Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Caracterul accesoriu al fideiusiunii. Generalitați. Consecințe

05.09.2018 | Florin CIUTACU
Florin Ciutacu

Florin Ciutacu

 1. Generalităţi

Fideiusiunea[1] este o obligaţie accesorie[2] la o obligaţie principală[3], căreia îi asigură executarea.

Prin acest caracter, care ţine de esenţa sa, fideiusiunea se deosebeşte de solidaritate[4], de garanţiile autonome[5], de asigurarea-credit[6] şi alte instituţii juridice asemănătoare.

S-a arătat[7] că nu trebuie confundată accesorialitatea cu subsidiaritatea.

Accesorialitatea înseamnă că obligaţia secundară nu există decât pentru a servi principalului, pe când obligaţia subsidiară nu poate fi angajată decât în secundar, după principal: ideea de subsidiaritate comportă ideea ordinii în urmărire – principalul mai întâi şi apoi secundarul.

În acest sens, fideiusiunea nu este subsidiară, de vreme ce creditorul îl poate urmări pe fideiusor înaintea sau în acelaşi timp cu debitorul principal, dacă s-a pierdut beneficiul de discuţiune prin stipularea clauzei de solidaritate.

Vor fi obligaţi subsidiar, şi nu accesoriu, se arată în această teorie, asociaţii dintr-o societate în nume colectiv sau asociaţii unei societăţi civile, de vreme ce creditorii sunt obligaţi să urmărească mai întâi societatea debitoare şi numai în subsidiar pe asociaţi, în măsura în care nu se vor îndestula din patrimoniul societăţii.

Se răspunde[8], credem că pe bună dreptate, că chiar atunci când fideiusorul s-a obligat renunţând la beneficiul de discuţiune (obligat solidar) el va rămâne tot un obligat subsidiar, deoarece fideiusiunea cu clauză de solidaritate nu se confundă cu solidaritatea, atenuându-se caracterul subsidiar al fideiusiunii, cauţionatorul rămânând totuşi un obligat accesor.

Solidaritatea nu are decât rolul de a procura creditorului o siguranţă suplimentară în realizarea creanţei sale.

În toate situaţiile, regresul integral este admisibil pentru fideiusorul solvens contra debitorului principal.

Subsidiaritatea nu lipseşte nici în realitate şi nici în spiritul părţilor.

Principiul accesorialităţii este o regulă de fond, care se traduce, în plan formal, prin obligaţia de a indica în actul juridic – instrumentum – constatator al fideiusiunii numele debitorului principal şi, de asemenea, elementele suficiente de identificare a datoriei garantate, sub sancţiunea nulităţii.[9]

2. Consecinţele accesorialităţii

2. 1. Fideiusiunea urmează regimul juridic al obligaţiei principale

Atât sub aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub aspectul cauzelor de stingere se va aplica principiul accesorium sequitur principalem.[10]

Această regulă este un corolar al ideii de unicitate a obligaţiei.[11]

Cât priveşte naşterea fideiusiunii, aceasta este determinată de naşterea obligaţiei principale.

Chiar dacă contractul de fideiusiune a fost semnat înainte de încheierea valabilă a contractului principal, iar contractul accesoriu îndeplineşte toate condiţiile de validitate cerute de lege, acesta nu poate produce efecte înainte de a se naşte obligaţia principală.[12]

Ca o consecinţă a accesorialităţii, se va determina şi legea aplicabilă contractului de fideiusiune, în caz de conflict de legi.

Principiul este acela al cercetării voinţei părţilor – creditor şi fideiusor.

În cazul în care părţile nu se exprimă expres, se va aplica legea care guvernează raportul juridic principal.

Prin urmare, ca limită a accesorialităţii, poate exista situaţia în care legea aplicabilă contractului de fideiusiune să fie diferită de legea aplicabilă contractului principal.[13]

Tot ca o consecinţă a accesorialităţii, competenţa de a judeca litigiile fideiusorului poate fi cea fixată în contractul principal.[14]

Totuşi, în materie de procedură accesorialitatea nu este absolută, limitele fiind date de regulile de competenţă din materia procedurii civile.[15]

Astfel, competenţa jurisdicţională poate fi diferită pentru cele două obligaţii – cea principală şi cea accesorie -, atât sub aspectul competenţei teritoriale – ratione loci (atunci când fideiusorul are un alt domiciliu decât debitorul principal), cât şi sub aspectul competenţei materiale – ratione materiae (cazul cauţiunii civile a unei datorii comerciale).

Cât priveşte clauza compromisorie din contractul principal, aceasta nu poate fi invocată în favoarea sau în contra fideiusorului, căci el nu a fost parte la contractul principal. [16]

În principiu, fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă (art. 2288 alin. 1 C. civ. din 2011, art. 1653, alin. 1 C. civ. din 1865[17]).

Această regulă este un corolar al ideii de unicitate a datoriei[18].

Astfel, dacă obligaţia principală este atinsă de o cauză de nulitate absolută sau de o cauză de nulitate relativă, fideiusorul se va putea prevala de această nulitate[19] (chiar când debitorul principal va fi ratificat obligaţia sa atinsă de nulitate relativă).

A contrario, atunci când nulitatea este parţială, rămânând valabilă o parte din creanţă, fideiusorul rămâne în continuare obligat[20].

Orice altă cauză de ineficacitate a obligaţiei principale (de pildă, rezoluţiunea sau rezilierea) are efect identic asupra fideiusiunii.

De asemenea, împlinirea termenului extinctiv sau transformarea obligaţiei principale pe cale de novaţie obiectivă sau subiectivă ori pe cale de delegaţie perfectă (dar nu şi pe cale de delegaţie imperfectă, când raportului obligaţional preexistent i se adaugă altul nou[21]) duce la stingerea fideiusiunii.

În cazul transformării obligaţiei principale pe cale de novaţie sau delegaţie perfectă (care presupune un prim efect – extinctiv – asupra obligaţiei primitive urmat de un al doilea efect – de creare a unui nou raport juridic obligaţional[22]), fideiusiunea se stinge numai dacă fideiusorul nu şi-a manifestat expres voinţa de a garanta şi noua obligaţie.

De remarcat că, în cazul delegaţiei perfecte, în situaţia în care delegatarul şi-a rezervat în mod expres dreptul de a-l urmări pe delegant, în caz de insolvabilitate a delegatului, delegantul devine un adevărat fideiusor al delegatarului.[23]

Stingerea obligaţiei principale va atrage şi stingerea obligaţiei accesorii a fideiusorului.[24]

2. 2. Fideiusiunea nu poate întrece datoria debitorului principal şi nici nu poate fi contractată sub condiţii mai oneroase

Garanţia oferită de fideiusor nu poate fi întrece obligaţia luată de debitorul principal[25] şi, de asemenea, obligaţia luată de fideiusor nu poate fi mai oneroasă decât obligaţia ce şi-o asumă debitorul însuşi – art. 2289 Cod civil din 2011 (art. 1654 alin. 1 C. civ. din 1865).[26]

Între obligaţia debitorului principal şi obligaţia fideiusorului trebuie să existe identitate de obiect[27].

Astfel, cât priveşte cantitatea, dacă debitorul principal datorează 100.000. lei, fideiusorul nu se poate obliga a plăti 150.000. lei.

În cazul cauţiunii cerute vânzătorului, se va garanta numai restituirea preţului, iar nu şi despăgubirile la care ar avea dreptul cumpărătorul[28].

Fideiusorul nu se poate obliga la o clauză penală la care nu este obligat debitorul principal[29].

De asemenea, el nu se poate obliga să plătească la un alt loc decât acela fixat pentru plata obligaţiei principale, mai puţin în situaţia în care schimbarea locului de plată s-a făcut în favoarea fideiusorului[30].

Fideiusorul nu se poate obliga să plătească la un termen mai apropiat decât cel fixat pentru plata datoriei debitorului principal[31].

Fideiusorul nu se poate obliga sub condiţii mai oneroase (in duriorem causam).

Astfel: dacă obligaţia principală este condiţională, fideiusorul nu se poate obliga pur şi simplu[32]; dacă debitorul promite creditorului după încheierea contractului de fideiusiune dobânzi mai mari decât cele promise iniţial, fideiusorul nu va datora decât dobânzile prevăzute la început[33]; fideiusiunea dată până la concurenţa unei cifre determinate a unei deschideri de credit nu poate fi ţinută la mai mult[34].

Dar dacă fideiusorul nu se poate obliga în condiţii mai oneroase decât debitorul principal, se decide însă[35], în general, că el se poate supune unor măsuri de executare mai riguroase decât debitorul: durius obligare non potest, aretius obligari potest fideiussor.

Astfel, fideiusorul se poate obliga a constitui o ipotecă, chiar dacă obligaţia principală ar fi chirografară[36].

De asemenea, se poate obliga să garanteze cu un bun mobil.[37]

Din regula prevăzută de art. 2269 din Codul civil, următoarele două alineate ale aceluiaşi articol trag două importante consecinţe.

Prima consecinţă este aceea că fideiusiunea poate fi însă numai pentru o parte a datoriei şi sub condiţii mai puţin oneroase (art. 2269 alin. 2 Cod civil).

S-a exprimat opinia că este valabilă cauţiunea dată numai pentru o parte a datoriei[38]; în acest caz plata parţială făcută de debitorul principal se impută mai întâi asupra părţii necauţionate a datoriei[39].

Dacă obligaţia principală este pură şi simplă, fideiusorul se poate obliga condiţional[40].

Fideiusiunea poate fi constituită pentru un termen mai lung decât obligaţia principală.

Tot astfel, fideiusiunea unei datorii pure şi simple poate fi cu termen.

De asemenea, fideiusorul poate să aleagă un loc mai convenabil pentru plată (de exemplu, dacă debitorul principal s-a obligat a plăti la Galați, iar fideiusorul la Cluj, acesta din urmă se va putea libera plătind atât la Cluj, conform contractului său, cât şi la Galați, conform obligaţiei principale).[41]

A doua consecinţă este prevăzută în alin. (2) al art. 2289, potrivit cu care: Fideiusiunea care depășește ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată sub condiții mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligației principale (corespunzător art. 1654 Cod civil din 1865).[42]

Fideiusiunea care excede datoria sau care este contractată în condiţii mai oneroase nu este nulă – precum era în dreptul roman[43], ea este numai reductibilă până la concurenţa datoriei principale.

Astfel, dacă fideiusorul s-ar fi obligat şi la capitalizarea dobânzilor (dobânda la dobândă), atunci când debitorul nu a datorat decât dobânda simplă, această clauză ar fi neavenită ca depăşind datoria principală[44].

Chiar dacă fideiusorul s-ar fi obligat la o sumă mai mare decât aceea pe care o datorează debitorul principal, el nu este obligat decât până la concurenţa acestei din urmă sume.[45]

Într-o speţă s-a decis însă că art. 1654 C. civ. (corespondent al art. 2289 Cod civil actual) nu-şi găseşte aplicare dacă fideiusorul nu a garantat faţă cu creditorul obligaţia debitorului către acesta, ci, obligat direct şi exclusiv către debitor, fideiusorul este supus tuturor obligaţiilor luate faţă cu acesta, oricare ar fi fost stipulaţiunile fixate între debitor şi creditor, la a căror convenţie fideiusorul nu a fost parte.[46]

S-a decis[47] însă că nu poate fi obligat în solidar la plata despăgubirilor şi asociatul unic al unei societăţii comerciale care a semnat actul de fideiusiune în numele societăţii sale, deoarece, în speţă, a fost un contract de fideiusiune care obliga societatea comercială, iar nu şi persoana fizică, respectiv asociatul unic care a semnat actul.[48]

2.3. Consecinţa dedusă din art. 2290 Cod civil

Potrivit art. 2290 Cod civil (corespondent cu art. 1657 C. civ. [49] de la 1865[50]): În lipsa unei stipulații contrare, fideiusiunea unei obligații principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar și la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului și la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată.

Dacă termenii fideiusiunii sunt generali şi nedeterminaţi, se va considera că fideiusorul a garantat toate obligaţiile debitorului principal din contractul garantat[51].

Astfel, fideiusorul unui locatar sau arendaş garantează nu numai plata locaţiunii sau arenzii, ci şi toate obligaţiile locatarului sau arendaşului rezultate din contractul principal.[52]

Însă în cazul în care fideiusiunea este nedeterminată, ea nu se aplică la obligaţiile rezultate dintr-o cauză străină contractului garantat[53].

Astfel, dacă debitorul principal a dat în gaj un lucru, fără a-i declara viciile, fideiusorul nu poate fi obligat să răspundă de pagubele ce aceste vicii i-au cauzat creditorului[54].

Dacă fideiusiunea a fost limitată la o anumită sumă de bani, fideiusorul nu poate fi obligat să plătească şi dobânzi în afară de suma garantată[55], dar dacă fideiusiunea a fost nedeterminată, fideiusorul va garanta şi plata dobânzilor (legale sau moratorii)[56].

În cazul fideiusiunii nedeterminate, fideiusorul poate fi obligat şi la plata daunelor interese ce debitorul principal ar datora pentru neexecutarea obligaţiilor izvorâte din contractul cauţionat.[57]

2. 4. Fideiusorul poate opune debitorului toate excepţiile care aparţin debitorului principal şi care sunt inerente datoriei

Art. 2296 Cod civil (corespunzător art. 1681, teza I C. civ. de la 1865), corolar al unicităţii obligaţiei[58], reprezintă consecinţa procedurală a accesorialităţii, dispunând: Fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal (…).[59]

Pot fi date ca exemple de excepţii inerente datoriei: nulitatea împărţelii cauţionate care cuprinde un avantaj mai mare decât cel prevăzut de lege; excepţia de compensaţie sau de prescripţie care există în persoana debitorului principal; excepţiile care au drept cauză viciile de consimţământ; excepţiile întemeiate pe lipsă de consimţământ etc. [60]


[1] Remarcăm faptul că reglementarea oferită de Noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, nu diferă prea mult față cu vechea reglementare (Codul civil de la 1865). Prin urmare, în cuprinsul pezentei lucrări vom face trimitere și la doctrina și jurisprudența ocazionate de reglementarea oferită de Codul civil de la 1865, în prezent abrogat. Pentru vechea reglementare: Florin Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor. Garanțiile personale și garanțiile reale, Editura Themis Cart, Slatina, 2006. Pentru noua reglementare: Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de Drept civil. Obligațiile. Conform Noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012; Liviu Pop, Ionuț-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de Drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015.
[2] Pothier, nr. 367, apud Troplong, Le Droit civil expliqué suivant l’ordre des articles du Code depuis et y compris le titre de la vente. Du cautionnement et des transactions. Commentaires des Titres XIV et XV, Livre III, du Code civil, vol. XVII, Paris, Charles Hingray, Libraire-Éditeur, 1846, vol. XVII, p. 21, nr. 22.
[3] S-a arătat că, spre deosebire de garanţiile autonome, în materia fideiusiunii cauţionatorul şi debitorul principal sunt ţinuţi la aceeaşi datorie: există unicitate de datorie, dar o dualitate de legături obligaţionale. A se vedea, în acest sens, Philippe Simler, Philippe Delebecque, Droit civil. Les sûretés. La publicité foncière, ediţia a II-a, Dalloz, Paris, 1995, p. 35.
[4] Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil. Tome II, Ier volume. Les obligations, Sirey, Paris, 1962, pp. 336-337.
[5] Ph. Simler, Ph. Delebeque, op. cit., p. 35; Michel Cabrillac, Christian Mouly, Droit des sûretés, ediţia a V-a, Litec, Paris, 1999, p. 52.
[6] Philippe Malaurie, Laurent Aynès, Cours de Droit civil. Les sûretés. La publicité foncière, ediţia a IV-a, Édition Cujas, Paris, 1992 p. 33.
[7] M. Cabrillac, Ch. Mouly, op. cit., pp. 61-62, cu literatura juridică acolo citată.
[8] Ph. Simler, Ph. Delebeque, op. cit., p. 35, text şi nota 1; Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 26. În sensul subsidiarităţii obligaţiei fideiusorului, a se vedea şi: Constantin Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1929, vol. II, p. 1041; Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 534.
[9] Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 33. S-a decis că: va fi nul contractul de fideiusiune dacă numele debitorului este nescris (rubrica respectivă din contract este necompletată) – Com., 22 ianuarie 1985, apud Ph. Malaurie, L.Aynés, op. cit., p. 33, nota 6; de asemenea, s-a decis că: este nul contractul, dacă nu indică nici numele debitorului principal, nici existenţa obligaţiei principale, chiar dacă se limitează obligaţia fideiusorului – Civ., 1, 20 octombrie 1987 (ibidem).
[10] În traducere: Accesoriul urmează principalul (e cârmuit de aceleaşi legi). Cf. Gaius, în Digeste: Cum principalis causa non-consistant, plerumque ne la quidem qual tequutur latum habent (dacă actul juridic principal nu are valabilitate, de cele mai multe ori nici urmările acestuia nu acţionează). Dacă după principalem urmează rem, se va traduce astfel: bunul accesoriu urmează bunul principal.
[11] Ph. Simler, Ph. Delebeque, op. cit., p. 36. S-a arătat că nu trebuie să tragem din regula accesorialităţii concluzia potrivit căreia cauza fideiusiunii o constituie obligaţia principală – cauza în sens juridic, ca o condiţie de valabilitate a contractului. Cauza, în acest caz nu este decât un criteriu de evaluare pur morală a echilibrului prestaţiilor, acest criteriu, subiectiv, fiind străin de operaţiunea juridică principală. Cât priveşte echilibrul relativ al prestaţiilor, acesta nu trebuie căutat la contractul de fideiusiune, căci acest contract este unilateral şi aleatoriu. Creditorul nu are, în general, nici o obligaţie faţă de fideiusor, chiar dacă se obligă să-i plătească acestuia o sumă de bani (asemănătoare primei de la contractul de asigurare), iar caracterul aleatoriu exclude orice idee de echilibru. Prin urmare, conceptul de cauză, în sensul său juridic, nu se aplică în acest caz de accesorialitate. A se vedea, în acest sens, M. Cabrillac, Ch.Mouly, op. cit., p. 55.
[12] A se vedea M. Cabrillac, Ch. Mouly, op. cit., p. 55, cu jurisprudenţa acolo citată: în cazul vânzării unei păduri, creditorul a cerut o garanţie de la o bancă, aceasta angajându-se în calitate de certificator de cauţiune (cauţiune la cauţiune); dar cum contractul principal de garanţie nu luase încă fiinţă, garanţia oferită de bancă nu avea nici o datorie de acoperit, deoarece banca garantase datoria fideiusorului; prin urmare, în speţă, banca nu a putut fi ţinută să plătească preţul pădurii vândute (Cass.com., 19 ianuarie 1981, citată de autori la nota 69). A se vedea şi Louis Martin, Droit civil, Paris, Vve Ch. Dunod et Vicq, Éditeurs, 1896, p. 388.
[13] Art. 2557 și urm. Cod civil. A se vedea și: Ph. Simler, Ph. Delebeque, op.cit., pp. 38-39; M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 53; Traité élémentaire de droit international privé, ediţia a XII, Paris, L. Larose et Forcel, 1890, p. 623 şi urm. Pentru dreptul internaţional privat american, a se vedea Exposé du droit internaţional privé américain. Présenté en forme de Code par l’American Law Institute (Restatement on the law of conflict of law), traducere şi adnotare sub coordonarea M.J.Niboyet, de Pierre Wigny şi W.J. Brockelbank, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1938. Potrivit art. 324 din Restatement (în traducerea în franceză a autorilor sus-citaţi): Si un contract consensuel << unilatéral >> une personne garantit la bonne fin des crédit qui seraint ultérieurement accordés par l’autre partie à un tiers, et si son engagement ne devient définitif qu’au moment de l’octroi de ces crédits, le lie de la conclusion du contrat et celui où le crédit a été effectivement donné en raison de cette garantie (op. cit., p. 355). Ipoteza este următoarea: A din statul X îi scrie lui B din statul Y. El îi oferă acestuia garanţie pentru vânzarea pe credit de a mărfurilor sale către C din statul Z. B vinde lui C. În ţara în care se află C se va finaliza contractul de cauţiune (a se vedea şi p. 392 – art. 364 din Restatement – unde se reglementează remiterea de datorie acordată părţii contractante sau garantului).
[14] A se vedea M. Cabrillac, Ch. Mouly, op. cit., p. 53.
[15] C. proc. civ din 2013. A se vedea, pentru dreptul francez, P. Simler, P. Delebeque, op. cit., p. 38.
[16] Cass. com., 22 noiembrie 1977, în P. Simler, P. Delebeque, op. cit., p. 38, nota 3, speţa nr. 1.
[17] Corespunzător textului art. 2012 alin. (1) C. civ. francez: Le cautionnement ne peut exister que sur une obligation valable.
[18] Ph. Simler, Ph. Delebeque, op. cit., p. 36.
[19] Soluţia este admisă şi în raporturile juridice în care una din părţi este un organism public. Astfel, într-o speţă judecată în Franţa, stabilimentul public Opera Bastille a emis un titlu executoriu (ordin de transferare de fonduri) împotriva Commerzbank, cauţionatoare al societăţii PWH, în condiţiile în care nu avea nici o creanţă faţă de această societate, ci numai faţă de societatea Griguer, titulară a contractului; prin urmare titlul executoriu (ordinul de transferare de fonduri) a fost anulat – CAA Paris, decizia din 5 iunie 1990, Commerzbank c. Opéra Bastille, în M.Cabrillac, Ch.Mouly, op. cit., p. 51, nota 60.
[20] M. Cabrillac, Ch. Mouly, op. cit., p. 51.
[21] Pentru un astfel de caz, a se vedea şi Curtea de Apel Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 299/2000, în Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie comercială pe anii 2000-2001, coordonator Dan Lupaşcu, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, pp. 154-157.
[22] Pentru comentarii, a se vedea şi [22] P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 291.
[23] Idem, p. 293. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul delegaţiei imperfecte, unde noul debitor are aceeaşi situaţie ca şi vechiul debitor; noul debitor este mai mult decât un fideiusor, el fiind debitor, iar pe de altă parte şi vechiul debitor este obligat, creditorul având două acţiuni independente una de alta. Nici noul debitor şi nici cel vechi nu pot face uz de beneficiul de discuţiune; pe de altă parte ei nici nu sunt solidari, deoarece solidaritatea nu se prezumă. Cf. Dimitrie Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Iaşi, Tipografia Naţională, 1900, vol. VI, p. 700.
[24] Au ca efect stingerea obligaţiei fideiusorului, ca urmare a stingerii obligaţiei principale: 1. plata pură şi simplă; 2 darea în plată; 3. plata cu subrogare; 4. novaţia; 5. delegaţia perfectă; 6.remiterea datoriei; 7. compensaţia; 8. confuziunea; 9. imposibilitatea fortuită de executare; 10. prescripţia extinctivă; 11. termenul extinctiv; 12. excepţia de neexecutare, dacă după opunerea ei de către debitorul principal, creditorul nu-şi execută obligaţia; 13. rezoluţiunea; 14. rezilierea; 15. revocarea; 16. stingerea obligaţiei principale prin acordul părţilor; 17. denunţarea unilaterală; 18. moartea uneia din părţile contractante, în contractele intuituu personae; 19.nulitatea relativă şi nulitatea absolută.
[25] Pentru doctrina franceză, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., pp. 83-88.
[26] Textul art. 2013 C.civ. francez: Le cautionnement ne peut excéder ce qui est dû par le débiteur, ni étre contracté sous des conditions plus onéreuses. După Pothier (Obligations, II, 370), spre a decide dacă fideiusiunea întrece obligaţia principală, trebuie avute în vedere următoarele elemente: cantitatea, timpul, locul, condiţia, modus (modalitatea).
[27] Doctrina citată în Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul civil adnotat cu textul corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1926, Bucureşti, Editura Librăriei Universala Alcalay & Co., volumul IX, 1934, p. 299, nr. 1.
[28] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. VIII, p. 697, nr. 39; Dimitrie Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. VIII, partea I, Ateliere grafice Socec & Co. Societate Anonimă, Bucureşti, 1916, p. 393. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa: a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, decizia nr. 886 din 13 noiembrie 1889, citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p. 475, nr. 3.
[29] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 299, nr. 7. S-a decis că: Penalităţile de neexecutare a contractului nu se pot acorda decât de la data la care s-a încheiat contractul – Decizia P.A.S. (Primul Arbitru de Stat) nr. 612 din 23 februarie 1961, în Revista Arbitrajului de Stat, nr. 2/1961, p. 65, apud, Culegere de Instrucţiuni date de Primul Arbitru de Stat. Comentată şi adnotată de N. Manolescu, I. Cioară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 31.
[30] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 299, nr. 5.
[31] Idem, nr. 4.
[32] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 299, nr. 6. În ce priveşte jurisprudenţa, s-a decis că: Dacă obligaţia principală este cu termen sau condiţională, fideiusorul nu se poate obliga pur şi simplu – Tribunalul din Paris, decizia din 24 iunie 1876, citată în Fuzier-Herman, Code civil annoté. Supplement. Art. 1387-2281, Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arrêts, L. Larose, Paris,1903, p. 2341, nr. 2.
[33] Tribunalul D’Annency, decizia din 20 octombrie 1887 şi Curtea de Casaţie franceză, decizia din 2 februarie1886 (cu nota lui M. Labbé), citate în Fuzier-Herman, op.cit., p. 2341, nr. 1.
[34] Ambroise Colin, Henry Capitant, Cours élémentaire de Droit civil français, Paris, Libraire Dalloz, 1931, vol. II, p. 734.
[35] Ph. Simler, Ph. Delebeque, op. cit., p. 36.
[36] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 299, nr. 8. În acest caz suntem în prezenţa unei cauţiuni reale.
[37] În cazul garantării cu un bun mobil sau imobil de către terţ vom fi în prezenţa unei cauţiuni reale.
[38] Pierre Voirin, Gilles Goubeaux, Droit civil. Personnes – Famille, Incapacité – Biens, Obligations – Sûretés, vol. I, ediţia a XXVIII-a, L.G.D.J, Paris, 2001, p. 598.
[39] Curtea de Casaţie franceză, decizia din 12 noiembrie 1890, citată în Fuzier-Herman op.cit., p. 2341, nr. 3.
[40] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 300, nr. 10.
[41] Cf. D. Alexandresco, op. cit., vol. X, p. 133, text şi nota 4.
[42] Text art. 2013, alin. 3 C.civ. francez: Le cautionnement qui excède la dette, ou qui este contracté sous des conditions plus onéreuses, n’est point nul: il este seulement réductible à la mesure de l’obligation principale.
[43] Digesta, Liber Quadragesimussextus, Tit. I, De fideiussoribus et mandatoribus, 8, § 7: Illud commune est in universis, qui pro aliis obligantur; quodsi fuerint in duriorem causam adhibiti, placuit, eos omnino non obligari, in leviorem plane causam accipi possunt; propter quod in minorem summam recte fideiussor accipietur. Item accepto reo pure ipse ex die vel sub conditione sit acceptus, fideiussor pure, non obligatur, în Digestorum Iustiniani. Digestorum seu Pandectarum. Pars septima. Liber Quadragesimusquintus. Tit. I. De Verborum Obligationibus, 2. Pr. (Paulus libro XII, ad Sabinum. Liber XXVII ad Edictum.), în Corpus Juris Civilis. Recognoverunt. Brevibusque Adnotationibus Criticis Instructum. Ediderunt D. Albertus et D. Mauritius Fratres Kriegelii. Editio Stereotypa. Pars Prior. Indicem Titt. Corporis Jur. Civ., Institutiones, Digesta, Nec Nos Tabulas Quasdam Synopticas Continens. Impressio Quatuordecima. Novis Curis Emendatior. Institutiones Retractavit Dr. Aem. Herrmann. Lipsiae. Sumtibus Baumgaertneri, 1872, p. 837.
[44] A se vedea A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, pp. 733-734.
[45] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op.cit., vol. IX, p. 299, nr. 3.
[46] Înalta Curte de Casaţie, secţia a II-a, decizia nr. 65 din 18 iunie 1885, reprodusă de C.Hamangiu, N.Georgean, op.cit., vol. IV, p. 114, nr. 1.
[47] Hotărârea nr. 1 Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Navigaţie Constanţa, din 26 martie 1996, în Dorin Clocotici în Aspecte teoretice privind arbitrajul comercial şi practica de soluţionare a litigiilor comerciale de către Tribunalul arbitral constituit pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Navigaţie ConstanţaDreptul, nr. 12/1996, pp. 43-44.
[48] În susţinerea acestei opinii poate fi adusă şi ideea că în societatea civilă, care nu este învestită de lege cu personalitate juridică, se presupune că asociatul gerant deţine puterile sale de la ceilalţi asociaţi, consideraţi în mod singular. Dimpotrivă, în societăţile comerciale de persoane, investite de lege, cel puţin în raport cu cei de al treilea, cu personalitate juridică, se presupune că facultatea de a administra emană de la societatea considerată ca atare, cu o voinţă colectivă proprie, iar nu de la ceilalţi coasociaţi consideraţi în mod personal (s.n.) – Stelian Ionescu, Dacă asociaţii în nume colectiv şi comanditaţii sunt hoc ipso comercianţi, în Studii de drept comercial, 1930, p. 86, nota 9. A se vedea şi Gheorghe Anghelache, Monica Pop, Alegerea formei juridice a societăţii comerciale. Caracteristicile esenţiale ale tipurilor de societate reglementate, (I) în Dreptul privat al afacerilor, nr. 2/2003, pp. 9-27; (II), Dreptul privat al afacerilor, nr. 3/2003, pp. 11-29.
[49] Text corespunzător art. 2016 C.civ. francez: Le cautionnement indéfini d’une obligation principal s’étend à tous les accessoires de la dette, même aux frais de la première demande, et à tous ces postérieurs à la dénonciation qui en est faite à la caution.
[50] Pentru dreptul francez, a se vedea şi Ph.Malaurie, L.Aynès, op. cit., pp. 83-88.
[51] Idem, nr. 4.
[52] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 302, nr. 5. Poate fi dată ca exemplu suportarea daunelor produse de calamităţi naturale, care, dacă nu au fost asigurate, se stabilesc de comun acord între arendaş şi arendator.
[53] Doctrina citată în C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. IX, p. 302, nr. 6.
[54] Idem, nr. 7.
[55] Idem, nr. 8.
[56] Idem, nr. 9, nr. 10.
[57] C.Hamangiu, N.Georgean, op.cit., vol. IX, p. 302, nr. 12. A se vedea şi Digesta, Liber Quadragesimussextus, Tit. I, De fideiussoribus et mandatoribus, 58, §.1: Quum facto suo reus principalis obligationem perpetuat, etiam fideiussoris durat obligatio, veluti si moram fecit in Sticho solvendo, et is decessit, în Corpus Juris Civilis, op.cit., Pars prior, p. 841.
[58] Ph. Simler, Ph. Delebeque, op. cit., p. 36. A se vedea şi Ph. Malaurie, L. Aynès, op.cit., p. 33.
[59] Corespunzător art. 2036 alin. (1) C. civ. francez: La caution peut opposer au créancier toutes les exceptions qui appartiennent au débiteur principal, et qui sont inhérentes à la dette.
[60] Autorii au arătat că tot o consecinţă a accesorialităţii este şi posibilitatea garantării unei obligaţii viitoare; în acest sens, a se vedea V.D. Zlătescu, op. cit., p. 110. În prezent astfel de obligații pot fi garantate, în temeiul art. 2288 alin. 3 Cod civil.


Avocat dr. Florin Ciutacu


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan