Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Avertismentul Miranda – Cum a ajuns conceptul preluat din dreptul american să fie indispensabil procedurilor penale din orice stat de drept

17.09.2018 | Sorin-Adrian PREDESCU
Sorin-Adrian Predescu

Sorin-Adrian Predescu

În 1966, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a statuat pentru prima oară, prin Decizia Ernesto Arturo Miranda v. Arizona, obligativitatea organelor de cercetare penală din Statele Unite de a le comunica persoanelor aflate în stare de arest, înainte de a fi interogate sau audiate, drepturile pe care le au. Instituirea acestei obligații, citează Curtea, este necesară și indispensabilă unui proces penal, pentru păstrarea admisibilității probei cu declarațiile acestor persoane, în continuare.

Astfel, s-a dezvoltat ceea ce astăzi numim “Avertismentul Miranda”, adică rezultatul consacrării obligației organelor de cercetare penală de informare a persoanelor audiate sau ascultate, suspecți sau inculpate, cu privire la dreptul de a nu se autoincrimina, respectiv posibilitatea exercitării dreptului la tăcere, cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care persoana este întrebată.

În Hotărârea Miranda v. Arizona (1966), Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii a stabilit că acceptarea unei declarații incriminatoare, dată de un suspect neinformat despre drepturile sale, încalcă prevederile referitoare la dreptul la apărare, prevăzute în cel de-al cincilea amendament din Constituția Statelor Unite ale Americii, precum și prevederile din cel de-al șaselea amendament.

Prin decizia sa, Curtea face, practic, aplicarea principiului procesual penal conform căruia, în cursul urmăririi penale, organele de cercetare penală trebuie să administreze probe numai cu păstrarea garanției că persoana care este reținută sau arestată și care este supusă unei audieri își poate exercită în mod efectiv dreptul la apărare. În cazul în care organele de cercetare penală refuză să folosească avertismentul Miranda în cadrul audierii sau ascultării suspectului sau a inculpatului, proba nu va putea fi folosită împotriva sa într-un proces penal.

În 1984, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a revenit prin cauza Berkemer v. McCarty, hotărând că o persoană supusă audierii și care se află în stare de reținere sau arest, are dreptul să beneficieze de garanțiile procesuale ce reies din Avertismentul Miranda, indiferent de natura sau severitatea infracțiunii de care este suspectată sau pentru care persoana în cauza a fost arestată.

Un avertisment Miranda, în forma sa tipică, sună astfel:

„Aveți dreptul să păstrați tăcerea, tot ceea ce spuneți poate și va fi folosit împotriva dumneavoastră în instanța de judecată, aveți dreptul de a avea un avocat, dacă nu vă puteți permite unul, va fi numit unul pentru dumneavoastră pe cheltuiala guvernului. Țînând cont de aceste drepturi, încă mai sunteți dispus să dați declarații despre acuzațiile care vi se aduc?”

Este interesant faptul că nu se operează cu un concept definit pentru această informare a persoanelor audiate sau ascultate în legătură cu drepturile lor, nici chiar la nivelul Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii. În acest sens, în cauza California v. Prysock din 1981, s-a stabilit că Avertismentul Miranda nu trebuie citit într-o anumită ordine și nu trebuie să fie folosită o formulă solemnă, atâta timp cât drepturile persoanei în cauza sunt transmise în mod adecvat și pe deplin. Cu toate acestea, pentru unitate, Curtea a creat un set de linii directoare care trebuie urmate, sens în care menționează:

“Înainte de a fi interogată, persoana reținută sau aflată în arest trebuie să fie informată în mod clar că are dreptul să nu răspundă, iar orice va declara acea persoană va putea fi folosit împotriva să în instanță; persoana în cauză trebuie să fie în mod clar informată că are dreptul să se consulte cu un avocat și să aibă avocatul respectiv în timpul interogatoriului și că, dacă nu este satisfăcută, un avocat din oficiu va putea fi numit, fără niciun cost suplimentar, pentru a asigura apărarea în cauză.”

Astfel, chiar dacă nu există o formulă solemnă pentru acest avertisment, este necesar ca informarea persoanei audiate sau ascultate să se refere la următoarele: (i) dreptul de a nu da declarații; (ii) orice declarație poate fi folosită mai apoi într-o instanță de judecată; (iii) dreptul de a avea un avocat înaintea și în timpul interogatoriului; și (iv) dreptul la un avocat din oficiu, pe cheltuiala publică a statului și fără costuri suplimentare, pentru înaintea și în timpul audierilor.

Într-adevăr, nu există un limbaj strict consacrat pentru a fi folosit pentru Avertismentul Miranda. Ideea este că, indiferent în ce limbă se face informarea, substanța drepturilor descrise mai sus trebuie comunicată suspectului, respectiv inculpatului. Acesta poate fi informat de drepturile sale pe cale orală sau în scris, iar organele de cercetare penală trebuie să se asigure că persoană în cauză înțelege ceea ce i se transmite, ținând cont și de nivelul său de educație. În unele cazuri poate fi necesar să se „adapteze” nivelului de înțelegere al suspectului sau inculpatului, însă avertismentul dat în această formă, au reținut  instanțele, trebuie să fie înregistrat fie fizic sau electronic.

Tot în mod jurisprudențial s-a decis că informarea persoanei trebuie să fie „semnificativă”, astfel încât este necesar ca suspectul să fie întrebat dacă înțelege drepturile sale. În unele jurisdicții sunt necesare răspunsuri ferme și exprese în sens afirmativ, pe când altele cer că organele de cercetare penală să solicite confirmarea după fiecare propoziție din avertisment.

Tăcerea persoanei în cauză nu este o renunțare la drepturile sale, însă Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a decis că organele de cercetare penală au dreptul să audieze suspecții sau inculpații care și-au invocat drepturile într-un mod ambiguu sau dacă au renunțat la acestea, iar orice declarație dată în timpul audierii, înainte de invocare sau de renunțare, este admisibilă că probă în procesul penal. Dovezile au fost, în unele cazuri, declarate inadmisibile din cauza unei cunoștințe slabe privind limba engleză și/sau a eșecului organelor de cercetare penală de a furniza avertizarea în limba persoanei vizate.

Cu toate acestea, nu trebuie ignorată rațiunea instituirii avertismentului, respectiv protejarea dreptului la apărare al persoanei audiate, sens în care este recunoscut faptul că organele de cercetare penală nu sunt obligate să îi informeze pe cei audiați cu privire la toate și orice acțiune din cursul audierii (i.e. că pot opri interogarea în orice moment sau că persoană în cauza are dreptul de a consulta un avocat înainte de fiecare întrebare). De asemenea, drepturile aduse în discuție prin Avertismentul Miranda nu trebuie explicitate. De exemplu, dreptul la avocat include aspecte ce nu trebuie explicitate, precum (i) dreptul de a vorbi cu un avocat înainte de a decide să dea declarații; (ii) dreptul de a se consulta cu un avocat înainte de a fi interogat și (iii) dreptul de a răspunde doar printr-un avocat.

Recent, în 2010, Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite ale Americii a hotărât, în cauza Berghuis v. Thompkins, că dacă un suspect nu înțelege să se prevaleze de niciunul dintre drepturile enumerate, declarațiile voluntare ulterioare făcute în față organelor judiciare pot fi folosite împotriva acestuia în instanță, iar organele judiciare pot continuă să audieze în continuare persoana în cauză.

În România, Avertismentul Miranda a fost preluat prin prevederile art. 209 alin. (17) coroborate cu cele ale art. 83 din Codul de procedură penală. Astfel, art. 83 prevede că în cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi, între care: dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţîi acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.

Art. 209 alin. (17) din Codul de procedură penală stabileşte că persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83 și la art. 210 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Cu toate acestea, nu există un mod unitar în care se face această comunicare, practica fiind în sensul semnării unui proces verbal prin care persoana audiată declară că a luat la cunoştinţă de prevederile art. 83 din Codul de procedură penală.

Avertismentul Miranda a condus inclusiv la elaborarea unei noi directive a Uniunii Europene, în 2013, privind dreptul la informare în cadrul procesului penal. Directiva cere ca orice persoană arestată sau reţinută de poliţie să primească o „notă scrisă” (un pliant) în care să-i fie trecute drepturile, precum: (i) dreptul de a fi asistat de un avocat; (ii) de a fi informat cu privire la acuzare, sau (iii) de a păstra tăcerea etc.

Conform directivei, aceste drepturi trebuie prezentate într-un limbaj accesibil, iar pliantul ar trebui înmânat persoanei reţinute, căreia i se oferă posibilitatea să-l citească şi să-l păstreze. Directiva oferă chiar un model de astfel de pliant, însă în prezent, practică în acest sens nu este unitară pe teritoriul României.

Trivia:

Ca o consecință a preluării rapide a acestui concept, în vocabularul de engleză americană a apărut în mod organic un nou verb (to mirandize), adică „citiți Avertismentul Miranda”.

În cultura americană s-a creat o confuzie de tipul “succese/succesuri”, astfel încât originea avertismenului este uneori pusă pe seama celebrei cântărețe și dansatoare de samba, Carmen Miranda, deși nu are nicio legătură cu aceasta.

Avertismentul Miranda este folosit atât de către organele de cercetare penală, cât și de avocați în mediul privat, în cadrul investigațiilor interne.

Avocat Sorin-Adrian Predescu


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Avertismentul Miranda – Cum a ajuns conceptul preluat din dreptul american să fie indispensabil procedurilor penale din orice stat de drept”

  1. Razvan Nicolae MICUL spune:

    Odată coborâți în realitate, vom observa că în România instituția avertismentului nu există. 99% din persoanele reținute sunt ”martor”. Subsecvent, după ce organul de cercetare penală se poate poziționa superior apărării – inclusiv la nivel de informații privind circumstanțele cauzei, martorul devine ”suspect” și semnează că ar fi luat cunoștință de ceva drepturi. Eliminarea declarației de ”martor” este cel mai des pur formală, fiind utilizabilă împotriva celorlalți inculpați din dosar (dacă există), iar judecătorul de cameră preliminară ignoră de regulă aceste minore vicii de procedură. Dincolo de avertismentul în sine, al cărui scop este prezentat de jurisprudența americană și a CEDO, tertipul ”martorilor” maschează prelungirea duratei de reținere preventivă de la cele 24 de ore prevăzute de Constituție. Sunt diverse tertipuri care să permită procurorului și poliției să pornească în cursă cu câteva sute de metrii în fața apărării. Finalmente rezultatul se vede, deprofesionalizarea procurorilor și a polițiștilor, pentru că au înțeles că oricâte greșeli fac îi va proteja judecătorul. Rezultatul final se va vedea în câțiva ani.

  2. Ioan BUCSA spune:

    Aveţi dreptate, aşa cum există tertipuri avocăţeşti, există şi cele poliţieneşti! Dar societatea va evolua, poate nu ar fi rău să se facă la liceu educaţie juridică să li se explice tuturor ce înseamnă drepturi şi libertăţi, să nu semneze orice şi oricum, să întrebe un avocat/jurist înainte!
    Oricum e mai bine ca acum 15-20 ani când întâi te aresta procurorul şi apoi te întreba organul cum a fost!!!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan