Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Efectele în timp ale deciziilor curților constituționale

18.09.2018 | Marieta SAFTA, Mihaela MAZILU-BABEL
Marieta Safta

Marieta Safta

Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Dreptul e rațiunea

«Pe acestă idee de solidaritate universală se întemeiază teoria de drept a lui Cicerone, care zicea că “știința dreptului nu este scrisă nici în cele douăsprezece table, nici în edictele pretorilor, ea provine ex intima philosophia; dreptul e legea și legea e rațiunea”. Filosofia ne spune că există în toți oamenii o communis ratio; această communis ratio e legea, dreptul, jus, ars boni et aequi. Această lege a existat și există pretutindeni, la Atena și la Roma, și va exista totdeauna»[1]

 1. Introducere

O temă foarte actuală – dacă ar fi să avem în vedere și numai receptarea deciziilor Curții Constituționale a României[2] – este aceea a efectelor în timp ale deciziilor curților constituționale. Abordate deopotrivă în doctrină, explicate uneori laborios în considerentele deciziilor instanțelor de jurisdicție constituțională, aceste efecte rămân în continuare disputate, prin prisma rolului acestor instanțe și al controlului de constituționalitate într-un stat de drept. În plus, astfel cum s-a remarcat[3], literatura vizând acest subiect este adesea derutantă din cauza caracterului abstract al acestuia și diferențelor de terminologie[4].

Complexitatea temei, în ceea ce privește situația particulară a deciziilor CCR, este potențată nu numai de reglementarea laconică a textului constituțional de referință, ci și de interferența practicii instanțelor internaționale și supranaționale – avem aici în vedere Curtea Europeană a Drepturilor Omului[5] și Curtea de Justiție a Uniunii Europene[6], interferență determinată de aplicarea  prevederilor art. 20[7] și, respectiv, art. 148[8] din Constituție. În plus, fenomenul de ”fertilizare încrucișată”, în sensul ”împrumutului” de modele și raționamente ale altor curți constituționale determină o continuă evoluție a problematicii efectelor în timp ale deciziilor acestor instanțe speciale și specializate. Această evoluție este caracterizată, în esență, atât de căutarea continuă a justului echilibru între interesele generale ale societății și cele individuale, cât și de necesitatea respectării unor principii fundamentale precum neretroactivitatea, securitatea juridică și proporționalitatea.

Prezentul studiu examinează principiile fundamentale care guvernează această materie – cu precădere limitele și contra-limitele principiului neretroactivității –  prin trimitere la jurisprudență de referință deopotrivă a curților constituționale, CEDO și CJUE, dorind să surprindă evoluția instituției analizate și perspectivele existente, atât pe componenta jurisprudențială, cât și de reglementare. Am acordat un spațiu mai larg prezentării jurisprudenței CEDO și CJUE, pentru că, spre deosebire de exemplele de drept comparat, care nu obligă, ci oferă exemple de raționamente juridice și tendințe asimilabile prin mecanismul de ”fertilizare încrucișată” la care făceam referire, jurisprudența celor două instanțe europene este obligatorie pentru CCR în temeiul și în condițiile stabilite de art. 20[9] și, respectiv art. 148 din Constituția României. Altfel spus, această din urmă jurisprudență oferă nu numai temeiul, ci și obligația interpretării și reinterpretării constante a dispozițiilor constituționale cu scopul și în realizarea celor mai înalte standarde de protecție și garantare a drepturilor fundamentale, standarde evolutive, astfel cum o demonstrează deplin chiar evoluțiile jurisprudențiale mai jos analizate.

2. Principii generale[10]

2.1. Aspecte comune

Astfel cum s-a arătat[11], tema generală referitoare la efectele în timp ale deciziilor curților constituționale este marcată de nevoia de flexibilitate. În toate sistemele legale, controlul difuz și concret realizat de instanțe ordinare este în mod clar caracterizat de efectul retroactiv al hotărârilor, câtă vreme statuarea poartă asupra unei situații litigioase preexistente. O variație mai mare poate fi constatată în cadrul controlului exercitat pe modelul centralizat de control de constituționalitate. Efectul general al acestui control, subliniind rolul instanțelor constituționale în calitate de cvasilegislatori pozitivi, determină legiuitorul să ia măsuri pentru a proteja obiectivele generale urmărite de actele adoptate. Conferind curților constituționale puterea de a controla și chiar anula actele Parlamentului, legiuitorul are temeiul  de a se abate de la ideea general acceptată vizând sarcina generală de adjudecare a instanțelor ordinare, potrivit căreia instanțele aplică legea printr-un efect declarativ și, deci, retroactiv.

Potrivit doctrinei citate[12], în timp ce retroactivitatea apare ca o regulă a deciziilor de anulare și/sau celor preliminare ale instanțelor constituționale din sisteme legale, precum german, belgian, portughez și spaniol, în marea majoritate a statelor membe ale UE legiuitorul a optat pentru efectul ex nunc al acestor decizii. Se menționează astfel exemple atât dintre curțile constituționale cu o veche tradiție, precum cele din Austria și Italia, dar și instanțe constituționale mai tinere, precum cele din Bulgaria, Ungaria, Polonia. În același timp, însă, jurisprudența curților constituționale relevă o incontestabilă nevoie de flexibilitate.

Astfel fiind, în funcţie de sistemul constituţional și de tipul controlului de constituționalitate, deciziile instanţelor constituţionale sunt susceptibile de ambele tipuri de efecte (ex nunc, respectiv ex tunc), cu diferite nuanțe și circumstanțieri. De asemenea, unele legislații conferă în mod explicit curților constituționale competența de a modula efectele deciziilor pe care le pronunță (în sensul de temporizare – pro futuro sau, dimpotrivă, de a tempera efectul retroactiv), din rațiuni de flexibilitate și pentru concilierea mai multor principii deopotrivă aplicabile, dintre care am menționat securitatea juridică și proporționalitatea, sub semnul legalității, care constituie baza statului de drept. Ca observație generală, doctrina  menționează că această posibilitate de modulare apare ca regulă acolo unde deciziile curților constituționale produc efect erga omnes, ceea ce este în logica explicației menționate, având în centru ideea de securitate juridică.

Apare, deci, evident că identificarea efectelor deciziilor pe care curțile constituționale le pronunță reprezintă o chestiune complexă, necesitând nu doar o analiză a normelor constituționale și legale de referință, ci și a practicii curților constituționale. De regulă, legislațiile sau jurisprudența disting sub acest aspect după natura și obiectul controlului de constituționalitate. Identificăm, așa cum arătam – desigur, în funcție de sistemul de control de constituționalitate, caracterizat printr-o destul de mare diversitate de modele – distincții între controlul abstract al normelor și cel concret, controlul actelor generale și a celor individuale, anularea/abrogarea actelor controlate, neputând fi identificate modele în formă pură de efecte exclusiv ex tunc sau ex nunc[13]. Utilizând informații furnizate în rapoartele naționale prezentate cu prilejul celui de-al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene[14], legislație, doctrină, precum și jurisprudență a instanțelor constituționale europene, vom realiza mai întâi o grupare și scurtă prezentare, din punct de vedere al efectelor în timp, pentru a dezvolta apoi cu referire la CCR.

2.2. Efectul ex nunc al deciziilor curților constiționale

Potrivit principiului neretroactivității[15], normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor, aşadar, de la data intrării în vigoare a actului normativ. Este absurd să se pretindă subiectelor de drept să răspundă pentru o conduită ce au avut-o anterior adoptării şi intrării în vigoare a unei norme juridice, deoarece acestea nu puteau prevede ce normă va adopta legiuitorul. Excepțiile general acceptate de la acest principiu privesc aplicarea legii penale și, respectiv, a celei contravenționale mai favorabile. Dacă în privința actelor normative lucrurile par mai clare (și nu este intenția noastră de a face aici dezvoltări pe această temă), nu este la fel de clar ce se întâmplă în situația hotărârilor instanțelor, mai cu seamă ale curților constituționale, date fiind rolul și specificul atribuțiilor acestora.

Ca observație generală, constatăm faptul că unele constituții – similare celei a României, sau legislații infraconstituționale, consacră, ca regula, efectul ex nunc ale deciziilor  instanțelor constituționale, de la data la care acestea sunt publicate sau de la un interval de timp de la publicare. Aceasta înseamnă, în esență, că deciziile menționate determină consecințe juridice în privința raporturilor/situațiilor juridice care apar de la momentul deciziei/publicării sale. Ca urmare, normele constatate ca fiind neconstituționale rămân aplicabile situațiilor juridice anterioare publicării respectivelor decizii. În același timp, însă, legea prevede excepții pentru cauza în care s-a pronunțat decizia, ori chiar instanțele de contencios constituțional pot statua asupra unor astfel de excepții în absența unor norme legale exprese[16]. În alte legislații, nu este reglementată o astfel de regulă a efectelor ex nunc, instanțele constituționale fiind cele care stabilesc acest efect pentru deciziile lor, în scopul de a oferi timp legiuitorului pentru modificarea legii sau pentru evitarea vidului legislativ, din considerente de securitate juridică, cauzele pendinte fiind totodată de legem suspendate în unele țări.

Astfel, de exemplu, în Austria, potrivit art. 140 pct. 7 din Constituție[17], ”dacă o lege a fost anulată ca urmare a neconstituționalității sau în cazul în care Curtea Constituțională a pronunțat o decizie de neconstituționalitate (…) toate curțile și autoritățile administrative trebuie să respecte decizia Curții Constituționale. Cu toate acestea, legea continuă să se aplice circumstanțelor existente înainte de anulare, cu excepția situațiilor în care Curtea Constituțională decide altfel (…).” Pentru dezvoltări jurisprudențiale privind efectul retroactiv al deciziilor, precum și pentru problematica modulării a efectului în timp pro futuro (posibilitate reglementată expres de Constituția Austriei), vom reveni în secțiunile corespunzătoare.

În Albania[18], textul legal declarat neconstituţional se abrogă la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Jurnalul Oficial. Potrivit art. 132 alin. (2) din Constituția Albaniei[19], Curtea Constituțională poate hotărî, însă, ca decizia sa, prin care a examinat un act, produce efecte de la o altă dată (modulare a efectului în timp pro futuro).

În Bulgaria[20], potrivit art. 151 din Constituție, ”Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial în termen de 15 zile de la data pronunțării lor. Deciziile intră în vigoare în termen de trei zile de la data publicării. Actele declarate neconstituționale încetează să își mai producă efectele de la data intrării în vigoare a deciziei. (…)”.

În Franța[21] art. 62 alin. (2) din Constituție prevede că ”o dispoziție declarată neconstituțională în temeiul art. 61-1 este abrogată începând de la data publicării deciziei Consiliului Constituțional sau de la o dată ulterioară stabilită prin această decizie. Consiliul Constituțional stabilește condițiile și limitele de contestare a efectelor cauzate de dispoziția respective”.

În Italia, potrivit art. 136 din Constituție, ”în momentul în care Curtea declară neconstituțională o lege sau un act normativ cu putere de lege, legea respectivă își încetează valabilitatea a doua zi după publicarea deciziei[22].

În Lituania[23], potrivit art. 107 alin. (1) din Constituție, ”o lege (sau o parte a acesteia) a Republicii Lituania sau un alt act (sau o parte a acestuia) adoptat de Parlament, un act al Președintelui Republicii sau un act (sau o parte a acestuia) al Guvernului, declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională încetează a mai produce efecte juridice de la data publicării deciziei Curții Constituționale prin care se stabilește neconstituționalitatea actului respectiv (sau a unei părți a acestuia)”.

În Serbia[24], decizia Curţii Constituţionale prin care se stabileşte că un act cu caracter general sau anumite dispoziţii ale acestuia contravin Constituţiei, normelor general acceptate ale dreptului internaţional, tratatelor internaţionale ratificate ori legii se publică în Monitorul Oficial al Republicii Serbia. Actul juridic cu caracter general şi actele adoptate în executarea acestuia (în cazul în care Curtea Constituţională decide că nici acestea nu sunt conforme) încetează să mai fie în vigoare de la data publicării.

În  Slovenia[25], Curtea Constituţională poate abroga legi, poate abroga sau anula regulamente sau acte cu caracter general emise în exercitarea prerogativelor de putere publică sau poate pronunţa decizii declarative, prin care declară neconstituţional sau nelegal actul examinat; în cazul când Curtea Constituţională abrogă, în tot sau în parte, o lege contrară Constituţiei, abrogarea produce efecte din ziua următoare publicării deciziei de abrogare sau la expirarea perioadei stabilită de Curtea Constituţională (art. 43 din LCC[26]).

În Spania[27]regula generală este că neconstituţionalitatea unei legi îi atrage nulitatea, ceea ce trebuie declarat prin decizie: „când prin decizie se declară neconstituţionalitatea, ea va declara şi nulitatea prevederilor contestate” (art. 39. 1 din LOTC[28]); articolele de lege sau părţi ale acestora care au fost declarate neconstituţionale sunt nule prin efectul direct al deciziei instanţei constituţionale; așa cum s-a statuat prin  Decizia TC 54/2000 din 27 februarie, „declararea nulităţii unei norme legale… trebuie privită drept o formă adecvată de reparaţie sau de rezolvare a situaţiei de neconstituţionalitate constatată şi declarată de acest Tribunal, al cărei efect imediat este că prevederea neconstituţională este nulă, motiv pentru care este definitiv exclusă din sistemul de drept (Decizia TC 19/1987 din 17 februarie, F J 6) şi, din acest fapt, ţinută ca inaplicabilă de la data publicării declaraţiei de nulitate în Monitorul Oficial de Stat” (Decizia TC 45/1989 din 20 februarie, F J 11).

În Ungaria, efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale este reglementat de art. 45 alin. (1)-(3) din Legea privind Curtea Constituțională[29]. Legea anulată sau o dispoziție a acesteia încetează să producă efecte în ziua următoare datei publicării deciziei de anulare a Curții Constituționale în Jurnalul Oficial și nu se aplică din acea zi; o lege care a fost promulgată, dar care nu a intrat încă în vigoare, nu va intra în vigoare. În cazul în care Curtea Constituțională anulează o lege aplicată într-o cauză concretă și adusă în fața Curții la inițiativa unei instanțe judecătorești sau pe baza unei plângeri constituționale, legea anulată nu se aplică în cazul în care Curtea a fost sesizată [cu trimitere la art. 45 alin. (2) din Legea privind CC][30]. Alin. (6) al aceluiași articol prevede însă excepții, sens în care ne vom referi în secțiunea următoare. În orice caz, așa cum s-a evidențiat însă în doctrină[31], Curtea Constituțională anulează legea sau orice dispoziție a acesteia cu efect ex nunc, ex tunc sau pro futuro. În acest sens, pot fi reținute dispozițiile art. 39 alin. (3) din aceeași lege, potrivit cărora ”Curtea Constituțională stabilește ea însăși consecințele juridice aplicabile în cadrul Legii fundamentale și al prezentului act” .

O atenție specială trebuie acordată și înțelesului terminologiei utilizate. Astfel, efectul imediat – de la data publicării – presupune, ca regulă, că decizia produce consecințe juridice asupra situațiilor juridice care apar după data publicării ei. Aplicarea imediată privește, însă, și cauza în care decizia a fost pronunțată. În respectiva cauză, decizia va produce efecte ex tunc pentru părți, deoarece, în caz contrar, aceasta nu ar fi utilă judecății.

2.3. Efectul ex tunc al deciziilor curților constituționale 

Chiar în condițiile existenței unei norme de principiu care consacră efectul ex nunc, legislația și/sau jurisprudența nuanțează, consacrând efectul retroactiv (ex tunc[32]) în situații determinate. Așa cum s-a observat[33], retroactivitatea legii (respectiv, în cazul nostru, a deciziilor curților constituționale) nu este întotdeauna nelegitimă, depinzând de interesele individuale, durata și severitatea interferenței.

Astfel, de exemplu, în Austria[34], de principiu, anularea unei norme juridice cu caracter general nu afectează situaţiile produse anterior (şi nici chestiunile tranşate definitiv), cu excepţia cauzei (cauzelor) care au dat motiv de anulare. Cu toate acestea (așa cum se explică în detaliu în Raportul prezentat la Congresul sus-amintit), Curtea Constituţională poate declara inaplicabil un act normativ inclusiv cu efect retroactiv, ceea ce, potrivit  Raportului, ridică uneori serioase probleme în ceea ce privește puterea de lucru judecat a unor hotărâri rămase definitive, nefiind atacate. Jurisprudența de referință a Curții în această materie, disponibilă în baza de date CODICES a Comisiei de la Veneția[35] statuează că, în cazul în care Curtea Constituțională consideră că o dispoziție este neconstituțională sau ilegală, aceasta trebuie să anuleze dispoziția în cauză. Această anulare are, de obicei, efect în limitele exprese ale motivelor invocate sau, în cazul în care Curtea Constituțională inițiază din oficiu proceduri de reexaminare, numai în cauza pendinte, în cazul în care ea însăși este obligată să aplice dispoziția în cauză. Curtea Constituțională poate anula o lege în integralitate numai în circumstanțe excepționale: în cazul în care ”legea a fost emisă de o autoritate legislativă necalificată din punctul de vedere al competenței sau a fost publicată într-o manieră neconstituțională” (articolul 140. 3 din Constituție). Există și o abatere de la regula ex nunc în ceea ce privește cazul în care se solicită pronunțarea unei hotărâri preliminare („Anlaßfall”). Conceptul Anlaßfall se referă la procedurile judiciare care au dus la anularea unei dispoziții de către Curtea Constituțională. Dispoziția anulată nu se va aplica în această procedură (aceasta este cunoscută sub numele de „recompensa reclamantului”). În plus, anularea acesteia va fi de asemenea aplicabilă în toate cazurile similare care au fost în curs de soluționare la Curtea Constituțională atunci când a început să se pronunțe asupra problemei (VfSlg <I-> – Official Diges – 10.616 / 1985, 14.304 / 1995). În caz contrar, este lăsat la latitudinea Curții Constituționale să declare anularea valabilă și pentru cauzele anterioare, adică pentru a-i da efect retroactiv (articolele 139.6 și 140.7 din Constituție). Acest efect retroactiv se poate referi numai la cauzele care au fost deja în curs în fața instanțelor la data pronunțării hotărârii („efect retroactiv selectiv”) sau la toate evenimentele care au apărut înainte de anulare („efect retroactiv general”). Într-un caz demn de remarcat, Curtea Constituțională a decis că efectul retroactiv s-a extins chiar și la litigiile în care a fost deja pronunțată o decizie finală. Deoarece rezultatul a fost că deciziile administrative relevante au fost de asemenea considerate ca fiind anulate, toate cererile depuse deja la Curtea Constituțională au fost tratate în consecință (VfSlg 14.723 /1997).

În Armenia[36], în conformitate cu regula generală, actul normativ sau o parte a acestuia, declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, îşi pierd forţa juridică din momentul intrării în vigoare a deciziei Curţii Constituţionale, adică de la publicarea acesteia. Excepţie fac prevederile din Codul Penal sau cele privind răspunderea administrativă, care – declarate neconstituţionale, îşi pierd forţa juridică de la intrarea lor în vigoare.

În Belgia[37], trebuie făcută o distincţie între diferitele tipuri de hotărâri pronunţate. Curtea poate fi sesizată în două modalităţi: printr-un recurs în anulare sau printr-o chestiune preliminară. De principiu, norma legislativă anulată dispare din ordinea juridică, ca şi când nu ar fi fost niciodată adoptată. Retroactivitatea este văzută ca o consecinţă logică a neconstituţionalităţii, întrucât aceasta vicia de la bun început norma anulată. Cum însă caracterul retroactiv al anulării pronunţate de Curte are şi consecinţe care, în unele cazuri, pot aduce o gravă atingere securităţii juridice, legea fiind susceptibilă de a fi reglementat o multitudine de situaţii de la data intrării sale în vigoare şi până la momentul anulării, legea specială prevede că „în cazul în care Curtea consideră necesar, ea va indica, printr-o dispoziţie cu caracter general, efectele dispoziţiilor anulate care vor fi considerate definitive sau cele ce urmează a fi menţinute cu titlu provizoriu pentru o perioadă ce va fi precizată”. Curtea va decide menţinerea normei anulate „în cazul în care consideră necesar.” Aceasta întrucât ”declarația de neconstituționalitate a normelor legislative reprezintă o măsură foarte puternică. Dincolo de faptul că ea constituie dezavuarea explicită a unei inițiative legislative, efectele unei astfel de decizii sunt de natură să compromită securitatea juridică dat fiind că norme care fuseseră aplicate – probabil, de mai multă vreme – își pierd valabilitatea juridică. De aceea, Curtea Constituțională își utilizează prudent prerogativele de control și încearcă să tempereze efectele unei declarații de neconstituționalitate”. Așa cum Raportul citat o precizează expres, puterea atribuită Curţii este, prin urmare, una suverană: Curtea îşi exercită această competenţă în termenii unei judecăţi pe considerente de oportunitate. Atunci când decide să menţină sau nu efectele unei dispoziţii anulate, Curtea ţine cont nu numai de interesele reclamanţilor, ci şi de exigenţele care privesc o bună administrare a justiţiei şi interesul justiţiabililor. Ca urmare, decizia Curții nu are un efect suspensiv în ceea ce privește nulitatea normei, dar constituie o nouă bază legală pentru menținerea consecințelor actului invalidat.[38] Menţinerea efectelor poate fi definitivă sau dimpotrivă, provizorie, pe perioada stabilită de Curte. Astfel, Curtea poate hotărî să menţină efectele dispoziţiilor pe care le anulează până la o dată anterioară sau ulterioară deciziei de anulare. În acest din urmă caz, menţinerea efectelor permite ca norma anulată să servească temporar drept bază juridică pentru viitoare acte. Potrivit autorilor Raportului, care citează și doctrină de referință, ”atunci când Curtea decide să păstreze dispoziţia, iar nu numai efectele sale din trecut, prin aceasta ea nu derogă de la retroactivitatea anulării, ci de la însăşi cerinţa respectării constituţionalităţii normelor legislative, a cărei asigurare îi revine ca misiune”. Se arată, totodată, că ”anularea unei norme legislative are ca efect faptul că hotărârile judecătoreşti care s-au întemeiat pe norma anulată îşi pierd fundamentul juridic, fără ca acest lucru să însemne că respectivele hotărâri dispar ipso facto din ordinea juridică. Data publicării în Monitorul Oficial (le Moniteur belge) a deciziei de anulare face să curgă un termen de şase luni înăuntrul căruia împotriva acestor hotărâri se poate introduce un recurs în retractare. Competenţa de judecată asupra căii de atac (de retractare) îi este dată instanţei care a pronunţat hotărârea întemeiată pe norma ulterior anulată.

Spre deosebire de recursul în anulare, legea nu permite Curții să limiteze efectele unei declarații de neconstituționalitate pronunțată în cadrul soluționării chestiunilor preliminare. Cu toate acestea, Curtea a încercat să moduleze efectele temporale ale deciziei. Astfel, de exemplu, într-un caz, Curtea ”a constatat, în considerente, că legea este neconstituțională și a ordonat legiuitorului să o modifice, însă în dispozitiv a declarat că legea era în concordanță cu Constituția, astfel încât ea să mai poată fi aplicată cu titlu temporar[39].”

În Germania, potrivit Raportului prezentat la Congres[40], «când Curtea Constituţională Federală, în cadrul procedurilor de control abstract sau de control concret al normelor (Articolul 100 din Legea fundamentală) – la sesizarea unei instanţe judecătoreşti – ori în soluţionarea unei plângeri individuale, constată că legea este neconstituţională, consecinţa juridică standard o va constitui declararea nulităţii respectivei norme (pentru controlul abstract, a se vedea § 78 propoziţia 1 din BverfGG; pentru controlul concret, § 82.2 coroborat cu § 78 propoziţia 1 din BVerfGG; pentru plângerea individuală, § 95.3 propoziţia 1 din BVerfGG). Constatarea de nulitate înseamnă că norma pe care Curtea o declară nulă, întrucât contravine Legii fundamentale, este nulă ab initio (BVerfGE 1, 14 <36> – jurisprudenţă constantă). De principiu, declararea nulităţii nu afectează însă puterea de lucru judecat şi efectele hotărârilor judecătoreşti care s-au bazat pe această normă în trecut. Sub rezerva altor dispoziţii legale, hotărârile nesusceptibile de atac şi care s-au întemeiat pe o prevedere declarată nulă vor rămâne neafectate; dar ele nu mai pot fi executate (§ 79.2 din BVerfGG; această dispoziţie, care se referă la controlul abstract al normelor, se aplică şi în ceea ce priveşte controlul concret şi soluţionarea plângerilor individuale, cf. § 82.1 din BVerfGG şi § 95.3 propoziţia 3 din BVerfGG). În materie penală există o reglementare specială. Astfel, este prevăzută posibilitatea de a iniţia, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală (Strafprozessordnung), revizuirea unei hotărâri definitive, cu putere de lucru judecat, pronunţată în baza unei norme declarate nulă sau incompatibilă cu Legea fundamentală (pentru controlul abstract, cf. § 79.1 din BVerfGG; pentru trimiterea la această dispoziţie în cadrul procedurii controlului concret şi de soluţionare a plângerilor individuale, cf. § 82.1 din BVerfGG şi § 95.3 propoziţia 3 din BVerfGG).  Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale Federale, în locul declarării nulităţii unei norme se va pronunţa o „simplă” constatare de incompatibilitate, acolo unde situaţia ce ar rezulta prin declararea nulităţii s-ar depărta şi mai mult de la ordinea constituţională decât dacă ea ar continua să se aplice cu titlu temporar (BVerfGE 61, 319 <356>; 87, 153 <177 şi urm.> – jurisprudenţă constantă). Este valabil nu numai pentru legi, ci şi în cazul altor categorii de norme juridice». Declarația  de incompatibilitate poate fi însoţită de măsuri de executare tranzitorii, dispuse de Curtea Constituţională Federală în baza § 35 din BVerfGG. Consecinţele juridice ale unei declaraţii de incompatibilitate sunt determinate de conţinutul acestor dispoziții pe care Curtea Constituţională Federală îl va pronunţa odată cu decizia, sens în care vom dezvolta în secțiunea dedicate modulării efectelor deciziilor curților constituționale.[41]

În Italia[42], dincolo de norma de principiu citată la punctul precedent, reținem că pierderea eficacităţii normei afectează toate cazurile pendinte, ceea ce înseamnă că decizia Curţii are efect retroactiv, întrucât se aplică şi situaţiilor care s-au materializat în trecut, cu excepţia celor care fac parte din raporturi juridice soluţionate în mod definitiv. Când Curtea declară neconstituţionalitatea unui act, acesta este anulat în întregime; în schimb, actul va fi anulat parţial atunci când incompatibilitatea cu Constituţia afectează doar o parte din dispoziţiile sale. De asemenea, Curtea poate limita efectele retroactive de neconstituţionalitate, prin decizii care stabilesc o „neconstituţionalitate survenită”. În sens restrâns, Curtea declară astfel că o anume dispoziţie legală, care era compatibilă cu Constituţia la intrarea sa în vigoare, a devenit neconstituţională ulterior, prin apariţia anumitor evenimente; efectele declarării neconstituţionalităţii se vor naşte prin urmare doar la data producerii concrete a unor astfel de evenimente (în măsura în care ele nu au fost tranşate definitiv în sens juridic). Raportul subliniază că ”declararea neconstituționalității nu are un scop exclusiv ațintit spre viitor, ci ea previne și aplicarea normei neconstituționale în legătură cu evenimente din trecut, cu excepția cazurilor soluționate în mod definitiv și în care nu mai poate fi redeschisa procedura judiciară. Dacă totuși norma neconstituțională a impus o sancțiune penală, ea își va pierde orice efecte chiar dacă sentința pronunțată este definitivă, raportul de drept fiind astfel determinat în mod definitiv.” Curtea de Casație din Italia, Secția Penală Unită a reținut în acest sens că un efect retroactiv maxim a fost prevăzut în materie penală pentru deciziile de neconstituționalitate avându-se în vedere gravitatea particulară a sancțiunilor penale și considerându-se a fi inacceptabil ca acestea să mai rămâne valide din moment ce s-a recunoscut neconstituționalitatea fundamentului lor normativ.[43]

În Portugalia[44], în cazurile în care se declară neconstituţionalitatea unei norme (art. 282-1 din Constituţie), efectele acestei decizii, care determină nulitatea normei cenzurate, sunt: definitive (au autoritate de lucru judecat – res judicata); erga omnes sau cu „forţă general obligatorie” (însemnând că decizia are efecte obligatorii şi putere de lege, care se impune tuturor subiectelor de drept, fie acestea autorităţi publice sau persoane particulare); ex tunc, adică deciziile au efect retroactiv, retroactivitatea putând fi înlăturată în anumite cazuri. În principiu, nu sunt afectate cauzele deja judecate (sau, în termeni generali, situaţiile devenite irevocabile). Cu alte cuvinte, declaraţia de neconstituţionalitate are implicaţii asupra tuturor situaţiilor guvernate de norma anulată, sub rezerva celor deja înfăptuite (în special când respectivele hotărâri nu mai pot fi atacate). Îi revine Tribunalului să decidă în sens contrar atunci când sunt vizate norme în materie penală, disciplinară sau care privesc acte ilicite în materie administrativă, iar conţinutul lor normativ îi este mai puţin favorabil autorului infracţiunii. Atunci când se dovedeşte necesar, din raţiuni ce ţin de menţinerea securităţii juridice, de echitate sau de respectarea unui interes public de importanţă excepţională (ceea ce  va trebui motivat), Tribunalul Constituţional poate limita efectele deciziilor pronunţate – în special, el poate modula efectele în timp ale deciziei (adică, anularea să opereze doar pentru viitor – articolul 282-4 din Constituţia Portugaliei).

În Serbia, menționată la capitolul precedent, orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate printr-un act individual definitiv ori cu efecte juridice obligatorii, întemeiat pe actul cu caracter general care, prin decizia Curţii Constituţionale, a fost declarat contrar Constituţiei, normelor general acceptate ale dreptului internaţional, tratatelor internaţionale ratificate ori legii, este îndreptăţită să formuleze o cerere la autoritatea competentă, în termen de şase luni de la data  publicării deciziei Curţii în Monitorul Oficial al Republicii Serbia, prin care să solicite modificarea actului individual, însă doar dacă nu s-a împlinit un an de la data comunicării actului individual şi până la data sesizării Curţii. Dacă se stabileşte însă că prin modificarea actului individual nu pot fi înlăturate consecinţele produse prin aplicarea actului cu caracter general a cărui incompatibilitate a fost constatată, Curtea Constituţională poate dispune înlăturarea acestor consecinţe printr-o restitutio in integrum, plata de despăgubiri sau o altă modalitate.

În Ungaria, regulă principală este, așa cum arătam, că anularea legii nu afectează relațiile juridice care au loc în ziua publicării sau înainte de publicarea deciziei sau drepturile și obligațiile care decurg din aceasta. (articolul 45 alineatul (3) din Legea privind CC), Potrivit doctrinei[45], există o excepție de la această regulă: în cazul anulării unei legi, Curtea poate dispune reexaminarea procedurilor penale sau contravenționale încheiate printr-o decizie finală în temeiul acestei legi. Acest lucru se întâmplă dacă procedura, în cazul anulării legii anulate, va conduce la reducerea sau renunțarea la pedeapsă sau măsură sau la scutirea sau limitarea răspunderii penale sau contravenționale. [art.45 (6) Legea cu privire la CC]. În cadrul acestei revizuiri se aplică normele prevăzute de Legea privind procedura penală și de Legea cu privire la procedura contravențională art. 45 (7) Actul privind CC]. Așadar, Curtea Constituțională se poate îndepărta de efectul ex nunc dacă acest lucru este justificat de respectarea Legii fundamentale, de interesul securității juridice sau de un interes deosebit important al părții care a inițiat procedura. Aceasta implică faptul că se poate decide care este efectul temporal care servește mai bine interesului securității juridice sau interesului părții care a inițiat procedura. Anularea legii nu va afecta hotărârile judecătorești care se întemeiază pe legea anulată și care nu sunt vizate în procedurile Curții Constituționale, cu excepția importantă a cazului în care Curtea Constituțională dispune altfel.[46]

Sunt de menționat și situațiile în care, chiar dacă este aplicabilă regula efectului ex nunc al deciziilor instanțelor constituționale, persoanele ale căror interese sunt afectate de norma declarată neconstituțională pot invoca decizia pentru redeschiderea unei cauze. Astfel, potrivit art. 190 pct. 4 din Constituția Poloniei, ”în baza deciziei Tribunalului Constituțional privind neconformitatea cu Consttuția, cu un acord internațional sau cu actul normativ în baza căruia a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, o hotărâre administrativă definitivă sau o hotărâre care face referire la un alt aspect, se poate redeschide procedura de anulare a unei hotărâri sau de rejudecare pentru acordarea unei alte soluții, conform principiilor și modalităților prevăzute de prevederile aplicabile procedurii în cauză”. În același sens, art. 71 alin. (1) din Legea Curții Constituționale din Republica Cehă stabilește că ”în cazul în care, pe baza unei legi  sau a altui act care a fost anulat de Curte, o instanță judecătorească în cadrul unei proceduri penale a adoptat o hotărâre care a dobândit efect juridic, dar care nu a fost încă executată, invalidarea acestei legi sau a altui act actul constitutiv va constitui temei pentru redeschiderea procedurii în conformitate cu prevederile legii privind procedurile judiciare penale”[47]. În Ungaria, potrivit art. 45 alin. (6) din Legea Curții Constituționale, ”Curtea Constituționala dispune revizuirea procedurilor penale sau a contravențiilor încheiate printr-o decizie finala bazată pe o reglementare legală care contravine Legii Fundamentale, dacă anularea reglementarii legale aplicate sau a prevederilor acesteia ar avea ca rezultat reducerea sau renunțarea la pedeapsă sau măsură sau la scutirea sau limitarea răspunderii penale sau contravenționale[48].

2.4. Modularea efectelor deciziilor curților constituționale – efectele pro futuro

Observăm, din exemplele prezentate, că, de regulă, deciziile instanțelor constituționale sunt executorii la data publicării lor sau în ziua ulterioară. O problemă de o semnificație practică considerabilă este dacă instanțele constituționale pot amâna data la care invalidarea va produce efecte și de la care legea constatată  neconstituțională își pierde forța obligatorie (efect pro futuro). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că amânarea datei la care o lege își pierde forța obligatorie, astfel încât o dispoziție neconstituțională rămâne aplicabilă pe o perioadă de tranziție, poate fi necesară pentru a asigura respectarea  principiului securității juridice (Hotărârea din 22 iulie 2010 în cauza PB și JS v. Austria[49], para. 49[50]). Posibilitatea de a face acest lucru poate fi utilă pentru a atenua impactul deciziilor de neconstituționalitate asupra instituțiilor politice și a ordinii juridice în ansamblu.[51]

Potrivit Raportului general al Congresului la care am făcut referire[52], ”marea majoritate a statelor analizate au prevăzut în legislaţia lor internă posibilitatea instanţei constituţionale de a amâna pe un anumit termen momentul intrării în vigoare a deciziei de constatare a neconstituţionalităţii (până la 6 luni de la publicarea deciziei – Bosnia Herţegovina, până la 6 luni de la pronunţarea deciziei – Estonia, 12-18 luni în Polonia, până la 18 luni în Austria, 1 an în Slovenia; cu până la 1 an de la publicarea deciziei – Turcia, în acelaşi sens, a se vedea şi exemplul Germaniei sau Croaţiei). În alte state, durata acestui termen rămâne la latitudinea Curţii Constituţionale (Belarus, Franţa, Rusia). Acest termen nu va avea efecte asupra cauzei care s-a soldat cu anularea normei, dar rămâne aplicabil pentru toate actele care urmează a fi adoptate de către autorităţile administrative sau instanţele judecătoreşti până la data expirării sale (Austria). În continuare, norma nu mai poate fi contestată până la expirarea termenului acordat, dată după care încetează ipso iure să mai existe (Austria).  O atare amânare poate avea loc până la survenirea unui anumit eveniment/ fapt (Belarus). La luarea măsurii de amânare se va ţine cont de situaţia care ar putea surveni din momentul invalidării normelor neconstituţionale, respectiv să nu se aducă atingere drepturilor fundamentale ale reclamanţilor şi ale altor persoane şi să nu se provoace prejudicii semnificative intereselor statului sau ale societăţi (Letonia). Raţiunile pentru o atare amânare gravitează toate în jurul principiului stabilităţii raporturilor juridice, dar, pe lângă acest principiu, intervin şi alte aspecte precum lăsarea unui termen suficient autorităţii care a adoptat norma legală neconstituţională pentru a o abroga, modifica, completa (Belarus, Polonia), respectiv pentru armonizarea prevederii neconstituţionale cu decizia Curţii (Bosnia-Herţegovina), evitarea omisiunilor de reglementare (Croaţia)”.

Cu referire la situația Franței, am reținut la subcapitolul precedent posibilitatea consacrată expres, pentru Consiliul Constituțional francez, de a modula efectele deciziilor sale. De la intrarea în vigoare a Articolului 61-1 din Constituţie, care a introdus controlul a posteriori, Consiliul a făcut uz de ambele posibilităţi oferite de Constituție: de exemplu, a pronunţat abrogarea imediată a dispoziţiilor referitoare la componenţa tribunalelor comerciale maritime (Decizia nr. 2010-10 din 2 iulie 2010 QPC, Consorţii C. şi alţii) sau a celor care îngrădeau dreptul unei părţi civile la recursul în casaţie (Decizia nr. 2010-15/23 QPC din 23 iulie 2010, Regiunea LANGUEDOC-ROUSSILLON şi alţii). În schimb, a amânat data de abrogare a dispoziţiilor referitoare la „îngheţarea pensiilor” combatanţilor din fostele teritorii franceze (Decizia nr. 2010-1 din 28 mai 2010 QPC, Consorţii L.) sau a dispoziţiilor referitoare la arestarea preventivă (Decizia nr. 2010-14/22 QPC din 30 iulie 2010, Daniel W. şi altii). Este de menționat că, în cazul amânării datei abrogării, Consiliul precizează, de asemenea, situaţiile tranzitorii. Astfel, în decizia privind înghețarea pensiilor, Consiliul Constituţional a statuat că îi aparţine „legiuitorului [atributul] să prevadă aplicarea noilor dispoziţiii la cauzele aflate în curs de judecată la data prezentei decizii.” În sens contrar, prin decizia referitoare la arestarea preventivă, Consiliul a constatat că măsurile luate înainte de data abrogării dispoziţiilor declarate neconstituţionale, în aplicarea acestora, „nu pot fi contestate pe fondul neconstituţionalităţii pronunţate în prezenta speţă.[53];

În Germania, Curtea Constituţională Federală poate, atunci când constată incompatibilitatea actului normativ atacat cu Constituţia, să nu îl declare și nul, pentru a-i oferi legiuitorului o marjă de apreciere şi suficient răgaz pentru adoptarea unei noi reglementări, în cazul următoarelor situaţii: (1) când legiuitorul trebuie să dispună de mai multe opţiuni în scopul eliminării neconstituţionalităţii (2) dacă este în interesul general ca trecerea de la o stare de drept neconstituţională la una constituţională să aibă loc etapizat îndeosebi acolo unde prin declararea nulităţii s-ar crea o situaţie şi mai puţin compatibilă cu Constituţia decât cea din momentul de faţă. Între măsurile avute în vedere pot exista şi dispoziții  prin care să se stabilească  aplicarea în continuare a legii neconstituţionale fie fără modificări, fie modificată. Atunci când nu poate fi acceptată perpetuarea prevederii neconstituţionale, nici chiar într-o formă modificată, Curtea Constituţională Federală însăşi va formula o dispoziţie care să se aplice tranzitoriu sau ca referinţă. Declarând incompatibilitatea, Curtea Constituţională federală are şi posibilitatea să se abţină de a dispune  aplicarea continuă a legii neconstituţionale. Dar – spre deosebire de declararea nulităţii – o asemenea soluţie se justifică doar dacă va impune concomitent şi un termen în care legiuitorul să adopte o nouă legislaţie, conformă cu Constituţia, acolo unde Curtea consideră că o reglementare tranzitorie nu este indispensabilă. Prevederea neconstituţională devine totodată inaplicabilă până la intrarea în vigoare a noii legii şi, ca atare, orice proces aflat pe rolul instanţelor va trebui suspendat[54]. Termenul instituit de Curte  depinde de aspecte care, în majoritatea situaţiilor, nu sunt menţionate expres – cum ar fi gravitatea încălcării ori alte chestiuni cu caracter urgent, complexitatea noii reglementări sau anumite particularităţi ale problemei ce necesită a fi reglementată.  De cele mai multe ori, termenele fixate variază între unu şi doi ani. În anumite cazuri s-au stabilit termene şi mai lungi. De exemplu, potrivit Raportului Germaniei citat ”în cadrul procedurii de contencios electoral, un termen de aproape trei ani pentru adoptarea de noi reglementări referitoare la prevederi din legea electorală, declarate neconstituţionale, făcându-se o menţiune expresă cu privire la necesitatea de a ţine cont de termenele legale prevăzute pentru măsurile de pregătire a alegerilor şi de complexitatea noii reglementări cerute în materie (cf. BVerfGE 121, 266 <316>), ceea ce a dus la situaţia că alegerile pentru Bundestag, programate să aibă loc la mai bine de un an după data deciziei, s-au ţinut totuşi potrivit unei dispoziţii considerată neconstituţională. Dar, deşi prevederea neconstituţională influenţase modul de distribuire a mandatelor în urma precedentelor alegeri, ceea ce constituia obiectul propriu-zis al sesizării, ele nu au fost anulate. Între altele, un rol l-a jucat faptul că distribuirea mandatelor nu fusese influenţată într-o manieră semnificativă, eroarea survenită nefiind una de factură majoră nici în alte privinţe. Ea consta într-un paradox de calcul, dificil de înţeles, apărut în procesul de distribuire a mandatelor, potrivit unui sistem ales din raţiuni legitime în sine, dar care, în anumite cazuri, putea avea consecinţa absurdă că un număr mai mare de voturi se solda cu reducerea numărului de mandate obţinute. Dacă aici ar fi fost vorba de o prevedere care să fi ţintit a favoriza anumite partide politice, fără îndoială că eroarea ar fi fost considerată una majoră, prin urmare s-ar fi fixat un termen mai scurt”. Au fost stabilite însă şi termene sub un an sau, așa cum am mai arătat, sepoate să nu fie stabilit niciun termen.

Potrivit doctrinei, în Ungaria, Curtea Constituțională este inovatoare în modularea efectului temporal al unei anulări, utilizînd stabilirea de condiții sau termene sau avertizări. Aceste formulări nu au temei în texte exprese ale legii ci sunt mai degrabă exemple ale modului în care Curtea Constituțională interpretează Legea privind Curtea Constituțională. În plus, s-a mai arătat că Legea privind CC nu stabilește în detaliu modul de formulare a efectului temporal. Mai mult, prin aplicațiile sale „inovatoare” sau prin formularea efectului temporal, Curtea relevă abordarea treptată pe care o are în vederea anulării, în esență, în interesul securității juridice[55].

O chestiune asupra căreia doctrina atrage atenția este cea a criteriilor pe care curțile constituționale le aplică atunci când procedează la modularea efectelor deciziilor. Sunt enumerați și analizați astfel ca factori care influențează aceste decizii: impactul (metaforic vorbind, atunci când este de așteptat un ”haos” din punct de vedere juridic ca urmare a deciziei); predictibilitatea deciziei (mai cu seamă atunci când apare o nouă ”regulă” jurisprudențială sau un reviriment jurisprudențial); materia în care intervine decizia (am arătat deja specificul materiei penale, și faptul că în unele legislații, precum cea italiana, ungară, există prevederi distincte, specifice, pentru invalidarea normelor în cauzele penale); evoluțiile – ”dreptul viu”, ceea ce înseamnă schimbările din sistemul juridic, ale contextului social, tehnologic, ale jurisprudenței CEDO, ale consensului european; deferența față de legiuitor.

Există, desigur, şi state în care instanţa constituţională nu are competenţa de a amâna efectele deciziei pronunţate, respectiv să amâne momentul la care norma declarată neconstituţională urmează să-şi înceteze efectele, cel mai apropiat exemplu fiind România. Astfel cum vom arăta însă, și aici au fost identificate modalități ce pot fi asimilate instituției ”modulării” efectelor deciziei, dar, înainte de a ajunge la cadrul juridic prezent în România, mai trebuie să arătăm și maniera în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (3.1.) și Curtea de Justiție și-au stabilit și modulat efectul în timp al hotărârilor pronunțate (3.2.) precum și modul în care cerințele CEDO și cerințele specifice de respectare a dreptului Uniunii pot afecta și chiar modifica efectele în timp ale deciziilor curților constituționale din statele membre (3.3.).

3. Situații particulare și prioritare[56]

3.1. Efectele în timp ale hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

Toate hotărârile CEDO[57] au, în principiu, efect retroactiv, în sensul că se aplică (mai ales) și situațiilor de fapt și de drept care au luat naștere anterior apariției respectivei hotărâri.[58] De aceea, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a subliniat caracterul declarativ al celor pe care le statuează: [t]he Court’s judgment is essentially declarator[y][59]. De altfel, trimițând la hotărârea Marckx v Belgia, doctrina a arătat că interpretarea ce este conferită unei dispoziții din Convenție printr-o hotărâre CEDO devine parte din Convenție de la momentul intrării sale în vigoare[60] și se aplică inclusiv situațiilor de fapt ce au existat anterior respectivei hotărâri.[61]

Ca atare, și tocmai pentru că o hotărâre CEDO are acest efect ce impune aplicarea unei interpretări a Convenției[62] în mod retroactiv, Curtea de la Strasbourg poate fi văzută răspunzând, în cuprinsul unor hotărâri[63] la solicitările diferitelor state membre de a limita în timp efectele hotărârii pe care urmează să o pronunțe.[64] În legătură cu astfel de cereri, se mai poate observa că ele apar atunci când motivul producerii încălcării are drept sursă o normă de drept intern și nu doar, de exemplu, o hotărâre a unor instanțe judecătorești cu efect inter partes.

Exempli gratia, chiar în Marckx împotriva Belgiei, și fiind vorba de o încălcare ce avea drept sursă primară existența unei dispoziții de drept civil belgian contrară Convenției, Curtea a limitat în timp efectul hotărârii sale de condamnare pentru a se asigura că Belgia nu va permite, în numele Convenției, repunerea sub semnul întrebării a relațiilor juridice ce luaseră naștere anterior în patrimoniul celor care se aflau în domeniul ratione personae a respectivei dispoziții de drept civil găsită a fi in abstracto contrară Convenției.[65] La fel, și recent, în Trizio împotriva Elveției, Curtea de la Strasbourg a declarat că “având în vedere ansamblu circumstanțelor prezente, precum și principiul securității juridice inerent Convenției, Curtea consideră că această constatare a încălcării nu impune repunerea în discuție a actele sau situațiile juridice similare apărute anterior pronunțării acestei hotărâri”[66].

Totodată, trebuie menționat că, deși se pot întâlni în hotărârile CEDO opinii separate[67] prin care se subliniază necesitatea considerării garantării, pe cale de excepție, a unui efect pro futuro și cu scopul de a se asigura astfel respectarea așteptărilor legitime ale autorităților statului-pârât, totuși, Curtea de la Strasbourg a respins – cel puțin până în prezent – o atare argumentare solicitată a se realiza măcar în cazul acelor hotărâri prin care  Curtea operează un reviriment ce conduce, pentru prima dată, la o extindere a protecției conferite[68], refuzând să pună pe picior de egalitate – din această perspectivă particulară a securității juridice – justițiabilii cu instituțiile sau autoritățile acelui stat.

Ca atare, și pentru a se asigura inclusiv un anumit grad de respectare a principiului securității juridice, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg va analiza dacă se impune limitarea efectului retroactiv erga omnes, permițând implicit o modulare, dar doar în cazuri excepționale.[69]

3.2. Efectele în timp ale hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene

În cadrul acestei secțiuni, vom reliefa efectele în timp al unei hotărâri a Curții de Justiție, pronunțată atât pe calea unei trimiteri preliminare, cât și prin intermediul unei acțiuni în anulare, și prin care se analizează validitatea unui act al Uniunii Europene (3.2.1.) precum și maniera în care produc efecte în timp deciziile “pur interpretative”, i.e. acelea în care nu se realizează și vreun control de validitate (3.2.2.).

3.2.1. Efectele în timp ale hotărârilor prin care un act al Uniunii este declarat nevalid

Dacă inițial părea a exista o diferență între declararea unui act al Uniunii drept nevalid prin intermediul unui control exercitat pe calea acțiunii în anulare[70] și declararea aceluiași act ca lipsit de validitate – totală sau parțială[71] – prin intermediul unui control exercitat pe calea unei trimiteri preliminare[72], în prezent, datorită jurisprudenței ICC, o atare constatare produce, în principiu, același tip de efect retroactiv și opozabil erga omnes.[73] Ca atare, Marea Cameră a Curții de Justiție a statuat în CELF[74] următoarele:

“60. Prezumția de legalitate a actelor instituțiilor comunitare implică faptul că acestea produc efecte juridice atâta vreme cât nu au fost retrase, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind lipsite de validitate în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate (Hotărârea din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C‑475/01, Rec., p. I‑8923, punctul 18 și jurisprudența citată).

61. În temeiul articolului 231 primul paragraf CE, în cazul în care acțiunea este întemeiată, instanța comunitară declară actul contestat nul și neavenit. Din aceasta rezultă că decizia de anulare a instanței comunitare produce dispariția retroactivă a actului atacat față de toți justițiabilii [Hotărârea din 1 iunie 2006, P & O European Ferries (Biscaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, C‑442/03 P și C‑471/03 P, Rec., p. I‑4845, punctul 43].”

De altfel, trimițând la hotărârea ICC, doamna avocat general Kokott arăta că “o hotărâre a Curții prin care, în cadrul procedurii preliminare, se constată nevaliditatea unui act are, în principiu, un efect retroactiv, la fel ca o hotărâre în anulare. În plus, constatarea nevalidității unui act al unei instituții constituie un motiv suficient pentru fiecare instanță de a considera la rândul său, în vederea adoptării unei hotărâri, actul respectiv ca fiind nevalid”[75].

Astfel, observăm că, în principiu, o hotărâre a Curții de Justiție prin care un act al Uniunii este declarat nevalid produce efecte în mod retroactiv, actul fiind considerat ca și cum nu ar fi făcut niciodată parte din ordinea de drept a Uniunii Europene.[76] De aceea, și de principiu, vor fi afectate raporturile juridice deja stabilite având în vedere că “o hotărâre de anulare determină dispariția retroactivă a actului în cauză, precum și anularea efectelor acestuia”[77] iar „părțile trebuie să fie repuse în aceeași situație în care se aflau înainte de actul anulat”[78].

În ceea ce privește excepțiile de la regula ex tunc, toate tipurile sunt redate la un loc în hotărârea Borealis Polyolefine,  unde Curtea de Justiție poate fi văzută cum verifică nu numai dacă se impune limitarea efectelor pentru trecut, ci și pentru viitor, dar și dacă reclamantele din litigiu principal ar trebui să fie excluse de la o atare limitare:

“103. În această privință, trebuie amintit că, atunci când se justifică prin considerente imperative de securitate juridică, Curtea beneficiază, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, aplicabil, prin analogie, și în cadrul unei trimiteri preliminare în aprecierea validității actelor Uniunii, în temeiul articolului 267 TFUE, de o putere de apreciere pentru indicarea, în fiecare caz, a acelor efecte ale actului vizat care trebuie considerate definitive (Hotărârea Volker und Markus Schecke și Eifert, C‑92/09 și C‑93/09, EU:C:2010:662, punctul 93).

104. În speță, stabilirea factorului de corecție și aplicarea acestuia de către statele membre constituie etape necesare pentru punerea în aplicare a sistemului de comercializare a cotelor stabilit prin Directiva 2003/87. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 83 din prezenta hotărâre, factorul menționat contribuie la realizarea obiectivelor acestei directive, printre care, în special, reducerea cantității cotelor disponibile. În plus, după cum reiese din cuprinsul punctului 55 din prezenta hotărâre, statele membre stabilesc cantitatea totală finală de cote care urmează să fie alocate cu titlu gratuit în aplicarea factorului de corecție.

105. De aici rezultă, în primul rând, că anularea factorului de corecție poate pune în discuție ansamblul alocărilor finale anterioare prezentei hotărâri care au avut loc în statele membre în temeiul unei reglementări considerate validă. Astfel, declararea nevalidității articolului 4 din Decizia 2013/448 și a anexei II la aceasta ar risca să producă grave repercusiuni asupra unui număr ridicat de raporturi juridice încheiate cu bună‑credință. Aceste considerente imperative de securitate juridică pot justifica limitarea în timp a efectelor declarării menționate.

106. Trebuie să se constate, în al doilea rând, că declararea nevalidității articolului 4 din Decizia 2013/448 și a anexei II la aceasta ar împiedica, în lipsa unui factor de corecție aplicabil, alocarea cotelor în perioada ulterioară datei pronunțării prezentei hotărâri. Vidul juridic temporar care ar rezulta de aici ar putea periclita punerea în aplicare a sistemului de comercializare a cotelor instituit prin Directiva 2003/87 și, în consecință, realizarea obiectivelor acesteia. Astfel, orice întrerupere a comercializării cotelor ar contraveni obiectivului principal al acestei directive, și anume protecția mediului prin reducerea gazelor cu efect de seră (a se vedea prin analogie Hotărârea Inter‑Environnement Wallonie și Terre wallonne, C‑41/11, EU:C:2012:103, punctul 61).

107. Cu toate acestea, trebuie amintit că, atunci când Curtea, în cadrul unei proceduri inițiate în temeiul articolului 267 TFUE, constată nevaliditatea unui act din dreptul Uniunii, decizia sa are drept consecință juridică obligarea instituțiilor competente ale Uniunii să adopte măsurile necesare pentru a remedia nelegalitatea constatată (a se vedea în acest sens Hotărârea Régie Networks, C‑333/07, EU:C:2008:764, punctul 124).

108.  În al treilea rând, este adevărat că revine Curții, atunci când utilizează posibilitatea de a limita efectul retroactiv al unei declarări a nevalidității unui act al Uniunii pronunțate în cadrul unei proceduri preliminare, obligația de a stabili dacă o excepție de la această limitare a efectului în timp, conferită hotărârii sale, poate fi prevăzută în favoarea părții din litigiul principal care a formulat în fața instanței naționale acțiunea împotriva măsurilor naționale de punere în aplicare a actului Uniunii sau dacă, dimpotrivă, chiar și pentru această parte, o declarare a nevalidității actului Uniunii care are efecte numai pentru viitor constituie un remediu adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Roquette Frères, C‑228/92, EU:C:1994:168, punctul 25).

109. Având în vedere că nevaliditatea constatată la punctul 99 din prezenta hotărâre va determina Comisia să efectueze o revizuire a factorului de corecție în aplicarea articolului 10a alineatele (1) și (5) din Directiva 2003/87, nu este exclus ca aceasta să ajungă la o diminuare a cantității anuale maxime de cote, precum și la o majorare corelativă a factorului de corecție.

110. Prin urmare, nu se impune exceptarea reclamantelor din litigiul principal de la limitarea efectelor în timp a declarării nevalidității articolului 4 din Decizia 2013/448 și a anexei II la aceasta.

111. Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se limiteze în timp efectele declarării nevalidității articolului 4 din Decizia 2013/448 și a anexei II la aceasta, astfel încât, pe de o parte, această declarare să nu producă efecte decât la încheierea unei perioade de zece luni începând de la data pronunțării prezentei hotărâri, pentru a permite Comisiei să procedeze la adoptarea măsurilor necesare, și, pe de altă parte, măsurile adoptate până la încheierea acestei perioade în temeiul dispozițiilor invalidate să nu poată fi repuse în discuție.”

Referindu-se la această competență a Curții de Justiție de a modula efectele hotărârilor sale, doctrina[79] a arătat că ea este similară cu cea a instanțelor de contencios constituțional, instanța de la Luxembourg având puterea[80] de a specifica fie că anumite efecte deja produse ale actului invalidat vor rămâne definitive, fie că respectivul act va rămâne în vigoare până când legiuitorul Uniunii va adopta unul nou capabil să-l înlocuiască.[81] Aceeași doctrină a mai punctat și faptul că, în principiu, inclusiv în situația în care efectul va fi doar pro futuro, totuși, pentru cei din cauza pendinte, Curtea va conferi efect retroactiv în sensul că această constatare de nevaliditate va produce efecte pentru întreg trecutul juridic din speța care a stat la baza acțiunii de control ajunsă pe rolul Curții de Justiție.[82]

3.2.2. Efectele în timp ale hotărârilor de pură interpretare pronunțate pe calea trimiterii preliminare

În ceea ce privește efectele în timp ale deciziilor Curții de Justiție pronunțate pe calea unei trimiteri preliminare ce nu vizează și un control de validitate a dispozițiilor de drept UE secundar, trebuie precizat cu titlu introductiv că această discuție este dominată de concepția Curții potrivit căreia ea doar interpretează dreptul Uniunii, și nu-l și creează[83], singura sa misiune pe calea trimiterii preliminare fiind aceea de „a identifica, iar nu de a crea legea”[84].

În acest sens, Curtea poate fi surprinsă, în hotărârile relevante, precizând următorul laitmotiv:

“59. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care aceasta din urmă o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la momentul intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de către instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit sesizarea instanțelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective.” (s.n. – M.M.-B.)[85]

De aceea, precum rezuma recent avocatul general Bobek în Concluziile prezentate în Cussens și alții, “în ceea ce privește aplicarea temporală a jurisprudenței Curții, regula generală este cea a retrospectivității incidentale: Curtea furnizează o interpretare a dispozițiilor de drept al Uniunii ex tunc, care ulterior devine imediat aplicabilă în toate cauzele în curs (și, în cazuri excepționale, chiar în cauzele închise[86]) care aplică aceleași dispoziții. Jurisprudența lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al normelor de drept al Uniunii, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțelese și aplicate de la intrarea lor în vigoare. Rezultă că aceste norme astfel interpretate pot fi aplicate chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea (hotărârile) relevante ale Curții[87][88].

Tot avocatul general Bobek rezumă eficient și situațiile clasice în care Curtea de Justiție a limitat în plan temporal, începând cu speța Defrenne, efectele hotărârilor sale interpretative. Acesta precizează că limitările sunt excepționale, că ele operează cu scopul de a garanta un anumit grad de securitate juridică și doar dacă instanța de la Luxembourg va considera că sunt îndeplinite două condiții cumulative: existența bunei-credințe și a riscului unor perturbări grave din cauza interpretării conferite prin respectiva hotărâre. La aceste două condiții se mai adăugă și una de admisibilitate a  invocării modulării:  limitarea efectelor în timp să fie solicitată de către părțile interesate, i.e. statele membre, doar în prima hotărâre în care o atare interpretare apare[89], Curtea refuzând să analizeze necesitatea unei modulări a efectului în timp în situația în care acest aspect s-ar invoca după ce deja a existat o jurisprudență în materie.[90]

O altă excepție[91] de la efectul retrospectivității incidentale (sau retroactiv parțial) a hotărârilor Curții de Justiție, și conturată de curând în jurisprudența Curții de Justiție, este o excepție apărută în sfera de aplicare a principiului legalității infracțiunii și pedepselor, și anume excepția dată prin pronunțarea hotărârii M. A. S. și M. B. În această cauză, Curtea a arătat că obligațiile stabilite în sarcina instanței naționale – prin hotărârea Taricco și alții[92] de a lăsa inaplicabile anumite dispoziții din Codul penal italian, oricum nu se vor aplica în proceduri ce vizează persoane care sunt acuzate că au săvârșit infracțiuni în materia TVA înainte de pronunțarea Hotărârii Taricco, i.e. înainte de 8 septembrie 2015 și aceasta deoarece “persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii[93].

De asemenea, în aceeași hotărâre, Curtea a admis și posibilitatea ca cele stabilite tot de ea în Taricco să nu producă efecte nici față de viitori infractori atât timp cât legiuitorul italian nu va transpune cele stabilite în Taricco de o manieră capabilă să permită observarea tuturor cerințelor impuse de principiul legalității infracțiunii și pedepselor: “Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii. Revine, așadar, legiuitorului național obligația de a lua măsurile necesare, astfel cum s‑a constatat la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre[94]. Mai trebuie observat că în această speță, instanța de la Luxembourg nu a putut impune în mod expres un termen până când legiuitorul italian să implementeze cele stabilite de ea în Taricco, și totodată ne întrebăm prin ce mecanisme acest legiuitor ar putea fi “pedepsit”, având în vedere că instanța de trimitere, i.e. Curtea Constituțională a Italiei a stabilit – după ce a primit acest ultim răspuns – faptul că cele impuse de Curtea de Justiție în Taricco reprezintă noțiuni atât de vagi încât nu permit legiuitorului italian o implementare care ar fi capabilă să respecte principiul legalității infracțiunii și pedepselor precum acesta este protejat autonom și imuabil de Constituția Italiei.[95]

În fine, și tot în materie penală, dorim să semnalăm și faptul că există posibilitatea ca hotărâri interpretative ale Curții de Justiție să fie considerate ca reprezentând o lege penală mai favorabilă[96] și astfel să impună – prin coroborare cu jurisprudența CEDO interpretativă referitoare la articolul 7 din Convenție[97]  precum va trebui să se reflecte în articolul 49 din Carta DFUE – ca acestea să producă efecte inclusiv asupra cauzelor penale deja definitiv judecate la momentul apariției hotărârii interpretative mai favorabile.[98] O atare situație s-ar adăuga celor “clasice” care impun redeschiderea cauzele deja judecate definitiv în materia ontenciosului administrativ[99] și în cea a ajutorului de stat[100] pentru că numai o redeschidere ar permite, în viziunea Curții de Justiție, să se asigure un echilibru între cerința securității juridice și cea a legalității din perspectiva dreptului Uniunii.

Ca atare, considerăm că am arătat că hotărârile pur interpretative ale Curții de Justiție produc, în principiu[101], măcar un efect retroactiv parțial în sensul că afectează cel puțin toate cauzele pendinte ce privesc situații de fapt ce au luat naștere anterior apariției respectivei interpretări,  din toate statele membre ale Uniunii, și care necesită, pentru soluționare, aplicarea respectivei dispoziții de drept UE ce tocmai a fost interpretată prin hotărârea doar pronunțată. În plus, și în anumite materii, interpretările Curții de Justiție vor produce un efect retroactiv complet, impunând redeschiderea unor cauze ce deja au fost soluționate definitiv la momentul apariției respectivei hotărâri: cauzele acoperite fie de jurisprudența Kuhne & Heitz, fie de jurisprudența Luchinni, fie de regula lex mitior precum aceasta trebuie să fie garantată la un standard cel puțin echivalent cu cel asigurat de Curtea de la Strasbourg prin interpretarea evolutivă pe care o conferă articolului 7 din Convenție.[102]

3.3. Influențe și interferențe

3.3.1. Jurisprudența CEDO cu privire la efectele în timp ale hotărârilor instanțelor naționale

În ceea ce privește jurisprudența CEDO referitoare la efectul în timp al hotărârilor instanțelor naționale, și inclusiv a celor de contencios constituțional, instanța de la Strasbourg acționează pe două planuri principale și unul subsidiar, pe cel subsidiar lăsându-l la finalul secțiunii spre a fi tratate en passant.

Primul plan este cel al admisibilității unei cereri, unde Curtea de la Strasbourg poate considera că deși la nivel național o anumită hotărâre are efect de la o dată anume stabilită de sistemul de drept respectiv, totuși,  Curtea de la Strasbourg va constata că pentru scopul articolului 35 din Convenție, respectiva hotărâre va fi considerată ca producând efect de la o altă dată ulterioară  pe care chiar instanța de la Strasbourg o va stabili in concreto.[103]

Al doilea plan poate fi cel mai ușor punctat prin arătarea jurisprudenței Curții referitoare la articolul 7 din Convenție, unde produce de altfel și cea mai puternică interferență, și are două ramificații:

Primo, Curtea de la Strasbourg a arătat că o aplicare retroactivă a unei norme de drept substanțial penal care definește infracțiunile sau pedepsele[104], indiferent de calea prin care acea normă este creată sau modificată la nivel intern, este interzisă de articolul 7 din Convenție.[105]

Secundo, o aplicare retroactivă în materie penală a unei legislații sau hotărâri cu efect erga omnes adoptată sau apărută la nivel intern, și care este mai favorabilă persoanei în cauză, este / poate fi chiar impusă de articolul 7 din Convenție și de jurisprudența interpretativă aferentă a Curții de la Strasbourg –  indiferent de modul în care efectul în timp al respectivei legislații sau hotărâri interpretative cu efect erga omnes ar fi expres reglementat la nivel intern.

Înainte de a arăta și discuta jurisprudența Curții care ne-a permis să detectăm existența celor două ramificații, subliniem cu titlu introductiv că instanța de la Strasbourg a precizat, printr-o jurisprudență  iterativă, că «noţiunea de ”drept» („droit” în franceză, „law” în engleză) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenţiei; cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât şi din jurisprudenţă[106]. Ca atare, obligațiile pe care articolul 7 le impune a fi observate sunt aplicabile nu numai în ceea ce privește dispozițiile de drept, ci și o interpretare a acestora de către instanțe, și în special atunci când interpretarea este realizată cu efect obligatoriu erga omnes[107].

Apoi,  în ceea ce privește prima interdicție, și anume de aplicare retroactivă în contextul unei norme dezvoltate pe cale jurisprudențială, mai precizăm cu titlu introductiv că o astfel de dezvoltare este de două tipuri: dezvoltarea graduală de la caz la caz și dezvoltarea pe cale interpretativă cu efect erga omnes operată de instanțele supreme la un anumit moment în timp, i.e. de drept comun și/sau de contencios constituțional.

În cazul dezvoltării de la un caz concret la altul, Curtea de la Strasbourg a arătat că “Articolul 7 nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil” (s.n. – M.M.-B.)[108]

Ca atare, în Alicumaj împotriva Albaniei Curtea a verificat  dacă – la momentul specific în timp în care au fost realizate faptele pentru care o persoană a fost pusă sub acuzare – exista o practică judiciară  care să-i fi putut permite respectivei persoane să cunoască în mod rezonabil că atunci când se va calcula pedeapsa penală aplicabilă,   respectivul calcul se va face în funcție de numărul victimelor. Raportându-se la articolul 7 din Convenție și la standardul impus de acesta cu privire la previzibilitate, Curtea punctează că Guvernul nu a reușit să dovedească existența unei astfel de practici la momentul săvârșirii faptei penale, dar și faptul că decizia Curții Supreme de interpretare cu efect erga omnes ce de altfel impunea în mod clar un atare calcul, a fost adoptată ulterior acelor fapte. Drept urmare, Curtea a concluzionat că persoana în cauză nu avea de unde să cunoască, în mod suficient de previzibil, la momentul faptei, că pedeapsa va reprezenta o contopire a 57.923 pedepse calculate prin raportare la cele 57.993 de victime ale faptei sale.[109]

Dintr-o atare analiză operată de Curtea de la Strasbourg considerăm că rezultă[110] inclusiv faptul că dacă ulterior săvârșirii actelor de natură penală – și chiar dacă speța este încă pendinte pe rolul instanței – apare o decizie interpretativă cu efect erga omnes, atunci, dacă această decizie interpretativă s-ar aplica în cazul spețelor ce privesc fapte penale săvârșite anterior apariției respectivei decizii interpretative, articolul 7 din Convenție ar fi încălcat deoarece nu s-ar putea argumenta cu succes de către Guvern că “legea” ar fi fost accesibilă și suficient de previzibilă – în sensul interpretării adoptate de instanța supremă – inclusiv anterior apariției respectivei interpretări, din moment ce instanțele supreme sunt chemate să clarifice o legislație, prin dezlegări prealabile sau recursuri în interesul legii precum e cazul în România, tocmai pentru că până în acel moment respectiva legislație nu prezenta un grad suficient de accesibil și previzibil. De altfel, în Contrada împotriva Italiei (nr. 3), Curtea de la Strasbourg trimite la apariția unei decizii  interpretative unificatoare a Curții Supreme din Italia, ulterior momentul realizării faptelor pentru care persoana în cauză a fost condamnată, pentru a respinge argumentul Guvernului cum că, la momentul faptelor, practica judiciară nu ar fi fost contradictorie.[111]

În alte cuvinte, și mai pe scurt, deși Curtea de la Strasbourg acceptă că o dispoziție de drept poate fi precizată pe calea unei interpretări judecătorești care se cristalizează în timp, de la caz la caz, acceptare care este dată în funcție de circumstanțele specifice fiecărei spețe și doar sub o condiție ce trebuie tot timpul verificată in concreto[112], totuși, în cazul deciziilor interpretative pronunțate cu efect erga omnes susținem că tocmai din cauza faptului că până la acel moment textul nu era suficient de previzibil pentru a susține o anumită interpretare de principiu nici măcar pentru specialiștii – judecători de la diferite instanțe,  articolul 7 din Convenție poate fi înțeles a impune ca astfel de decizii interpretative, pentru a fi aplicate, să fi existat la momentul săvârșirii respectivelor fapte penale, și nu doar ulterior în cursul judecății – cele apărute ulterior putând fi utilizate pentru a garanta că articolul 7 din Convenție va fi respectat în cazul viitoarelor trimiteri în judecată pentru faptele de natură penală săvârșite ulterior acelei interpretări și care, dacă nu ar fi intervenit respectiva interpretare, s-ar fi aflat sub incidența unei norme și practici judiciare insuficient de previzibile pentru a putea garanta o condamnare[113] ce nu ar fi încălcat principiul legalității incriminării și a pedepselor.[114] De altfel, și după cum am redat în secțiunea expres dedicată instanței de la Luxembourg, inclusiv Curtea de Justiție a fost nevoită, la solicitarea Curții Constituționale din Italie, să limiteze efectul în timp al interpretărilor mai puțin favorabile incidente în materie penală, precizând expres că ele se vor aplica doar pentru faptele săvârșite ulterior pronunțării respectivei interpretări.[115]

Ar putea exista și o excepție de la această regulă,  o excepție ce ar putea fi impusă tot de articolul 7 din Convenție și ea este următoarea: singura situație în care o decizie interpretativă cu efect erga omnes s-ar putea aplica în cazul faptelor penale săvârșite anterior este atunci când respectiva decizie este o decizie care ar conferi un înțeles mai favorabil decât cel mai favorabil înțeles care ar fi putut să se desprindă din practica judiciară existentă anterior respectivei decizii interpretative.[116] Această excepție poate reprezenta nici mai mult, nici mai puțin decât o concretizare inclusiv a aplicării principiului lex mitior în cazul deciziilor interpretative erga omnes, principiu recunoscut de Curtea de la Strasbourg a fi protejat de articolul 7 din Convenție pentru prima dată în cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2). De altfel, Curtea Europeană a arătat recent, în Kropivnikar împotriva Sloveniei că:  “[a]rticolul 7 din Convenție nu garantează numai principiul non-retroactivității legii penale mai stricte dar și, în mod implicit, principiul retroactivității legii penale mai favorabile; în alte cuvinte, acolo unde sunt diferențe între legea penală în vigoare la momentul realizării unei fapte penale și alte legi penale ulterioare ce au fost adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile pentru cel ce se apără (vezi Scoppola v. Italy (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, paragr. 109, 17 septembrie 2009). În hotărârea din cauza Gouarre Patte împotriva Andorei, Curtea a extins garanțiile Articolului 7 referitoare la aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile și la posibilitatea revizuirii retroactive a hotărârii definitive dacă legea internă stabilește o astfel de posibilitate (vezi Gouarre Patte împotriva Andorei, nr. 33427/10, paragr. 33-36, 12 ianuarie 2016).”[117]

Precizăm, încă o dată, că pentru Curtea Europeană, noțiunea de “lege”  – și poate inclusiv noțiunea de “lege penală mai favorabilă” – nu înseamnă doar o anume dispoziție de drept incidentă, ci și  direcțiile de interpretare existente în practica judiciară cu privire la respectiva dispoziție de drept, și cuprinde mai ales acele hotărâri interpretative obligatorii cu efect erga omnes ale respectivei dispoziții de drept (nu există însă o confirmare expresă a acestei interpretări a noțiunii lex mitior în cuprinsul unei hotărâri CEDO, pentru moment).

În plus, considerăm că aplicarea acestei excepții rezultă inclusiv din ultimele cauze comunicate cu privire la articolul 7 din Convenție cum este de exemplu Beldarrain împotriva Spaniei unde avem o decizie prin care se adoptă și o interpretare cu efect erga omnes a instanței supreme din Spania[118], decizie apărută ulterior condamnării reclamantului în Franța, și oricum ulterior realizării faptelor respective și posibil chiar ulterior condamnării definitive din Spania[119]. Invocând încălcarea articolului 7 din Convenție, reclamantul – condamnat se plânge de faptul că pedeapsa sa nu a fost redusă după apariția respectivei decizii interpretative care, dacă ar fi fost aplicată la speța sa, impunea să i se scadă pedeapsa executată de acesta într-un alt stat membru al Uniunii, respectiv Franța.[120]

Totodată, dorim să mai menționăm că această aplicare retroactivă a unei modificări mai favorabile ce ar surveni pe cale legislativă sau doar pe cale interpretativă, și aici inclusiv pe calea interpretativă conferită de o instanță de contencios constituțional, este impusă a opera și pentru acele persoane care deja au fost condamnate definitiv, dacă respectivele modificări au legătură cu pedeapsa și nu doar cu o modalitate de executare a acesteia. Totodată, noțiunea de “pedeapsă” este o noțiune autonomă de drept CEDO, ce poate fi complet diferită de înțelesul clasic ce ar fi conferit la nivel intern, într-un anume stat membru.[121]

Cu privire la acest aspect al obligației de a aplica retroactiv o reglementare (și aici inclusiv ca cea operată pe calea unei interpretări obligatorii cu efect erga omnes) mai favorabilă decât cea există la momentul condamnării, menționăm și cauza pendinte Gorgodze împotriva Georgiei[122], unde Curtea poate fi văzută cum întreabă părțile dacă articolul 7 din Convenție a fost încălcat având în vedere faptul că dezincriminarea care a survenit după condamnarea definitivă a reclamantului nu a produs efecte și asupra situației reclamantului. În prima întrebare adresată, Curtea trimite la cele statuate în Del Rio Prada, paragrafele 88-90 care au următorul conținut:

88. The Court would emphasise that the term “imposed”, used in the second sentence of Article 7 § 1, cannot be interpreted as excluding from the scope of that provision all measures introduced after the pronouncement of the sentence. It reiterates in this connection that it is of crucial importance that the Convention is interpreted and applied in a manner which renders its rights practical and effective, not theoretical and illusory (see Hirsi Jamaa and Others v. Italy [GC], no. 27765/09, § 175, ECHR 2012, and Scoppola (no. 2), cited above, § 104).

89. In the light of the foregoing, the Court does not rule out the possibility that measures taken by the legislature, the administrative authorities or the courts after the final sentence has been imposed or while the sentence is being served may result in the redefinition or modification of the scope of the “penalty” imposed by the trial court. When that happens, the Court considers that the measures concerned should fall within the scope of the prohibition of the retroactive application of penalties enshrined in Article 7 § 1 in fine of the Convention. Otherwise, States would be free – by amending the law or reinterpreting the established regulations, for example – to adopt measures which retroactively redefined the scope of the penalty imposed, to the convicted person’s detriment, when the latter could not have imagined such a development at the time when the offence was committed or the sentence was imposed. In such conditions Article 7 § 1 would be deprived of any useful effect for convicted persons, the scope of whose sentences was changed ex post facto to their disadvantage. The Court points out that such changes must be distinguished from changes made to the manner of execution of the sentence, which do not fall within the scope of Article 7 § 1 in fine.

90. In order to determine whether a measure taken during the execution of a sentence concerns only the manner of execution of the sentence or, on the contrary, affects its scope, the Court must examine in each case what the “penalty” imposed actually entailed under the domestic law in force at the material time or, in other words, what its intrinsic nature was. In doing so it must have regard to the domestic law as a whole and the way it was applied at the material time (see Kafkaris, cited above, § 145).[123]

În fine, mai dorim să subliniem și faptul că recent, în cauză comunicată Dell’Utri împotriva Italiei, Curtea de la Strasbourg a întrebat părțile dacă, din perspectiva articolului 13 din Convenție, reclamantul a beneficiat de un remediu efectiv la nivel intern pentru a se plânge de încălcarea articolului 7 din Convenție din perspectiva previzibilității și clarității definiției conferite infracțiunii respective, dar și – separat – dacă a existat posibilitatea expresă de a obține o revizuire a condamnării sale avându-se în vedere hotărârea Curții pronunțată într-o altă cauză împotriva Italiei care privea o situație similară. [124]

În consecință, susținem că este foarte posibil ca articolul 13 coroborat cu articolul 7 din Convenție să impună – cel puțin – necesitatea declarării drept admisibilă a unei acțiuni în revizuire introduse pentru motivul încălcării articolului 7 din Convenție de orice persoană condamnată în temeiul unei norme de drept penal lipsită totuși de previzibilitatea impusă de articolul 7 din Convenție, lipsa de previzibilitate rezultând, de exemplu, în urma unei hotărâri CEDO pronunțate într-o cauză ce privea aceeași normă de drept, dar nu același reclamant-condamnat devenit totodată și revizuent.

Al treilea plan, subsidiar dar totuși pertinent pentru discuția noastră de ansamblu cu privire la efectele deciziilor curților constituționale este cel dat de apariția la nivel intern a deciziei unei curți constituționale – atunci când o cauză este pendinte pe rolul Curții de la Strasbourg – prin care norma de drept în temeiul căreia s-a dispus o condamnare a persoanei care se află cu cererea în curs de judecare la Strasbourg, – a reieșit a fi o normă ce s-a dovedit că de fapt era incapabilă să treacă testul controlului de constituționalitate.[125] Într-un astfel de scenariu, Curtea de la Strasbourg poate fi văzută apelând la decizia respectivei curți constituționale pentru a motiva faptul că în cauza pendinte avem  o încălcare a diferitelor articole din Convenție[126], și aceasta inclusiv atunci când respectiva decizie a curții constituționale, la nivel intern, ar produce efecte doar pentru viitor, fără a impune redeschiderea procesului penal în cauzele judecate definitiv în temeiul unei dispoziții totuși neconstituționale.

Mai precizăm că o astfel de situație – care riscă să confere măcar impresia, dacă nu chiar certitudinea, unei protecții iluzorii ce e asigurată de o constituție – este evitată în alte state membre ale Convenției prin faptul că acestea au impus – măcar în materie penală – revizuirea proceselor judecate definitiv în temeiul unei norme care totuși a fost considerată a nu îndeplini exigențele impuse de constituție pentru a putea pedepsi în conformitate cu cerințele unui stat de drept.[127]

3. 3. 2. Influența dreptului Uniunii asupra normelor tranzitorii adoptate la nivel național,  inclusiv de instanțele de contencios constituțional

În primul rând, la nivelul ordinii de drept a Uniunii Europene pot apărea situații în care normele tranzitorii stabilite la nivel național să fie considerate ca aducând atingere efectivității anumitor dispoziții de drept al Uniunii, și astfel acestea din urmă să se opună aplicării lor în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii incident. Acest aspect specific este reliefat, de exemplu, de situația de fapt care a dat naștere la hotărârea pronunțată în cauza BBVA, unde Curtea a fost chemată să stabilească “în ce măsură Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretată în jurisprudența Curții, dezvoltată îndeosebi de la Hotărârea Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164), se opune mecanismului tranzitoriu de termene, reținut de legiuitorul spaniol și introdus prin Legea 1/2013”[128]. Aici, instanța de la Luxembourg va arăta că deși principiul autonomiei procedurale era incident din moment ce acest aspect nu se armonizase la nivelul Uniunii, totuși, astfel de  norme “trebuie să îndeplinească dubla condiție de a nu fi mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității)”[129]. După o analiză minuțioasă, Curtea va concluziona în sensul că articolele 6 și 7 se opun unei astfel de norme tranzitorii deoarece “dispoziția tranzitorie în litigiu încalcă principiul efectivității[130].

O a doua situație specifică este cea evidențiată și de Maartje de Visser, doctrina arătând că pot apărea situații în care, deși o instanță de contencios constituțional decide să amâne data de la care o dispoziție de drept neconstituțională nu va mai putea produce efecte (efect pro futuro), totuși, o atare amânare ar putea fi lipsită de efect în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii dacă, în același timp, respectiva dispoziție de drept este considerată de instanța a quo – cu sau fără ajutorul Curții de Justiție – ca fiind deja contrară și dreptului Uniunii.[131]  Această ipoteză de lucru reprezintă situația clasică existentă în cauza Winner Wetten, și care a determinat instanța de la Luxembourg să declare că “având în vedere supremația dreptului Uniunii direct aplicabil, o reglementare națională referitoare la un monopol public privind pariurile pe competițiile sportive care, potrivit constatărilor unei instanțe naționale, conține restricții incompatibile cu libertatea de stabilire și cu libera prestare a serviciilor, întrucât restricțiile respective nu contribuie la limitarea activităților de pariuri în mod coerent și sistematic, nu poate continua să se aplice de‑a lungul unei perioade tranzitorii[132]. De altfel, Curtea a arătat în Association France Nature Environnement[133], trimițând la aceeași Winner Wetten[134], că numai ea poate „să acorde o suspendare provizorie a efectului de înlăturare avut de o normă din dreptul Uniunii asupra dreptului național contrar acesteia[135].

O altă situație de interacțiune specială cu instanțele de contencios constituțional în ceea ce privește modularea efectelor în timp ale deciziilor acestora, este cea existentă – de exemplu – în Franța, acolo unde Conseil Constitutionnel poate modula în timp efectele unei declarări de neconstituționalitate, stabilind că această constatare va produce efecte de la o data ulterioară cu scopul expres de a conferi astfel suficient timp Parlamentului pentru a adopta o legislație conformă cu Constituția, și aceasta ori de câte ori se va consideră că vidul legislativ ar aduce atingere obligațiilor de transpunere impuse de o directivă, adică ori de câte ori legislația declarată neconstituțională este o lege de transpunere a unei directive.[136]

Referindu-se la această din urmă jurisprudență, literatura de specialitate arată că într-o situație în care o dispoziție de drept este în conformitate cu dreptul Uniunii, dar nu și în conformitate cu Constituția, instanțele de contencios constituțional nu au altă alegere decât aceea de a modula efectele în timp.[137]

4. Efectele în timp în cazul deciziilor CCR[138]

4.1. Consacrarea constituțională a efectului ”pentru viitor”

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale ”au putere numai pentru viitor”. Textul constituţional consacră astfel principiul neretroactivităţii legii în situaţia particulară a deciziilor Curţii Constituţionale, care fac parte şi ele din ordinea juridică normativă şi se supun principiilor care o guvernează. Pe cale jurisprudenţială, Curtea Constituţională a procedat la interpretarea normei constituţionale de referinţă, distingând în funcție de atribuțiile concrete în exercitarea cărora pronunță decizii.

Astfel, art. 146 din Constituţie prevede un număr de 11 texte [lit. a)-k)] cuprinzând atribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă, intangibil pentru legiuitor[139], al Curţii Constituţionale. La acestea se adaugă posibilitatea prevăzută la lit. l) a art. 146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea organică a Curţii Constituţionale se pot prevedea şi alte atribuţii.  Acestea pot fi clasificate, după criteriul conţinutului, în două mari categorii: cele care privesc controlul de constituţionalitate a unor acte normative şi cele care privesc verificarea constituţionalităţii unor activităţi, comportamente, atitudini.

Din prima categorie menţionată fac parte următoarele atribuţii: se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora [lit. a) teza I]; control de constituţionalitate abstract, a priori, direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate: Preşedintele României, unul din preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori;  se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [lit. a) teza a II-a] şi asupra legii de revizuire adoptată de Parlament (art. 23 din Legea nr. 47/1992); sunt singurele atribuţii pentru realizarea cărora Curtea Constituţională se sesizează din oficiu, în toate celelalte cazuri, Curtea exercitându-şi atribuţiile numai la sesizarea subiectelor expres şi limitativ prevăzute de Constituţie/lege; se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale [lit. b)]; control de constituţionalitate abstract, a priori, exercitat la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere a Parlamentului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori; se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului [lit. c)]; un control abstract, a posteriori, direct; subiectele care pot declanşa controlul sunt: unul din preşedinţii celor două Camere; un grup parlamentar; un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; se pronunţă asupra constituţionalităţii hotărârilor Plenului Camerei Deputaţilor, Senatului sau al celor două Camere a Parlamentului [lit. l)]; aceleaşi reguli ca şi pentru atribuţia reglementată de art. 146 lit. c) din Constituţie; hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial [lit. d) teza I]; control de constituţionalitate a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie; actul de sesizare îl constituie încheierea instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial.  hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate direct de Avocatul Poporului [lit. d) teza a II-a]; un control ulterior, concret, direct. În cadrul acestei categorii de atribuții vom distinge între controlul a priori și cel a posteriori.

Din cea de-a doua categorie  fac parte următoarele atribuţii: soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii [lit. e)]; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului [lit. f)]; constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului [lit. g)]; dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României [lit. h) teza I]; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [lit. i)]; verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni [lit. j)]; hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic [lit. k)][140].

Ne vom referi în continuare la atribuții, din ambele categorii menționate, care au suscitat distincții sub aspectul aplicării principiului neretroactivității, consacrat de art. 147 din Constituție, temperat de Curte, însă într-o manieră pe care o apreciem ca fiind  atenuată, sens în care vom face o serie de considerații.

4.2. Aplicarea principiului neretroactivității în cazul controlului de constituționalitate având ca obiect legile înainte de promulgare

Aparent, aplicarea principiului neretroactivității în cazul controlului de constituționalitate a priori – și avem în vedere aici în mod special controlul de constituționalitate al legilor înainte de promulgare – nu comportă discuții deosebite. Constatarea neconstituționalității unei legi înainte de promulgare produce exclusiv efecte ex nunc. Nici nu ar putea fi de conceput o altă soluție, câtă vreme normele sancționate nu au fost niciodată în vigoare și nu au produs efecte juridice. Cu toate acestea, decizii recente al Curții Constituționale pronunțate în control a priori, dar care au făcut  referire, în considerente, și la norme în vigoare, au suscitat o serie de dezbateri în spațiul public, inclusiv avansarea ideii unor efecte retroactive ale acestora.

Astfel, prin Decizia nr. 136/2018[141]  Curtea, pronunțându-se în control a priori asupra unei legi de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea CCR a stabilit că «dispozițiile legale criticate, care reglementează posibilitatea înnoirii în funcție, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deținut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, constituie o încălcare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 142 alin. (2) referitoare la interdicția înnoirii mandatului și în art. 1 alin. (5) din Constituție. (…). Nu este admis ca, pe calea unei norme infraconstituționale, legiuitorul să eludeze o interdicție de natură constituțională. Mai mult, acesta are obligația de a elimina din dreptul pozitiv soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională, precum cea care se regăsește în actualul art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată». Menționăm că acest din urmă text reglementa posibilitatea înnoirii în funcție, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deținut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, cu condiția ca acest rest să fie mai mic de 3 ani. În spațiul public s-a vehiculat ideea că decizia produce efecte asupra textului de lege vigoare, concluzie bazată, în opinia noastră, pe o  confuzie în privința efectelor deciziilor pe care Curtea Constituțională le pronunță în exercitarea controlului de constituționalitate a legilor înainte de promulgare [consacrate expres de art. 147 alin. (2) din Constituție] și cel exercitat asupra legilor în vigoare [consacrate expres de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție].

În speță, Curtea a fost sesizată cu privire la o lege înainte de promulgare. Referitor la efectele deciziilor pronunțate în controlul legilor înainte de promulgare, art. 147 alin. (2) din Constituție stabilește următoarele: ”în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.” Astfel fiind,este fără îndoială  faptul că aceste decizii produc efect ex nunc, pro futuro, adică stabilesc obligații în sarcina legiuitorului pentru viitor și numai în privința legii supuse controlului de constituționalitate, adică a legii nepromulgate și, deci, care nu a intrat în vigoare. Constituția vorbește de ”dispozițiile respective”, adică cele care au format obiectul controlului de constituționalitate, iar nu de alte dispoziții, cum ar fi cele din legile în vigoare. Ca urmare, norma în vigoare, la care decizia citată trimite, rămâne să beneficieze  în continuare de prezumția de constituționalitate care se atașează oricărui act de reglementare ce face parte din dreptul  pozitiv. Obligația impusă de Decizia nr. 136/2018 este/a fost  în sarcina legiuitorului, și anume ca în procesul de reexaminare a legii contestate (respectiv a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale) să pună în acord normele constatate ca fiind neconstituționale cu decizia Curții și, de asemena, să elimine din dreptul pozitiv soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională, precum cea care se regăsea în  art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, în vigoare la acel moment. Observăm termenii atent aleși de judecătorii Curții Constituționale, fiind absolut evident că decizia nu se referă direct la textul de lege în vigoare, ci practic, la o ”asanare” pro futuro a soluției legislative neconstituționale. Controlul de constituționalitate, având în vedere tocmai efectelor sale radicale, similare legiferării, impune o rigoare, am spune, matematică. De aceea, trebuie deopotrivă ales și urmărit/analizat cu atenție limbajul motivărilor. Judecătorii constituționali nu au constatat, în cauză,  neconstituționalitatea unei legi/text de lege în vigoare pe calea controlului a priori, și nici nu aveau cum să facă acest lucru, ci au semnalat legiuitorului existența, și în dreptul pozitiv, a unei soluții  legislative similare, ce ar trebui, în egală măsură, să fie eliminată odată cu punerea în acord a legii controlate cu decizia Curții Constituționale.

Astfel fiind, cu referire la cazul concret analizat, până la intervenția legiuitorului în sensul consacrării și intrării în vigoare a unei alte soluții normative,  au rămas  în vigoare și s-au  aplicat în consecință dispozițiile art.  68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,  în redactarea potrivit căreia: (3) În cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin.(2), este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani.” De asemenea, în aplicarea aceluiași principiu al neretroactivității, considerăm că mandatul de judecător  dobândit în baza legii în vigoare rămâne supus acestei legi, nefiind susceptibil a i se aplica legea în noua redactare, întrucât s-ar conferi acesteia un caracter retroactiv, prohibit de art. 15 din Constituție. Deja, sub acest din urmă aspect, nici nu mai vorbim de efecte ale deciziilor Curții Constituționale, ci de aplicarea  generală a principiului constituțional al neretroactivității legii, care permite doar două excepții, și anume în materia legii penale și a celei contravenționale mai favorabile, ceea ce nu este cazul în speță.

Într-o altă cauză, pronunțându-se în control a priori asupra unei legi de modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul  judecătorilor și procurorilor[142], și constatând neconstituționalitatea unor dispoziții pe care aceasta le consacra, prin prisma regimului constituțional al incompatibilităților, Curtea a reținut că legiuitorului îi revine obligația de a pune de acord în procesul de reexaminare a legii toate prevederile acesteia ce privesc incompatibilitățile, inclusiv cele aflate în vigoare, cu decizia sa. Pentru aceleași motive pe care le-am enunțat, în aplicarea principiului neretroactivității și ținând seama de efectul specific pe care îl produc deciziile pe care Curtea le pronunță în soluționarea obiecțiilor de neconstituționalitate,  decizia  astfel pronunțată nu produce niciun efect asupra legii în vigoare, instituind doar o obligație pentru legiuitor de a o modifica pe aceasta din urmă, în sensul eliminării unor soluții legislative neconstituționale. Mai mult, dacă în cauza soluționată prin Decizia nr. 136/2018, Curtea a făcut totuși o circumstanțiere a normelor în vigoare în care se regăsește soluția legislativă neconstituțională, relativizând însă prin acel ”precum” utilizat în redactarea frazei, în Decizia nr. 45/2018 pe care o analizăm aici, a utilizat o exprimare absolut generală, ”prevederile acesteia care privesc incompatibilitățile”, lăsând practic legiuitorului deplina libertate și obligându-l totodată să ”asaneze” legea în vigoare. Tot astfel, ca și în exemplul precedent, unde am arătat că legea modificată se va aplica, în virtutea art. 15 alin. (1) din Constituție, numai mandatelor de judecători ce se vor dobândi după intrarea sa în vigoare și, în acest din urmă caz, legea modificată se va aplica ex nunc, neputând afecta situațiile juridice în curs, care au luat naștere sub imperiul legii vechi, și pentru care legea nouă nu prevede norme tranzitorii.

Această practică recentă a CCR, și anume de a sancționa, în control a priori, soluții legislative, cu trimitere inclusiv la legile în vigoare care le conțin, ar putea fi  apreciată ca o dezvoltare a practicii de sancționare nu doar a normelor, ci și a soluțiilor legislative neconstituționale, practică  dezvoltată în ultimii ani, însă în control a posteriori. Arătam cu un alt prilej că prin constatarea  neconstituționalității soluțiilor legislative, Curtea ”invită” practic, la ”asanarea” sistemului legislativ de acele dispoziţii care cuprind sau reiau soluţii legislative constatate ca fiind neconstituţionale. Controlul de constituționalitate transcende astfel cadrului strict al limitelor sesizărilor adresate Curţii, vizând, indirect, orice altă normă care cuprinde sau va cuprinde aceeași soluție legislativă[143]. Am spus însă că doar ”vizează” și doar ”indirect”, întrucât, nici în cazul constatării neconstituționalității soluțiilor legislative (în control a posteriori) și nici în cazul constatării neconstituționalității cu trimitere la o soluție legislativă din legi în vigoare (pe calea controlului a priori), nu putem vorbi decât de un efect ex nunc și pro futuro referitor la ”soluția legislativă”; singurul efect al deciziei este instituirea unei obligații în sarcina legiuitorului. Practic, în niciuna dintre situații, încetarea efectelor soluției legislative cuprinse în alt text decât cel controlat și constatat ca find neconstituțional (în control a posteriori) sau normelor în vigoare (în control a priori) nu pot fi reținute ca efecte directe ale deciziei Curții Constituționale respective. Efectul este mediat de acțiunea legiuitorului – care va fi împiedicat sa adopte o normă care consacră soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională, respectiv va fi obligat să elimine din dreptul pozitiv norma la care face trimitere decizia pronunțată în control a priori. În cazul în care legiuitorul nu își îndeplinește aceste obligații, acele soluții, respectiv normele care le consacră, nu vor fi neconstituționale ”de drept”. Dacă legiuitorul va reglementa aceeași soluție legislativă într-un alt act normativ, sau dacă va proceda la menținerea normei în vigoare la care decizia pronunțată în control a priori face referire, singura soluție pentru constatarea neconstituționalității acestora este o nouă sesizare a Curții Constituționale. Desigur, problematica este susceptibilă de analiză din perspectiva principiului loialității constituționale, precum și a respectării obligativității deciziilor Curții Constituționale, dar aceasta este o altă discuție, distinctă de cea a efectelor juridice a unor astfel de decizii.

În concluzie, deciziile pronunțate în control a priori au efect exclusiv pentru viitor, detaliat în mod corespunzător de prevederile art. 147 alin. (2) din Constituție. Recenta practică a Curții Constituționale poate fi caracterizată  ca fiind o atitudine proactivă, de stimulare a procesului de asanare normativă în acord cu rigorile Constituției. Abordarea nu este însă scutită de critici întrucât, așa cum s-a arătat chiar într-o opinie separată la Decizia nr. 45/2018, determină o aparentă ”interferență între controlul de constituționalitate a priori și cel a posteriori, ceea ce conduce la insecuritate juridică, din perspectiva efectelor prezentei decizii, și poate genera confuzii, prin generalitatea exprimării”[144], dovadă și interpretările născute în spațiul public, și chiar în mediile juridice.

4.3. Aplicarea principiului neretroactivității în cadrul controlul de constituționalitate a posteriori

Cele mai multe discuții din punctul de vedere al configurării principiului neretroactivității deciziilor CCR le suscită soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate – un control a posteriori, concret, al normelor juridice primare. Obiect al controlului de constituționalitate îl constituie în acest caz, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 47/1992, legile și ordonanțele în vigoare[145].

Interpretând dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea a a statuat că, de principiu, decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor[146]. Curtea a distins însă în privința raporturilor juridice  reglementate de norma constatată ca fiind neconstituțională, după cum urmează[147]:

a) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura[148]aceasta fiind o clară aplicare a principiului neretroactivității, nu comportă lămuriri suplimentare;

b) decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica situaţiilor juridice pendinte; Curtea a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte (așadar nu și cele existente dar cu privire la care nu există niciun litigiu) în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile –, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes[149]; acesata întrucât excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă[150] şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii[151];

c) decizia de constatare a neconstituţionalităţii nu se va aplica situațiilor care au devenit facta praeteritaeste vorba despre cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, și care reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul; potrivit Curții, incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Curtea a reținut însă și o importantă excepție de la această din urmă regulă, susceptibilă de analiză din perspectiva modului în care Curte înțelege să aplice principiul constituțional al neretroactivității deciziilor sale. Astfel, potrivit Curții, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză  în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire[152].  Soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii.[153]  Astfel, potrivit Curții, ”efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională.[154]

Curtea nu a distins, în realizarea acestor circumstanțieri, în funcție de tipul deciziilor pe care le pronunță, de unde concluzia că ele se aplică, mutatis mutandis, și deciziilor interpretative[155].

Conchizând, CCR a temperat, practic, efectul ”pe viitor” nediferențiat consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție, acceptând  efecte asupra ”situațiilor juridice pendinte” (în toate cazurile) precum și ”situațiile care au devenit facta praeterita” numai în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării deciziei de admitere, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză  în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire”. Constatăm însă că distincția  cât privește incidența deciziilor de admitere asupra facta praeterita este dată excusiv de diligența/modul de apărare a  părților într-un proces. Dacă au invocat excepția de neconstituționalitate – chiar dacă nu în cauza lor s-a pronunțat decizia Curții – vor beneficia de efectele acesteia, iar dacă nu au criticat norma devenită ulterior neconstituțională, nu vor beneficia de efectele deciziei de constatare a neconstituționalității (indiferent dacă vorbim de materie penală sau civilă, și chiar dacă, de principiu, art. 15 din Constituție distinge între cele două materii): ”atât timp cât partea nu manifestă diligență și nu înțelege să ridice o excepție de neconstituționalitate în fața instanței competente, potrivit legii, și atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituționalității publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispozițiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumția de constituționalitate.” (Decizia nr. 126/2016, par. 20, cu trimitere la jurisprudența în materie civilă a CCR).

De aceea, CCR a constatat, prin Decizia nr. 126/2016[156], neconstituţionalitatea unei soluţii legislative cuprinse în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limita cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. În materie civilă, Curtea a sancționat aceeași soluție legislativă prin Decizia nr. 377/2017, precitată. Cu referire la revizuire, Curtea a constatat că aceasta „este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 124 din Constituție privind înfăptuirea justiției[157]. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătorești definitive, precum și a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanțelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros și limitativ cazurile și motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum și modul în care acestea pot fi probate.[158] Curtea a mai reținut că ”nimic nu împiedică legiuitorul să augmenteze/elimine unele motive în temeiul cărora se poate promova o cale de atac extraordinară, cu condiția să nu submineze securitatea juridică și ordinea publică; însă, o asemenea reglementare, din punctul de vedere al aplicării sale în timp, poate viza numai procesele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, nu și cele care au fost finalizate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.”  

4.4. Aplicarea principiului neretroactivității în cazul atribuțiiilor de control al unor acte, fapte, atitudini

Ne vom referi în mod distinct la atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională,  care a suscitat discuții sub acest aspect până în prezent.

Astfel, într-o cauză[159] în care Curtea a constatat un conflict juridic de natură constituțională determinat de încălcarea competenței legiuitorului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul substituirii legiuitorului prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, CCR a statuat asupra menținerii hotărârilor judecătorești astfel pronunțate, și a efectelor acestora, cu următoarea motivare: ”în cauza de faţă, sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate /constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei Curţii Constituţionale. Aşa fiind, apare ca evident că decizia pronunţată de Curtea Constituţională în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art. 329 din Codul de procedură civilă. De altfel, Curtea a statuat şi cu alte ocazii că, potrivit competenţelor sale, care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituţionalitate, supremaţia Constituţiei în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătoreşti sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.  Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.[160]

Reluând aceste considerente, prin Decizia nr. 1525/2010[161], Curtea a statuat următoarele:

«1. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai pentru viitor;

2. Deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte din ordinea normativă, nu pot fi aplicate retroactiv, mai exact unor raporturi/situaţii juridice încheiate.

În cauza de faţă, Curtea constată că Decizia nr. 1431 din 3 noiembrie 2010 nu poate să se aplice unor raporturi juridice de drept public deja încheiate, întrucât, pentru a „bloca” angajarea răspunderii Guvernului prin intermediul unei decizii a Curţii Constituţionale, titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională prevăzuţi de art. 146 lit. e) din Constituţie trebuiau să uzeze de acest drept până cel târziu la data de 18 octombrie 2010. Decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost acceptată implicit la data la care Biroul permanent al celor două Camere a stabilit calendarul angajării răspunderii. Prin această acceptare, situaţia juridică constituită prin decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost încheiată; celelalte aspecte, şi anume prezentarea proiectului de lege, iniţierea unei moţiuni de cenzură, votarea moţiunii de cenzură sau adoptarea proiectului de lege prezentat sunt efecte ale deciziei Guvernului, acceptată de Parlament, de a-şi angaja răspunderea. Astfel, situaţia juridică menţionată trebuie calificată ca fiind facta praeterita, şi nu facta pendentia. Dacă, din contră, s-ar considera că ipoteza de faţă se constituie într-o situaţie juridică aflată în curs de executare înseamnă că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea este un act de voinţă care se prelungeşte în timp cu mai multe faze decizionale. Or, de fapt, astfel cum s-a arătat mai sus, procedurile parlamentare angajate după stabilirea calendarului de către Biroul permanent nu sunt decât simple efecte ale unei situaţii juridice deja încheiate».

Este, așadar, evident, că în această materie Curtea nu a procedat la nicio ”temperare” a efectelor consacrate de art. 147 alin. (4) din Constituție, dat fiind și faptul că aici nu vorbim de controlul de constituționalitate al legii, neputându-se deci aplica raționamentele specifice acestui ultim tip de control.

Aceasta nu înseamnă însă că efectele acestor decizii nu ar fi imediate – am atras, de altfel, atenția asupra terminologiei incidente. Asemenea oricăreia dintre deciziile Curții Constituționale, și deciziile prin care Curtea Constituțională soluționează un conflict juridic de natură constituțională sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Câtă vreme legiuitorul constituant nu a prevăzut niciun termen vizând actele/faptele ce au făcut obiectul conflictului, înseamnă că autoritățile vizate trebuie să se conformeze acestui efect de îndată ce decizia a fost publicată. Considerăm că, tocmai pentru a asigura posibilitatea conformării conduitei autoritățior, legea stabilește – numai în cazul acestor decizii – transmiterea lor către autoritățile implicate în conflict înainte de data publicării în Monitorul Oficial[162]. În acestă cheie trebuie interpretată și mențiunea, de asemenea unică în ansamblul legii, în sensul că deciziile astfel pronunțate sunt definitive[163]. Altfel spus, transmiterea deciziilor – obligatorie – către autorități, înainte de a fi publicate, nu înseamnă că aceastea ar putea fi contestate sau că nu ar fi obligatorii pentru părți – câtă vreme  sunt  definitive –, ci este realizată pentru informare/conformare. Dat fiind rangul constituțional al acestor autorități, adaptarea conduitei poate presupune acte, proceduri, formalități cu un grad mai mare de complexitate. Iar cum Constituția nu stabilește termene pentru aceasta, și nici nu permite CCR să își moduleze efectele deciziilor, în sensul de a stabili termene, legiuitorul a oferit acest răgaz, inerent duratei formalităților  publicării, pentru ca autoritățile publice să ia cunoștință de decizie și obligațiile ce le revin. Caracterul general obligatoriu se atașează deciziei de la data publicării în Monitorul Oficial al României, întocmai ca în cazul oricărei alte decizii pe care CCR o pronunță în exercitarea atribuțiilor sale. Este adevărat că practica din ultimii ani a instanței de contencios constituțional este ca – cel puțin în privința deciziilor de admitere, indiferent de materie- publicarea sa se facă pe pagina de internet a Curții de îndată ce decizia este trimisă la publicare, cee ce asigură o cunoaștere a motivării sale înainte de publicare de către orice persoană interesată. Aceasta este însă o măsură pur administrativă, adoptată de Curte din rațiuni de transparență și ca răspuns la criticile vizând decalajele existente între data pronunțării unei decizii și momentul când motivarea sa este cunoscută prin publicarea în Monitorul Oficial. Nu există însă o obligație legală expresă de comunicare înainte de publicare decât în cazul conflictelor juridice de natură constituțională.

4.5. Modularea efectelor deciziilor CCR

Am vazut modalitatea în care, pentru concilierea mai multor principii deopotrivă aplicabile – în special efectivitatea controlului de constituționalitate și a acesului la justiția constituțională, precum și securitatea juridică, CCR a interpretat/temperat/circumtanțiat puterea ”pentru viitor” a deciziilor sale. Ar fi fost de neimaginat, de exemplu, ca o decizie prin care s-a soluționat o excepție de neconstituționalitate să fie aplicabilă strict pentru raporturi juridice viitoare, iar chiar cei care au invocat excepția să nu beneficieze de efectele deciziei prin care aceasta a fost soluționată. Ar fi fost de asemenea de neimaginat, din punct de vedere legal, ca alte persoane care au invocat excepția de neconstituționalitate a acelorași norme declarate ca fiind neconstituționale, dar ale căror dosare au fost înregistrate mai târziu pe rolul Curții sau sunt ”pe drum către Curte” la data la care s-a admis  excepția  (într-o altă cauză)  să nu beneficieze de această decizie. Rămâne de analizat, față de prevederile art. 15 din Constituție și, prin prisma art. 20 și art. 148 din Constituție, față de interpretarea dată de CEDO ȘI CJUE Convenției și Cartei, în ce măsură, de exemplu, o persoană poate fi privată de libertate în baza unui text de lege constatat ca fiind neconstituțional numai pentru că nu a invocat și ea aceeași excepție de neconstituționalitate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Ce se întâmplă însă pentru viitor? Ce se întâmplă dacă declararea neconstituționalității unei norme ar produce, pe termen scurt, tulburarea securității juridice? Poate CCR să amâne producerea efectelor deciziilor sale? Spre deosebire de alte legislații (și am menționat câteva exemple în acest sens), legea română nu reglementează expres această posibilitate, cu atât mai mult cu cât norma constituțională stabilește expres obligativitatea deciziilor de la data publicării în Monitorul Oficial. Cu respectarea cadrului constituțional de referință, Curtea Constituțională a României a identificat totuși posibilități de modulare a efectelor deciziilor sale, în încercarea de a identifica soluții în acord cu principiul  securității juridice dar și al efectivității controlului de constituționalitate.      

Astfel, de exemplu, nevând temei juridic pentru o amânare a aplicării deciziei sale, Curtea a identificat soluția constatării constituționalității legii supusă controlului a priori, sub rezerva ca legea controlată să se aplice după un interval de timp. Astfel, prin  Decizia nr. 334/2013[164], Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată obiecția de neconstituționalitate și a constatat că „dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului sunt constituționale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii.”  Soluția legislativă criticată privea instituirea unui nou cvorum de participare la referendum, mai mic decât cel prevăzut de legislația în vigoare. Curtea a reținut că  modificarea cvorumului de participare la referendum este apanajul legiuitorului, însă instanța constituțională trebuie să vegheze la neutilizarea acestui instrument în alte scopuri decât cel pe care legiuitorul constituant l-a avut în vedere la consacrarea referendumului, adică să asigure respectarea principiilor privind stabilitatea juridică a legilor în materia referendumului, precum și cel al consultării loiale a cetățenilor cu drept de vot, principii care presupun crearea tuturor condițiilor pentru ca electorii să cunoască problemele supuse referendumului, consecințele juridice ale diminuării pragului de participare la vot, precum și efectele pe care le produce rezultatul referendumului asupra intereselor generale ale comunității. Curtea a constatat că, pentru a asigura respectarea principiului general al stabilității juridice în materia referendumului, în acord cu recomandările Codului de bune practici în materie de referendum, adoptat de Comisia de la Veneția, cu Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului sunt constituționale, însă nu pot fi aplicabile referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii modificatoare.

Chiar dacă, aducând acest element de noutate, decizia a fost criticată, considerăm că judecătorii constituționali au răspuns astfel nevoii de efectivitate a controlului de constituționalitate, și chiar unei deferențe față de rolul Parlamentului. Alternativa ar fi fost constatarea neconstituționalității pe considerente ce nu țineau de substanța reglementării, ci de aplicarea acesteia. De altfel, în mod corect legiuitorul a și procedat la introducerea unui text în lege în acord cu această decizie a Curții Constituționale, operând, practic, o ”punere în acord” cu o decizie de respingere a sesizării de neconstituționalitate, dând dovadă la rândul său  de deferență instituțională/ loialitate constituțională.

5. Incidența principiilor constituționale în privința efectelor în timp ale deciziilor curților constituționale

Jurisprudența prezentată, care a dorit să ilustreaze modul în care curțile constituționale ”temperează” neretroactivitatea sau retroactivitatea efectelor deciziilor pe care le pronunță, este de natură să releve nu numai nevoia de flexibilitate, ci și  de o anume marjă de discreție ce trebuie acordată curților constituționale, pentru ca acestea să poată asigura, deopotrivă, respectarea legalității, securității juridice și proporționalității.[165]

Dacă, de principiu, hotărârile instanțelor judecătorești sunt inerent retroactive, în privința deciziilor instanțelor de contencios constituțional, dat fiind rolul și specificul acestora,  multe legislații consacră efectul lor ex nunc în privința constatării neconstituționalității actelor normative. Fără îndoială, motivul îl constituie asigurarea securității juridice, principiu constituțional fundamental. Acest principiu nu există însă, și nici nu poate fi interpretat izolat. Cel mai recent Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene[166], având ca temă chiar problematica acestor principii, a evidențiat că viziunea generală cu privire la principiile constituționale este aceea că ele formează un nucleu de bază în jurul căruia se structurează corpul legilor fundamentale. Într-o exprimare sugestivă, Curtea Constituțională Federală a Germaniei arată că aceste principii «constituie o „busolă internă” pentru interpretarea normelor constituționale». Ele ”includ dispozițiile individuale și, datorită naturii lor generale și fundamentale, definesc cadrul pentru Constituție”. Modul în care principiile fundamentale sunt interpretate și aplicate diferă însă în funcție de atribuțiile concrete ale instanțelor de jurisdicție constituțională. În general însă, acestea au o marjă de apreciere consistentă în această materie, în virtutea rolului lor de unice autorități care realizează justiția constituțională. În unele state există dispoziții exprese în sensul fundamentării/raportării controlului de constituționalitate la principiile constituționale[167], însă în majoritatea statelor, structura argumentării și considerentele deciziilor prin care sunt interpretate și aplicate principiile constituționale nu au un temei juridic expres, fiind elaborate în cadrul și în virtutea rolului încredințat de legiuitorii constituanți  instanțelor  de jurisdicție constituțională –”gardieni ai Constituției”[168]. Principiile constituționale pot constitui  temei pentru controlul de constituționalitate în mod independent sau orientează interpretarea altor norme constituționale[169].

Același rol de ”busolă internă” trebuie recunoscut principiilor constituționale și în privința interpretării efectelor în timp ale deciziilor curților constituționale. Iar raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene este de natură a evidenția faptul că  principiul securității juridice – invocat atunci când se justifică efectul ex nunc al deciziilor  curților constituționale – trebuie interpretat în mod nuanțat, în funcție de natura cauzei sau de destinatarul/destinatarii hotărârii. Deja, astfel cum am arătat prin câteva exemple, unele instanțe de contencios constituțional interpretează distinct efectele deciziilor pe care le pronunță după cum acestea vizează materia penală, admițând un efect retroactiv  în această materie.

Cât privește Constituția României, legiuitorul constituant a înțeles să stabilească, de plano, ca excepții de la principiul neretroactivității legii, legea penală și cea contravențională mai favorabilă, ceea ce oferă temeiul unor distincții sub acest aspect și  în privința efectelor deciziilor instanței constituționale. Sunt deopotrivă incidente, pentru realizarea unei astfel de distincții, prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție și cele ale art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora ”România este stat de drept, (…), în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, (…) dreptatea (…) reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român (…) şi sunt garantate”.  Totodată, în temeiul art. 20 din Constituție,  trebuie avut în vedere   modul  în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului interpretează art. 7 și 13 din Convenție, această din urmă interpretare putând constitui temei de reflecție pentru o jurisprudență de viitor mai nuanțată a instanței constituționale. Distincția penal/civil sub acest aspect este prezentă și în juriprudența CJUE sens în care cităm Concluziile prezentate de avocatul general în cauza Târșia[170] : “50. În orice caz, motivele rezonabile pentru a se devia de la principiul autorității de lucru judecat nu sunt identice în cazul hotărârilor civile, penale și administrative. Efectele acestor hotărâri sunt diferite și la fel sunt și preocupările de politică legislativă privind definirea excepțiilor (eventuale) de la autoritatea de lucru judecat. În cazul hotărârilor civile, securitatea și stabilitatea raporturilor juridice confirmate printr‑o hotărâre rămasă definitivă sunt de cea mai mare importanță. În schimb, condițiile pentru revizuirea unei hotărâri penale în interesul unei persoane condamnate pe nedrept nu ar trebui să fie prea dure. În dreptul administrativ, interesul protejării drepturilor particularilor și principiul legalității pot justifica un standard mai flexibil în privința revizuirii hotărârilor definitive decât în cazul hotărârilor civile.”

Desigur că orice temperare/modulare a efectelor deciziilor instanțelor constituționale trebuie realizată cu prudență și echilibru, cu luarea în considerare a tuturor factorilor implicați, iar exemplele de jurisprudență prezentate subliniază această idee. Deopotrivă în materie civilă, penală, administrativă trebuie conservată securitatea raporturilor juridice, cu aplicarea deopotrivă a celorlalte principii constituționale incidente. Și în materie penală e posibil să fie necesare limite obiective ale efectului ex tunc, cum ar fi situațiile juridice definitiv încheiate (executarea pedepsei/prescripția executării pedepsei). În orice caz, o aplicare retroactivă în materie penală s-ar susține măcar în acele situații în care CCR a constatat neconstituționalitatea unei norme de drept penal prin raportare și la o jurisprudență CEDO suficient de sedimentată, jurisprudență care a fost, până în acel moment, nu numai ignorată de legiuitorul național, dar și de instanțele judecătorești în detrimentul celor judecați, cu toate că, în cuvintele Curții de la Strasbourg, “Convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia”[171].


[1] Constantin G. Dissescu, Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 141.
[2] Denumită în continuare CCR.
[3] P. Popellier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe – The Effect of Judicial Decisions in Time: Comparative Notes in the Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, p. 7.
[4] Ibidem, unde se remarcă faptul că, de exenplu, hotărârile judecătorești care stabilesc noi reguli sau interpretări faptelor anterioare acestora sunt numite, pentru a reliefa același tip de efect în timp, uneori retroactive, alteori retrospective, sau ca având efect ex tunc.
[5] Denumită în continuare CEDO.
[6] Denumită în continuare CJUE.
[7] Articolul 20. Tratatele internaţionale privind drepturile omului: ”(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”.
[8] Articolul 148. Integrarea în Uniunea Europeană : ”(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene.”
[9] Pentru jalonarea schimbării modului de abordare a controlului de constituționalitate în România cităm raționamentul din prima decizie de admitere a CCR care se referă la valoarea jurisprudenței CEDO, imediat după aderarea României la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale: «dacă, atât timp cât România nu a fost membră a Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretarea art.8 al Convenţiei, prin deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nici o relevanţă pentru legislaţia şi jurisprudenţa română, după intrarea României în Consiliul Europei şi după aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din 31 mai 1994) datele problemei s-au schimbat fundamental. La această schimbare obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1) precizează că dispoziţiile sale, în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, or, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat. Mai mult, în alin. (2) al art. 20 din Constituţie se consacră principiul priorităţii normei de drept internaţional: ”Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”». ”(Decizia nr. 81/1994, publicată în M. Of. al României, Partea I , nr. 14 din 25.01.1995).
[10] Autor: Conf. Univ. Marieta Safta.
[11] P. Popelier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe(eds) – op.cit., p. 3.
[12] Ibidem.
[13] Maartje de Visser, Constitutional Review in Europe: A comparative Analysis, ed. Hart, 2013, p. 317.
[14] Lucrările celui de-al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene cu tema ”Justiția constituțională. Funcții și raporturi cu celelalte autorități publice”, organizat de Curtea Constituțională a României, București, 23-25 mai 2011, publicat de Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 15-58  (variantele în limba franceza și, respectiv, engleză, ale Raportului național  au fost publicate de Ed. Monitorul Oficial, în Volumul ”La justice constitutionelle. Fonctions et relations avec les autres autorites publique.Constitutional justice. Functions and relationship with other public authorities”); rapoartele sunt disponibile și pe pagina de internet a CCR.
[15] A se vedea M. Safta, „Drept constituțional și instituții politice” – Vol. I – Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți,  Ed. Hamagiu, București, 2016, ed. a III-a revizuită.
[16] În acest sens a se vedea P. Popelier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe(eds)- op. cit., p. 10.
[17] S. Deaconu- coordonator – Codex constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, vol I, Ed. M. Of. 2015, p. 120.
[18] Disponibil aici;
[19] Disponibil aici
[20] S. Deaconu- coordonator – op. cit, vol I,  p. 249.
[21] Ibidem, p. 655.
[22] Ibidem, p. 840.
[23] Ibidem, vol II, p. 70.
[24] Disponibil aici.
[25] Disponibil aici.
[26] Legea organică a Curții Constituționale – Constitutional Court Act, Official Gazette of the Republic of Slovenia, No. 64/07 – official consolidated text and 109/12, disponibilă aici.
[27] Disponibil aici.
[28] Legea organică a Tribunalului Constituțional, disponibilă aici.
[29] Disponibil aici.
[30] Timea Drinoczi, Temporal Effects of Decisions of the Hungarian Constitutional Court (p. 95).
[31]Ibidem, p. 102.
[32] Prin efect retroactiv ex tunc înțelegem, în cuprinsul articolului, efectul produs asupra cauzelor care, la momentul apariției unei decizii, se aflau în curs de soluționare; prin efect retroactiv general/complet, înțelegem efectul produs nu numai asupra cauzelor pendinte, ci și asupra cauzelor deja (închise/)definitivate, iar prin efect retroactiv parțial înțelegem efecte precum cea în cauza  în care decizia a fost pronunțată.
[33] A. Gamper, Strenghtening the rule of law in Europe – From a common concept to mechanism of implementation- Edited by Werner Schroeder – Bloomsbury – Certitudinea Juridica – Legal Certainty, p. 80 si urm.
[34] Disponibil aici.
[35] Disponibil aici, AUT-1968-C-001 13.12.1968 B 622/78; G 113/84, G 134/84, G 135/84 et al.; B 168/85; G 224/85; G 187/91, G 269/91; G 103-107/92, G 123-127/92 et al.; K I-2/94; B 1171/94; G 388-391/96; G 363-365/97, G 463,464/97 et al.; G 48-55/99: ”A departure from the ex nunc rule exists regarding the case in which the preliminary ruling on a point of law is sought (the Anlaßfall). The Anlaßfall concept refers to the legal proceedings at the origin of cancellation of a provision by the Constitutional Court. The provision annulled will not be applicable in those proceedings (this is known as «the applicant’s reward»). In addition, its cancellation will also be effective in all similar cases that were pending in the Constitutional Court when it began to decide the issue (VfSlg<I->  –  Official Diges –  10.616/1985, 14.304/1995). Otherwise, it is left to the Constitutional Court’s discretion to declare the cancellation valid also in respect of earlier cases, that is to say to give it retrospective effect ( Articles 139.6 and  140.7 of the Constitution). This retrospective effect may solely concern cases which were already pending in the courts at the time of the judgment («selective retrospective effect») or all events arising prior to the cancellation («general retrospective effect»). In one particularly noteworthy case, the Constitutional Court ruled that the retrospective effect extended even to disputes in which a final decision had already been given. Since the outcome was that the relevant administrative decisions were also deemed to have been cancelled, all applications already lodged with the Constitutional Court were dealt with accordingly (VfSlg 14.723/1997).”
[36] Disponibil aici.
[37] Disponibil aici.
[38] P. Popelier, S. Verstraelen, D. Vanheule, B. Vanlerberghe(eds)- op. cit. p. 10.
[39] CA nr. 27/2005, 2 februarie 2005.
[40] Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei  Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională Federală din Germania , Raportori: Prof. Dr. Gertrude Lübbe-Wolff, Judecător la Curtea Constituţională Federală Prof. Dr. h.c. Rudolf Mellinghoff, Judecător Judecător la Curtea Constituţională Federală Prof. Dr. Reinhard Gaier, Judecător la Curtea Constituţională Federală; disponibil aici.
[41] Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională Federală din Germania Raportori: Prof. Dr. Gertrude Lübbe-Wolff, Judecător la Curtea Constituţională Federală Prof. Dr. h.c. Rudolf Mellinghoff, Judecător Judecător la Curtea Constituţională Federală Prof. Dr. Reinhard Gaier, Judecător la Curtea Constituţională Federală, disponibil aici.
[42] Disponibil aici
[43] Sez. U Num. 42858  din 2014.
[44] Disponibil aici.
[45] T. Drinoczi, Temporal Effects of Decisions of the Hungarian Constitutional Court în The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, p. 94.
[46] T.Drinoczi, op. cit., p.95.
[47] Constitutional Court Act din 16 iunie  1993, disponibil aici
[48]The Constitutional Court shall order the review of the criminal proceedings or contravention proceedings concluded with a final decision based on a legal regulation which is contrary to the Fundamental Law, if the annulment of the applied legal regulation or provision therein would result in the reduction or waiver of the punishment or measure or in the exemption from or limitation of criminal or contravention liability”; disponibil aici
[49] Disponibil aici
[50] ”49.  In this context, the Court notes its case-law according to which the principle of legal certainty, which is necessarily inherent in the law of the Convention, may dispense States from questioning legal acts or situations that antedate judgments of the Court declaring domestic legislation incompatible with the Convention. The same considerations apply where a constitutional court annuls domestic legislation as being unconstitutional (see Marckx v. Belgium, 13 June 1979, § 58, Series A no. 31). Moreover, it has also been accepted, in view of the principle of legal certainty that a constitutional court may set a time-limit for the legislator to enact new legislation with the effect that an unconstitutional provision remains applicable for a transitional period (see Walden v. Liechtenstein (dec.), no. 33916/96, 16 March 2000; and J.R. v. Germany (dec.), no. 22651/93, Decisions and Reports 83-A).”
[51] Maartje de Visser,  op. cit.,  p. 319.
[52] Raport general pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei  Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională a României, disponibil aici.
[53] Disponibil aici.
[54] Raport naţional, prezentat de Curtea Constituţională Federală din Germania, op. cit.
[55] T. Drinoczi, op. cit.,.p. 96.
[56] Autor: dr. Mihaela Mazilu-Babel.
[57] Indiferent de faptul că hotărârea CEDO aparține Marii Camere sau doar unei Camere CEDO. În acest sens, a se vedea hotărârea G.I.E.M. SRL și alții împotriva Italiei din data de 28 iunie 2018, paragr. 252: “[t]he Court would emphasise that its judgments all have the same legal value. Their binding nature and interpretative authority cannot therefore depend on the formation by which they were rendered” – disponibilă aici: [ultima dată accesat în data de 2 septembrie 2018]. Dar, a se vedea și D. Harris, M. O’Boyle, E. Bates, C. Buckley, Law of the European Convention on Human Rights, Oxford University Press, 2018, la pp. 23-4: “There is no common law distinction between ratio decidendi and obiter dicta in the practice of the ECtHR. Any statement by way of interpretation of the Convention by the Court, and formerly the Commission, is significant, although inevitably the level of generality at which it is expressed or its centrality to the decision on the material facts of the case will affect the weight and influence of any pronouncement. Clearly, a Grand Chamber ruling is more authoritative than one by a Court Chamber. (…) Clearly, the Grand Chamber can play a large part in achieving consistency in Court jurisprudence. As to Chambers, it follows from the above approach that a Chamber should follow an earlier decision of another Chamber unless there are ‘cogent reasons’ not to do so. All Chambers are expected to follow Grand Chamber judgments, regardless of ‘cogent reasons’, unless the case can be distinguished in some other manner. Finally, it may be noted that, without expressly overruling a case, the Court may modify its effect by a later judgment that is inconsistent with it”.
[58] Acest aspect poate fi observat cel mai clar atunci când Curtea pronunță o hotărâre ce apoi va fi invocată pentru a soluționa alte spețe pendinte ce conțin situații de fapt care s-au epuizat  la nivel intern cu mult înaintea pronunțării respectivei hotărâri. Sau atunci când o hotărâre soluționează o cerere depusă anterior altei cereri, această a doua cerere fiind soluționată prin trimiterea la cele stabilite în hotărârea ce a soluționat cererea ce a fost totuși depusă ulterior. Totodată, pentru efectul retroactiv al hotărârilor CEDO asupra situațiilor de fapt ce se află la baza hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pe calea trimiterii preliminare, a se vedea, exempli gratia, Hotărârea Luca Menci care a avut drept ghid hotărârea A și B împotriva Norvegiei, hotărârea CEDO apărând ulterior realizării trimiterii preliminare și ulterior ședinței publice de pe rolul CJUE, apariția ei la Strasbourg conducând, de altfel, la “repunerea cauzei pe rol” la Luxembourg. De altfel, și în plus, în unele state, instanțele supreme își suspendă chiar judecarea unor cauze atunci când știu că urmează să apară, în câteva zile, o hotărâre CEDO incidentă.
[59] Hotărârea din data de 13 iunie 1979, cererea nr. 6833/74, CE:ECHR:1979:0613JUD000683374, paragr. 58. Pentru o hotărâre recentă, a se vedea Hotărârea din data de 27 februarie 2018, Guja împotriva Moldovei (nr. 2), cererea nr. 1085/10, paragr. 32: “The Court reiterates that findings of a violation in its judgments are in principle declaratory (see Marckx v. Belgium, 13 June 1979, § 58, Series A no. 31; Lyons and Others v. the United Kingdom, (dec.), no. 15227/03, ECHR 2003‑IX; and Krčmář and Others v. the Czech Republic (dec.), no. 69190/01, 30 March 2004)”.
[60] Moment ce depinde de fiecare stat membru în parte.
[61] P. Popelier, op. cit. supra., la p. 280: “Hence, if a specific judgment of the Court interprets the Convention in a certain way, this interpretation is regarded as a part of the Convention since its entry into force and application to all facts occurred prior to that judgment”.
[62] În ceea ce privește discuția clasică despre efectul în timp al hotărârilor CEDO, trebuie precizate cu titlu introductiv trei considerente de principiu aplicabile efectelor (inclusiv în timp) ale unei hotărâri CEDO pronunțate într-o cauză împotriva unui alt stat membru decât statul în care acea hotărâre CEDO ar urma să fie invocată la nivel național, pe rolul unor instanțe, aici inclusiv de contencios constituțional. Primo, doctrina a arătat că deși nu se poate afirma că ar exista vreo dispoziție în Convenția Europeană care să impună drept obligatorie o hotărâre CEDO pentru alte state membre decât statul împotriva căruia respectiva hotărâre a fost pronunțată, totuși, articolul 32 din Convenție precizează că jurisdicția Curții „acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale” iar articolul 43 ne arată rolul Marii Camere de a lămuri “problemele grave privind interpretarea sau aplicarea Convenției’. De aceea, s-a dovedit empiric că atunci când, printr-o hotărâre, Curtea Europeană explică înțelesul unei anumite dispoziții din Convenție, această interpretare dobândește autoritate de res intepretata,  adică forța juridică atașată unei interpretări autentice și, drept urmare, statele membre nu pot devia de la respectiva interpretare fără a viola, în același timp, obligațiile care le revin ca semnatari ai Convenției. De altfel, s-a arătat că în Marea Britanie există în mod expres precizată obligația instanțelor de a lua în considerare jurisprudența interpretativă a Curții de la Strasbourg ce a fost pronunțată în spețe în care Marea Britanie nu a fost parte. Totodată, în Olanda, doctrina a subliniat faptul că imediat ce o hotărâre CEDO pronunțată împotriva unui alt stat pare să fie relevantă și pentru Olanda pentru că, de exemplu, ar privi o „constelație juridică” similară cu cea existentă în sistemul de drept neerlandez, respectiva hotărâre va fi luată în considerare cu valoare de res interpretata. Secundo, doctrina a arătat că deși pot exista situații în care constituția unui stat membru nu ar permite unei instanțe naționale să respecte o hotărâre CEDO interpretativă conferită unei dispoziții din Convenție prin lăsarea ca inaplicabilă a unei dispoziții dintr-o lege internă considerată contrară respectivei jurisprudențe CEDO, aceasta nu înseamnă că instanța de la Strasbourg va arăta înțelegere față de acel stat membru atunci când respectivul litigiu va ajunge și pe rolul său. Tertio, s-a subliniat că în urma Declarației de la Brighton(2012) și a celei de la Interlaken (2010), ar rezulta că inclusiv statele semnatare ale Convenției își doresc ca ale lor instanțe naționale să-și asume o răspundere proprie cu privire la garantarea conformității legislației și jurisprudenței interne cu drepturile stabilite în Convenție și astfel să se asigure că atunci când interpretează dreptul național, interpretarea să fie una conformă cu jurisprudența interpretativă a Curții de la Strasbourg și, ca atare, chiar să-și adapteze în mod constant propriile hotărâri în lumina celor stabilite în jurisprudența res interpretata a Curții de la Strasbourg.  De altfel, o atare adaptare este realizată nu numai de către instanțele de drept comun, ci inclusiv de instanțele de contencios constituțional precum e cazul, de exemplu, al Curții Constituționale Federale a Germaniei (pentru argumentul primo, a se vedea J. Gerards, J. Fleuren, Comparative analysis în Implementation of the European Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR in national case-law (coord. J. Gerards, J. Fleuren), Intersentia, 2014, la p. 350; pentru secundo, a se vedea același autor, la p. 351, iar pentru tertio a se vedea J. Gerards, J. Fleuren, The Netherlands, op. cit. supra, la p. 239 dar și J. Gerards, J. Fleuren, Comparative analysis în Implementation of the European Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR in national case-law (coord. J. Gerards, J. Fleuren), Intersentia, 2014, la p. 359).
[63] Exempli gratia, hotărârea din data de 23 martie 2017, Wolter și Sarfert împotriva Germaniei unde Curtea acceptă posibilitatea ca în numele principiului securității juridice în materia moștenirilor deja definitivate, hotărârea sa de condamnare să nu poată da naștere la o restitutio in integrum, paragr. 64: The Court can accept therefore that if the inheritance rights of the deceased’s family have acquired legal force and can no longer be changed under national law, it is not necessary to set aside a final decision in the light of a judgment by the Court delivered after such decisions (compare, mutatis mutandis, Marckx, cited above, § 58). If, on the contrary, the inheritance rights of the deceased’s family are still open to be challenged under national law and thus the legal positions to be protected are only “relative”, the rights of children born outside marriage should be enforceable in the same way as any other third‑party rights.
[64] Doctrina a reliefat faptul că astfel  de excepții sunt foarte puține și de foarte strică interpretare și aplicare, P. Popelier op. cit. supra., la p. 281: “Hence, the modulation of temporal effects appears to be an exceptional occurrence after the explicit demand of one of the parties before the Court”.
[65] A se vedea și P. Popelier, op. cit. supra., la p. 281: “In the well-known Marckx case, the Court explicitly modulated the temporal effects of its judgment (…)  as it found the Belgian law in abstracto to violate the Convention. In particular, the Court took into consideration the fact that the Court’s condemnation of differences of treatment between ‘illegitimate’ and ‘legitimate’ children was an interpretation of the Convention in the light of present-day conditions and the result of a slow evolution. Therefore, the principle of legal certainty prevented the Belgian State ‘from re-opening legal acts or situations that antedate the delivery of the present judgment”. A se vedea și Hotărârea din data de 18 decembrie 2008, Unedic împotriva Franței, cererea nr. 20153/04, paragr. 73:. « En deuxième lieu, elle rappelle que, dans son arrêt Marckx, précité (ibid. § 58), la Cour avait déclaré que le principe de sécurité juridique, nécessairement inhérent au droit de la Convention comme au droit communautaire, dispensait l’Etat belge de remettre en cause les actes ou situations juridiques antérieures au prononcé de l’arrêt de la Cour. Il s’agissait là d’un obiter dictum en réponse à l’intérêt qu’avait manifesté le Gouvernement belge à connaître la portée dans le temps de l’arrêt de la Cour dans cette affaire.”
[66] Hotărârea din data de 2 februarie 2016, cererea nr. 7186/09, paragr. 122: “Eu égard à l’ensemble des circonstances et au principe de la sécurité juridique, inhérent à la Convention, la Cour estime que le constat de violation opéré dans le cas d’espèce n’exige pas de remettre en cause les actes ou situations juridiques semblables antérieurs au prononcé du présent arrêt (Marckx, précité, § 58)”.
[67] Exempli gratia, opinia disidentă a judecătorului Storme în Borgers împotriva Belgiei, cererea nr. 12005/86, CE:ECHR:1991:1030JUD001200586, disponibilă aici: [ultima dată accesat în data de 2 septembrie 2018], punctul 12: Should the majority decision of the Court be accepted, it would be inconceivable to find by this judgment that the Belgian State is retrospectively in violation of the Convention, in other words ex tunc. The Belgian State could legitimately have believed that the way in which the function of procureur général at the Court of Cassation has been discharged not only since 1815 (the Prince Sovereign’s Decree), but also and in particular since the adoption of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, was in conformity with that Convention, and above all since the Delcourt judgment. De asemenea, a se vedea și P. Popelier, op. cit. supra., la p. 281: „In his dissenting opinion, Judge Storme, pleading a prospective overruling, stressed that Member States are entitled to rely on legitimate expectations in the same way as individuals. In his separate opinion, Judge Zagrebelsky noted that transitional provisions are in particular important in the case of reversals – compared to ‘first’ decisions – because previous decisions have created legitimate expectations. In both cases, the majority did not follow”.
[68] Redăm câteva exemple de revirimente realizate de Curtea de la Strasbourg în lumina principiului că protecția drepturilor omului trebuie să fie efectivă, și nu iluzorie: Bayatyan împotriva Armeniei, Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) sau Micallef împotriva Maltei, precum și mai toate hotărârile CEDO în care Curtea poate fi văzută apelând la sintagma “living instrument which must be interpreted in the light of present-day conditions”.
[69] P. Popelier, op. cit. supra., la p. 281: “There are no other cases where the Court modulated the temporal effects of its decisions, despite occasional requests from Member States. Hence, the modulation of temporal effects appears to be an exceptional occurrence after the explicit demand of one of the parties before the Court”.
[70] Ce poate fi introdusă într-un termen de 2 luni de la data în care respectivul act a început să producă efecte.
[71] Pentru situațiile în care nulitatea unui act de drept al Uniunii va putea fi constatată ca fiind doar parțială, a se vedea Franța și alții/Comisia, C‑68/94 și C‑30/95, EU:C:1998:148, paragrafele 251-259, dar și Concluziile avocatului general prezentate în data de 23 decembrie 2015, C-547/14, EU:C:2015:853, punctul 14: „Potrivit unei jurisprudențe constante, anularea în parte a unui act de drept al Uniunii nu este posibilă decât în măsura în care elementele a căror anulare este solicitată pot fi separate de restul actului (așa‑numita cerință de separabilitate)(13). Un asemenea caracter separabil lipsește atunci când anularea parțială a actului atacat are drept efect modificarea substanței respectivului act(14). Această jurisprudență poate fi transferată ipso facto asupra examinării validității unui act legislativ al Uniunii în cadrul procedurii de decizie preliminară(15)”.
[72] Pentru relația dintre acțiunea în anulare și trimiterea preliminară cu privire la validitatea actelor Uniunii, a se vedea A. Albors-Llorens, Judicial protection before the Court of Justice of the European Union în European Union Law (coord. C. Barnard, S. Peers), Oxford University Press, 2017, pp. 296-7.
[73] A se vedea  și Maartje de Visser, Constitutional Review in Europe: A comparative Analysis, la p. 325: “So what happens if the Court of Justice concludes that acts adopted by the European institutions do not comport with the EU’s constitutional charter? When the judgment is delivered at the close of a well-founded action for annulment, the act is declared void with generally binding effects. ( art. 264(1) TFEU). In contrast, finding of invalidity made in the context of the preliminary reference procedure in theory only entail that the objectionable act is deprived of its legal force in relation to the parties before the national court that referred the matter to the Court of Justice. Yet, in its ICC judgment the Court held, relying on the principle of legal certainty and the need to ensure the uniform application of EU law, that preliminary rulings declaring a European act invalid are also relevant for other national courts and, as such, can be said to produce an effect erga omnes”
[74] Hotărârea din data de 12 februarie 2008, C-199/06, EU:C:2008:79.
[75] Concluziile prezentate la 30 septembrie 2010, EU:C:2010:564, punctul 74 cu trimitere la Hotărârea din 26 aprilie 1994, Roquette Frères (C‑228/92, Rec., p. I‑1445, punctul 17), și Hotărârea FMC și alții precum și Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication (cunoscută sub denumirea „CELF”, C‑199/06, Rep., p. I‑469, punctele 61 și 63), dar și Hotărârea din 13 mai 1981, International Chemical Corporation (66/80, Rec., p. 1191, punctul 13) sau Ordonanța din 8 noiembrie 2007, Fratelli Martini și Cargill (C‑421/06, punctul 54).
[76] A se vedea și A. Albors-Llorens, op. cit. supra., la p. 289: „If an action for annulment is well founded, the Court will annul the act in question and such a declaration will have an erga omnes and ex tunc effect unless the Court decides otherwise. In other words, the act will be treated as it if had never existed”.
[77] Nota de subsol 99 din Concluziile avocatului general prezentate în data de 26 octombrie 2010, cauzele conexate C‑201/09 P și C‑216/09 P cu trimitere la Hotărârea din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul (22/70, Rec., p. 263, punctele 59 și 60), Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia (97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, Rec., p. 2181, punctul 30), și Hotărârea din 26 aprilie 1994, Roquette Frères (C‑228/92, Rec., p. I‑1445, punctul 17).
[78]  Ibidem.
[79] Maartje de Visser, op. cit. supra., la p. 326.
[80] Pe care inițial și-a stabilit-o singură în Hotărârea din 27 februarie 1985, Produits de maïs (112/83, Rec., p. 719, paragr. 17), iar după, a fost introdusă expressis verbis în TFUE.
[81] Obligația de a adopta un nou act este expres prevăzută în art. 266 TFUE. De asemenea, există inclusiv obligația – impusă de data aceasta doar pe cale pretoriană – de a anula actele similare cu actul care nu a reușit să treacă peste controlul de validitate ((Hotărârea din 26 aprilie 1988, Asteris și alții/Comisia, 97/86, 99/86, 193/86 și 215/86, Rec., EU:C:1988:199, punctele 22-24, și Hotărârea din 18 septembrie 1996, Asia Motor France și alții/Comisia, T‑387/94, Rec., EU:T:1996:120, punctul 40 la care se face trimitere în hotărârea T-552/13, EU:T:2015:805 paragr. 81).
[82] Este vorba de precedentul consacrat în Hotărârea Roquette Frères, C‑228/92, EU:C:1994:168. A se vedea și Maartje de Visser, op. cit. supra., la p. 326, nota de subsol 213: “whenever the Court decides to limit the retroactivity of its judgments, it normally makes an exception in favour of parties that have already taken legal action to protect their rights, in order to safeguard their legitimate expectations”.
[83] Michael Lang, Limitation of Temporal Effects of CJEU Judgements: Mission Impossible for Governments of EU Member States, la p. 246: “The CJEU interprets Union law and, at least in its own view, does not create Union law. The Court just explains the meaning of the law as it should always have been understood. Consequently, a judgment of the CJEU provides an interpretation that reaches back to the day when the Union law provision went into force. Thus, CJEU judgments usually have automatic retroactive effect. At least in those domestic cases which are still open, domestic courts and authorities have to apply Union law as it has been interpreted by the Court, irrespective of whether in previous case law any indication can be found which supports that interpretation, and even if a new interpretation provided by the CJEU seems to contradict earlier case law.”
[84] Concluziile prezentate în data de 7 septembrie 2017, EU:C:2017:648, punctul 36, cu următoarea precizare la nota de subsol 19 “Din acest punct de vedere, adânc înrădăcinat în percepția rolului deciziilor judiciare ale celor mai înalte instanțe ale statelor sale membre, a se vedea de exemplu rapoartele comparative generale în MacCormick, D. N., și Summers, R. S., (ed.), Interpreting Precedents: A Comparative Study, Ashgate Publishing, Dartmouth, 1997. În schimb, punctul în care se oprește clarificarea legii și începe crearea sa într‑o cauză individuală este o discuție diferită, deși cu siguranță nu nouă. Încă din 1934, Arthur Goodhart s‑a referit la acest aspect ca fiind unul care a dominat teoria juridică engleză și americană de secole (Goodhart, A. L., Precedent in English and Continental Law, Stevens and Sons, London, 1934, p. 14). A se vedea de asemenea Cross, R., și Harris, J. W., Precedent in English Law., ediția a patra, Clarendon Press, Oxford, 1991, pp. 27-34.”
[85] Hotârârea din data de 22 septembrie 2016, C-110/15, cu trimitere la  Hotărârea din 17 februarie 2005, Linneweber și Akritidis, C‑453/02 și C‑462/02, EU:C:2005:92, punctul 41, Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, EU:C:2007:132, punctul 34, precum și Hotărârea din 27 februarie 2014, Transportes Jordi Besora, C‑82/12, EU:C:2014:108, punctul 40).
[86]  A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C‑453/00, EU:C:2004:17, punctul 28), sau Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434, punctul 63).
[87]  Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții (C‑292/04, EU:C:2007:132, punctul 34).
[88] Concluziile prezentate în data de 7 septembrie 2017, EU:C:2017:648, punctul 35.
[89] Pentru dificultatea de a identifica acea primă hotărâre interpretativă, a se vedea M. Lang, Limitation of Temporal Effects of CJEU Judgements: Mission Impossible for Governments of EU Member States în Implementation of the European Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR in national case-law (coord. J. Gerards, J. Fleuren), Intersentia, 2014. Pentru motivul pentru care Curtea a impus o atare condiție, a se vedea Hotărârea din data de 22 noiembrie 2017, C-251/16, Cussens, EU:C:2017:881, la paragr. 42: “[O] asemenea limitare nu poate fi admisă decât în însăși hotărârea care se pronunță asupra interpretării solicitate, întrucât această cerință garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice. Pentru o cauză din materia achizițiilor publice în care Curtea de Justiție a limitat efectele interpretării conferite, acceptând solicitarea statului francez, a se vedea Hotărârea din data de 17 decembrie 2015, cauzele conexate C-25/14 și C-26/14, EU:C:2015:821, paragr. 53: “În condițiile specifice cauzelor principale, trebuie să se considere că efectele prezentei hotărâri nu vor viza acordurile colective de desemnare a unui organism unic de gestiune a unui sistem de asigurări sociale complementare care au devenit obligatorii anterior datei pronunțării prezentei hotărâri prin decizia unei autorități publice pentru toți angajatorii și lucrătorii salariați dintr‑un sector de activitate, fără a aduce atingere acțiunilor în justiție introduse anterior acestei date”.
[90] Concluziile prezentate în data de 7 septembrie 2017, EU:C:2017:648, punctul 42 cu trimitere la Hotărârea din 8 aprilie 1976, Defrenne (43/75, EU:C:1976:56, punctul 74), și Hotărârea din 28 septembrie 1994, Vroege (C‑57/93, EU:C:1994;352, punctul 21) și Hotărârea din 12 octombrie 2000, Cooke (C‑372/98, EU:C:2000:558, punctul 42), precum și la Düsterhaus, D., „Eppur Si Muove! The Past, Present and (possible) Future of Temporal Limitations in the Preliminary Ruling Procedure”, Yearbook of European Law, 2016. A se vedea, pentru o privire foarte critică, M. Lang, Limitation of Temporal Effects of CJEU Judgements: Mission Impossible for Governments of EU Member States în Implementation of the European Convention on Human Rights and of the Judgments of the ECtHR in national case-law (coord. J. Gerards, J. Fleuren), Intersentia, 2014.
[91] Precizăm că enumerarea excepțiilor este pur exemplificativă, fără pretenții de exhaustivitate.
[92] Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții (C‑105/14, EU:C:2015:555).
[93] Hotărârea din data de 5 decembrie 2017, C-42/17, EU:C:2017:936, paragr. 60.
[94] Ibidem, paragr. 61.
[95] Sentenza N. 115, accesibilă aici: [pronunțată în data de 31 mai 2018]. A se vedea și M. Mazilu-Babel, “My Baby Shot Me Down”: CJUE. Hotărârea C-42/17 M.A.S și M.B. Neretroactivitatea interpretării stabilite în Hotărârea Taricco. Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor. Reacția finală a Curții Constituționale a Italiei, Pandectele Române, nr. 4/2018, în curs de apariție, unde am subliniat că rămâne de văzut dacă Italia va fi trimisă în judecată, pe rolul Curții de Justiție, de către Comisia Europeană, pentru neîndeplinirea obligațiilor de legiferare impuse de Curtea de Justiție în această speță.
[96] A se vedea și Hotărârea din 29 octombrie 1998, C-230/97, Awoyemi, EU:C:1998:521, paragr. 45 și apoi interpretat acel paragraf în lumina efectelor pe care hotărârile CJUE de interpretare a directivei respective îl va avea.
[97] Și redată de noi mai sus.
[98] Doctrina italiană a arătat că un atare efect al interpretării rezultată dintr-o decizie a Curții de Justiție este garantat în Italia printr-o interpretare conformă a articolului 673 c.p.p., aspect de altfel confirmat de Curtea de Casație din Italia, Secția I, în Sentinta nr. 20130 din data de 11 aprilie 2011 (conform Marco Gambardella, Lex mitior e Giustizia Penale, G. Giappichelli Editore, Torino 2013, la pp. 218-219). Ca atare, condamnările definitive date în temeiul unei norme de drept care ulterior, în urma pronunțării Curții de Justiție, se dovedește a fi contrară dreptului Uniunii, vor fi revizuite în Italia de către instanța de execuție a pedepsei, constatându-se că fapta nu era prevăzută de legea penală.
[99] Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz (C‑453/00, EU:C:2004:17, paragr. 28 la care trimite recent Curtea în Hotărârea din data de 20 decembrie 2017, C-492/16, EU:C:2017:995, la paragr. 47 și urm.:
“47. Cu toate acestea, Curtea a statuat că un organ administrativ sesizat cu o cerere în acest sens este obligat, în temeiul principiului cooperării, să reexamineze o decizie pentru a ține seama de interpretarea dispoziției pertinente de drept al Uniunii reținute între timp de Curte atunci când, în primul rând, acesta dispune, potrivit dreptului național, de competența de a reveni asupra acestei decizii, în al doilea rând, decizia în discuție a rămas definitivă ca urmare a hotărârii unei instanțe naționale de ultim grad, în al treilea rând, ca urmare a unei jurisprudențe a Curții ulterioare pronunțării hotărârii respective, ea este întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului Uniunii, reținută fără ca Curtea să fi fost sesizată cu titlu preliminar în condițiile prevăzute la articolul 267 alineatul (3) TFUE, și, în al patrulea rând, persoana interesată s‑a adresat organului administrativ de îndată ce a luat cunoștință de jurisprudența menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz, C‑453/00, EU:C:2004:17, punctul 28).
48. Astfel cum rezultă din această jurisprudență, împrejurări speciale pot fi susceptibile, în temeiul principiului cooperării loiale care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, să impună unui organ administrativ național reexaminarea unei decizii administrative rămase definitive în vederea luării în considerare a interpretării unei dispoziții relevante de drept al Uniunii reținute ulterior de Curte. Astfel, se asigură un echilibru între cerința securității juridice și cea a legalității din perspectiva dreptului Uniunii (Hotărârea din 4 octombrie 2012, Byankov, C‑249/11, EU:C:2012:608, punctul 77 și jurisprudența citată).”
[100] Hotărârea din 18 iulie 2007, Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434, paragr. 63 și Hotărârea din data de 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13, EU:C:2014:2067:
“60. Dreptul Uniunii nu impune, așadar, unui organ judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții relevante a acestui drept, adoptată de Curte ulterior pronunțării de către acest organ judiciar a deciziei care a dobândit autoritate de lucru judecat, să revină, în principiu, asupra deciziei respective.
61. Hotărârea Lucchini (C‑119/05, EU:C:2007:434), amintită de instanța de trimitere, nu este de natură să infirme această analiză. Astfel, într‑o situație cu totul specială în care erau în discuție principii care reglementează repartizarea competențelor între statele membre și Uniune în materia ajutoarelor de stat, Curtea a statuat, în esență, că dreptul Uniunii se opune aplicării unei dispoziții naționale precum articolul 2909 din Codul civil italian, care vizează consacrarea principiului autorității de lucru judecat, în măsura în care aplicarea sa ar împiedica recuperarea unui ajutor de stat care a fost acordat cu încălcarea dreptului Uniunii și a cărui incompatibilitate cu piața comună fusese constatată printr‑o decizie a Comisiei Europene devenită definitivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Fallimento Olimpiclub, EU:C:2009:506, punctul 25). Prezenta cauză nu ridică însă astfel de probleme de repartizare a competențelor.”
[101] Pe cale de excepție, efectul va fi doar pro futuro atunci când ne vom afla, de exemplu, în situația limitei impuse de principiul legalității incriminării și pedepselor.
[102] Pentru exhaustivitate, mai menționăm că am ales să nu aducem deloc în discuție modul prin care obligația de a garanta observarea principiului echivalenței ar putea impune un efect retroactiv complet și în alte materii decât cele deja enumerate anterior, și aceasta deoarece o atare discuție merită un articol care să-i fie dedicat în întregime.
[103] Exempli gratia, decizia din data de 24 iunie 2004, Di Sante împotriva Italiei, 56079/00, CE:ECHR:2004:0624DEC005607900: Toutefois, il est clair que pour certains requérants le délai pour se pourvoir en cassation pouvait se terminer dans les jours suivants le dépôt au greffe de l’arrêt de la Cour de cassation. Il convient donc de fixer une date postérieure à celle du dépôt de l’arrêt prenant en considération le temps d’avoir connaissance du revirement, de trouver un avocat ayant le droit de plaider devant la Cour de cassation et de préparer le pourvoi.
La Cour juge raisonnable de retenir que ces arrêts, et notamment l’arrêt no 1340 de la Cour de cassation, ne peuvent plus être ignorés du public à partir du 26 juillet 2004. Elle en conclut que c’est à partir de cette date qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention.
En l’espèce, la Cour relève que le requérant a notifié la décision Pinto le 6 février 2004 et que ce faisant le délai pour se pourvoir en cassation a été raccourci au 7 avril 2004 ; que cette démarche tendait également à inciter la partie défenderesse à payer la somme due suite à la décision Pinto et que l’avocate attribuée par l’aide judiciaire n’était pas autorisée à plaider en cassation.
Le délai pour se pourvoir en cassation ayant expiré avant le 26 juillet 2004, la Cour estime que dans ces circonstances le requérant est dispensé de l’obligation d’épuiser les voies de recours interne et que l’objection du Gouvernement ne saurait être retenue.
[104] Noțiune autonomă de drept CEDO, dezvoltată pe cale jurisprudențială de Curtea de la Strasbourg, și deci nedepinzând de definiția conferită la nivel intern în diferite state membre. A se vedea și Borcea împotriva României, paragr. 60.
[105] Cu excepția situațiilor în care respectiva faptă este un act care constituia o infracțiune conform dreptului internațional relevant la momentul săvârșirii (Ould Dah împotriva Franței sau Streletz, Kesskler și Krenz împotriva Germaniei).
[106] Paragraful 91 din Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC) (nr. 42750/09, CEDO 2013 precum este tradus de CSM și IER  în Rohlena împotriva Cehiei, paragr. 50. De reținut că traducerea din Del Rio Prada ce este realizată nu de CSM, ci de COE Human Rights Trust Fund are următoarea formă: “91. Noțiunea de „lege” conţinută în articolul 7 face trimitere la același concept ce figurează în cuprinsul altor articole din Convenție, concept ce înglobează prevederile legale, precum și practica judiciară”
[107] A se vedea și  Harris, O, Boyle, E. P. Bates, C.M. Buckley, Law of the European Convention on Human Rights, Oxford University Press, 2018, la p. 492-3: “The term ‘law’ has the same autonomous meaning as it has elsewhere in the Convention, so that it includes, in terms of sources of law, judge-made law as well as legislation, whether primary or delegated”.
[108] Hotărârea Del Rio Prada, paragr. 93.
[109] Hotărârea din data de 7 februarie 2012, cererea nr. 20134/05, Alimucaj împotriva Albaniei, CE:ECHR:2012:0207JUD002013405:
154. A different assessment is required, however, in respect of the calculation of the sentence. Whereas there was disagreement between the lower courts as to which paragraph of Article 143 to apply, the Supreme Court relied on Article 143 § 1 of the CC when convicting and sentencing the applicant. The Court must ascertain whether the penalty imposed on the applicant was foreseeable. In this connection, the Court will have regard to the domestic law as a whole, its interpretation and the manner in which it was applied at the material time.
155. At the time the applicant was alleged to have committed the offence, Article 143 § 1 of the Criminal Code provided that the offence of deception carried the maximum penalty of five years’ imprisonment. That provision did not lay down any aggravating circumstances such as, for example, repeated deception or the organisation and operation of fraudulent and pyramid borrowing schemes. The Supreme Court sentenced the applicant on 57,923 counts of deception and to a total of twenty years’ imprisonment.
156. The Court will assess whether there existed interpretive case-law which would satisfy the foreseeability test at the relevant time. In this connection, the Court notes that the Government did not provide any prior, relevant domestic case-law to the effect that a person convicted of deception under Article 143 § 1 of the Criminal Code could be sentenced on as many counts as the number of injured parties, thereby multiplying the maximum penalty to a term of imprisonment superior to five years.
157. The first clarification by the domestic courts was given by the Supreme Court’s unifying decision of 15 September 2000, namely subsequent to the events on which the applicant’s prosecution and conviction were based. In its unifying decision, the Supreme Court ruled that a person who had committed the criminal offence of deception was to be sentenced on as many counts as the number of injured parties. The Court therefore considers that, at the time he committed the offence, the applicant could not reasonably foresee that he would be found guilty of 57,923 counts of deception, even if he were to seek legal advice.
[110] Deși nu statuat în mod expres.
[111] Hotărârea din data de 14 aprilie 2015, Contrada împotriva Italiei, cererea nr. 66655/13: “69. Ce n’est toutefois que dans l’arrêt Demitry, prononcé par la Cour de cassation en formation plénière le 5 octobre 1994, que celle-ci fournit pour la première fois une élaboration de la matière litigieuse, faisant état des orientations niant et de celles reconnaissant l’existence de l’infraction litigieuse et, dans l’esprit de mettre fin aux conflits de jurisprudence en la matière, admit finalement de manière explicite l’existence de l’infraction de concours externe en association de type mafieux dans l’ordre juridique interne.
70. Dans ce contexte, l’argument du Gouvernement selon lequel, à l’époque de la commission des faits (1979-1988), la jurisprudence interne en la matière n’était aucunement contradictoire ne saurait être accueilli.”
[112] „cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil” (printre altele, Del Rio Prada, paragr. 93). O hotărâre în care această condiție nu a fost îndeplinită este Hotărârea din data de 17 octombrie 2017,  Navalnyye împotriva Rusiei,  cererea nr. 101/15, paragr. 68: In the light of the foregoing the Court concludes that in the determination of the criminal charges against the applicants the offence set out in Article 159.4 of the Criminal Code, in force at the time of their conviction, was extensively and unforeseeably construed to their detriment. It considers that such an interpretation could not be said to have constituted a development consistent with the essence of the offence (see Liivik, cited above, §§ 100-01, and Huhtamäki, cited above, § 51; cf. Khodorkovskiy and Lebedev v. Russia, nos. 11082/06 and 13772/05, §§ 788 et seq., 25 July 2013). In view of the above, it was not possible to foresee that the applicants’ conduct, in their dealings with MPK and Yves Rocher Vostok, would constitute fraud or commercial fraud. Consequently, it was equally unforeseeable that GPA’s profits would constitute the proceeds of crime whose use could amount to money laundering under Article 174.1 of the Code.
[113] Articolul 7 fiind incident doar în caz de condamnare. În acest sens, a se vedea Harris, O, Boyle, E. P. Bates, C.M. Buckley, op. cit. supra. la p. 492: “The wording of Article 7(1) is limited to cases in which a person is ‘held guilty’ of a criminal offence. A prosecution that does not lead to a conviction, or has not yet done so, cannot raise an issue under Article 7 – or at least not by means of an individual application” cu trimitere la Lukanov împotriva Bulgariei.
[114] În același sens, a se vedea și Harris, O, Boyle, E. P. Bates, C.M. Buckley, op. cit. supra., p 494: As indicated, Artcile 7(1) requires that the act or omission on the basis of which a person is convicted constitutes a criminal offence “at the time when it was committed”. This covers both the position where the is no legal basis for the conviction and the position where the offence of which the accused is convicted has been introduced with retroactive effect, by legislation or by the courts – nota de subsol 33: Contrada v Italy (no 3) hudoc (2015) (offence not yet clearly established in case law when acts occurred). Pentru o confirmare a acestei interpretări și în doctrina din Marea Britanie, a se vedea Ben Juratowich, The Temporal Effect of Judgements in the United Kingdom, la p. 179: „Retroactivity is of particular concern in criminal law because people should not be punished for having behaved in a way that, at the time of their conduct, they were at liberty to behave. The suggestion that the prohibition on retroactive criminality can, through the retroactivity that accompanies common law adjudication, be overcome at all might be thought to be inconsistent with Article 7 of the European Convention on Human Rights, which enshrines nullum crimen sine lege antea exstanti as a rule with only limited exceptions and form which derogation is not permitted. On closer analysis, however, two factors limit the extent of possible inconsistency between adjudicative retroactivity in the common law and Article 7. First, Article 7, as it has been interpreted by the Strasbourg Court, in practice allows changes in the law to be made by way of judicial decision, to the detriment of the accused, in exceptional circumstances (SW v UK). Second, common law decisions in criminal law, at least in more recent times, are usually cautious about changes to the law that would have retroactive effect to the detriment of the accused. It may have been optimistic to describe the common law approach to adjudicative retroactivity as ‘entirely consistent’ with Article 7 of the European Convention on Human Rights, as Lord Bingham did in R v Rimmington (paras 33-35, 2006) but these factors at least limit the extent of any inconsistency, and it may be hoped that Article 7 will further constrain adjudicative retroactivity in criminal law in the UK”.
[115] Este vorba de hotărârea din data de 5 decembrie 2017, M.A.S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936 prin care s-au limita efectele în timp ale hotărârii Taricco și alții pronunțată în data de 5 septembrie 2015.
[116] Precizăm această excepție doar pentru exhaustivitate la nivel teoretic, și aceasta deoarece în practică ar fi mai avantajos pentru un acuzat să susțină doar lipsa de claritate ce este confirmată prin declararea ca fiind admisibil(ă) o cerere de pronunțare a unui RIL sau a unei HP, și astfel să arate că articolul 7 deja a fost încălcat în cazul său, aspect care ar conduce la încetarea procesului penal în sensul că fapta nu este prevăzută (cu suficientă previzibilitate) de lege a penală. Pentru discuțiile cu privire la efectul retroactiv al unei jurisprudențe mai favorabile decât cea existentă inclusiv la momentul condamnării definitive, prin raportare la Italia, a se vedea Marco Gambardella, Lex mitior e Giustizia Penale, capitolul VI: Eius est abrogare cuius est condere, La retroattivita del diritto giurisprudenziale favorevole, G. Giappichelli Editore, Torino 2013.
[117] Referindu-se la această hotărâre Kroprivikar împotriva Sloveniei, O’Boyle, 2018, afirmă la nota de subsol 62 de la p. 498 că dacă există o practică judiciară contradictorie, ea trebuie interpretată în favoarea acuzatului ceea ce pentru noi implică alegerea acelei variante de interpretare care se dovedește a fi cea mai favorabilă acestuia: “contradictory sentencing legislation must be interpretaed in favour of the applicant”. De altfel, și în același sens, a se vedea și Hotărârea din data de 13 februarie 2018, Prigală împotriva Moldovei, cererea nr. 36763/06, paragr. 38: Eu égard à l’existence du doute quant à la portée du terme « honoraires » et au jeu des dispositions de l’article 11 du code fiscal, la Cour conclut que, au moment des faits, le requérant pouvait raisonnablement s’attendre à ce que l’interprétation qui lui était la plus favorable fût retenue par les autorités étatiques. În această hotărâre Prigală, Curtea a trimis și la faptul că exista un articol care impunea ca orice îndoială să se interpreteze în favoarea persoanei respective, anume art. 11 din Codul fiscal din Moldova (paragr. 36). Considerăm că în România, corespondent al acestui princip și reglementări poate fi regăsit în articolul 4 alin. (2) din Codul de procedură penală: “După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”
[118] STS no. 186/2014 pronunțată într-un recurs inter partes, dar în Spania există jurisprudență care a stabilit că cele declarate de o instanță în recurs transcend cauza pendinte, și sunt aplicabile și pentru alte situații, având scop unificator:“También hemos indicado en la  STS 768/2014, de 11 de noviembre , que la casación tiene un alcance que trasciende al caso concreto: homogeneizar la interpretación de la ley, dado que la función nomofiláctica es una de las funciones genuinas y más clásicas del recurso de casación” (STS nr. 398/2017, disponibilă  aici: [ultima dată accesat în data de 3 septembrie 2018].
[119] Nu am reușit să avem acces la toate informațiile necesare să stabilim data la care acesta a fost condamnat definitiv in Spania și dacă această dată ar fi anterioră pronunțării acestui reviriment jurisprudențial apărut prin STS nr. 186/2014.
[120] Disponibil aici. Curtea adresează următoarea întrebare părților, în data de 7 mai 2018, cerându-le acestora să apeleze în răspuns și la jurisprudența Del Rio Prada, și mai precis la paragrafele 91-93 și 111-118.
[121] A se vedea, cel mai recent, Hotărârea din data de 9 ianuarie 2018, Kadusic împotriva Elveției, cererea nr. 43977/13: 69. La notion de « peine » contenue à l’article 7 de la Convention possède une portée autonome. Pour rendre efficace la protection offerte par cette disposition, la Cour doit demeurer libre d’aller au-delà des apparences et d’apprécier elle-même si une mesure particulière s’analyse au fond en une « peine » au sens de cette clause (Welch c. Royaume-Uni, 9 février 1995, § 27, série A no 307‑A, Jamil c. France, 8 juin 1995, § 30, série A no 317‑B, et Uttley, décision précitée). Le libellé de la seconde phrase de l’article 7 § 1 de la Convention indique que le point de départ de toute appréciation de l’existence d’une peine consiste à déterminer si la mesure en question est imposée à la suite d’une condamnation pour une « infraction ». D’autres éléments sont pertinents à cet égard : la qualification de la mesure en cause en droit interne, sa nature et son but, les procédures associées à son adoption et à son exécution, ainsi que sa gravité (Welch, précité, § 28, Jamil, précité, § 31, Adamson c. Royaume-Uni (déc.), no 42293/98, 26 janvier 1999, Van der Velden c. Pays-Bas (déc.), no 29514/05, CEDH 2006-XV, et Kafkaris, précité, § 142). La gravité de la mesure n’est toutefois pas décisive en soi, puisque de nombreuses mesures non pénales de nature préventive peuvent avoir un impact substantiel sur la personne concernée (Welch, précité, § 32, Van der Velden, décision précitée, et M. c. Allemagne, précité, § 120).
70. Dans leur jurisprudence, la Commission comme la Cour ont établi une distinction entre une mesure constituant en substance une « peine » et une mesure relative à l’« exécution » ou à l’« application » de la « peine ». En conséquence, lorsque la nature et le but d’une mesure concernent la remise d’une peine ou un changement dans le système de libération conditionnelle, cette mesure ne fait pas partie intégrante de la « peine » au sens de l’article 7 de la Convention (voir, entre autres, Hogben c. Royaume‑Uni, no 11653/85, décision de la Commission du 3 mars 1986, Décisions et rapports (DR) 46, p. 231, Grava c. Italie, no 43522/98, § 51, 10 juillet 2003, et Kafkaris, précité, § 142). Cependant, la distinction entre les deux n’est peut‑être pas toujours nette en pratique (Kafkaris, précité, § 142, Monne c. France (déc.), no 39420/06, 1er avril 2008, et M. c. Allemagne, précité, § 121).
[122] Disponibil aici[ultima dată accesat în data de 5 septembrie]
[123] Am ales să redăm în text varianta oficială în limba engleză deoarece fiind vorba de o jurisprudenta în continuă dezvoltare,  atunci cand judecatorii CEDO deliberează, ei deliberează prin raportare la înțelesul din engleză sau la cel din franceză, și deloc la cel din limba română – care oricum îmi pare a fi unul de natură restrictivă. Pentru traducerea în română, care nici nu este una autentică, a se vedea aici.
[124] Disponibil aici [ultima dată accesat în data de 5 septembrie 2018]:
„3. Pour ce qui est du grief tiré de l’article 7 de la Convention concernant la prévisibilité de l’infraction litigieuse, le requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention ? Le requérant disposait-il d’un recours effectif au sens de cette disposition ?
(…)
7. Le requérant disposait-t-il d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, pour faire valoir son grief tiré de l’article 7 à raison de l’absence de prévisibilité et clarté de la définition de l’infraction litigieuse?
8. Y a-t-il eu violation de l’article 13 en raison de l’impossibilité pour le requérant d’obtenir la révision de sa condamnation en vertu des obligations découlant de l’article 46 de la Convention combinés à la conclusion à laquelle la Cour est parvenue dans l’affaire Contrada (cit.) portant sur des questions similaires?(…)”.
[125] Pentru situația în care deși o curtea constituțională constată că totul era conform cu legea fundamentală, dar Curtea de la Strasbourg folosește un obiter dicta din decizia respectivă pentru a arăta lipsa de previzibilitate a normei de drept naționale incidente, a se vedea Hotărârea din data de 22 ianuarie 2013,Camilleri împotriva Maltei, cererea nr. 42931/10, paragraful 43: “[T]he Constitutional Court (see paragraph 14 above) noted that there existed no guidelines which would aid the Attorney General in taking such a decision. Thus, the law did not determine with any degree of precision the circumstances in which a particular punishment bracket applied[.]”.
[126] Hotărârea din data de 24 noiembrie 2011, O. H. împotriva Germaniei, cererea nr. 4646/08, paragr. 106: “[T]he Court refers in this connection also to the findings of the Federal Constitutional Court in its leading judgment of 4 May 2011 on preventive detention. In that judgment, the Federal Constitutional Court equally found that the provisions of the German Criminal Code on preventive detention – on the basis of which the applicant’s preventive detention in prison was executed – did not satisfy the constitutional requirement of establishing a difference between preventive detention and detention for serving a term of imprisonment (see paragraph 52 above)[.]”.
[127] Pentru Italia, se vedea G. Martinico, The Temporal effects of the Italian Constitutional Court and the Mechanism of Warning Decisions în The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 136: Article 30 of Law no. 87/1953 states that ‘The rules declared unconstitutional may not be applied from the day following the publication of the decision’. It also introduces an exception, at paragraph 4, that ‘When a final judgment of conviction was rendered on the basis of the application of the law declared unconstitutional, its execution and all the criminal consequences will cease’.  Pentru Marea Britanie, a se vedea Ben Juratowich, The Temporal Effect of Judgemnts in the United Kingdom The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014,  la p. 171: “statutory commissions empowered to review the fairness of old convictions may take into account changes in the law that would have led to a different result for a person whose conviction has already been finally determined judicially”. Pentru Germania, a se vedea Werner Schroeder, Temporal effects of Decisions of the German Federal Constitutional Court în The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 22:”If the FCC determines that a law violates the Basic Law, this leads to the ex tunc and intra et erga omnes nullity of the law (78(1), 82(1) and 95(3)) and therefore to an absolute prohibition on applying the law in question. As a consequence, in principle, all legal acts which were adopted on the basis of the said law (e.g. judgments, administrative regulations and individual administrative decisions) are deprived of their legal basis (s. 79 Act on the FCC)”. Pentru Ungaria, a se vedea Timea Drinoczi, Temporal Effects of Decisions of the Hungarian Constitutional Court în The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 95: “As a main rule, the annulment of the law does not affect the legal relations originating on the day or before the decision was published or the rights and obligations resulting therefrom. (art. 45(3) Act on the CC) There is one exception to this rule: when annulling a law, the Court may order the review of criminal or contravention proceedings concluded with a final decision on the basis of that law. This occurs if the proceedings, when setting aside the annulled law, would result in the reduction or waiver of the punishment or measure or in the exemption from or limitation of criminal or contravention liability.  (nota de subsol 47:art.. 45(6) Act on the CC. In the course of this review, the rules provided for by the Act on Criminal Procedure and by the Act on Contravention Procedure shall be applied. Art. 45(7) Act on the CC) (…), și la p. 106:  As for criminal law cases, the former Act (like the current one) stipulated that the Court may order the review of criminal or contravention proceedings concluded with a final decision on the basis of the annulled law, provided that the new proceedings would result in the reduction or waiver of the punishment or measure or in the exemption from or limitation of criminal or contravention liability”.
[128] Hotărârea din data de 29 octombrie 2015, C-8/14, EU:C:2015:731, paragr. 23.
[129] Ibidem, paragr. 24.
[130] Ibidem, paragr. 41.
[131] Maartje de Visser, Constitutional Review in Europe: A comparative Analysis, ed. Hart, 2013, la p. 318-19: “The basic rule is that constitutional judgments are enforceable upon their publication or the day thereafter. A question of considerable practical significance is whether constitutional courts can defer the date on which the invalidation takes effects and the unconstitutional statute loses its binding force. – nota de subsol 172: The European Court of Human Rights has recognised that deferring the date on which a law loses its binding force, with the effect that an unconstitutional provision remains applicable for a transitional period, may be necessary to ensure due respect for the principle of legal certainty and that this practice passes muster under the ECHR PB and JS v Austria, para 49; Walden v Liechtenstein, JR v Germany, 18 october 1995). The position under EU law is different when the relevant provisions are also in breach of Union law, and the relevant judgments delived by the Court of Justice are discussed in more detail in ch 7, section V)”
[132] Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C‑409/06, EU:C:2010:503, paragr. 69. Este vorba de Hotărârea pronunțată de Bundesverfassungsgericht la 28 martie 2006 prin care s-a decis să se mențină efectele acesteia până la 31 decembrie 2007. Oricum, trebuie remarcat și faptul că hotărârea Curții de Justiție a survenit în 2010.
[133] Hotărârea din 28 iulie 2016, Association France Nature Environnement (C‑379/15, EU:C:2016:603, punctul 33).
[134]  Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C‑409/06, EU:C:2010:503, punctul 67).
[135] Concluziile prezentate în data de 13 iulie 2017, C-574/15, Scialdone, EU:C:2017:553, paragr. 32 cu trimitere în special la în special Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctele 21 și 24, Hotărârea Filipiak, C 314/08, EU:C:2009:719, punctul 81, Hotărârea Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 45, precum și Hotărârea A, C 112/13, EU:C:2014:2195, punctul 36
[136] Exempli gratia, decizia nr. 2008-564 DC.  Mai trebuie menționat că acest aspect nu afectează cauzele pendinte pe rolul instanțelor din moment ce aceasta are obligația de a suspenda judecarea cauzei până la intrarea în vigoare a noii legislații care, de această dată, va încerca să fie conformă atât cu dreptul Uniunii, cât și cu Constituția franceză (a se vedea nr. 2010-71 QPC din data de 26 November 2010 și nr. 2010-83 QPC din data de 13 ianuarie 2011).
[137] Francois-Xavier Millet, Temporal Effects of Judicial Decisions in France în The Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 119: “judges have to make sure that EU law enjoys immediate application, as required by the Simmenthal mandate, which requires national judges to set aside without delay any domestic norm incompatible with EU law. This principle places a significant cap on the discretionary power of the constitutional judges to postone (or not) the repeal. They have basically no other choice when confronted with a legislative provision that complies with EU law but does not comply fully with the Constitution. Although up to now there have been no QPC rulings on the matter, this is a necessary consequence of decision no. 2008-564 DC where Parliament had failed to exercise fully the powers vested in it in a law transposing a directive on GMOs. In this decision, the Constitutional Council decided to postpone the effects of the declaration of unconstitutionality so that the unconstitutional bill transposing the directive could enter into force”.
[138] Autor: Conf. Univ. Marieta Safta.
[139] Pentru dezvoltări a se vedea  Decizia nr.80/2014, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,  nr. 246 din 7 aprilie 2014
[140]  Caracterizarea acestor atribuţii, precum şi tratarea in extenso a procedurii în faţa Curţii Constituţionale vor face obiectul analizei în partea a doua a cursului, dedicată instituţiilor politice.
[141] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018
[142] Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 05.03.2018
[143] T. Toader, M. Safta, Codexul soluțiilor legislative neconstituționale.
[144] Judecător Simona Maya Teodoroiu, opinie separată la Decizia nr. 45/2018.
[145] Pentru înțelesul sintagmei ”în vigoare” a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011.
[146] Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008.
[147] O sinteză, în considerentele Deciziei nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017.
[148] Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017.
[149] Ibidem; Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017.
[150] a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007.
[151] în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007.
[152] Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017.
[153] În acest sens, a se vedea Decizia nr. 1106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014.
[154] Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, precitată.
[155] Pentru o analiză a problematicii deciziilor interpretative, a se vedea T Toader, M Safta, Curs de contencios constituțional”, Ed Hamangiu, București 2017.
[156] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016,
[157] Decizia nr. 266 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008, Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, Decizia nr. 76 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013, sau Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 27.
[158] Decizia nr. 266 din 6 martie 2008, precitată.
[159] Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 24 noiembrie 2008.
[160] Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.
[161] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie  2010.
[162] Art. 36 din Legea nr. 47/1992 – Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
[163] Ibidem.
[164] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013.
[165] Despre legătura dintre proporționalitate și modularea efectelor în timp în contextul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și cu privire la materia penală, a se vedea Patricia Popelier, The European Court of Human Rights’ Approach to Retrospective Judicial Reversals în he Effect of Judicial Decisions in Time, Intersentia, 2014, la p. 283: Secondly, recent case law illustrated that the ECtHR may indeed consider the retroactive application of a reversal to a domestic case disproportionate. This is so in particular in penal cases, as Article of the Convention prohibits the retroactive application of a law to the detriment of the accused. In its considerations, the foreseeability of the reversal is of great importance”.
[166] Disponibil aici
[167] Cum este, de exemplu, cazul României, unde Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în  Capitolul I – Dispoziții generale, precizează în mod expres rolul Curții Constituționale de ”garant al supremației Constituției” și poziția sa de ”unică autoritate de jurisdicție constituțională în România” (art. 1), stabilind, totodată, sfera actelor normative ce pot forma obiectul controlului de constituționalitate, arătând că acestea sunt neconstituționale dacă ”încalcă dispozițiile sau principiile Constituției.” [art. 2 alin. (2) din lege].
[168] Disponibil aici.
[169] Disponibil aici.
[170] C‑69/14 – CJUE a reținut că ”Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă.
[171] Hotărârea din data de 3 februarie 2015, Pruteanu împotriva României, cererea nr. 30181/05, CE:ECHR:2015:0203JUD003018105, paragr. 55, traducerea fiind realizată de CSM și IER,, și disponibilă aici.


Conf. univ. dr. Marieta Safta
Dr. Mihaela Mazilu-Babel


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan