul Curții Constituționale române).

În acest context, prezenta lucrare își propune să examineze locul ocupat de particulari în cadrul acestor complexe mecanisme constituționale sau, altfel spus, care sunt condițiile în care aceștia pot participa la reglarea ordinii constituționale, în vederea salvgardării drepturilor și libertăților fundamentale consacrate în legea fundamentală.

1. 1. Accesul cetățenilor la justiția constituțională în străinătate

Tipologia justiției constituționale teoretizată cel mai adesea este una dihotomică, făcându-se distincția dintre „modelul american” și „modelul european”, în baza unor criterii precum competența instanțelor de jurisdicție constituțională și natura controlului exercitat de către acestea.[4]

Configurația celor două modele de justiție constituțională se prezintă pe scurt după cum urmează:

1. 1. 1. Modelul american de justiție constituțională

Este unanim recunoscut faptul că, privit în accepțiunea sa modernă, controlul constituționalității legilor își găseștea originea în sistemul juridic american, având în vedere că instituirea accesului la justiția constituțională prin intermediul unui astfel de control și chiar introducerea conceptului de curte constituțională se datorează cauzei Marbury vs. Madison, datând din anul 1803.[5] În hotărârea pronunțată în această cauză, Judecătorul John Marshall a reținut că responsabilitatea Curții Supreme de a desființa legislația neconstituțională reprezintă o consecință necesară a obligației sale asumate de a respecta Constituția.[6]

Modelul american de justiție constituțională este caracterizat printr-un așa-numit control „difuz” sau „incidental”, ce permite accesul direct al cetățenilor la acest tip de jurisdicție prin aceea că instanțele de judecată obișnuite dețin competența de a examina constituționalitatea oricărei norme juridice și a oricărui act individual, iar, în măsura în care constată neconformitatea acestora cu prevederile constituționale, să refuze aplicarea lor.[7]

Competența Curții Supreme constă în soluționarea „cauzelor” și a „controverselor”, astfel cum prevede art. III din Constituția Statelor Unite ale Americii[8], fiind consacrate în timp, pe cale jurisprudențială, numeroase principii și doctrine ce au contribuit la circumscrierea celor două categorii de atribuții, și, implicit, la conturarea condițiilor de admisibilitate privitoare la cererile de efectuare a controlului de constituționalitate, dintre care menționăm doar câteva:

a) prin „cauze și controverse” sunt desemnate acele acțiuni deduse justiției în vederea soluționării lor prin procedurile obișnuite prevăzute de lege sau cutumă, având ca finalitate protecția sau exercitarea drepturilor, precum și prevenirea, repararea sau sancționarea încălcărilor (In re Pacific Railway Commission, 1887; Smith vs. Adams, 1889)[9];

b) cele două noțiuni antemenționate se limitează la chestiuni prezentate în condiții de contradictorialitate și într-o formă consacrată a fi aptă pentru a fi soluționată pe cale judiciară (Flast vs. Cohen, 1968) sau la chestiuni calificate ca atare de către avocați – textual, prin apelarea la „simțul de specialist al avocatului” (Joint Anti-Fascist Refugee Comm. vs. McGrath, 1951)[10];

c) sunt respinse în mod sistematic „chestiunile politice”, considerate incompatibile cu exercitarea funcției jurisdicționale[11]

Se observă lesne că marja de apreciere a Curții Supreme cu privire la admiterea accesului la justiția constituțională este deosebit de exigentă în alegerea cauzelor pe care să le supună cenzurii sale, din numeroasele cauze provenind de la instanțele statale și federale deopotrivă.[12]

1. 1. 2. Modelul european de justiție constituțională

Modelul european de justiție constituțională prezintă două caracteristici generale: (i) „centralizarea”, în sensul că doar curtea constituțională are competența de a se pronunța asupra constituționalității legii – existând și unele excepții, cum ar fi Danemarca, Suedia și Finlanda, care au adoptat modelul difuz specific modelului american – și (ii) „controlul abstract”, ce presupune examinarea legii într-o manieră abstractă, iar efectul de invalidare a acesteia este un general (erga omnes).[13]

Desigur, pornind de la acest nucleu conceptual, justiția constituțională concepută conform modelului european prezintă diverse variațiuni, ilustrate prin prezentarea selectivă a unora dintre tipurile de justiție constituțională întâlnite în spațiul european:

A. Franța

Controlul de constituționalitate a posteriori în sistemul de drept francez[14] este efectuat de Consiliul Constituțional, care poate fi sesizat cu o „chestiune prioritară de constituționalitate”, de către Consiliul de Stat sau de Curtea de Casație, în situația în care, în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unei instanțe administrative sau judiciare, se susține că o dispoziție a unei legi în vigoare încalcă drepturile și libertățile garantate de Constituție. Invocarea neconformității antemenționate este la îndemâna justițiabililor în orice stadiu al procedurii. Condițiile ce trebuie să fie îndeplinite pentru sesizarea Consiliului Constituțional sunt următoarele: (i) dispoziția criticată este incidentă procedurii în cadrul căreia a fost ridicată chestiunea de neconstituționalitate; (ii) chestiunea n-a fost declarată deja a fi constituțională de către Consiliul Constituțional; (iii) judecătorii de primă instanță și de apel constată că respectiva chestiune nu are „caracter neserios” (în acest context, Consiliul de Stat sau Curtea de Casație analizează inclusiv noutatea chestiunii).

B. Italia

În sistemul de drept italian[15], într-un proces penal, cetățenii care au calitatea de părți, procurorul sau instanța de judecată din oficiu pot ridica o excepție de neconstituționalitate.

Controlul de constituționalitate așa-zis „incidental” (i.e. privit ca intervenind pe cale incidentală în cadrul procedurii) nu se realizează automat de către Curtea Constituțională italiană, ci la sesizarea instanței de judecată, ca urmare a unui examen ce presupune două etape: (i) pe de o parte, instanța va analiza pertinența excepției, în sensul de a stabili dacă legea pretins neconstituțională este necesară pentru soluționarea cauzei, în caz contrar fiind considerată irelevantă; (ii) pe de altă parte, judecătorul de scaun are competența de a examina temeinicia excepției și, în măsura în care o consideră „vădit nefondată”, o va respinge pe acest temei – din acest punct de vedere, s-a afirmat[16] chiar că judecătorii obișnuiți sunt „gardienii” jurisdicției constituționale, având prerogativa de a deschide sau de a închide ușa de acces la justiția constituțională (această „ușă” în practică fiind deschisă în mod frecvent) – iar, dacă nu se constată caracterul vădit nefondat, este obligat să sesizeze Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra excepției.[17]

C. Spania

Curtea Constituțională a Spaniei are în competența sa soluționarea „chestiunilor de neconstituționalitate”[18], prin această procedură examinându-se conformitatea legilor și a dispozițiilor având putere de lege cu prevederile constituționale, asigurându-se, astfel, supremația Constituției[19]. Chestiunea de neconstituționalitate poate fi promovată de către judecători / instanțele de judecată, din oficiu sau la cerere, în măsura în care apreciază că o dispoziție cu forța juridică a legii, incidentă în procedura pe care o judecă și de care depinde hotărârea pe care urmează să o adopte este contrară Constituției.

Termenul pentru ridicarea de către instanțe a unei astfel de chestiuni de neconstituționalitate în cadrul jurisdicției spaniole este de îndată ce se fixează termenul pentru pronunțarea hotărârii. Înainte de a decide asupra sesizării Curții Constituționale, părțile și procurorul sunt ascultați în decursul unei perioade de 10 zile, pentru a-și expune punctul de vedere asupra chestiunii de neconstituționalitate ridicate, iar, ulterior, instanța va decide în termen de 3 zile.[20]

Instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale când apreciază că nu sunt întrunite condițiile procedurale sau când chestiunea este „vădit nefondată”. Admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial iar, în termen de 15 zile de la publicare, oricare dintre părțile din procedura în care a fost ridicată chestiunea respectivă poate să se alăture procedurii în care se efectuează controlul constituțional. Transmiterea chestiunii de neconstituționalitate către Curtea Constituțională atrage suspendarea procedurii aflate în fața instanței până la momentul soluționării acesteia de către instanța de jurisdicție constituțională.[21]

D. Germania

În Germania, controlul constituționalității legilor este realizat de către Tribunalul Constituțional Federal, putând fi declanșat la solicitarea oricărei persoane, inclusiv prin intermediul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de părți în cadrul unui proces.[22]

Accesul persoanelor fizice și juridice la justiția constituțională germană[23] pe cale de acțiune se realizează prin „recursul individual direct” sau „plângerea constituțională”, reprezentând un instrument de protecție a drepturilor individuale garantate la nivelul legii fundamentale, a cărui promovare este, însă, condiționată de epuizarea mijloacelor procesuale disponibile în fața instanțelor obișnuite (exceptând situația în care legea pretins neconstituțională ar putea produce „o vătămare serioasă și ireversibilă”, când recursul poate fi introdus și fără parcurgerea tuturor remediilor procedurale).

Controlul de constituționalitate poate fi efectuat de Tribunalul Constituțional Federal și pe cale de excepție, la solicitarea unui tribunal, în măsura în care acesta din urmă apreciază că o lege de care depinde actul jurisdicțional este neconstituțională. Supunerea acestei chestiuni Tribunalului Constituțional presupune suspendarea procedurii în cauză. Judecătorul ordinar poate face aprecieri inclusiv asupra constituționalității legii vizate.[24]

Tribunalul Constituțional judecă în două grade de jurisdicție, respectiv în primă și în ultimă instanță, iar jurisdicția sa include, pe lângă constatarea neconstituționalității unui act al puterii publice, anularea hotărârilor tribunalelor obișnuite, în măsura în care acestea se află în contradicție cu Legea fundamentală germană.[25]

E. Austria

Curtea Constituțională austriacă[26] se pronunță asupra constituționalității legilor adoptate la nivel federal sau provincial, putând declanșa controlul de constituționalitate chiar din oficiu, în situația în care apreciază că o prevedere legală aplicabilă într-o cauză aflată pe rolul acesteia ar putea fi neconstituțională, prin adoptarea unei „hotărâri de control judiciar”.

Dacă o instanța administrativă sau o instanță de judecată obișnuită consideră că o prevedere legală ar putea fi neconstituțională, este obligată să sesizeze Curtea Constituțională.[27]

De asemenea, se prevede și posibilitatea formulării unei „cereri individuale” în fața Curții Constituționale din Austria, prin care particularii invocă încălcarea directă a drepturilor lor prin efectul legii considerate a fi neconstituțională, în absența unei hotărâri judecătorești sau unei decizii administrative. Începând cu ianuarie 2015, se prevede și posibilitatea formulării criticilor de neconstituționalitate de către o persoană care pretinde că drepturile sale în calitate de parte într-un proces soluționat în primă instanță au fost violate, în termenul prevăzut pentru formularea căii de atac împotriva respectivei hotărâri judecătorești.[28]

În măsura în care Curtea Constituțională găsește sesizarea întemeiată, aceasta are puterea, după caz, fie de a o abroga (fiind necesar ca abrogarea să fie promulgată de către Cancelarul Federal sau de Guvernatorul provinciei), fie de a constata neconstituționalitatea acesteia, în funcție de specificul procedurii.[29]

1. 2. Soluția sistemului constituțional român

Consacrată prin art. 1 alin. (5) din legea noastră fundamentală, supremația Constituției[30] presupune multiple consecințe juridice, printre care și subordonarea față de ea a celorlalte legi.

După cum s-a remarcat în literatura de specialitate[31], aceasta înseamnă că „(…) în permanență trebuie respectată concordanța întregului drept cu Constituția”, iar „orice abatere de la această concordanță este considerată o încălcare a Constituției și a supremației sale, ducând la nulitatea dispozițiilor legale în cauză. Una dintre modalitățile prin care se poate constata eventuala abatere a normelor legale de la prevederile constituționale este controlul de constituționalitate” (s.n.).

În acest cadru, subliniem că, în virtutea art. 146 lit. d) teza I din Constituţia României, Curtea Constituţională are atribuția de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, efectuând astfel controlul posterior intrării în vigoare a normei juridice, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

Specific sistemului constituțional român este, așadar, faptul că „declanșarea controlului «a posteriori» operează doar pe cale incidentală, prin intermediul excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, iar nu printr-o «actio popularis», pe baza sesizării directe de către orice persoană[32]. Așa fiind, caracterul obiectiv al controlului se împletește cu interesul subiectiv al protecției drepturilor individuale, iar „sub aspect procesual, prin excepția de neconstituționalitate se realizează o îmbinare între mijloacele specifice de apărare din dreptul procesual și instrumentele specifice dreptului constituțional și controlului constituționalității legilor[33].

Inclusă în categoria mijloacelor procesuale, excepția de neconstituționalitate vizează una sau mai multe dispoziții legale – de ordin substanțial sau procedural – aplicabilă/aplicabile într-un proces civil lato sensu sau proces penal.

Instanţa de contencios constituţional este chemată astfel să verifice ex post compatibilitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei/unor dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cu prevederile şi principiile de ordin constituţional.

Ea reprezintă „un procedeu eficient de apărare a drepturilor și libertăților publice, defensiv, în care te aștepți ca legea să ți se aplice pentru a o ataca[34].

Reprezentând un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, ci doar validitatea constituțională a legii aplicabile, excepția de neconstituționalitate este, în primul rând, un instrument de drept concret[35], primul beneficiar al admiterii sale fiind, în principiu, autorul acesteia. În același timp, efectele deciziei de admitere se extind și asupra altor situații juridice, iar demersul satisface și un interes public, superior, nu atât de asanare a legislației, ci, mai degrabă, de restabilire a ordinii constituționale.

În mod just s-a subliniat că „neconstituţionalitatea reprezintă o stare organică a unei norme legale şi nu poate fi dedusă dintr-o interpretare discutabilă, realizată în procesul de aplicare a sa la o situaţie concretă, care constituie obiectul competenţei exclusive a instanţelor de judecată[36].

În concret, legile şi ordonanţele, adoptate cu respectarea tuturor condiţiilor de constituţionalitate extrinsecă, intră în vigoare sub pavăza unei prezumţii relative de constituţionalitate intrinsecă, ele fiind aplicate, prin intermediul acţiunii interpretative a instanţelor de judecată, unei plaje largi şi dinamice de cazuri. Destinatarul acestor norme legale, respectiv justiţiabilul, indiferent de calitatea sa în proces, precum şi procurorul sau chiar instanţa de judecată ori cea de arbitraj comercial, din oficiu, devin titularii excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, de la nivelul vast şi divers al părţilor implicate în cauze aflate în curs de judecată, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, pornesc, în contrapartidă, cereri de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţii de neconstituţionalitate.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate iniţiază, aşadar, o acțiune de răsturnare a prezumţiei simple de constituţionalitate a normei de drept, normă care a promovat controlul a priori (în măsura în care acest control a fost exercitat), devenind aplicabilă şi supusă dinamicii interpretative a instanţelor de judecată.

În context, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate prin intermediul instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial se realizează cu îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege.

Sub aspect procesual civil, excepția de neconstituționalitate este o „chestiune prejudicială[37], reprezentând o abatere de la regula instituită de art. 124 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit căreia „instanța competentă să judece cererea principală se va pronunța și asupra apărărilor și excepțiilor (…)”.

Mai exact, Codul de procedură civilă, în art. 390, face vorbire despre „chestiunile prealabile dezbaterilor în fond”, sintagmă ce include „cererile, excepțiile procesuale și apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului” (s.n.).

Noțiunea de chestiune prealabilă o identificăm și în art. 52 din Codul de procedură penală, care exclude din conținutul său acele situații în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.

Drept urmare, opinăm că, cele două expresii au aceeași semnificație, esența instituției – ce îmbracă forma excepției de neconstituționalitate – fiind aceea că „(…) judecătorul a quo, în fața căruia s-a ridicat acest incident, o trimite judecătorului a quem spre soluționare (…)[38].

Calificarea de chestiune prejudicială impune soluționarea în prealabil a excepției de neconstituționalitate, aspect dificil (dacă nu imposibil) de realizat în practică, datorită multitudinii de cauze aflate pe rolul Curții Constituționale. În această situație, legea a eliminat suspendarea de drept cauzei pe perioada procedurii derulate în fața Curții Constituționale, iar soluționarea excepției de neconstituționalitate se realizează, de (cele mai) multe ori, după rezolvarea litigiului.

În măsura în care Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate după soluționarea definitivă a cauzei de către instanța de judecată, se poate solicita revizuirea hotărârii judecătorești, în condițiile impuse de codurile de procedură civilă și, respectiv, penală.[39]

Putem conchide astfel că excepția de neconstituționalitate este o „chestiune prejudicială” doar în sensul precizărilor de mai sus, anume în legătură cu „legitimitatea constituțională a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată[40] și cu faptul că va fi soluționată nu de către instanța în fața căreia a fost invocată, ci exclusiv de Curtea Constituțională. De aici și configurația complexă a mecanismului procesual de invocare, ce include două componente: 1) cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate; 2) excepția de neconstituționalitate propriu-zisă. În ipoteza admiterii cererii, la acestea se adaugă cel de-al treilea element: sesizarea Curții Constituționale. Evident, în situația ridicării din oficiu a excepției de neconstituționalitate, din ansamblul de mai sus lipsește cererea de sesizare a instanței constituționale.

2. Partajarea atribuțiilor în domeniul controlului de constituționalitate a posteriori

După mai mult de un sfert de veac de aplicare, dispozițiile privitoare la excepțiile de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești generează soluții diferite în practica judiciară.

În opinia noastră, cauza acestor divergențe de interpretare și aplicare o reprezintă modalitatea amfibologică de redactare a dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată[41], cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 47/1992).

Prevederile criticate au următorul conținut: „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale”.

Prin urmare, deși art. 146 lit. d) teza I din legea noastră fundamentală conferă Curții Constituționale atribuția exclusivă de a hotărî „asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial”, iar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiterează această funcție în formularea categorică: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea (…)”, art. 29 alin. (5) teza I din același act normativ pare să „transfere” instanței de judecată și celei de arbitraj comercial sarcina de a verifica (fie și parțial) admisibilitatea excepției.

Nu este o rezolvare normativă ostensibilă în sensul presupus mai sus, pentru că, totuși, textul de lege în discuție este amplasat în Capitolul III (Competența Curții Constituționale), Secțiunea a 2-a (Procedura jurisdicțională), pct. 5 (Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial) din Legea nr. 47/1992, destinată, în principal, Curții Constituționale.

În măsura în care voința legiuitorului ordinar a fost pentru abilitarea instanței de judecată ori a celei de arbitraj comercial de a examina admisibilitatea excepției, considerăm că prevederile legale antereferite sunt discutabile sub aspect constituțional [din perspectiva art. 1 alin. (4) și (5), art. 126, precum și art. 146 lit. d) teza I din Constituție]. Chintesența problemei este: legea fundamentală atribuie competență instanței de judecată ori celei de arbitraj comercial să soluționeze o excepție de neconstituționalitate?

Socotim că răspunsul reclamă următoarele precizări:

a) verbul „a hotărî” din norma constituțională reprodusă mai sus și verbul „a decide” din art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 vizează, în primul rând, fondul excepției de neconstituționalitate. Din acest punct de vedere, nu încape nicio îndoială că este atribuția exclusivă a Curții Constituționale de a se pronunța asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate;

b) competența instanței constituționale este însă deplină, în sensul că se pronunță și asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate, în toate situațiile, inclusiv atunci când eventuala inadmisibilitate a excepției este atrasă de inadmisibilitatea cererii de sesizare, potrivit lămuririlor aduse în cele ce succedă.

Așa fiind, este rațional a socoti că legiuitorul constituant nu a autorizat o suprapunere (nici măcar parțială) de atribuții, astfel că instanța de judecată și cea de arbitraj comercial au o competență diferită, limitată, fiind chemate să rezolve doar cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Este însă adevărat că, potrivit art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992, instanța de judecată și cea de arbitraj comercial efectuează verificarea din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din aceeași lege, evaluând exact (unele dintre) elementele avute în vedere de Curtea Constituțională la aprecierea admisibilității excepției.

Dată fiind această „zonă comună” și relația simbiotică dintre cerere și excepție, s-ar putea considera că, totuși, indirect, instanța de judecată ori cea de arbitraj comercial sunt abilitate să statueze asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate?

Suntem de părere că răspunsul este negativ, în considerarea caracterului exclusiv al atribuției conferite de legea fundamentală Curții Constituționale.

Pe de altă parte, chiar dacă inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale atrage inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate, cazurile de inadmisibilitate ale excepției de neconstituționalitate – după cum se va arăta infra[42] – nu se limitează doar la cele privind inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Suplimentar, nu trebuie ignorat faptul că, întotdeauna, soluția instanței de judecată sau de arbitraj comercial prin care se dispune sesizarea Curții Constituționale ca urmare a constatării admisibilității cererii este supusă cenzurii instanței constituționale, singura în măsură să aprecieze dacă a fost sau nu sesizată în mod legal[43].

În concluzie, dat fiind caracterul de „chestiune prejudicială” a excepției de neconstituționalitate și structura dihotomică a mecanismului procedural de invocare (structura trihotomică în situația sesizării Curții Constituționale), considerăm că implicarea procesuală a instanței de judecată sau de arbitraj comercial vizează numai componenta constând în soluționarea cererii de sesizare a instanței constituționale, doar în această accepțiune putându-se vorbi despre „etapa judecătorească”[44] sau de arbitraj comercial a procedurii pe care o implică excepția de neconstituționalitate și de „prim filtru legal”[45] al acestor instituții.

Drept urmare, nu împărtășim opiniile doctrinare[46] și soluțiile instanțelor de judecată[47] din care rezultă, expres sau implicit, că, pentru motive de inadmisibilitate, excepțiile de neconstituționalitate pot fi respinse chiar de către instanțele de judecată.

Din păcate, considerăm noi, această interpretare pare că primește patentă chiar de la Curtea Constituțională, care, exempli gratia, într-o decizie a statuat că „în exercitarea rolului său de filtru, instanţa nu poate respinge excepţia de neconstituţionalitate pe motive ce ţin de temeinicia sau netemeinicia acesteia, suprapunându-se astfel competenţei instanţei de contencios constituţional, ci doar cu privire la motive ce ţin strict de îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate[48] (s.n.).

Într-o altă decizie a reținut că „jurisdicţia constituţională nu se poate substitui părţii în privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate, un control de constituţionalitate «a posteriori», din oficiu, fiind inadmisibil. Astfel, în cazul de faţă, instanţa judecătorească ar fi trebuit să respingă excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Întrucât instanţa judecătorească nu şi-a îndeplinit rolul de filtru, revine Curţii Constituţionale competenţa de a respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate formulată[49] (s.n.).

În alte situații, se vorbește chiar despre atribuția instanței de judecată de a selectadoar acele excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională” și de a se pronunța asupra „oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale[50] (s.n.).

Autorizarea instanței de judecată sau a celei de arbitraj comercial de a se pronunța asupra oportunității sesizării Curții Constituționale, chiar prin trimiterea la lege, riscă să plaseze decizia acestora în zona arbitrarului, explicat prin subiectivism.

O orientare diferită transpare dintr-o altă decizie, în considerentele căreia se arată că „instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate (judecătorul «a quo») nu analizează constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, adică nu examinează conformitatea acestora cu prevederi sau principii din Legea fundamentală, ci doar constată dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, situaţie în care sesizarea Curţii Constituţionale (judecătorul «a quem») cu excepţia de neconstituţionalitate invocată este obligatorie. În cazul în care constată că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate fiind astfel inadmisibilă, instanţa de judecată – în temeiul art. 29 alin. (6) din aceeaşi lege – va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, în niciun caz, instanţa de judecată nu soluţionează excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate fiind în deplină concordanţă cu principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi cu prevederile art. 146 lit. d) privind atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate[51].

În egală măsură, suntem în dezacord cu acele hotărâri care probează confuzia dintre cererea de sesizare și excepția de neconstituționalitate, în sensul că instanța de judecată „admite excepția de neconstituționalitate a art. (…) din Legea (…) și sesizează Curtea Constituțională[52].

3. Condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale

3. 1. Precizări prealabile

Art. 142 alin. (1) din legea noastră fundamentală proclamă: „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”.

Una dintre pârghiile de realizare a acestui rol constituțional este soluționarea excepției de neconstituționalitate, care, după cum s-a arătat mai sus, implică participarea instanței de judecată ori, după caz, a instanței arbitrale, învestite doar cu judecarea cererilor de sesizare a Curții Constituționale.

Exercitarea acestei atribuții jurisdicționale realizează o filtrare a cererilor având ca obiect excepții de neconstituționalitate, activitate care nu trebuie să fie samavolnică, ci întemeiată strict pe dispozițiile legii.

În acest cadru, se pune întrebarea: ce anume trebuie să verifice instanța sau, în alți termeni, care sunt condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale?

Conform art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992, instanța de judecată ori cea de arbitraj comercial analizează respectarea cerințelor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din aceeași lege.

Natura complexă a mecanismului procedural ce include și excepția de neconstituționalitate nu poate face abstracție însă de condițiile generale de formulare a cererilor în justiție, astfel că, în chip firesc, prevederile legii speciale trebuie analizate în corelație cu dispozițiile dreptului comun.

3. 2. Condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale

3. 2. 1. Preliminarii

În materie civilă lato sensu, condițiile de formulare și susținere ale oricărei cereri sunt prevăzute de art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Acestea sunt aplicabile, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor (de fond sau procedurale).

Codul de procedură penală nu stabilește astfel de exigențe pentru cereri în general, ci prin raportare la situații concrete (spre pildă: constituirea de parte civilă se face în condițiile art. 20 Cod procedură penală; plângerea, ca mod de sesizare a organului de urmărire penală, trebuie formulată în conformitate cu dispozițiile art. 289 din același cod etc.). În privința formei și conținutului excepțiilor, Codul de procedură penală tace. În această situație, considerăm că, dată fiind aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă – consacrată prin art. 2 din acest act normativ – și în materie penală se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În plus, subliniem că procedura jurisdicțională desfășurată de Curtea Constituțională se completează cu regulile procedurii civile, inclusiv în ipoteza în care instanța constituțională soluționează o excepție de neconstituționalitate invocată într-un proces penal.

3. 2. 2. Prezentarea și analiza condițiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale

După cum s-a arătat supra, determinarea condițiilor de admisibilitate presupune examinarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) Cod procedură civilă și art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 32 alin. (1) Cod procedură civilă: „Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes.

Art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 prevede următoarele: „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.”

Comparând reglementarea generală cu cea specială, rezultă că Legea nr. 47/1992 include toate cerințele impuse de Codul de procedură civilă, prezentându-le într-o formă specifică. Mai exact: cerințele capacității și calității procesuale sunt subsumate noțiunii de „parte”; formularea pretenției vizează solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate; interesul rezultă din legătura cu soluționarea cauzei a legii/dispoziției legale criticate pentru neconstituționalitate și absența unei decizii prin care să se fi constatat neconstituționalitatea.

În consecință, reținem ca fiind condiții de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale, următoarele: 1) existența unui litigiu pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; 2) calitatea de parte sau de procuror care participă în proces a titularului cererii; 3) obiectul excepției de neconstituționalitate să vizeze o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare ori care, deși nu mai este în vigoare, continuă să producă efecte juridice; 4) legea/dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se invocă are legătură cu soluționarea cauzei; 5) lipsa unei decizii de constatare a neconstituționalității dispozițiilor legale criticate.

Exprimate sintetic, aceste condiții se referă la: 1) proces; 2) participant; 3) lege; 4) legătură; 5) neconstituționalitate[53].

1) Existența unui litigiu pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial

Potrivit dispozițiilor aplicabile după revizuirea Constituției, în anul 2003, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, precum și asupra excepției de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului.

În primele două ipoteze (care interesează în cadrul studiului de față), nu este vorba doar de o simplă neînțelegere între părți, ci de un litigiu care formează obiectul unui proces (civil, comercial, administrativ, penal etc.).

Nu interesează natura acelui litigiu și stadiul procesual în care se află [procedura derulată în fața judecătorului de drepturi și libertăți, camera preliminară, cercetarea procesului, judecata în fond, judecata în căile de atac (ordinare sau extraordinare), judecarea contestației la executare etc.].

Noțiunea de „instanță judecătorească” se referă la Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[54], nefiind incluse în această categorie, spre exemplu, instanțele Curții de Conturi[55] (în prezent desființate) sau secțiile Consiliului Superior al Magistraturii când judecă acțiuni disciplinare exercitate împotriva judecătorilor, procurorilor sau magistraților asistenți[56]. De asemenea, sunt avute în vedere doar instanțele judecătorești române, nu și cele străine care soluționează un litigiu cu element de extraneitate și aplică, în calitate de lex causae, legea română.

Cât privește arbitrajul comercial, sunt de făcut cel puțin următoarele precizări:

a) includerea instanțelor de arbitraj comercial în categoria instituțiilor abilitate să sesizeze Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate s-a făcut în anul 2003, în urma revizuirii Constituției;

b) arbitrajul comercial este doar un constituent al arbitrajului, acesta din urmă având ca obiect litigiile civile lato sensu, cu excepția celor pe care legea le exceptează; concret, potrivit art. 542 alin. (1) Cod procedură civilă: „Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună”. Va să zică: între arbitrajul comercial și arbitraj există relația parte-întreg.

c) în urma intrării în vigoare a Codului civil, a Codului de procedură civilă și a legilor de punere în aplicare ale acestora, noțiunile de „comerciant” și „litigiu comercial” au fost înlocuite cu cele de „profesionist” și, respectiv, „litigiu între profesioniști”. Drept urmare, în această accepțiune trebuie interpretată sintagma „instanță de arbitraj comercial”;

d) cum legea nu deslușește, suntem îndreptățiți a conclude că sintagma arbitraj comercial vizează deopotrivă atât arbitrajul instituționalizat, cât și arbitrajul ad-hoc;

e) instanța de arbitraj comercial poate fi română sau străină, esențial fiind ca raportul juridic litigios să fie guvernat de legea română. În acest sens, Curtea Constituțională a decis că „opţiunea părţilor într-un litigiu care vizează raporturi juridice guvernate de legea română, în favoarea soluţionării acestuia de către o instanţă de arbitraj comercial care nu se află pe teritoriul României, nu poate constitui o piedică în realizarea dreptului de acces la justiţia constituţională din România, după cum această opţiune nu poate constitui nici o piedică în exercitarea controlului de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor de către Curtea Constituţională a României[57].

Sfera celor împuterniciți să sesizeze Curtea Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate a fost criticată în literatura de specialitate, propunându-se ca, la o viitoare revizuire a Constituției „să se extindă posibilitatea punerii în discuție a excepției de neconstituționalitate în orice activitate de jurisdicție, chiar și administrativă, precum și în procedura medierii reglementată de Legea nr. 192/2006[58], propunere pe care o apreciem întemeiată, în contextul mai larg al reașezării controlului constituțional a posteriori. În plus, exprimăm părerea că actuala reglementare cuprinsă în art. 146 lit. d) din Constituție nu este la adăpost de critică, cel puțin sub următoarele configurații:

1) nu îngăduie sesizarea Curții Constituționale de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii atunci când judecă abateri disciplinare, deși art. 134 alin. (2) teza I din Constituție prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor (…)” (s.n.);

2) operează cu o discriminare în privința arbitrajului, acordând legitimare procesuală doar instanței de arbitraj comercial;

3) nu permite Ministerului Public să sesizeze direct Curtea Constituțională, deși această autoritate, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Comparativ cu Avocatul Poporului, care are atribuții mai restrânse și poate sesiza direct Curtea Constituțională, Ministerul Public nu o poate face.

În plus, este de reflectat dacă indicarea titularilor sesizării se cuvine a fi făcută în Constituție sau în lege.

2) Calitatea de parte sau de procuror care participă în proces a titularului cererii

În procesul civil, sunt părți, potrivit art. 55 Cod procedură civilă, reclamantul și pârâtul, precum și terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces, conform legii.

În procesul penal, părțile sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.  Deși nu sunt părți, în sensul art. 32 alin. (2) Cod procedură penală, ci subiecți procesuali principali, suspectul și persoana vătămată au, în principiu, aceleași drepturi și obligații ca și părțile, putând astfel să invoce o excepție de neconstituționalitate, în puterea art. 33 alin. (2) Cod procedură penală.

Calitatea de parte este intrinsec legată de capacitatea procesuală (de folosință și de exercițiu) și de calitatea procesuală.

Modalitățile de dobândire și de pierdere a capacității de folosință și capacității de exercițiu sunt reglementate de Codul civil, fiind aplicabile deopotrivă și pe tărâm procesual penal. Drept urmare, dacă, spre exemplu,  inculpatul a decedat pe parcursul procesului, el a pierdut capacitatea procesuală de folosință, astfel încât instanța trebuie să dispună încetarea procesului penal.

Calitatea procesuală în procesul civil „rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond[59].

O problemă apărută în domeniul penal este dacă, în ipoteza existenței unui dosar principal și a unui dosar asociat, noțiunea de „parte” se raportează la principal sau la accesoriu. Mai exact, dacă în dosarul principal nu a fost recunoscută calitatea de persoană vătămată și, respectiv, parte civilă a unei anumite persoane, în dosarul asociat (având ca obiect cererea de luare a măsurii asigurătorii) acea persoană poate invoca o excepție de neconstituționalitate vizând chiar dispoziții legale care o împiedică să aibă legitimare procesuală în litigiul principal? Confruntată cu această chestiune, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale[60]. Exprimăm părerea că, în măsura în care încheierea de respingere se întemeiază pe argumentul că raportarea se face la dosarul principal, soluția este  greșită, blocând accesul la justiție al titularului cererii.

În materia contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Avocatul Poporului poate sesiza instanța competentă, în anumite condiții, devenind astfel parte în proces, situație în care va putea ridica o excepție de neconstituționalitate. De menționat că, în conformitate cu dispozițiile art. 146 lit. d) teza a II-a din Constituție, Avocatul Poporului poate ridica și direct excepția de neconstituționalitate. Considerăm că are această posibilitate inclusiv în ipoteza în care instanța judecătorească a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, întrucât sunt temeiuri de drept diferite.

Referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată la cererea avocatului inculpatului lipsă și care nu putea fi reprezentat la judecarea cauzei în primă instanță, semnalăm revirimentul jurisprudențial, în sensul că, dacă inițial, pe baza interpretării literale a dispozițiilor criticate, Curtea Constituțională a considerat inadmisibilă excepția[61], ulterior, recurgând și la interpretarea teleologică și cea sistematică, a ajuns la concluzia admisibilității excepției[62].

În afară de părți, excepția poate fi invocată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. Așadar, legea condiționează legitimarea procesuală a procurorului nu de posibilitatea de participare în proces, ci de participarea efectivă. Sublinierea este necesară, întrucât, potrivit art. 92 alin. (2) Cod procedură civilă, „procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor”.

Acestor variante li se adaugă aceea a invocării de către instanță, din oficiu, a excepției de neconstituționalitate.

3) Obiectul excepției de neconstituționalitate să vizeze o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare ori care, deși nu mai este în vigoare, continuă să producă efecte juridice

Potrivit dreptului comun, un element esențial al oricărei cereri în justiție este „formularea unei pretenții”. În cazul invocării unei excepții de neconstituționalitate „pretenția” rezidă în solicitarea sesizării Curții Constituționale în vederea constatării neconstituționalității unei legi sau ordonanțe ori unei/unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță.

De principiu, pretenția formulată se fundamentează pe afirmarea existenței unui drept ce se valorifică pe cale judecătorească/arbitrală, astfel că se poate solicita controlul de constituționalitate numai a acelor prevederi legale (legi sau ordonanțe, în ansamblu sau doar în parte), care, în cazul concret dedus judecății, sunt aplicabile, ceea ce se materializează în cerința ca dispoziția legală criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei (aspect dezvoltat supra).

Este singura limită pe care o impune legiuitorul, de unde judecata finală potrivit căreia orice lege sau ordonanță (în tot sau în parte) poate forma obiectul unei astfel de excepții.

Excepția de neconstituționalitate ridicată trebuie să conțină elementele necesare efectuării controlului de constituționalitate, adică:

a) legea sau ordonanța/dispoziția/dispozițiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a căror neconstituționalitate se invocă;

b) indicarea dispoziției/dispozițiilor constituționale pretins încălcate;

c) motivarea pretinsei neconstituționalități.

În viziunea Curții Constituționale, aceasta reprezintă „structura inerentă și intrinsecă oricărei excepții de neconstituționalitate” și că „indiscutabil, primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cel de-al doilea indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie «sine qua non» a existenţei acesteia. În aceste condiţii, Curtea constată că în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate[63].

Această statuare a Curții Constituționale o considerăm deosebit de importantă din perspectiva posibilității de apreciere a instanței învestite cu o cerere de sesizare a Curții Constituționale. Mai exact, susținem că, dacă lipsește vreunul din primele două elemente, instanța de judecată/de arbitraj comercial este îndrituită să respingă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, în vreme ce, referitor la cel de-al treilea element, doar instanța constituțională se poate pronunța.

Referindu-ne la formula structurală antemenționată, subliniem, în primul rând, că excepția poate avea ca obiect o lege sau o ordonanță (fiind incluse aici atât ordonanțele simple, cât și ordonanțele de urgență – care, de asemenea, conțin norme de reglementare primară, asimilate legii) ori una sau mai multe dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, în vigoare. Această din urmă cerință a fost supusă controlului de constituţionalitate al Curţii Constituţionale[64] care a constatat că „sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.” Astfel s-a pus capăt controverselor, nefiind fondată opinia conform căreia odată cu abrogarea unei legi aceasta nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Este firesc ca o lege, atâta timp cât produce efecte juridice, să poată fi obiectul unei sesizări a Curţii Constituţionale.

Actele normative inferioare legii (hotărâri de Guvern, ordine, instrucțiuni etc.) nu pot forma obiect al excepției de neconstituționalitate, putând fi desființate pe calea contenciosului administrativ.

În al doilea rând, este necesară fie indicarea legii/textului de lege aflat în contradicție cu prevederile legii fundamentale, fie reproducerea conținutului său normativ.

În al treilea rând, ceea ce prevalează este voința reală a autorului excepției[65], determinarea obiectului excepției de neconstituționalitate „fiind o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie[66]. Aceasta înseamnă că, deși autorul excepției a invocat un text de lege, Curtea Constituțională, stabilind voința reală a acestuia, se poate pronunța asupra unui alt text de lege[67].

În al patrulea rând, dacă în privința dispoziției legale criticate s-a pronunțat o decizie de admitere a unui recurs în interesul legii, examenul constituționalității se efectuează prin prisma conținutului normei în înțelesul stabilit de către instanța supremă. Cu privire la această chestiune, instanța constituțională a arătat: „împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală[68].

Pentru identitate de rațiune, opinăm că soluția trebuie să fie aceeași în cazul hotărârilor prealabile prin care instanța supremă dezleagă probleme de drept, în condițiile legii.

În fine, subliniem că, pe calea excepției de neconstituționalitate pot fi invocate și omisiuni legislative, putând fi cenzurate de Curtea Constituțională doar cele cu relevanță constituțională. În cazul celor fără relevanță constituțională, excepția este inadmisibilă[69].

Opinia expusă mai sus, la care aderăm, se sprijină și pe jurisprudența instanței constituționale. Astfel, prin decizia nr. 107 din 27 februarie 2014[70] s-au reținut următoarele: „Chiar dacă în ipoteza de faţă este în discuţie o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate existent, deoarece tocmai omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiţie al persoanelor cărora li se comunică adeverinţa, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008”.

Un alt exemplu îl reprezintă decizia nr. 302 din 4 mai 2017[71], prin care s-a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională”.

De asemenea, facem trimitere la decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017[72], prin care s-a stabilit că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara «oricăror înscrisuri noi prezentate» este neconstituţională”.

Cu sau fără relevanță constituțională, omisiunea legislativă a cărei neconstituționalitate se invocă formează obiectul analizei exclusive a Curții Constituționale, astfel că, dacă toate celelalte condiții sunt îndeplinite, nu poate fi refuzat accesul la justiția constituțională.

Drept urmare, considerăm greșită soluția instanței supreme[73] prin care s-a respins, pentru acest considerent, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 și art. 347 alin. (3) teza finală Cod procedură penală, rap. la art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (3) și (4) din același cod, fiind invocată, ca nucleu, omisiunea legiuitorului de a reglementa stingerea acțiunii penale în procedura camerei preliminare dacă a intervenit o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale.

Referitor la a doua componentă, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că: „Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei”, ceea ce obligă la indicarea textul sau principiul constituțional a cărui încălcare se pretinde. Și aici se cuvin unele observații, respectiv:

a) Critica de neconstituționalitate se raportează întotdeauna la Constituție (legea fundamentală) și nu la lege[74];

b) Textul de lege reprodus mai sus operează cu două formule: „dispoziții” și „principii”;

Principiile sunt exprimate, de regulă, prin dispoziții și, în acest sens, facem trimitere, spre pildă, la prevederile Titlului I din Constituție, intitulat „Principii generale”. Aici sunt consacrate expres o serie de idei diriguitoare ale ordinii constituționale, cum ar fi, spre exemplu: garantarea drepturilor omului; separația puterilor în stat; caracterul sacru al valorilor democratice; constantele naționale ale statului român; preeminența dreptului; principiul neretroactivității legii etc.

În afara consacrării exprese, considerăm că nu poate fi contestată existența unor reguli constituționale de bază („principii virtuale”), ce pot fi deduse din conținutul reglementărilor legii fundamentale. Cu titlu exemplificativ, menționăm principiul securității juridice, reținut în doctrina de specialitate ca fiind „un principiu fundamental[75] al statului de drept, stat care este apreciat în bună măsură în funcție de calitatea legilor sale[76]. Existența acestora din urmă poate fi dedusă chiar din conduita legislativă. Mai exact, dacă toate principiile ar fi prevăzute expres prin dispoziții, redactarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 ar fi superfetatorie, ceea ce ar contraveni dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

c) Deși dispoziția legală susmenționată face trimitere doar la Constituție, pe calea excepției de neconstituționalitate pot fi invocate și critici de neconvenționalitate;

Problema care se ridică este dacă acestea din urmă pot fi ridicate și independent de o dispoziție sau de un principiu constituțional. Ne raliem opiniei potrivit căreia „norma europeană poate constitui doar o normă interpusă celei de referință, care nu poate fi decât Constituția și trebuie să aibă relevanță constituțională[77], în același sens fiind și jurisprudența constituțională[78]. Așadar, contrarietatea unor dispoziții legale interne cu anumite reglementări internaționale se constată doar în măsura în care există și o coliziune cu dispoziții sau principii din Constituție.

d) O atenție specială se impune a fi acordată dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție, indicate frecvent în excepțiile de neconstituționalitate.

Art. 11, ce poartă denumirea „Dreptul internaţional şi dreptul intern”, are următoarea cuprindere: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

Din cele ce precedă, rezultă că toate înțelegerile internaționale (tratate, convenții, acorduri etc.), ratificate de Parlament, se integrează în dreptul intern. Pentru identitate de rațiune, aceeași soluție trebuie acceptată în privința convențiilor la care România a aderat. Dacă acel tratat conține prevederi contrare Constituției, ratificarea nu este posibilă decât în ipoteza în care, în prealabil, a fost revizuită legea noastră fundamentală, în acord cu tratatul. Cât privește aplicarea tratatului, pot fi distinse două situații relevante:

1) nu există concordanță între tratat și legea internă;

2) doar tratatul reglementează o anumită problemă.

În primul caz, disputa generată de diferențele de reglementare între cele două izvoare ale dreptului va fi tranșată în favoarea tratatului, dată fiind sarcina asumată de statul roman de a îndeplini „întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte[79].

 În ipoteza secundă, tratatul se va aplica nemijlocit[80].

În ambele situații este o problemă de aplicare a legii, ce excedează competenței Curții Constituționale, numai că doar instanța constituțională se pronunță asupra competenței sale și nu instanța în fața căreia a fost ridicată excepția.

Art. 20 din Constituție, sub denumirea „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, dispune: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Și de această dată, în principiu, este vorba despre interpretarea și aplicarea legii, ce cade în competența instanțelor judecătorești și a celorlalte autorități publice cu atribuții în domeniu. Nu este exclusă însă contrarietatea dintre o dispoziție internă și o reglementare internațională, care va putea fi constatată mediat, prin raportare la Constituție.

Privitor la cel de-al treilea element, dat fiind caracterul subiectiv al motivării excepției, Curtea Constituțională a statuat că „materialitatea motivării excepției nu este o condiție «sine qua non» a existenței acesteia”, situație în care, „dacă textul de referință este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate (…)[81]. Cu alte cuvinte, condiția se va considera îndeplinită chiar în ipoteza lipsei motivării, dacă dinamica primelor două constituente face posibilă examinarea excepției. Aprecierea îndeplinirii acestei condiții cade în competența exclusivă a Curții Constituționale, „întrucât ea singură își stabilește competența, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992[82].

Poziția Curții Constituționale în privința nemotivării pare însă oscilantă, printr-o altă decizie reținându-se că: „În mod constant, jurisprudenţa instanţei constituţionale a stabilit că sesizările de neconstituţionalitate adresate Curţii fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, Curtea neputându-se substitui subiectelor îndreptăţite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituţional[83].

Tot astfel, prin Decizia nr. 141 din 10 martie 2016[84], Curtea Constituțională a decis că: „Întrucât, în cauză, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu realizează examenul de proporţionalitate prin raportare la un drept fundamental al cărui exerciţiu ar fi îngrădit prin măsura anulării permisului de conducere, ci se limitează numai la a invoca încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei pentru a proceda la completarea motivării acesteia, întrucât, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, «Sesizările trebuie […] motivate». Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.”

În orice caz, în fața Curții Constituționale nu pot fi invocate aspecte noi, „statuându-se că invocarea în susţinerea excepţiei a unor dispoziţii constituţionale direct în faţa Curţii, şi nu în faţa instanţei de judecată, contravine art. 10 alin. (2) şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată[85].

4) Legea/dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se invocă are legătură cu soluționarea cauzei

De departe, condiţia de admisibilitate – existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă – suscită discuții și primește în practică rezolvări diverse.

Ea este expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

Legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest context, apreciem drept restrictivă linia directoare a practicii unor completuri de judecată ale Înaltei Curţi de Casație și Justiție[86], potrivit căreia, „din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre legile a căror neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Iar această concluzie se sprijină inclusiv pe interesul pe care justiţiabilul îl are în promovarea unei asemenea cereri, respectiv ca, în raport de situaţia sa specifică, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei sale, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia” (s.n.).

Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în anumite cazuri, face şi pasul următor în modul cum înţelege să calibreze interpretativ şi orientativ rolul asumat de „filtru” în dosarele în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate, arătând că acest mijloc specific jurisdicţiei constituţionale este caracterizat ca fiind o «apărare de fond» (fără să se identifice cu aceasta)[87], aspect de natură a da o mai mare greutate pertinenţei sau legăturii cu soluţionarea cauzei a textului contestat.

Se conturează astfel viziunea că raportul prevederii contestate cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa respectivei prevederi asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, sens în care se recurge la o analiză in abstracto a modului în care decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei este de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul aflat în curs de judecată (indiferent de stadiul acestuia).

În această concepţie restrictivă se analizează existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, respectiv, efectele materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului, produse de o eventuală decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

Or, dimpotrivă, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011[88], a statuat că „legătură cu soluţionarea cauzei au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare”.

De altfel, legea face vorbire despre legătura cu „soluționarea cauzei”, ceea ce nu se limitează doar la „soluția” care urmează a fi pronunțată în cauza respectivă.

Considerăm că unele instanţele judecătoreşti depăşesc rolul şi competenţele conferite lor prin prevederile art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituție, respectiv de a înfăptui/ realiza justiția, în măsura în care, sub pretextul analizării condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, procedează la o veritabilă examinare a fondului excepției, care este atributul exclusiv al instanței de contencios constituțional[89]. Asemenea aprecieri, de natură a suplimenta și deturna în mod nepermis condițiile de admisibilitate ale cererii de la conținutul lor prestabilit de legiuitor, denotă arbitrariul.

În virtutea unei verificări stricte a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate  prevăzute de lege ale cererii, instanţele de judecată trebuie să sesizeze Curtea Constituțională chiar și în situația în care aceasta din urmă ar respinge excepția ca inadmisibilă. Orice apreciere a instanței asupra admisibilității excepției – ce nu se confundă cu admisibilitatea cererii – este categoric neavenită, sens în care facem trimitere la numeroasele decizii ale Curţii Constituţionale[90] în care aceasta s-a considerat „legal sesizată şi competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate”, respingând însă excepțiile şi constatând constituţionalitatea prevederilor vizate.

Mai mult, orice părere proprie a instanţei de judecată cu privire la constituţionalitatea prevederilor vizate de excepţia formulată va fi adusă la cunoştinţa Curţii Constituţionale în mod direct, prin încheierea care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi dovezile depuse de părţi, conform prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Procedând în maniera strictă în care sunt instituite prevederile privind soluţionarea cererilor privind excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, acestea nu îşi vor asuma riscul depăşirii propriei competențe și nu vor intra în sfera de atribuții conferite de legea fundamentală exclusiv Curții Constituționale, excesul de putere fiind sancționabil cu nulitatea absolută a hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Raportat la scopul restabilirii stării de legalitate, evident că se impune contestarea neconstituţionalităţii normelor legale în măsura în care este vizată o stare de contradicţie între dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Potrivit jurisprudenţei[91] Curţii Constituţionale, „examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă, deci, că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni de constituţionalitate, ci a unei simple contrarietăţi între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare”.

Preluând acest raţionament, unele instanţe judecătoreşti au respins, ca inadmisibile, cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate atunci când vizau, în realitate, conform acestei teorii, chestiuni de interpretare şi aplicare a legii.

Socotim că această concluzie poate fi adesea pripită, corolar în fapt al aceluiaşi rol de filtru, înțeles greșit,  pe care şi-l arogă unele instanțe judecătorești, procedând la interpretări extinse şi abstracte, cu depăşirea limitelor impuse de verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale cererilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că această condiţie, anume ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei, „nu trebuie analizată «in abstracto» şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul[92]. Aplicarea acestui raţionament prin care se analizează un raport de cauzalitate în sens restrâns poate duce la o încalcare a funcţiei de „filtru” a instanţei, care ar trebui să se pronunţe doar în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, analiza excepției fiind în competenţa Curţii Constituţionale.

În altă decizie de speţă, instanţa care a judecat recursul împotriva hotărârii prin care a fost constatată inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a statuat că „legea prevede condiţia ca dispoziţiile legale contestate să aibă legatură cu soluţionarea cauzei dar nu într-un sens atât de restrictiv încât să se restrangă sfera de aplicare numai la prevederile legale pe care instanţa inferioară şi-a întemeiat soluţia, atunci când excepţia de neconstituţionalitate este invocată în căile de atac[93].

Astfel cum arătam de la începutul prezentei analize, excepţia de neconstituţionalitate pusă de legiuitor la îndemâna justiţiabilului în cadrul controlului ex post constituie tocmai instrumentul cel mai dinamic şi actual de verificare a constituţionalităţii normei concrete, aplicabile în fapt, producătoare de consecinţe cuantificabile în raporturile de drept. Or, decurge tocmai din natura excepţiei de neconstituţionalitate invocate de justiţiabil nevoia de a arăta instanţei de contencios constituţional specificul aplicării prevederii contestate, în cauza proprie, expresie deopotrivă a condiţiei relevanţei.

O altă teorie – pe care o repudiem – ce stă la baza respingerii cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate relevă că nu este admisibilă sesizarea instanţei constituţionale în scopul înlăturării eventualelor neconcordanţe dintre mai multe texte de lege, întrucât s-ar ignora limitele competenţelor Curţii Constituţionale, afirmate constant în jurisprudenţa acesteia, prin respingerea ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate cu o atare finalitate.

Aşadar, în măsura în care critica de neconstituţionalitate vizează modul concret de interpretare şi de aplicare a mai multor dispoziţii legale, ce tinde „fie la învestirea instanţei constituţionale cu un examen ce excedează, în mod vădit competenţei sale, întrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 284/24.11.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale), fie la un control de constituţionalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziţii de lege («mutatis mutandis» Deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curţii Constituţionale)[94], excepţia de neconstituţionalitate este considerată inadmisibilă.

Privitor la această ultimă condiţie şi la dezbaterile create în jurul analizei ei este necesar a se remarca și existenţa unei opinii doctrinare cu privire la instanţa care poate constata inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate pe motivul lipsei legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei. S-a susţinut că „în situaţia în care, în pofida unei hotărâri judecătoreşti definitive intrate în puterea lucrului judecat, pronunţate de către o instanţă aflată în structura puterii judecătoreşti, şi care constată îndeplinirea criteriilor de admisibilitate, Curtea Constituţională respinge o excepţie de neconstituţionalitate ca «inadmisibilă», sub cuvânt că nu are «legatură cu soluţionarea cauzei», ea comite un exces de putere prin depăşirea competenţei materiale stabilite de art. 142 din Constituţie[95]. S-a considerat că „în măsura în care Curtea Constituţională exercită un control judiciar asupra criteriului de admisibilitate al «legăturii (…) cu soluţionarea cauzei» – acest control este vădit neconstituţional prin aceea că realizează o ingerinţă în sfera puterii judecătoreşti, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat[96].

Nu împărtășim această opinie, întrucât, după cum am arătat supra, instanța de judecată se pronunță asupra admisibilității cererii și nu a excepției, aceasta din urmă fiind atribuția exclusivă a Curții Constituționale.

La nivelul instanţei de contencios constituţional este necesar a fi efectuată o evaluare amănunţită a constituţionalităţii prevederilor legale contestate pe calea excepţiei, în scopul înfăptuirii controlului prevăzut de legea fundamentală, aplicat în spiritul şi în concordanţă cu principiile acesteia. Din această perspectivă, instanţele de judecată în faţa cărora sunt ridicate excepţii de neconstituţionalitate trebuie să se abţină de la interpretări ce ar putea conduce chiar la recalificarea cererilor formulate de justiţiabili, cu finalitatea predilectă a stabilirii inadmisibilităţii acestora.

Mai mult, arătăm că tocmai Curtea Constituţională a impus în anumite cazuri completarea legii, aceasta realizându-se în conformitate cu procedura constituţională de legiferare. Facem referire, cu titlu de exemplu, la armonizarea cu legea fundamentală prin întregirea dispoziţiilor referitoare la camera preliminară: după complinirea[97] art. 347 Cod procedură penală, contestaţia poate fi formulată nu numai de către procuror sau inculpat, ci şi de celelalte părţi, precum şi de persoana vătămată.

În acest context facem trimitere şi la prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora: „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”.

Interpretarea diferită a condiției legăturii cu soluționarea cauzei rezultă chiar din soluțiile pronunțate de completele de 5 judecători în materie penală ale instanței supreme. Astfel, într-o speță în care a fost invocată neconstituționalitatea unor dispoziții din Codul de procedură penală care îngăduie audierea denunțătorului în calitate de martor și calificarea depoziției acestuia drept mijloc de probă, în primă instanță s-a considerat că este inadmisibilă cererea, reținându-se, în esență, că inculpatul „nu a invocat veritabile critici de neconstituționalitate privind dispozițiile criticate, ci, în realitate, susținerile sale vizează modul concret de interpretare și aplicare a dispozițiilor enunțate”, că „o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității dispozițiilor criticate, nu poate avea niciun fel de înrâurire în ce privește soluția de condamnare a inculpatului”, că „hotărârea criticată de inculpat în apel a fost pronunțată în urma analizării probatoriului din faza de urmărire penală, a cărui legală administrare a fost constatată definitiv în procedura de cameră preliminară”, că „interesul procesual al inculpatului a fost satisfăcut, prin admiterea probei solicitate și prin evaluarea acesteia, în cadrul ansamblului probelor administrate în cauză”, neputând fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei decizii de către instanța de contencios constituțional, cu privire la dispozițiile criticate și soluționarea dosarului[98]. Soluționând recursul împotriva încheierii de mai sus, un alt complet de 5 judecători al instanței supreme a reținut că „strict în ceea ce privește textul dispozițiilor art. 114 alin. 1 și art. 115 alin. 1 Cod procedură penală, cu referire la art. 103 Cod procedură penală, instanța de control judiciar constată îndeplinită condiția legăturii excepției de neconstituționalitate cu modul de soluționare a procesului penal, în ambele sale componente, atât cea vizând aplicabilitatea dispozițiilor legale în speță, cât și cea privind necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stării de legalitate”. În consecință, recursul a fost admis, a fost casată în parte încheierea atacată și a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procedurale antereferite[99]. Principalele argumente invocate în susținerea acestei din urmă soluții sunt, în esență,  următoarele: în virtutea efectului devolutiv al apelului, „interesul procesual al recurentului inculpat în legătură cu cererea de sesizare rezultă cert din susținerea acestuia referitoare, pe de o parte, la împrejurarea că, de o manieră contrară rigorilor impuse de prevederile art. 103 alin. 3 Cod procedură penală, hotărârea de condamnare atacată în cadrul apelului declarat s-ar fi întemeiat, în mod determinant, pe declarațiile denunțătorilor, subiecți procesuali care nu sunt menționați expres între persoanele enumerate de textul menționat și, pe de altă parte, referitoare la împrejurarea că denunțătorii au fost audiați în cauză în calitate de martori, deși modalitatea de evaluare a valorii probante a acestor declarații nu rezultă cu claritate din dispozițiile art. 114 alin. 1 și art. 115 alin. 1 Cod procedură penală, cu referire la art. 103 alin. 3 Cod procedură penală”; în baza deciziei nr. 802 din 5 decembrie 2017 a Curții Constituționale „punerea în discuție a legalității administrării probelor se poate realiza chiar și după încheierea fazei procesuale a camerei preliminare, astfel că o eventuală decizie privind neconstituționalitatea textelor criticate poate avea impact în ceea ce privește alcătuirea ansamblului probator și intensitatea forței probante a mijloacelor de probă, chiar și în faza procesuală a apelului”. Cu privire la aceeași excepție de neconstituționalitate, într-un alt dosar, în principiu pentru aceleași considerente, cu majoritate, au fost admise cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (1), 115 alin. (1) și 103 alin. (3) Cod procedură penală[100]. În opinia separată se arată, în esență, că „o eventuală decizie a Curții Constituționale prin care s-ar statua asupra constituționalității sau, dimpotrivă, asupra neconstituționalității dispozițiilor criticate nu poate avea niciun fel de înrâurire în ce privește soluția de condamnare a inculpatului, în condițiile în care hotărârea criticată a fost pronunțată inclusiv în urma analizării probatoriului din faa de urmărire penală, a cărui legală administrare a fost constatată definitiv în procedură de cameră preliminară” și că „a sesiza instanța constituțională în scopul înlăturării eventualelor neconcordanțe sau lipsuri din cadrul textelor de procedură înseamnă a ignora limitele competențelor acestei instanțe”, în condițiile în care, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că „examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text de lege cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției.”

Tot la instanța supremă, un complet de 5 judecători a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (9), (10) și (12) din Codul de procedură penală, reținând că „nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate și nici nu au influență asupra modalității de soluționare a cauzei”, întrucât „autorul excepției tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin instituirea obligației de a se dispune efectuarea expertizei judiciare în situația în care raportul de constatare este contestat, ceea ce nu este de competența instanței de contencios constituțional, fiind atributul exclusiv al puterii legislative[101]. Și această încheiere a fost desființată în recurs de către un alt complet de 5 judecători, fiind admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale[102].

Nu împărtășim nici aprecierile potrivit cărora „o cerere de sesizare a Curții în controlul de constituționalitate poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, exemplificativ, tinde fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenței sale, intrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (Deciziile Curții Constituționale nr. 284/2011, nr. 176/2012, nr. 187/2012, nr. 378/2014), fie la un control de constituționalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziții de lege (Deciziile Curții Constituționale nr. 486/2003, nr. 85/2011, nr. 537/2014), nefiind invocate adevărate critici de neconstituționalitate, ci vizează modul concret de interpretare și de aplicare a legii.”[103] (s.n.)

În toate situațiile amintite în considerentele acestei încheieri, nu cererea de sesizare, ci excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, dar asupra acestei chestiuni nu se poate pronunța decât Curtea Constituțională.

Învestită cu o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, judecătorul de cameră preliminară[104] a respins, ca inadmisibilă, cererea, reținând, în esență, că excepția nu vizează o problemă de neconstituționalitate, ci una de corelare legislativă a normelor referitoare la compunerea completului de judecată în procedura de cameră preliminară, nefiind chestiuni de ordin prejudicial, care să fie date în competența instanței de contencios constituțional, care nu are atribuții pentru modificarea prevederii legale criticate. S-a conchis că remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de inculpat în scopul și finalitatea sa, anume aceea de armonizare a textului considerat neconstituțional cu legea fundamentală. Instanța de recurs, dimpotrivă, a considerat că există legătură cu soluționarea cauzei, întrucât „ceea ce se urmărește prin demersul recurentului inculpat este stabilirea constituționalității textului de lege criticat, care, în situația în care ar fi declarat neconform cu principiile stabilite de Constituție, ar avea drept efect asigurarea exercitării, de către toți membrii completului de judecată, atât a atribuțiilor specifice judecării etapei camerei preliminare, cât și a celor privind judecarea fondului cauzei.” Drept urmare, a fost admis recursul și sesizată Curtea Constituțională[105].

Potrivit unei soluții a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[106], „Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale”.

Acest punct de vedere apare susţinut şi de argumente ce ţin de evitarea încărcării rolului Curţii Constituţionale şi de eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor. Opinăm totuşi că, în contextul art. 367 alin. (9) Cod procedură penală[107], situaţia procesuală a părţii care a formulat excepţia de neconstituţionalitate nu mai poate fi încărcată, gratuit sau nu, cu conotaţia subiectivă a vreunei intenţii de a tergiversa. Deopotrivă, intenţiile declarate ale unor completuri ale Înaltei Curţi de a filtra eronat cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate, preluate ca marotă şi de unele instanţe inferioare, pot cauza o depăşire nepermisă a rolului strict reglementat al acestora, de verificare exclusivă şi limitativă a condiţiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii, consacrând astfel inicvitatea.

În acest sens, Curtea Constituţională a arătat, prin Decizia nr. 878 din 30 iunie 2011[108], că „nicio instanţă de judecată în faţa căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa să examineze textul sub aspect constituţional sau să adauge o altă condiţie la cele prevăzute de lege pentru admiterea cererii de sesizare a Curţii, ci numai să verifice, strict, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 29 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992, deoarece competenţa sa se circumscrie doar la constatarea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii, nu şi la temeinicia ca atare a excepţiei.” (s.n.)

O discuţie în practica instanţelor a fost purtată pe tărâmul procesului penal, referitoare la momentul declanşator în care se poate da curs cererii de sesizare a Curții Constituționale. Problema era dacă se poate sau nu sesiza cu o excepţie de neconstituţionalitate Curtea Constituţională în etapa filtrului de cameră preliminară pentru o chestiune care vizează judecata pe fond. Într-o decizie a Tribunalului Bacău[109], opinia minoritară a fost în sensul admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate în această fază, majoritatea hotărând că „în procedura camerei preliminare pot fi invocate excepții de neconstituționalitate doar cu privire la dispozițiile ce reglementează această instituție procesual penală – art. 342-348 cod pr. penală. Nu se poate solicita sesizarea Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate ce privesc norma de incriminare a unei fapte ca infracțiune în procedura de cameră preliminară. Inculpatul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor ce reglementează infracțiunea prev. de art. 337 cod penal.

Considerăm că soluția este greșită, fiind rodul unei interpretări restrictive a condiției analizate. Procedura camerei preliminare nu este o formă fără fond, izolată de ansamblul procesual căruia i se integrează și a cărui chintesență nu poate face abstracție de infracțiune. Printre altele, în camera preliminară se verifică legalitatea sesizării instanței, nu în abstract, ci în concret, prin raportare la fapta ce formează obiectul judecății. Dacă textul de lege incriminator este neconstituțional, poate fi afectată aptitudinea funcțională a acțiunii penale, obstaculând continuarea procedurii. Că legiuitorul nu prevede stingerea acțiunii penale în camera preliminară este o chestiune asupra căreia vom reveni mai jos.

Într-un proces din materia conflictelor de muncă, instanța supremă a considerat că „întrucât obiectul prezentului litigiu este o cerere de revizuire ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele legale pretins neconstituționale vizează exact acele chestiuni ce nu pot fi analizate în atare procedură cât timp nu s-a statuat asupra admisibilității revizuirii, lipsa legăturii lor cu cauza apare ca evidentă și justifică soluția de respingere adoptată de către instanța învestită cu solicitarea sesizării Curții Constituționale[110].

Suntem de părere că soluția este criticabilă, imputându-se practic revizuentului că a invocat excepția mai înainte ca instanța să se fi pronunțat asupra admisibilității revizuirii. Din datele sumare ale speței rezultă că s-a solicitat revizuirea unei decizii a instanței de apel, invocându-se dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă. Față de împrejurarea că, potrivit art. 513 alin. (3) din același cod, „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază“, iar procesul nu parcurge etapa admiterii în principiu și a judecății propriu -zise, instanța pronunțând, de regulă[111], o singură hotărâre, se naște interogația: când se putea invoca excepția de neconstituționalitate pentru a nu fi opusă „prematuritatea”? Mai este de remarcat la această speță că instanța învestită cu revizuirea a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că „excepțiile de neconstituționalitate invocate se referă la probleme de fond ale litigiului dedus judecății, sens în care acestea nu îndeplinesc condiția de a fi în legătură cu prezenta cauză, ce are ca obiect o cerere de revizuire[112]. Așadar, în viziunea acesteia, lipsa legăturii cu soluționarea cauzei ar rezulta nu din „prematuritatea”, ci din „tardivitatea” cererii!

Este adusă astfel în discuție problema momentului până la care poate fi invocată excepția de neconstituționalitate. Mai exact, poate fi invocată în căile de atac o excepție de neconstituționalitate care vizează fondul litigiului? În opinia noastră răspunsul este afirmativ, întrucât suntem în prezența unei excepții prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, deci o excepție absolută. Or, art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă prevede că excepțiile absolute pot fi ridicate „în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Legea nr. 47/1992, prin art. 29 alin. (1), nu derogă de la regula de mai sus, ci o repetă, într-o formulare similară. Faptul că, potrivit art. 247 alin. (3) Cod procedură civilă prevede obligația părților de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, nu contrazice concluzia noastră, întrucât singura sancțiune prevăzută de același text de lege este răspunderea pentru „pagubele pricinuite părții adverse”.

Aceeași problemă s-a pus și în materie penală. Prin încheierea din 13 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. 2303/1/2017/a2, definitivă conform deciziei penale nr. 96 din 11 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători[113] s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 și art. 31 alin. (1) lit. d teza a II -a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În considerentele acestei încheieri se arată că apelantul intimat inculpat nu are „un interes specific în soluționarea excepției invocate”, în condițiile în care dispozițiile criticate vizează compunerea completului în camera preliminară, fază care a fost depășită, dosarul fiind în apel, acest interes putându-se justifica doar în perioada în care dosarul s-ar fi aflat în faza camerei preliminare. Pe de altă parte, se reține că „nu se poate susține că dispozițiile art. 311 și art. 31 alin. (1) lit. d teza a II-a din Legea nr. 304/2004 încalcă principiul legalității, principiul egalității în drepturi și nediscriminării și dreptul la un proces echitabil, după cum acestea nu vin în contradicție nici cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) și (3), precum și art. 125 alin. (1) din Constituția României, republicată, art. 6 paragraful 1 teza I și art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 alin. 2 teza I din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”.

Privitor la acest din urmă considerent, este evident că a fost analizată pe fond excepția, depășindu-se astfel limitele conferite de lege puterii judecătorești.

Cât privește interesul, după cum am arătat mai sus, acesta constituie o condiție de exercitare a oricărei cereri în justiție, legea stabilind că acesta trebuie să fie „determinat, legitim, personal, născut și actual[114]. Același text de lege prevede: „Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Cu privire la cerințele interesului, reputatul și regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu[115] arăta că interesul este: determinat, dacă este „vorba de un folos practic concret, care se apreciază la speță, nu de un interes de principiu; legitim, când nu vine în conflict cu legea; personal, când folosul practic îl vizează pe cel care recurge la forma procesuală; născut și actual, „în sensul că, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu .Dacă dreptul pretins este actual, și interesul este actual. Este însă posibil ca dreptul să nu fie actual și totuși interesul de a acționa să existe, să fie actual” (fiind dat exemplul acțiunilor preventive) (s.n.).

În literatura de specialitate[116] s-a menționat că această condiție a interesului presupune îndeplinirea cumulativă a două cerințe, respectiv: „a) existența unei relații între situația juridică a părții și mijlocul procesual la care aceasta a recurs; b) remedierea situației juridice a părții prin soluționarea excepției de neconstituționalitate. Ne raliem acestei opinii, cu precizarea că „situația juridică a părții” privește nu doar soluția, ci și parcursul procesual care conduce la aceasta, legătură cu soluționarea cauzei având „toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare[117].

Revenind la datele speței de mai sus, practic se susține că interesul nu mai este actual, din moment ce a fost depășită camera preliminară.

Suntem de părere că soluția este greșită câtă vreme dreptul există – în discuție fiind dreptul la un proces echitabil, exercitabil pe tot parcursul procesului. Dacă norma juridică ce prevede compunerea completului de judecată în camera preliminară la instanța supremă este neconstituțională, înseamnă că este lovită de nulitate absolută[118], sancțiune care poate fi invocată, conform art. 281 alin. (3) Cod procedură penală, „în orice stare a procesului”. De altfel, chiar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că o excepție de neconstituționalitate poate fi ridicată „în orice fază a litigiului”, în măsura în care are legătură cu soluționarea cauzei. Pe de altă parte, împrejurarea că hotărârea pronunțată în camera preliminară a rămas definitivă nu poate constitui un fine de neprimire, nefiind exceptată de la revizuire în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate. În plus, există și alte situații când faza procesuală este depășită, excepția fiind admisibilă, cum ar fi, spre exemplu, excepțiile care vizează neconstituționalitatea unor dispoziții care reglementează activitatea de urmărire penală sau cele invocate în soluționarea recursului la o hotărâre pronunțată în materia răspunderii disciplinare a magistraților, când se invocă neconstituționalitatea unor prevederi care cârmuiesc procedura disciplinară derulată de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii.

5) Lipsa unei decizii de constatare a neconstituționalității dispozițiilor legale criticate

Raportat la cea de-a cincea condiție cumulativă de admisibilitate a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale – verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale – arătăm că, deşi aparent aceasta este una deplin formală, o decizie recentă a unei instanțe de judecată superioare indică o aplicare eronată a prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Este vorba despre încheierea Curţii de Apel Galaţi[119], potrivit căreia: „cu privire la condiţia privind constatarea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, instanţa de judecată constată că, prin deciziile nr. 720/2016, 756/2016, 198/2016, 756/2017 şi altele, ale aceleiaşi curţi, au fost respinse, ca inadmisibile. Prin aceste decizii, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat cu privire la neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale, însă s-a pronunţat cu privire la legalitatea acestora, constatând că nu se pune problema admiterii excepţiilor ridicate. De asemenea, Curtea Constituţională a remarcat că textele criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, prevederile constituţionale prevăzute de art. 21 alin. 3, precum şi art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. (…) Astfel, va fi respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu eventuala neconstituţionalitate a dispoziţiilor (…).” (s.n.)

Cu alte cuvinte, dacă excepțiile invocate anterior au fost respinse, cererea de sesizare din nou a Curții Constituționale nu poate primi o rezolvare favorabilă.

Legea însă spune altfel: „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, scopul legiuitorului fiind acela de a exclude o eventuală inadmisibilitate a excepției ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă. În același timp, este consecința firească a autorității de lucru judecat, un text de lege neputând fi declarat neconstituționnal de două sau de mai multe ori.

Prin urmare, doar prevederile din legi şi ordonanţe cu privire la care Curtea Constituţională a constatat printr-o decizie anterioară că sunt neconstituţionale sunt excluse ab initio de la un (nou) control de constituţionalitate. Per a contrario, prevederile cu privire la care excepțiile au fost respinse pot face din nou obiect al examenului de neconstituționalitate, fără ca legea să instituie vreo limitare din această perspectivă.

Nu poate fi primită nici o interpretare extensivă a competenţelor Curţii Constituţionale, potrivit căreia instanţele ar încerca să deducă, din decizii de respingere a cererilor de neconstituţionalitate, o constatare implicită a legalităţii prevederilor în cauză.

În aceeaşi linie s-a înscris şi interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în procedura de soluţionarea a recursului[120] formulat împotriva încheierii Curţii de Apel Galaţi mai sus citate, a admis recursul, a casat încheierea atacată şi, rejudecând, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Mai mult, se impune sublinierea că, dacă dispoziția legală, care a fost declarată neconstituțională sub un anume aspect, rămâne în vigoare (evident, modificată prin efectul deciziei Curții Constituționale), nu există niciun impediment pentru un nou examen de constituționalitate, dintr-o altă perspectivă.

Aceasta aduce în discuție felul deciziilor instanței constituționale, fiind admisă împărțirea în decizii simple sau extreme – prin care se constată constituționalitatea în raport cu criticile formulate ori, după caz, neconstituționalitatea integrală sau parțială – și decizii interpretative sau intermediare – prin care se constată că prevederile verificate sunt constituționale/neconstituționale „numai în măsura în care (…)”[121]. Ambele fac parte din ordinea juridică normativă și sunt obligatorii din momentul publicării în Monitorul Oficial.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională nu se manifestă ca un „demolator de legislație”, fiind preocupată îndeosebi să identifice un înțeles al normei criticate conform cu legea fundamentală. Așa se face că pronunțarea unei decizii simple sau extreme este o „sancțiune de ultimă instanță”[122].

În plus, remarcăm că, având o pondere în creștere în jurisprudența Curții Constituționale, deciziile interpretative îngăduie, în anumite condiții, pronunțarea unei noi soluții asupra aceluiași text de lege. Exemplificăm făcând trimitere la decizia 536 din 28 aprilie 2011[123], prin care „Curtea observă că ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate pentru motive deja lămurite de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea. Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare.

Pentru a da o forţă sporită deciziei şi fără a marca o reconsiderare a jurisprudenţei sale, Curtea, prin prezenta decizie, va constata neconstituţionalitatea oricărei alte interpretări pe care practica administrativă sau judecătorească ar putea să o atribuie textelor legale criticate faţă de cea consacrată prin Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009.” (s.n.)

Așadar, aserțiunea potrivit căreia, dacă există o decizie de constatare a neconstituționalității nu mai este posibilă o nouă decizie în același sens, comportă  nuanțări de genul celor înfățișate supra. Adițional, constatăm că, în chip firesc, instanța constituțională nu este adeptul osificării jurisprudenței, reconsiderându-și opinia în mai multe situații[124].

O altă problemă care se pune în acest cadru este legată de stabilirea  momentului de referință în funcție de care se apreciază constatarea neconstituționalității. Din această perspectivă, jurisprudența Curții Constituționale este oscilantă. Față de art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, rezultă că, de la data publicării, deciziile sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această opozabilitate este erga omnes, vizând inclusiv instanța constituțională. Rezultă că între momentul pronunțării deciziei de admitere și momentul publicării acesteia, toate excepțiile de neconstituționalitate cu același obiect vor fi admise. În acest sens, este spre exemplu, decizia nr. 884 din 10 iulie 2008[125], prin care a fost reiterată soluția de admitere pronunțată prin decizia nr. 823 din 7 iulie 2008[126].

Prin decizia nr. 761 din 24 iunie 2008[127], Curtea a susținut o opinie diferită, potrivit căreia: „Împrejurarea că decizia anterioară nu a fost încă publicată nu are relevanţă faţă de Curte, soluţia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 31 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 fiindu-i opozabilă de la data pronunţării deciziei de admitere a excepţiei, respectiv 20 mai 2008”.

Dacă actul de sesizare a Curții Constituționale este ulterior momentului publicării deciziei acesteia, norma declarată neconstituțională era fie suspendată de drept, fie își încetase efectele, excepția urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

În situația în care cazul de inadmisibilitate a intervenit după sesizarea Curții Constituționale, excepția va fi respinsă nu ca inadmisibilă, ci ca devenită inadmisibilă, în doctrină arătându-se că „o atare diferențiere este necesară pentru a sublinia că o astfel de cauză de inadmisibilitate nu este imputabilă nici părții care a invocat excepția de neconstituționalitate, nici instanței de judecată care a sesizat Curtea Constituțională[128].

4. Actul de sesizare a Curții Constituționale. Natură și conținut

Trei sunt prevederile legale relevante din orizontul configurat de subtitlul antemenționat. Astfel:

Potrivit art. 10 din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, republicată, sau de legea sa organică. (2) Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate.

Art. 29 alin. (2) din același act normativ dispune: „Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

În fine, art. 29 alin. (4) din aceeași lege prevede că: „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.”

Examinarea textelor de lege reproduse mai sus coroborează următoarele concluzii:

1) În toate cazurile actul de sesizare a Curții Constituționale este încheierea sau, după caz, decizia prin care instanța de judecată sau cea de arbitraj comercial admite cererea formulată în acest sens de către titular ori, după caz, cea prin care sesizează instanța constituțională în urma ridicării din oficiu a excepției de neconstituționalitate. Cu toate că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în orice stadiu al procedurii, până la rămânerea în pronunțare, excludem sentințele din categoria actelor de sesizare având în vedere Hotărârea Curții Constituționale nr. 26 din 16 decembrie 2010, prin care s-au stabilit următoarele: „1 Dosarele Curţii Constituţionale având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate cu privire la care Curtea este sesizată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României, republicată, se vor constitui numai în baza actului de sesizare constând într-o încheiere distinctă, care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor. Dispozitivul încheierii se va referi la soluţia instanţei cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale. Art. 2 De la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, actele de sesizare care nu sunt conforme cu dispoziţiile legale reţinute în această hotărâre vor fi restituite instanţelor de judecată, în vederea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege. (…)” (s.n.). Soluția își are sprijin chiar în dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, punând în evidență caracterul de chestiune prejudicială a excepției de neconstituționalitate. Cerința unei încheieri distincte are la bază rațiuni de ordin administrativ, în condițiile în care nu se trimite Curții Constituționale întreg dosarul cauzei. Referitor la decizie, este avută în vedere doar decizia pronunțată în urma soluționării recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. În măsura în care excepția de neconstituționalitate a fost invocată într-o cale de atac, distinct de decizia ce se va pronunța asupra fondului litigiului, este necesară emiterea unei încheieri având ca obiect exclusiv soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

2) Excepția poate fi ridicată în orice fază a procesului, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor în cauza respectivă[129].

3) Momentul sesizării este data pronunțării încheierii/deciziei prin care este admisă cererea;

4) Întotdeauna sesizarea îmbracă forma scrisă, fiind de neconceput – date fiind exiguitățile codurilor de procedură civilă și, respectiv, penală – o încheiere/decizie verbală;

5) În absența unei prevederi legale contrare, cererea de sesizare a Curții Constituționale poate îmbrăca forma scrisă sau forma orală (în acest din urmă caz urmând a fi consemnată în încheierea de ședință);

6) Hotărârea prin care este soluționată cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie motivată, cerință ce are un conținut diferit, în funcție de situația concretă a fiecărui dosar în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate. Astfel, dacă este respinsă cererea de sesizare, încheierea trebuie motivată pentru a permite exercitarea controlului judiciar, iar decizia de soluționare a recursului trebuie motivată pentru a face cunoscute motivele care au justificat respingerea căii de atac. Dacă este admisă cererea de sesizare, motivarea trebuie să se refere la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acesteia. În plus, instanța este obligată să-și prezinte opinia asupra excepției de neconstituționalitate, adică să arate, motivat, dacă excepția este sau nu întemeiată. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu și a fost admisă, instanța trebuie să-și prezinte argumentele invocate în sprijinul admisibilității și temeiniciei excepției de neconstituționalitate, la care se adaugă pozițiile exprimate de participanții la proces. Așa fiind, nu împărtășim părerea potrivit căreia punctul de vedere al instanței este obligatoriu „doar în măsura în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost invocată din oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume când titularul excepției este una dintre părțile litigante, instanța de judecată are facultatea de a prezenta o opinie[130].

Exprimarea opiniei nu constituie o antepronunțare și nu aduce atingere independenței și imparțialității judecătorului[131], pentru că instanța nu este îndrituită să soluționeze în vreun fel excepția.

7) Invocarea din oficiu a excepției de neconstituționalitate nu obligă instanța să sesizeze Curtea Constituțională. În acest sens, suntem de părere că, după ce a pus – în mod obligatoriu – în discuție această excepție, instanța de judecată sau cea de arbitraj comercial – pe baza concluziilor exprimate de către cei îndrituiți – poate aprecia dacă este sau nu este necesară sesizarea Curții Constituționale. Cu alte cuvinte, ridicarea din oficiu a excepției nu înseamnă automat și sesizarea instanței constituționale.

Din cele ce precedă rezultă că nu pot fi confundate noțiunile distincte constând în: a) cererea de sesizare; b) sesizarea propriu-zisă; c) excepția de neconstituționalitate.

Hotărârea (încheiere sau, după caz, decizie) de sesizare a Curții Constituționale are „valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională[132]. Aceasta înseamnă că instanța judecătorească sau de arbitraj comercial este abilitată – fără să depășească atribuțiile conferite de Constituție și de lege – să stabilească, cu referire la fiecare text de lege criticat pentru neconstituționalitate, dacă sesizează sau nu Curtea Constituțională, prin verificarea pertinenței la cauza dedusă judecății.

O problemă distinctă este incidența principiului disponibilității în acest domeniu. Și de această data socotim că este necesară diferențierea dintre cerere și excepție. Cererea este guvernată de principiul disponibilității, astfel încât se poate renunța la ea înainte ca instanța de judecată ori cea de arbitraj comercial să admită sesizarea Curții Constituționale. Ulterior acestui moment, capătă semnificație deplină excepția de neconstituționalitate, ce are caracter de ordine publică, astfel că nu se poate renunța la soluționarea ei, principiul disponibilității nefiind aplicabil după sesizarea Curții Constituționale[133].

5. Efectele actului de sesizare a Curții Constituționale

Principalul efect îl reprezintă învestirea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Numai că, potrivit art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale[134], hotărâre care nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.

Prin hotărârea de sesizare, după cum s-a arătat mai sus, sunt stabilite limitele învestirii Curții Constituționale, aspect asupra căruia ultimul cuvânt îl are tot instanța constituțională.

Până în anul 2010, sesizarea Curții Constituționale avea ca efect suspendarea de drept a judecării cauzei până la soluționarea acestei excepții. Prin Legea nr. 177/2010[135] a fost abrogată dispoziția respectivă. Criticile de neconstituționalitate ale măsurii nu au fost acceptate de către instanța constituțională, care a decis[136] că:

Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa.

Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

În altă ordine de idei, Curtea a constatat că apare ca lipsită de temei şi susţinerea potrivit căreia noua reglementare ar afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între părţi. Dacă prevederea suspendării de drept a cauzei a fost justificată, aşa cum s-a menţionat în prealabil, de temerea de a nu se ajunge la pronunţarea unor hotărâri definitive în baza unei prevederi potenţial neconstituţionale, numărul redus al dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în raport cu numărul excepţiilor invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor a acoperit, în prea puţine cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe situaţii dovedindu-se doar o modalitate convenabilă la îndemâna părţii interesate în tergiversarea cauzei.

Curtea a observat că abrogarea măsurii suspendării de drept este însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri”.

Distinct de cele arătate prin decizia menţionată, Curtea reţine că, „într-adevăr, în practică pot apărarea situaţii dificil de rezolvat ca urmare a eliminării suspendării de drept a cauzei pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Însă acest lucru nu echivalează ab initio cu neconstituţionalitatea soluţiei legislative criticate, astfel încât instanţele judecătoreşti, prin practica lor, precum şi legiuitorul, după caz, trebuie să găsească soluţii care să acompanieze relaţia dintre instanţele judecătoreşti şi cea constituţională şi care să nu afecteze în vreun fel autoritatea deciziilor Curţii Constituţionale sau interesele părţilor din proces atunci când Curtea este sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate”.

Intrarea în vigoare a noilor coduri de procedură readuce în discuție problema suspendării cauzei ca urmare a invocării unei excepției de neconstituționalitate.

Codul de procedură penală prevede ritos că: „Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei[137].

Cum normele procedurale sunt de strictă interpretare și aplicare, prevederea de mai sus împiedică instanța penală să suspende judecarea cauzei respective, ceea ce anihilează tradiționalul caracter prejudicial al excepției de neconstituționalitate. În plus, se poate considera că este transgresat dreptul la un proces echitabil, apreciere augmentată de împrejurarea că în materie civilă nu există această interdicție, judecata putând fi suspendată în conformitate cu dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă.

În procesul civil, instanța poate aprecia că se impune suspendarea, practica oferind exemple în sensul suspendării judecății în urma sesizării Curții Constituționale[138].

6. Regimul juridic al actului de sesizare a Curții Constituționale

Singura cale de atac împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei norme legale este recursul. Astfel, potrivit tezei finale a art. 29 alin. (5) Legea 47/1992 „încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare”.

Cu privire la această cale de atac s-a formulat o critică vizând neajunsurile în actuala configuraţie legislativă[139]. S-a susținut că există o lipsă de aplicare a principiului simetriei, având în vedere că este posibil ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, simetric s-ar putea susţine că instanţa de contencios constituţional ar putea judeca recursuri împotriva hotărârilor instanţelor de respingere ca inadmisibile a cererilor de sesizare a Curţii. Or, nu se poate accepta o asemenea soluţie, fiind de neimaginat ca să fie cenzurată o decizie a instanţei de judecată de către Curtea Constituţională. Autorul, aplicând acest principiu, a dorit doar să sublinieze că „în măsura în care textul de sub art. 29 din Legea nr. 47/1992, este interpretat ca un text ce conferă Curţii Constituţionale competenţa materială de a se pronunţa asupra admisibilităţii cererii de sesizare din perspectiva «legăturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n. ) cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului», acesta încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi este, prin urmare, neconstituţional.” Nu împărtășim această optică, reiterând că trebuie făcută deosebirea între cerere și excepție.

Un reper jurisprudenţial care trebuie amintit în ceea ce priveşte această materie este o decizie a Curţii Constituţionale care a statuat că „dispoziţiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești[140]. Adică indiferent de stadiul procesual în care se află partea care invocă o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta nu poate fi lipsită de calea de atac împotriva hotărârii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare.

Legiuitorul s-a conformat acestei decizii, astfel că prin Legea nr. 207/2018[141] a fost modificată Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[142], conținutul art. 21 alin. (2) și (3) fiind următorul: „(2) Hotărârea de respingere a cererii de înaintare a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de ultima instanţă, este supusă căii de atac a recursului. (3) Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă printr-un complet diferit al acestora recursul formulat împotriva hotărârilor pronunţate de aceste secţii, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale”.

De asemenea, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în urma modificării,  are următorul cuprins: „Completurile de 5 judecători soluţionează şi recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate de un alt complet de 5 judecători”.

Din examinarea art. 21 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 rezultă că este exceptată Secția Penală, ceea ce duce la consecința că recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale va fi soluționat de „instanța imediat superioară”, adică de un complet de 5 judecători.

În condițiile în care Legea nr. 47/1992 atribuie competența soluționării recursului „instanței imediat superioare”, iar Legea nr. 304/2004 nu conține vreo prevedere în sens contrar, apare discutabilă practica completelor de 5 judecători în materie penală de a soluționa recursuri împotriva încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de judecătorul de cameră preliminară[143]. În această ipoteză „instanță imediat superioară” este completul de judecată care va soluționa eventuala contestație la încheierea finală a judecătorului de camera preliminară.

Problema cea mai discutabilă este însă aceea că, în absența unei reglementări a recursului în materie penală, judecătorul este constrâns să stabilească el însuși, pe cale jurisprudențială, în afara legii, regulile de soluționare, încălcând dispozițiile privind separația puterilor în stat, prevăzută de art. 1 alin. (4) din Constituție. Aceasta deoarece nicio normă a dreptului nu acreditează ideea delegării legislative, în favoarea instanței, singura excepție constituind-o delegarea în favoarea Guvernului[144].

Încheierea de sesizare nu este supusă niciunei căi de atac, rațiunea legiuitorului fiind aceea că eventuala eroare a judecătorului a quo în admiterea cererii de sesizare poate fi corectată de judecătorul ad quem cu ocazia soluționării excepției[145].

Revenind la termenul de recurs, se cuvin încă două observații. Prima se referă la faptul că, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992: „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile. Așadar, utilizând formulări imperative, legea prevede termene scurte atât pentru declararea, cât și pentru soluționarea recursului. Numai că, datorită volumului mare de activitate la unele instanțe, în practică doar ca excepție este respectat termenul de 3 zile de soluționare. Și aceasta în condițiile în care, dacă recursul este declarat după 48 de ore de la pronunțare, este respins ca tardiv, fără excepții. Se constată astfel că pentru justițiabil sunt un comandament, iar pentru autoritate o recomandare dispoziții imperative cuprinse în același alineat. A două remarcă privește recursul în materie civilă. Regula este că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, cu excepția cazului în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii (cum este cazul aici). Într-o atare situație, motivarea recursului se va face într-un termen de aceeași durată – adică 48 de ore – care curge, însă, de la data comunicării încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Sancțiunea nemotivării în termenul defipt de lege a recursului în materie civilă este nulitatea, excepție făcând motivele de casare care sunt de ordine publică, putând fi invocate din oficiu de către instanță. În materie penală nu există asemenea restricții, cu atât mai mult cu cât nu este consacrată legislativ nici instituția recursului (care nu se confundă cu recursul în casație). Se aplică, prin analogie (și, după cum am arătat mai sus, contrar legii fundamentale), regulile de la apel, astfel că recursul ar trebui motivat în scris, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază[146]. În plus, în procedura penală nu este sancționată nemotivarea sau nerespectarea formei scrise a acesteia. Specificul celor două materii justifică oare aceste diferențe de reglementare în condițiile în care mijlocul de apărare este același? Înclinăm spre răspunsul negativ.

7. Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate

Cazurile de inadmisibilitate ale excepției de neconstituționalitate pot fi împărțite în două mari categorii:

1) situații de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate determinate de inadmisibilitatea cererii de sesizare;

2) situații de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate care nu sunt determinate de inadmisibilitatea cererii de sesizare.

Această clasificare prezintă îndeosebi interes practic, subliniind ideea că, în afara inadmisibilității cererii – asupra căreia se pronunță instanța de judecată sau de arbitraj comercial, soluție cenzurată de Curtea Constituțională, în măsura în care a fost sesizată – excepția de neconstituționalitate cunoaște și alte cazuri de inadmisibilitate, apreciate ca atare doar de Curtea Constituțională.

Cum prima categorie a fost prezentată pe larg mai sus, în continuare vom înfățișa exemple din cea de-a doua categorie:

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, contrarietatea actelor normative nu intră în sfera controlului de constituționalitate: „(…) examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele[147]. Ca atare, excedează competența Curții Constituționale situația în care „nu ne aflăm în prezența unei chestiuni de constituționalitate, ci a unei simple contrarietăți între normele legale din același domeniu, coordonarea legislației în vigoare fiind de competența autorității legiuitoare[148].

De asemenea, față de inadmisibilitatea deducerii caracterului neconstituțional din compararea a două instituții juridice, Curtea Constituțională a reținut că „examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne[149].

Excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă dacă „sub aparența unor critici referitoare la ambiguitatea și neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenței Curții Constituționale[150]. Conform aprecierii Curții Constituționale[151], excepția este inadmisibilă dacă vizează aspecte de interpretare și aplicare a legii, care intră în sfera de competență a instanțelor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, ce statuează următoarele: „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Este inadmisibilă excepția ce vizează o omisiune legislativă fără relevanță constituțională[152].

Când se formulează propuneri de lege ferenda și nu veritabile critici de neconstituționalitate, intervine, în egală măsură, inadmisibilitatea, Curtea Constituțională „neavând competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992[153].

În situația în care excepția de neconstituționalitate este motivată formal[154], în sensul că „motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge excepție ca inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992”. Aceeași soluție va fi pronunțată în situația în care „excepția de neconstituționalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat”. Potrivit Curții, „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate[155]. Inadmisibilitatea se justifică în aceste situații prin aceea că: „Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil[156].

Un alt motiv de inadmisibilitate[157] al excepției îl constituie invocarea unor prevederi constituționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței de judecată, ceea ce contravine prevederilor art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, „întrucât cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în fața Curții Constituționale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuția părților în fața instanței de judecată”. Inadmisibilitatea excepțiilor ridicate direct în fața instanței de contencios constituțional se aplică inclusiv „dacă vizează un text modificat[158].

Instanța de contencios constituțional a analizat și ipoteza identității dintre excepția de neconstituționalitate și fondul acțiunii principale și a reținut că „atunci când obiect exclusiv al acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului, excepţia de neconstituţionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune, pierzându-şi astfel natura sa de «excepţie», înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii[159].

Operează inadmisibilitatea și în ipoteza unor excepții succesive, la care este aplicabilă autoritatea de lucru judecat, obiectul, cauza și autorul excepției fiind aceleași[160]. Ca atare, dacă excepția a fost respinsă în primă instanță, nu poate fi reiterată în căile de atac, neconstituind un motiv de apel sau de recurs.

Invocarea excepției de neconstituționalitate în fața unor organisme/autorități jurisdicționale ce nu corespund noțiunii de instanță judecătorească (exceptând, evident, instanța de arbitraj comercial), în accepțiunea stabilită în legea fundamentală și legea de organizare judiciară, este inadmisibilă[161].

Fără pretenția întocmirii unui inventar exhaustiv al inadmisibilităților din cea de-a doua grupare, accentuăm că în toate aceste ipoteze doar Curtea Constituțională este autorizată să se pronunțe.

8. Concluzii

Reamintim că, prin Decizia nr. 838/2009[162], Curtea Constituțională, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, a hotărât că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora” (pct. 2 din dispozitiv) (s.n.).

Curtea Constituțională deține, prin urmare, competența „exclusivă și cu caracter imperativ”[163] de a soluționa excepția de neconstituționalitate. De aceea, astfel cum în mod pertinent s-a afirmat în doctrină[164], „se impune o interpretare strictă” a cauzelor de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, „în sensul limitării instanței numai la cele care sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fără a interfera cu activitatea Curții Constituționale, cum ar fi aprecierea asupra competenței instanței de contencios constituțional de a soluționa o excepție de neconstituționalitate, raportată la motivarea autorului excepției”.

Nu lipsită de semnificație este și împrejurarea că, nerespectarea de către judecători și procurori a deciziilor Curții Constituționale constituie abatere disciplinară, în conformitate cu dispozițiile art. 99 lit. ș) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[165].

Este necesar, prin urmare, ca instanțele judecătorești în fața cărora se invocă o excepție de neconstituționalitate să vegheze ca, în examinarea condițiilor de admisibilitate analizate, specificul controlului de constituționalitate să nu fie deturnat, iar accesul cetățeanului la justiția constituțională să nu fie îngrădit în mod nejustificat.

Pe de o parte, este fără îndoială că, așa cum s-a observat[166], lipsa coerenței și sistematizării legislației este de natură să determine încălcarea securității juridice și a principiului separației puterilor în stat. Inflația legislativă și utilizarea precară a normelor de tehnică legislativă sunt de natură să afecteze în egală măsură calitatea legislației.

Pe de altă parte, s-a spus[167] despre modelul european al justiției constituționale că este supus unor forțe – atât interne (de exemplu, durata excesivă a procedurii în fața instanțelor de jurisdicție constituțională, jurisprudența instanțelor obișnuite), cât și exterioare sistemului (cum ar fi organizațiile suprastatale – Uniunea Europeană, Consiliul Europei) – care vizează o mutație graduală către „descentralizare”.

În contextul acestor provocări, cu deplină îndreptățire se poate afirma oportunitatea reflecției asupra conceptului de reziliență juridică[168]. Propunând o analogie între sistemul juridic și organismul uman, este evident că pentru a menține „sănătatea” unui sistem juridic (i.e. acordul cu legea supremă), se impune identificarea și îndepărtarea din corpul legislativ a elementelor legislative „patogene” (i.e. neconstituționale). În virtutea rolului primordial al Curții Constituționale, aceasta contribuie în mod semnificativ la eliminarea „șocurilor” produse de soluțiile legislative aflate în dezacord cu legea fundamentală și, totodată, la stimularea adaptabilității și evoluției justiției constituționale. Numai că instanța constituțională nu se poate sesiza din oficiu, iar refuzul de sesizare lipsit de fundament constituțional exprimă blocarea accesului la „garantul supremației Constituției”, putând aduce atingere nu doar intereselor individuale, ci și celui general.

În ceea ce privește tendința de descentralizare a controlului de constituționalitate, încheiem prin a cita același autor menționat la debutul acestei lucrări: „În cazul în care Constituția ar împuternici pe oricine să decidă în această problemă nu ar putea exista o lege care să oblige în vreun fel subiecții juridici și organele juridice. Dacă se dorește evitarea unei asemenea situații, Constituția poate împuternici în acest sens doar un anumit organ juridic.[169]


[1] Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 452, p. 810.
[2] H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, București, 2000, p. 324.
[3] W. Hoffmann-Riem, „Two Hundred Years of Marbury v. Madison: The Struggle for Judicial Review of Constitutional Questions in the United States and Europe”, în German Law Journal, vol. 5, nr. 6, 2004, disponibil aici, p. 689.
[4] European Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Study on Individual Access to Constitutional Justice, 27 ianuarie 2011, disponibilă aici, p. 9.
[5] Ibidem, p. 10.
[6] Supreme Court of the United States, The Court and Constitutional Interpretation, disponibil aici.
[7] Venice Commission, Study on Individual Access to Constitutional Justice, anterior cit., p. 11.
[8] A se vedea aici.
[9] Judicial Power and Jurisdiction Cases and Controversies, disponibil aici.
[10] Ibidem.
[11] Baker vs. Carr (1962) apud B. Selejan-Guțan, Excepția de neconstituționalitate, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 55.
[12] Supreme Court of the United States, The Court and Constitutional Interpretation, anterior cit. (În materialul precitat, se vorbește despre aprox. 7000-8000 cauze civile și penale supuse anual jurisdicției instanței supreme americane.)
[13] V. Ferreres Comella, „The European Model of Constitutional Review of Legislation: Toward Decentralization?”, în I.CON, vol. 2, nr. 3, 2004, Oxford University Press and New York School of Law, disponibil aici, pp. 462-463.
[14] Conseil Constitutionnel, Contrôle de la conformité des normes à la Constitution, disponibil aici.
[15] Corte Constituzionale, The Italian Constitutional Court, iunie 2017, Roma, disponibil aici, p. 28.
[16] P. Calamandrei, apud Corte Constituzionale, The Italian Constitutional Court, anterior cit., p. 28.
[17] Corte Constituzionale, The Italian Constitutional Court, anterior cit., p. 28.
[18] Constitutional Court of Spain, The question of unconstitutionality, disponibil aici.
[19] Un alt instrument având aceeași finalitate o reprezintă „acțiunea de neconstituționalitate”, care poate fi introdusă doar de prim-ministru, ombudsman, 50 de deputați sau de senatori sau organele colegiale executive ale Comunităților Autonome (A se vedea Constitutional Court of Spain, The constitutional review. Action of unconstitutionality, disponibil aici; C. Ionescu, Drept constituțional comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 236.)
[20] Constitutional Court of Spain, The question of unconstitutionality, anterior cit.
[21] Ibidem.
[22] C. Ionescu, op.cit., p. 159.
[23] B. Selejan-Guțan, Excepția…, op. cit., pp. 42-43. Bundesverfassungsgericht, How to Lodge a Constitutional Complaint, disponibil aici.
[24] B. Selejan-Guțan, Excepția…, op. cit., p. 56.
[25] C. Ionescu, op. cit., p. 159; Bundesverfassungsgericht, How to Lodge a Constitutional Complaint, anterior cit.
[26] Verfassungsgerichtshof Österreich, Functions – Unconstitutionality of laws, disponibil aici.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem. (Indiferent de existența unei cauze anume, anumite autorități statale, la nivel federal sau provincial, pot solicita în fața Curții Constituționale ca aceasta să efectueze un „control abstract al normelor juridice” – ibidem.)
[29] Ibidem.
[30] În sensul că art. 1 alin. (5) se referă la „supremația Constituției și a legilor” – A se vedea I. Predescu, M. Safta, „Principiul securității juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudențiale”, disponibil aici, p. 1.
[31] A se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 14-a, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 67.
[32] Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, pct. III.1.
[33] B. Selejan-Guțan, Excepția…, op. cit., p. 80.
[34] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 14-a, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 277.
[35] S.M. Costinescu, K. Benke, „Efectele deciziilor Curții Constituționale în dinamica aplicării lor”, disponibil aici, p. 3.
[36] Decizia nr. 85 din 10 februarie 2005, M. Of. nr. 363 din 28 aprilie 2005 apud. T. Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 303.
[37] A se vedea, în acest sens, Gh. L. Zidaru în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I (art. 1-526), Ed. Universul juridic, București, 2013, p. 364.
[38] A se vedea, în acest sens, Ș. Deaconu, Instituții politice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 277.
[39] Cu privire la efectele pe care le produc deciziile Curții Constituționale, a se vedea S.M. Costinescu, K. Benke, anterior cit., p. 18; În sensul că decizia Curții Constituționale produce efecte numai pentru viitor și se aplică și în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, precum și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data sus-menționată, în această ultimă ipoteză decizia pronunțată de Curtea Constituțională constituind temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 Cod procedură civilă, a se vedea decizia Curții Constituționale nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012.
[40] T. Toader, M. Safta, Curs de contencios constituțional, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 118.
[41] M. Of. nr. 807 din 03 decembrie 2010.
[42] Vezi pct. 7.
[43] Un exemplu de sesizare greșită rezultă din Decizia nr. 639 din 13 octombrie 2015 (publicată în M. Of. nr. 943 din 21 decembrie 2015), prin care Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate sub motiv că „dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală – care au ca ipoteză de aplicare cazul de casare a unor hotărâri prin care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege – nu au legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății instanței de drept comun”, în condițiile în care în acea speță s-a aplicat o măsură educativă, nu o pedeapsă.
[44] Cu privire la divizarea procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate în etapa judecătorească și etapa contenciosului constituțional, a se vedea B. Selejan-Guțan, „Asocierea instanțelor judecătorești în controlul constituționalității legilor în cadrul procedurii invocării și soluționării excepției de neconstituționalitate”, Revista de drept public nr. 1/2003, p. 47 și urm.
[45] T. Toader, M. Safta, op. cit., p.122.
[46] Spre exemplu: I. Sabău-Pop, „Considerații privind excepția de neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor judecătorești în condițiile art. 29 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale”, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, www.uab.ro, p. 320; B. Selejan-Guțan, „Asocierea…”, anterior cit., p. 47 și urm.; P. Lăzăroiu, „Condiții de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. Limitarea instanțelor în fața cărora s-a ridicat excepția de neconstituționalitate la verificarea doar a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Jurisprudența Curții Constituționale în materie”, disponibilă aici, p. 4; T. Toader, M. Safta, op. cit, p. 121.
[47] A se vedea, spre pildă, decizia nr. 238/A/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, Redacția ProLege, 29 septembrie 2017, Ed. Universul Juridic; decizia nr. 3.991 din 09.11.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, disponibilă aici.
[48] Decizia nr. 755 din 12 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 516 din 28 iulie 2009.
[49] Decizia nr. 116 din 3 martie 2016, publicată în M. Of. nr. 376 din 17 mai 2016.
[50] Decizia nr. 1058 din 16 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 662 din 27 septembrie 2010.
[51] Decizia nr. 1383 din 26 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 822 din 9 decembrie 2010.
[52] A se vedea, spre exemplu, încheierea din 15.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, în dosarul nr. 24155/3/2014/a14.
[53] Abreviat PPLLN.
[54] Republicată în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
[55] A se vedea, în acest sens, spre exemplu: decizia nr. 2 din 15 februarie 1995 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 47 din 13 martie 1995; decizia nr. 90 din 4 martie 2003, publicată în M. Of. nr. 220 din 2 aprilie 2003.
[56] A se vedea: decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003; decizia nr.514 din 29 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007; decizia nr. 788 din 20 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 745 din 2 noiembrie 2007. În sensul că această din urmă decizie marchează schimbarea jurisprudenței constituționale, considerând admisibilă o excepție de neconstituționalitate ridicată în fața Consiliului Superior al Magistraturii, a se vedea: I. Sabău-Pop, anterior cit., p. 315.
[57] Decizia nr. 123 din 5 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 214 din 16 aprilie 2013.
[58] Ioan Sabău-Pop, anterior cit., p. 312.
[59] Art. 36 Cod procedură civilă.
[60] A se vedea, încheierea din 17 mai 2018, pronunțată în dosar nr. 1752/1/2017/a1.1. Soluția nu este definitivă, fiind declarat recurs.
[61] A se vedea, decizia nr. 484 din 2 decembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, precum și decizia nr. 34 din 4 martie 1999, publicată în M.Of. nr. 317 din 2 iulie 1999.
[62] Decizia nr. 16 din 27 ianuarie 2000, publicată în M.Of. nr. 278 din 20 iunie 2000.
[63] A se vedea în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în M.Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012.
[64] Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.
[65] Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017.
[66] Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012.
[67] În cauza soluționată prin decizia nr. 244/2017, precitată, s-a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 140 alin. (7) Cod procedură penală și s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 145 din același cod.
[68] Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în M.Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011.
[69] T. Toader, M. Safta, op.cit., p.298; În sensul că omisiunea legislativă nu poate forma obiectul controlului de constituționalitate, a se vedea G. Koszokar, „Aspecte de constituționalitate a unor dispoziții din legislația națională, neconcordante cu reglementări internaționale”, Buletinul Curții Constituționale nr. 1/2003, p. 1.
[70] Publicată în M. Of. nr. 318 din 30 aprilie 2014.
[71] Publicată în M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.
[72] Publicată în M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018.
[73] Încheierea din 22 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. 1926/1/2016/a1.1, definitivă prin decizia penală nr. 65 din 27 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, nepublicate.
[74] A se vedea, decizia nr. 55 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 340 din 4 mai 2016.
[75] Expresia „principiu fundamental” este, în opinia noastră, pleonastică.
[76] S. Popescu, C. Ciora, V. Țăndăreanu, Aspecte practice de tehnică și evidență legislativă, Ed. Monitorul Oficial, 2008, p. 7.
[77] T. Toader, M. Safta, op.cit., p. 305.
[78] A se vedea, spre exemplu, decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011.
[79] A se vedea, G. Koszokar, anterior cit., p. 1.
[80] Ibidem.
[81] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012. În sensul că lipsa motivării excepției atrage inadmisibilitatea, a se vedea T. Toader, M. Safta op.cit., p. 281.
[82] A se vedea, în acest sens, Decizia nr.1.313/2011 a Curții Constituționale, precitată.
[83] Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008.
[84] Publicată în M.Of. nr. 395 din 24 mai 2016.
[85] Decizia nr. 169 din 20 martie 2014, publicată în M. Of. nr. 397 din 29 mai 2014.
[86] A se vedea, spre exemplu, Î.C.C.J, Secția Penală, dosar nr. 2754/1/2017, decizia penală nr. 955 din 17 octombrie 2017, nepublicată, definitivă prin Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, dosar nr. 3044/1/2017, decizia penală nr. 234 din 11 decembrie 2017, nepublicată.
[87] Idem supra.
[88] Publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.
[89] În același sens, a se vedea, P. Lăzăroiu, anterior cit., p. 5.
[90] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 720/2016, publicată în M. Of. nr. 92 din 1 februarie 2017; Decizia nr. 284/2011, publicată în M. Of. nr. 280 din 21 aprilie 2011; Decizia nr. 176/2012, publicată în M. Of. nr. 243 din 10 aprilie 2012; Decizia nr. 187/2012, publicată în M. Of. nr. 242 din 10 aprilie 2012; Decizia nr. 378/2014, publicată în M. Of. nr. 606 din 14 august 2014; Decizia nr. 85/2011, publicată în M. Of. nr. 148 din 1 martie 2011 etc.
[91] Decizia nr. 81 din 25 mai1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din 8 iulie 1999; Decizia nr. 304 din 4 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 520 din 5 iulie 2017.
[92] Î.C.C.J., Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, decizia nr. 3120 din 8 martie 2013 apud C. Cioroabă, „ICCJ. Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate asupra soluţionării cauzei”, 20 noiembrie 2013.
[93] Î.C.C.J., Secția I Civilă, decizia nr. 183/2014 din 22 ianuarie 2014, disponibil aici.
[94] Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, dosar nr. 3157/1/2017/a1, încheierea din data de 15 ianuarie 2018, nepublicată.
[95] D. Costea, „Neconstituţionalitatea art. 29 din legea de organizare a Curţii Constituţionale în raport de disp. art. 1 par. 4 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie”, 26 mai 2016.
[96] Ibidem.
[97] Prin Decizia nr. 18/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 312 din 02 mai 2017, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în aceste dispoziții, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestație împotriva soluției prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituțională.
[98] Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, dosarul nr. 3157/1/2017/a1, încheierea din 15 ianuarie 2018, nepublicată.
[99] Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, decizia penală nr. 66 din 28 martie 2018.
[100] Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, dosarul nr. 2303/1/2017/a1, încheierea din 13 aprilie 2018, nepublicată.
[101] Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, încheierea din 26 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. 2303/1/2017/a1, nepublicată.
[102] Î.C.C.J., Completul de 5 Judecători, decizia nr. 95 din 11 iunie 2018, nepublicată.
[103] Încheierea din 15 ianuarie 2018, dosar 3157/1/2017/a1, nepublicată.
[104] Încheierea din 10 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. 1692/1/2017/a1, nepublicată.
[105] Decizia nr. 238 din 11 decembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, disponibilă aici.
[106] Decizia penală nr. 955 din 17 octombrie 2017, precitată.
[107] Potrivit căruia: „Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei”.
[108] Publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 21 septembrie 2011.
[109] Tribunalul Bacău, decizia nr. 3/A din 20 septembrie 2017, disponibilă aici .
[110] Î.C.C.J., Secția I Civilă, decizia nr. 550 din 21 februarie 2018, disponibilă aici.
[111] Pe drept cuvânt s-a arătat în literatura de specialitate că: „Dacă însă s-a invocat minus petita, instanța va soluționa în fond capătul de cerere omis și va pronunța o nouă hotărâre, care o va completa pe cea dintâi” – Tr. C. Briciu în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 1196.
[112] Curtea de Apel Pitești, Secția I Civilă, încheierea din 22 februarie 2017, citată în Î.C.C.J., Secția I Civilă, decizia nr. 550/2018 din 21 februarie 2018, disponibilă aici.
[113] Nepublicate.
[114] Art. 33 Cod procedură civilă.
[115] V.M. Ciobanu în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op.cit., p. 116.
[116] L. Lefterache, „Condiția interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituțională în vederea examinării constituționalității unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanțelor de judecată”, în Curierul Judiciar nr. 9/2008, p. 64.
[117] Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 a Curții Constituționale, precitată.
[118] În sensul că încălcarea Constituției atrage nulitatea dispoziției legale în cauză, a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, p. 67.
[119] Curtea de Apel Galaţi, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, dosar nr. 3/36/2018/a2, încheierea din data de 7 martie 2018, nepublicată.
[120] Î.C.C.J., Secţia Penală, dosar nr. 3/36/2018/a2, hotărârea nr. 251 din 22 martie 2018, nepublicată.
[121] S.M. Costinescu, K. Benke, anterior cit., p. 13.
[122] Ibidem, p. 25.
[123] Publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011.
[124] Decizia nr. 530/2013, publicată în M.Of. nr. 23 din 13 ianuarie 2014; Decizia nr. 766/2011, publicată în M. Of nr. 549 din 3 august 2011 ș.a., redate de T. Toader, M. Safta , op.cit., p. 355 și urm.
[125] Publicată în M. Of. nr. 558 din 23 iulie 2008.
[126] Publicată în M. Of. nr. 551 din 22 iulie 2008.
[127] Publicată în M. Of. nr. 593 din 7 august 2008.
[128] S.M. Costinescu, K. Benke, anterior cit., p. 5.
[129] Nu suntem de acord că excepția poate fi invocată chiar prin concluziile scrise, fiind de ordine publică – A se vedea I. Sabău-Pop, anterior cit., p. 319; în sens contrar, Curtea de Apel Târgu Mureș, decizia civilă nr. 417/29.03.2007, apud I. Sabău-Pop, anterior cit.
[130] În acest sens, a se vedea Încheierea din 20 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 6.721/2/2017, nepublicată.
[131] A se vedea, în acest sens, decizia nr.353 din 29 iunie 2005, publicată în M.Of. nr. 693 din 2 august 2005; În sensul că, „constituționalitatea este o problemă de drept public, ea nu impietează asupra independenței judecătorului”, vezi I. Muraru, „Avocatul Poporului și controlul de constituționalitate”, în Revista română de drept privat nr. 1/2010, pp. 121-142.
[132] Î.C.C.J., Secția Penală, decizia nr. 238/A/2017 din 29 septembrie 2017, ProLege, Ed. Universul Juridic.
[133] În același sens, a se vedea T. Toader, M. Safta, op.cit, p.118. În sensul că fiind de ordine publică, nu va putea fi acoperită și nu se poate renunța la excepție (C. Nora Lazăr, Teoria și practica controlului de constituționalitate, Ed. Casa Cărții de Știință, 2003, p. 152) în măsura în care demersul este serios și nu constituie un abuz de drept procesual (M. Fodor, „Aspecte privind invocarea excepției de neconstituționalitate”, în R.R.D.P. nr. 7/2007, p.47-64). În sensul că este discutabilă imposibilitatea renunțării la excepție, a se vedea I. Sabău-Pop, anterior cit., p. 317.
[134] În același sens, a se vedea P. Lăzăroiu, anterior cit., p. 5.
[135] Publicată în M.Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.
[136] Decizia 1422 din 20 octombrie 2011, publicată În M.Of. nr. 880 din 13 decembrie 2011.
[137] Art. 367 alin. (9) Cod procedură penală.
[138] Încheierea din 20 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 6.721/2/2017, nepublicată.
[139] D. Costea, anterior cit.
[140] Decizia nr. 321 din 09 mai 2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M.Of. nr. 580 din 20 iulie 2017.
[141] Publicată în M. Of. nr. 636 din 20 iulie 2018.
[142] Republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.
[143] Cu titlu exemplificativ, facem trimitere la Decizia nr. 238 din 11 decembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul de 5 judecători, prin care a fost admis recursul împotriva încheierii din data de 10 noiembrie 2017, pronunțată de judecătorul de camera preliminară în dosarul nr. 1692/1/2017/a1.
[144] I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 290.
[145] M. Fodor, „Aspecte privind invocarea excepției de neconstituționalitate, soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale și regimul juridic al încheierii pronunțate asupra acestei cereri”, în Revista română de drept privat nr. 6/2007, pp. 47-64.
[146] Art. 412 alin. (4) Cod procedură penală.
[147] Decizia nr. 262/2015, publicată în M. Of. nr. 427 din 16 iunie 2015. A se vedea și Decizia nr. 948 din 25 iunie 2009, publicată în M. Of. nr. 577 din 19 august 2009; Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 431 din 21 iunie 2011; Decizia nr. 523 din 12 decembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 55 din 22 ianuarie 2014.
[148] Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în M. Of. nr. 325 din 8 iulie 1999; Decizia nr. 249/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 536 din 23 iunie 2005.
[149] Decizia nr. 53/2016, publicată în M. Of. nr. 365 din 12 mai 2016, parag. 17-19.
[150] I. Predescu, M. Safta, anterior cit., p. 11.
[151] Decizia nr. 1005/2009, publicată în M. Of. nr. 575 din 18 august 2009.
[152] T. Toader, M. Safta, op.cit., p. 298.
[153] Decizia nr. 367/2015, publicată în M. Of. nr. 502 din 8 iulie 2015, parag. 14.
[154] Decizia nr. 1313/2011, publicată în M. Of. nr. 12 din 06 ianuarie 2012, parag. 7. (A se vedea și Decizia nr. 198/2009, publicată în M. Of. nr. 151 din 11 martie 2009.)
[155] Decizia nr. 705/2015, publicată în M. Of. nr. 880 din 24 noiembrie 2015, parag. 16.
[156] Decizia nr. 785/2011 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 646 din 09.09.2011.
[157] A se vedea, spre exemplu, deciziile Curții Constituționale nr. 63/2007, publicată în M.Of. nr. 110 din 14 februarie 2007, și 517/2008, publicată în M. Of. nr. 412 din 2 iunie 2008.
[158] Decizia nr. 71/1994, publicată în M. Of. nr. 259 din 15 septembrie 1994.
[159] Decizia nr. 5/2007, publicată în M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007.
[160] Decizia nr. 57/2004, publicată în M. Of. nr. 214 din 11 martie 2004.
[161] Decizia Plenului Curții Constituționale nr. II din 15 februarie 1995 privind înțelesul noțiunii de instanță judecătorească în cadrul controlului de constituționalitate pe cale de excepție, publicată în M. Of. nr. 47 din 13 martie 1995.
[162] Publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 03 iulie 2009.
[163] B. Selejan-Guțan, op.cit., p. 81.
[164] T. Toader, M. Safta, op.cit., p. 123.
[165] Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
[166] I. Predescu, M. Safta, anterior cit., p. 14.
[167] V. Ferreres Comella, anterior cit., p. 463.
[168] Teoretizat de O. Predescu, M. Tomiță în articolul „Reziliență – victimologie – justiție penală sau o succintă introducere în reziliența juridică”, în Dreptul nr. 4/2014, pp. 213-230.
[169] H. Kelsen, op.cit., p. 325.


* Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în Oameni!

Prof. univ. dr. avocat Dan Lupașcu

Avocat drd. Mihai Mareș
Managing Partner, MAREȘ DANILESCU MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan