Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Înalta Curte de Casație și Justiție față cu retroactivitatea. Studiu critic al Deciziei nr. 52/2018 a ICCJ – completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

19.09.2018 | Cristian TĂNASĂ, Ion CROITORU
Cristian Tănasă

Cristian Tănasă

Ion Croitoru

Ion Croitoru

I. Introducere

Printr-o surprinzătoare reevaluare a propriei jurisprudențe, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 369/30.05.2017, și-a reconsiderat poziția cu privire la instituirea unui prag valoric pentru accesul la o cale de atac și a stabilit că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este neconstituțională.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională a apreciat că „legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției deduse judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă”. În consecință, în cadrul deciziei, „Curtea constată că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale de atac” și stabilește că sintagma menționată contravine prevederilor din Constituție privitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii – art. 16 alin. (1) – și la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil – art. 21 alin. (3).

Schimbarea opticii instanței de contencios constituțional este radicală față de deciziile care priveau fostul art. 2821 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865. Acesta, similar art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, stabilea un prag valoric de 100.000 de lei pentru accesul la calea de atac a apelului, însă toate sesizările cu privire la neconstituționalitatea sa au fost respinse de Curtea Constituțională[1].

Cu titlu de exemplu, în Decizia nr. 366/2005[2], Curtea a reținut că „reglementarea dedusă controlului, departe de a contraveni art. 21 alin. (3) din Constituție, nu face decât să-i dea expresie, instituirea unei singure căi de atac fiind menită să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În sfârșit, criteriul valoric adăugat celui al naturii cauzei, în funcție de care se determină regimul căilor de atac aplicabil, având caracter obiectiv și găsindu-și aplicare în cazul oricărui subiect de drept, în măsura în care raportul juridic procesual în care este parte își relevă apartenența la una sau alta dintre categoriile delimitate potrivit criteriilor menționate, nu oferă temei de discriminare și, ca atare, nu justifică critica adusă reglementării în cauză, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Într-o altă decizie referitoare la constituționalitatea aceluiași art. 2821 din Codul de procedură civilă din 1865[3], Curtea a constatat, în legătură cu pretinsa încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituție, „că diferențierea hotărârilor care pot fi sau nu pot fi supuse apelului se face pe criteriul valorii obiectului litigiului, iar nu pe cel al averii sau al categoriei sociale și, prin urmare, textul legal atacat nu instituie discriminări pe criteriile prevăzute de art. 4 din Constituție, de natură să aducă atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii”.

 Dincolo de caracterul discutabil al argumentelor pe care Curtea le invocă drept fundament al reevaluării propriei jurisprudențe, care a fost deja dezbătut în literatura de specialitate[4] și care, la momentul de față, nu mai are nicio relevanță practică, deoarece deciziile instanței de contencios constituționale sunt general obligatorii [art. 147 alin. (4) din Constituție], modul în care Decizia nr. 369/2017 se aplică în procesele în curs la data publicării sale în Monitorul Oficial a prezentat și, după cum vom demonstra în cele ce succedă, prezintă un interes sporit în continuare, chiar și după publicarea în Monitorul Oficial nr. 609 din 17.07.2018 a Deciziei nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cele două decizii – Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale și Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – opun două rezolvări diferite ale chestiunii aplicării în timp a deciziilor de neconstituționalitate a unor norme de procedură civilă și, totodată, două viziuni/teorii distincte asupra principiului neretroactivității legii.

Pe de o parte, Curtea Constituțională, în paragraful nr. 32 din decizia de neconstituționalitate parțială a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a statuat că „sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei”.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 52/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizările privind pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituție, și a stabilit că „efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)”. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a recurs la principiul neretroactivității, apreciind că aplicarea deciziei Curții Constituționale și proceselor în curs ar reprezenta o încălcare nepermisă a acestuia.

Ținând seama de această divergență evidentă între optica instanței supreme și cea a Curții Constituționale, în secțiunile următoare vom analiza, pornind de la teoriile privind neretroactivitatea legii, care dintre cele două interpretări concurente corespunde modului în care legiuitorul și, în special, Constituția au receptat principiul neretroactivității legii în dreptul român, precum și dispozițiilor din legea fundamentală ce vizează efectul deciziilor Curții Constituționale.

În aceste circumstanțe, anticipăm că, cel mai probabil, conflictul dintre cele două abordări va fi tranșat definitiv chiar de autoritatea care l-a declanșat – Curtea Constituțională.

II. Diversele teorii privitoare la principiul neretroactivității. Teoria aplicării imediate a legii noi vs. teoria normativistă

După cum în mod judicios s-a arătat în literatura de specialitate, „[p]rincipiul neretroactivității legii civile este acel principiu potrivit căruia trecutul scapă acțiunii legii noi[5]. Conform altei definiții, acest principiu reprezintă „regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare[6]. Același autor conchide că „trecutul scapă aplicării legii civile noi[7]. Legea nouă „nu se poate aplica situațiilor juridice trecute și efectelor acestora, în măsura în care s-au produs[8].

După cum se poate observa, în aparență nu există nicio divergență între autorii de drept cu privire la neretroactivitatea legii, mai ales că acesta este un principiu de rang constituțional, consacrat în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. Divergențele apar, însă, în legătură cu ce se înțelege prin noțiunea de „trecut” și cum se delimitează acesta de viitor.

De-a lungul timpului, în doctrină[9], au fost propuse mai multe criterii de demarcație a trecutului de viitor, denumite și „criterii de retroactivitate a legii noi”, cele mai importante fiind: (i) teoria drepturilor câștigate, (ii) teoria faptului consumat, (ii) teoria aplicării imediate a legii noi și (iv) teoria normativistă.

(i) Teoria drepturilor câștigate.  Conform teoriei clasice a drepturilor câștigate, susținută în Franța de Merlin, Aubry și Rau și promovată de  Dimitrie Alexandresco în literatura de specialitate autohtonă, legea nu ar putea afecta un drept câștigat fără a deveni retroactivă, în timp ce simplele expectative pot fi modificate oricând. Dreptul câștigat este acel drept care a intrat în mod irevocabil în patrimoniul titularului său, iar simpla expectativă este acel drept încă neintrat în patrimoniul titularului, dar care are vocația de a se transforma într-un drept, dacă anumite circumstanțe se materializează (de exemplu, vocația succesorală).

Teoria drepturilor câștigate a fost aspru criticată pe motivul că are în vedere doar raporturile contractuale și restrânge sfera de aplicare a legii noi, ignorând orice alte raporturi juridice, cum ar fi, spre exemplu, cele izvorând din starea de proprietate, dar și că distincția propusă este imperfectă, mai ales prin raportare la drepturile condiționale. În consecință, ea nu se mai bucură de sprijin în dreptul român actual ori în dreptul continental comparat.

(ii) Teoria faptului consumat. Conform acestei teorii, care reprezintă o îmbunătățire a teoriei drepturilor câștigate, legea nouă nu devine retroactivă dacă afectează un fapt aflat în curs de săvârșire, deci neperfectat, în timp ce retroactivitatea se manifestă atunci când este vorba despre afectarea unor fapte deja perfectate.

Principala critică adusă teoriei faptului consumat a fost aceea că nu propune un criteriu adecvat faptelor juridice susceptibile de a se realiza sub imperiul ambelor legi – dacă un contract perfectat sub legea veche rămâne supus acesteia, nu la fel de ușor s-ar putea rezolva conflictul de legi în timp în cazul prescripției, uzucapiunii ori al stării de proprietate. Această teorie nu a fost niciodată receptată și propusă în dreptul român.

(iii) Teoria aplicării imediate a legii noi. Această teorie a fost consacrată în doctrina franceză de Paul Roubier, în anii 1930 ai secolului al XX-lea și, ulterior, îmbrățișată de majoritatea doctrinei române, inclusiv de Curtea Constituțională a României. Așadar, aceasta este una dintre teoriile care se confruntă în conflictul dintre Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție pe care îl supunem analizei în prezentul articol.

Printre promotorii de seamă ai acestei teorii în dreptul autohton se numără profesorii Mihail Eliescu[10], Octavian Căpățînă[11], Gabriel Boroi[12], Ionel Reghini, Șerban Diaconescu și Paul Vasilescu[13].

Teoria aplicării imediate a legii noi propune un criteriu mixt de demarcație a trecutului de prezent. Astfel, timpul trebuie împărțit în trei perioade, respectiv trecutul, prezentul și viitorul, iar faptele juridice trebuie analizate sub aspectul constituirii, modificării, stingerii și al efectelor pe care le pot produce.

Așadar, o lege nouă este retroactivă dacă intervine asupra constituirii, modificării ori stingerii unei situații juridice aparținând trecutului (care a fost constituită, modificată ori stinsă anterior intrării în vigoare a legii noi), dacă dă valoare juridică unor fapte care, sub imperiul legii vechi, nu au putut determina constituirea, modificarea ori stingerea unei situații juridice și, în fine, dacă intervine asupra efectelor produse de o situație juridică anterior intrării în vigoare a legii noi.

În rezumat, de esența acestei teorii este împărțirea timpului în trei categorii cu relevanță din perspectiva dreptului intertemporal și a retroactivității: i) facta praeterita, constând în faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele produse înainte de acest moment ale situațiilor juridice în curs; ii) facta pendentia, constând în faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, aflate în curs de desfășurare, adică ale căror efecte se vor epuiza ulterior intrării în vigoare a legii noi; iii) facta futura, constând în faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, care se vor naște și își vor epuiza efectele în întregime după intrarea în vigoare a legii noi[14].

Teoria dă prevalență legii noi prin aceea că ea se va aplica, așa cum rezultă din cele expuse anterior, tuturor situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării sale în vigoare, mai puțin efectelor deja epuizate înainte de acest moment ale situațiilor juridice în curs.

Ea are drept fundament posibilitatea fragmentării ori a împărțirii unei situații juridice complexe, ale cărei efecte nu se produc instantaneu, ci succesiv în timp, în segmente (ori efecte) cu individualitate proprie. Astfel, „situațiile în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi cad sub imperiul acestei legi (principiul aplicării imediate a legii noi), însă, dacă elementele ce alcătuiesc constituirea sau stingere au individualitate proprie și s-au înfăptuit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, atunci aceste elemente sunt guvernate de legea în timpul căreia s-au produs[15], în caz contrar legea nouă fiind retroactivă. Cu alte cuvinte, doar efectele unei situații juridice în curs consolidate ori epuizate la data intrării în vigoare a legii noi aparțin trecutului și scapă aplicării acesteia, altfel legea nouă ar avea efect retroactiv.

În mod complementar, „efectele produse în timp ale unei situații juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte (…) (în schimb, noua lege se va aplica efectelor produse de aceeași situație juridică după intrarea ei în vigoare, în baza principiului aplicării imediate a legii noi)[16].

Așadar, nu există niciun impediment ca o situație juridică „să fie reglementată fragmentar și succesiv de două sau mai multe norme, fiecare reglementând acel segment al situației juridice care corespunde timpului său de aplicare[17].

Concepția aplicării imediate a legii noi reprezintă transpunerea în planul dreptului intertemporal a ideii optimiste asupra evoluției și progresului continuu al societății, pe care o împărtășim. Cum legea nouă reprezintă (cel mai probabil) produsul evoluției societății, aplicarea sa discriminatorie, numai la situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea sa în vigoare, iar nu și situațiilor juridice în curs de naștere, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce, nu este justificată[18]. De asemenea, aplicarea legii noi și situațiilor în curs servește interesului general al societății de unitate și uniformitate la nivel legislativ, precum și principiului fundamental al egalității în fața legii[19]. Prin intermediul său se înlătură dificultățile decurgând din aplicarea simultană, în aceeași materie, a unor mai multor legi ce s-au succedat în timp[20].

Unele critici aduse acestei teorii au fost acelea că noțiunea de situație juridică nu este riguros determinată și că nu ține seama de varietatea și complexitatea fenomenelor juridice, dar și că modelul propus este unul teoretic, abstract și îndepărtat de realitățile practice cu care se confruntă juriștii chemați să rezolve conflictul de legi în timp.

Cu toate acestea, în contextul noii reglementări civile, aceste critici sunt facil de surmontat, deoarece legiuitorul utilizează expressis verbis noțiunea de „situație juridică” în cuprinsul art. 6 alin. (5) și (6) și în art. 24 din Codul civil. Deși aceasta nu este definită la nivel legislativ, reținem definiția dată de profesorul Marian Nicolae:

Noțiunea de situație juridică înglobează lato sensu: raporturile juridice concrete, faptele juridice (lato sensu) generatoare, modificatoare sau stingătoare de raporturi juridice concrete, stările juridice ale subiectelor individuale sau constituite (artificiale) de drept (capacitatea juridică, cetățenia sau naționalitatea, starea sau statutul civil al persoanei etc.), precum și natura, însușirile sau regimul juridic al bunurilor (mijloc de producție sau lucru destinat consumului, obiect fungibil sau nefungibil, mobil sau imobil etc.).[21]

Având în vedere că, atât în art. 6 alin. (5), cât și în art. 24 din Codul civil sunt enumerate atât actele și faptele, cât și, separat, situațiile juridice, legiuitorul a ales să folosească termenul de „situație juridică” într-un sens mai restrâns decât cel propus de profesorul Marian Nicolae. Prin urmare, putem consemna că noțiunea de situație juridică stricto sensu, avută în vedere la redactarea noului Cod civil, include toate elementele care formează înțelesul noțiunii de situație juridică lato sensu, cu excepția actelor sau faptelor juridice (i.e. faptelor juridice lato sensu). În definirea teoriei aplicării imediate a legii noi, termenul este utilizat însă în sensul său larg.

(iv) Teoria normativistă. Teoria normativistă a apărut, în special, ca o replică la neajunsurile teoriei lui Roubier. Reputați autori francezi ori italieni (în special Gaetano Pace) au conturat criteriile ce au stat la baza teoriei normativiste, dintre care se desprind următoarele: important pentru determinarea caracterului retroactiv ori neretroactiv al unei legi este revalorizarea juridică a faptelor trecute, iar nu simpla dată a nașterii lor; dacă legea nouă declară ca neregulată o situație juridică ce, sub legea veche, era considerată regulată ori o consideră regulată, deși sub legea veche era neregulată sau instituie sancțiuni diferite pentru situația juridică neregulată, născută sub legea veche și suprimă sancțiunile prevăzute de legea veche, atunci legea nouă este retroactivă.

În dreptul român, profesorul Marian Nicolae a adoptat această concepție, cu anumite nuanțe care dau eficiență criticilor aduse acestei teorii și pe care, față de forma brută a teoriei, le putem caracteriza cu ușurință drept binevenite. Astfel, profesorul Marian Nicolae arată că „vom reține drept criteriu al retroactivității sau neretroactivității legii civile noi: reevaluarea sau reaprecierea juridică a actului sau faptului trecut, adică a actului sau faptului săvârșit ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi și de care legea nouă leagă, atașează consecințe juridice noi ori, după caz, refuză consecințele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârșirii sau producerii actului sau faptului respectiv. Aceasta, întrucât a atribui unui fapt consumat – încheierea unui act ori săvârșirea unui fapt stricto sensu –, un efect juridic nou ori un alt efect juridic decât cel prevăzut de legea în vigoare la data săvârșirii lui, chiar numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut, înseamnă a modifica ori suprima aceste din urmă efecte în considerarea dispozițiilor legii noi, iar nu în temeiul dispozițiilor legii vechi, normal și natural competente și, deci, normal și firesc aplicabile. Tot astfel, a refuza unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori săvârșirea unui fapt stricto sensu – un efect juridic atribuit de legea veche, înseamnă a suprima acest din urmă efect în considerarea dispozițiilor legii noi, iar nu a dispozițiilor legii vechi. Or, aceste lucruri nu se pot face decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce, în prezent, este inadmisibil din punct de vedere juridic (constituțional)[22].

Cu alte cuvinte, cât timp premisa necesară producerii unor efecte juridice – nașterea, modificarea sau stingerea unei situații juridice care are aptitudinea in abstracto de a determina producerea acelor efecte juridice – a avut loc înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aceasta din urmă nu poate schimba configurația potențialelor efecte juridice ale situației respective, chiar dacă acestea s-ar produce sau ar deveni apte să se producă in concreto după intrarea în vigoare a legii noi.

Teza îmbrățișată de profesorul Marian Nicolae, care se apropie foarte mult de teoria normativistă, este, totuși, minoritară în spațiul juridic românesc. Așa cum am arătat, majoritatea doctrinei îmbrățișează teoria aplicării imediate a legii noi.

Așadar, la momentul actual, în dreptul român, există o dispută între concepția aplicării imediate a legii noi și o variațiune a celei normativiste. Sintetizând, cele două concepții presupun următoarele diferențe, care decurg unele din celelalte:

– în concepția normativistă, spre deosebire de cea a aplicării imediate a legii noi, diferențierea între facta praeterita, facta pendentia și facta futura nu reprezintă un criteriu al retroactivității, deoarece nu data producerii ori săvârșirii faptului juridic sau a nașterii situației juridice contează, ci revalorizarea juridică de către legea nouă a efectelor acestora, chiar dacă aceste efecte se produc efectiv după intrarea în vigoare a legii noi;

– concepția aplicării imediate a legii noi permite segmentarea situației juridice în mai multe efecte juridice care au individualitate proprie, față de care se poate realiza o distincție între efecte consolidate ori epuizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, care nu pot fi supuse acesteia, și celelalte efecte, care, ca regulă, sunt supuse legii noi, fără ca acest lucru să încalce principiul neretroactivității. În schimb, concepția normativistă impune raportarea la situația juridică precum la un tot unitar, iar alterarea unor efecte ale situației juridice de către legea nouă, chiar dacă acestea se produc ori s-ar produce după intrarea sa în vigoare, ar semnifica alterarea situației juridice înseși, deci intervenția legii noi asupra trecutului (e. retroactivitate);

– în concepția normativistă, domeniul principiului aplicării imediate a legii noi este limitat la situațiile juridice desfășurate integral după intrarea în vigoare a legii noi, în timp ce în concepția aplicării imediate a legii noi el include și efectele viitoare ale situațiilor juridice în curs la data intrării în vigoare a legii noi;

– în timp ce în concepția normativistă, supraviețuirea legii vechi este, de regulă, unicul remediu împotriva (și opusul) retroactivității legii noi în cazul situațiilor juridice în curs[23], în concepția aplicării imediate a legii noi, supraviețuirea legii vechi este o excepție de la aplicarea imediată a legii noi[24], o simplă alegere de tehnică legislativă în detrimentul regulii deplinei aplicări a legii noi situațiilor juridice în curs[25];

– din punct de vedere filozofic, în concepția normativistă, așteptarea legitimă a subiectelor de drept, predictibilitatea și stabilitatea raporturilor juridice este preferabilă aplicării uniforme și nediscriminatorii a legii noi, care se presupune a fi superioară celei vechi.

Cu titlu de exemplu care prefațează analiza modului în care acest conflict teoretic se reflectă în disputa dintre abordarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și cea a Curții Constituționale, cele două teorii ar conduce la soluții diferite pentru aplicarea legii noi cu privire la căile de atac în procesul civil, după cum urmează:

– în concepția normativistă, declanșarea acțiunii civile prin introducerea cererii de chemare în judecată reprezintă premisa pentru accesul, în viitor, la calea de atac, ca un potențial efect al situației juridice reprezentate de procesul în derulare, deși dreptul de a exercita calea de atac nu este actual la momentul respectiv și este posibil să nu devină niciodată actual[26]. Legea nouă care schimbă condițiile de acces la căile de atac, chiar și într-un timp în care dreptul la formularea acestora nu s-a născut, este retroactivă, deoarece modifică potențialele consecințe ale situației juridice în curs;

– în concepția aplicării imediate a legii noi, efectul nașterii dreptului de a formula calea de atac are individualitate proprie în cadrul situației juridice a procesului civil, astfel că el poate fi afectat de legea nouă de procedură, dacă aceasta intervine până la momentul producerii (epuizării) sale. Acest moment este cel al pronunțării hotărârii, iar nu cel al comunicării acesteia, cum în mod eronat s-ar putea trage concluzia din împrejurarea că termenul pentru exercitarea căii de atac începe să curgă, de regulă, de la comunicarea hotărârii [art. 468 alin. (2) și art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. De vreme ce art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă [care se aplică și în recurs, potrivit art. 485 alin. (1) din Cod] admite posibilitatea părții de a formula apel înainte de comunicarea hotărârii, trebuie conchis că dreptul procesual al acesteia de a promova calea de atac este născut și actual încă de la data pronunțării. Dacă dreptul de a formula apel ar fi fost afectat de un termen dilatoriu care s-ar împlini la data comunicării hotărârii, atunci partea interesată – în acest caz intimatul din apelul formulat înainte de comunicare – ar fi putut solicita instanței să dispună anularea apelului astfel formulat, în temeiul art. 185 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis. În consecință, orice lege nouă care modifică regimul căilor de atac se poate aplica hotărârilor pronunțate după intrarea sa în vigoare în procesele în curs la aceeași dată, fără ca prin aceasta să aibă caracter retroactiv. Dimpotrivă, orice lege nouă care modifică regimul căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate înainte de intrarea sa în vigoare este retroactivă, deoarece afectează efectele deja epuizate ale pronunțării, constând fie în nașterea dreptului la promovarea unei anumite căi de atac, fie în rămânerea definitivă a hotărârii, în conformitate cu art. 634 alin. (2) raportat la alin. (1) pct. 1, pct. 4 teza I, pct. 5 respectiv pct. 6 din Codul de procedură civilă.

III. Concepția despre retroactivitate adoptată de legiuitor și de Curtea Constituțională

În acord cu opinia doctrinară majoritară, atât legiuitorul, cât și Curtea Constituțională, în interpretarea art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, au adoptat concepția despre retroactivitate reflectată în teoria aplicării imediate a legii noi.

Art. 15 alin. (2) din Constituția României prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Legiuitorul constituțional nu oferă niciun criteriu de demarcație între situațiile juridice trecute și cele prezente ori viitoare, ci se mărginește la a preciza simplu: legea dispune numai pentru viitor.

Cu toate acestea, în interpretarea acestui text, Curtea Constituțională a exprimat în mod constant teza aplicării imediate a legii noi, în următorii termeni:

O lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.[27]

Din jurisprudența menționată reiese că, întocmai cum statuează concepția aplicării imediate a legii noi, linia de demarcație între retroactivitate (trecut), pe de o parte, și aplicarea imediată a legii noi ori ultraactivitatea legii vechi (ca soluții de gestionare a viitorului), pe de altă parte, este dată de criteriul epuizării (consolidării) efectelor juridice la momentul intrării în vigoare a legii noi. Orice efect juridic ce se află sub această linie (adică este trecut ori consolidat), se află pe tărâmul retroactivității. Cu alte cuvinte, dacă legea nouă reevaluează orice situație juridică definitiv consolidată sau orice efect juridic epuizat al unei situații în curs, atunci ea devine retroactivă.

În schimb, orice efect juridic aflat deasupra liniei de demarcație (încă neconsolidat, indiferent dacă este al unei situații juridice în curs sau nu) nu se mai află pe tărâmul retroactivității. Față de aceste situații juridice, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul are la dispoziție o marjă de apreciere, putând alege între aplicarea imediată a legii noi ori ultraactivitatea legii vechi.

Așadar, contrazicând teza normativistă, Curtea a stabilit că supraviețuirea legii vechi nu reprezintă remediul necesar pentru a evita retroactivitatea legii noi, ci, din contră, o opțiune a legiuitorului. Complementar, instanța de contencios constituțional a apreciat că aplicarea imediată a legii noi, inclusiv efectelor viitoare ale unei situații juridice trecute, nu reprezintă un caz de retroactivitate a legii noi.

Așadar, Curtea Constituțională și-a asumat în mod plenar concepția majorității doctrinei postbelice asupra retroactivității și a respins exigențele sporite de neretroactivitate a legii noi specifice concepției normativiste, care nu ar fi permis aplicarea acesteia și efectelor viitoare ale unei stări de drept născute anterior. Refuzul supraviețuirii legii vechi și aplicarea imediată a legii noi în privința efectelor viitoare ale stărilor de drept născute anterior intrării sale în vigoare reprezintă trăsături esențiale ale teoriei aplicării imediate a legii noi, cărora Curtea le dă eficiență în jurisprudența sa.

Curtea Constituțională confirmă, astfel, constituționalitatea opțiunii legiuitorului pentru concepția aplicării imediate a legii noi[28], deoarece jurisprudența sa survine tocmai analizei legilor care încorporează această concepție.

Concepția legiuitorului nu s-a schimbat după intrarea în vigoare a noului Cod civil. În acest sens, art. 6 din acest act normativ stabilește următoarele:

(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.

(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Se observă că alineatele 2-4 au ca obiect de reglementare situațiile juridice lato sensu[29] constând în acte și fapte juridice (fapte juridice lato sensu) din categoriile facta praeterita și facta pendentia.

Pentru acestea legiuitorul a stabilit expres faptul că rămâne aplicabilă legea sub care au fost încheiate ori săvârșite, consacrând astfel, în același timp, atât neretroactivitatea legii noi pentru actele și faptele juridice ale căror efecte sunt în întregime epuizate la data intrării în vigoare a legii civile noi (facta praeterita), cât și supraviețuirea legii vechi pentru efectele viitoare ale actelor sau faptelor juridice încheiate ori săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii civile noi (facta pendentia).

Alineatul 5 consacră principiul aplicării imediate a legii noi, pentru toate situațiile juridice lato sensu ivite după intrarea sa în vigoare (facta futura).

În fine, alineatul 6 reglementează situațiile juridice stricto sensu aflate în curs de desfășurare (facta pendentia), însă, de această dată, optează pentru principiul aplicării imediate a legii noi, față de efectele viitoare ale acestor situații juridice trecute.

Faptul că legiuitorul a optat pentru aplicarea diferențiată, în materie civilă, atât a aplicării imediate a legii noi, cât și a supraviețuirii legii vechi, nu face decât să confirme adoptarea tezei aplicării imediate a legii noi. Reamintim că, în cadrul teoriei normativiste, orice revalorizare a efectelor viitoare ale situațiilor juridice în curs la data intrării în vigoare a legii noi este considerată un caz de retroactivitate, care ar atrage, în virtutea art. 15 alin. (2) din Constituție, neconstituționalitatea legii noi.

În realitate, însă, cele două opțiuni ale legiuitorului care se regăsesc în art. 6 din Codul civil – pentru supraviețuirea legii vechi în cazul actelor și faptelor juridice lato sensu și pentru aplicarea imediată a legii noi în cazul situațiilor juridice stricto sensu – sunt deopotrivă constituționale, acest aspect rezultând cu prisosință din jurisprudența Curții Constituționale conturată cu privire la interpretarea principiului fundamental al neretroactivității legii.

Legiuitorul noului Cod civil a ales ultraactivitatea drept regulă pentru soluționarea conflictului de legi civile în timp, în detrimentul aplicării imediate a legii noi și situațiilor în curs nu pentru că a abandonat concepția aplicării imediate a legii, ci ca expresie a libertății de opțiune între aceste două alternative pentru soluționarea conflictului de legi în timp, libertate ce caracterizează tocmai teoria aplicării imediate a legii. Detaliind, faptul că efectele viitoare ale anumitor categorii de situații juridice născute în trecut sunt supuse legii noi contravine teoriei normativiste care, în forma sa pură, nu permite o asemenea ingerință a legii noi în ceea ce se consideră trecut. Coexistența celor două soluții de gestionare a neretroactivității – aplicarea imediată a legii noi și supraviețuirea legii vechi – pentru situațiile juridice lato sensu în curs arată că acestea sunt simple opțiuni ale legiuitorului, pe care le poate utiliza discreționar fără a se expune declarării neconstituționale a normelor de drept tranzitoriu care le reglementează, ceea ce este specific concepției aplicării imediate a legii noi, iar nu teoriei normativiste.

Recapitulând, o situație juridică (precum încheierea și executarea unui contract, spre exemplu) este privită de normativiști ca un tot unitar, în timp ce adepții teoriei aplicării imediate a legii noi admit fragmentarea sa în efecte juridice cu individualitate proprie. Prima viziune impune întotdeauna supraviețuirea legii vechi, deci guvernarea tuturor efectelor contractului de o singură lege. Cea de a doua permite aplicarea legii noi efectelor viitoare ale contractului.

Or, însuși legiuitorul Codului civil, prin legea de punere în aplicare a acestuia, a stabilit cazuri de fragmentare a situației juridice izvorâte din încheierea unui contract, în care legea nouă (Codul civil) se aplică și efectelor viitoare ale contractelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare. De pildă, art. 120 din Legea nr. 71/2011 stabilește că art. 1690 alin. (2) și (3) și art. 1691 din noul Cod, privitoare la starea bunului predat cumpărătorului, se aplică și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a codului, dacă predarea bunului are loc după 1 octombrie 2011. Similar, dispozițiile referitoare la remediile pentru vicii ascunse se aplică și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil, dacă viciile au fost descoperite după această dată, conform art. 121 din Legea nr. 71/2011.

Un alt exemplu elocvent în acest sens este capacitatea deplină de exercițiu a persoanei fizice, care se dobândește la împlinirea vârstei majoratului. Fiind o stare de drept (situație juridică) născută, la un moment dat, sub o anumită lege – legea în vigoare la data la care persoana fizică a împlinit 18 ani, ar însemna ca ea să fie guvernată de acea lege în tot ceea ce privește efectele sale viitoare, dacă am admite imposibilitatea segmentării unei situații juridice între efecte trecute și efecte viitoare. Astfel, dacă o nouă lege ar intra în vigoare și ar modifica configurația capacității depline de exercițiu, ea ar trebui să se aplice doar situațiilor juridice viitoare, deci numai persoanelor care încă nu împliniseră vârsta majoratului la data intrării în vigoare a legii noi. Evident, o asemenea concluzie este absurdă și, tocmai din acest motiv, scindarea efectelor pe care o situație juridică le poate produce, permisă de art. 6 alin. (6) din Codul civil, în funcție de efectele epuizate și efectele viitoare, este binevenită.

Așadar, cât timp legiuitorul admite fragmentarea unei situații juridice în elemente cu individualitate proprie, guvernate de legi distincte care se succedă în timp, trebuie conchis că acesta îmbrățișează concepția aplicării imediate a legii noi. De altfel, chiar și profesorul Marian Nicolae, care propune astfel o nuanță suplimentară teoriei normativiste, pentru care militează în dreptul român, recunoaște că aceasta este o soluție rezonabilă din punct de vedere legislativ, pentru anumite tipuri de situații juridice: „în principiu, legea civilă nouă se poate aplica, în mod excepțional, în cazul situațiilor în curs de naștere, modificare sau stingere, precum și efectelor viitoare ale situațiilor trecute (i.e. anterior născute), însă numai în măsura în care este justificată de un interes public, iar aplicarea ei n-ar aduce atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale, patrimoniale sau nepatrimoniale, ale persoanelor fizice sau juridice[30].

Sintetizând, combaterea retroactivității nu se face numai prin aplicarea principiului ultraactivității legii vechi, ci pur și simplu prin neaplicarea legii noi unei situații juridice trecute și consolidate (aceasta nu reprezintă un caz de ultraactivitate, căci legea veche s-a aplicat până când situația juridică și-a văzut epuizate efectele, anterior intrării în vigoare a legii noi). Apoi, pentru a soluționa conflictul de legii în timp, specific situațiilor în curs la data intrării în vigoare a legii noi, legiuitorul va opta pentru unul dintre cele două principii – ultraactivitatea legii vechi sau aplicarea imediată a legii noi – în funcție de politica sa legislativă (exemplul cel mai reprezentativ fiind însuși art. 6 din Codul civil, unde legiuitorul a optat pentru aplicarea ambelor principii, în funcție de anumite situații juridice).

În concluzie, din ansamblul reglementărilor și al interpretărilor date de unica autoritate competentă, potrivit Constituției, să interpreteze principiul fundamental al neretroactivității legii, rezultă că dreptul pozitiv român consacră teoria aplicării imediate a legii noi drept criteriu de determinare a retroactivității (de delimitare a trecutului, care trebuie să „scape” aplicării legii noi).

În acest context, așa cum am evidențiat în mai multe rânduri, supraviețuirea legii vechi nu reprezintă unicul remediu împotriva retroactivității, în cazul situațiilor juridice în curs, iar dispozițiile legale care stabilesc aplicarea imediată a legii noi situațiilor în curs sunt pe deplin constituționale.

De altfel, supraviețuirea legii vechi în cazul situațiilor juridice în curs de naștere, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi contravine, de regulă, interesului general al societății, deoarece privează o categorie întreagă de subiecte de drept de beneficiile progresului de tehnică juridică reprezentat de legea nouă, uneori pe perioade îndelungate de timp.

Tocmai de aceea, în opinia noastră, ultraactivitatea (supraviețuirea legii vechi) se impune ca soluție de tehnică legislativă numai atunci când interesul general al stabilității și predictibilității modului de derulare a unor raporturi juridice este superior celui al accesului la beneficiul progresului social oferit, de regulă, de legea nouă.

În acest context, opțiunea legiuitorului Codului de procedură civilă, exprimată în art. 27, de a supune legii vechi un efect viitor al unei situații juridice în curs (i.e. căile de atac la care este supusă hotărârea dată sub imperiul legii noi într-un proces început sub imperiul legii vechi) a fost făcută în detrimentul aplicării imediate a legii noi efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute, strict ca o opțiune legislativă, iar nicidecum ca remediu împotriva retroactivității legii de procedură civilă, cum ar impune teoria normativistă.

IV. Concepția despre retroactivitate adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 52/2018

Decizia nr. 52/2018 Înaltei Curți de Casație și Justiție evocă însă întocmai concepția normativistă asupra retroactivității legii deoarece, în esență, susține că aplicarea Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale hotărârilor pronunțate după publicarea sa în Monitorul Oficial în procesele începute înainte de această dată ar contraveni principiului neretroactivității și, implicit, art. 15 alin. (2) din Constituție.

Redăm paragrafele relevante în acest sens din decizia instanței supreme:

„155. Declararea unei norme ca neconstituțională este asemănătoare abrogării respectivei norme, care lasă situațiile trecute, încheiate în perioada ei de activitate, neatinse, consecințele înlăturării normei (prin abrogare sau declarare ca neconstituțională) fiind rezervate domeniului viitorului. (…)

157. Chiar dacă norma legală a fost afectată, încă de la începutul adoptării ei, de viciul neconstituționalității, legiuitorul a optat pentru încetarea efectelor acesteia doar pentru viitor, tocmai pentru a nu bulversa ordinea juridică și a nu sancționa pe cei care s-au încrezut în cadrul normativ existent.

158. Acestea fiind exigențele aplicării deciziilor Curții Constituționale, trebuie observat, de fiecare dată, raportat la natura normei a cărei neconstituționalitate a fost declarată, ce înseamnă producerea efectelor pentru viitor, care nu poate fi identificată în mod automat, mecanic cu momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial al României (adică, tot ce este ulterior acestei date ar intra sub acțiunea efectelor viitoare).

159. Astfel, trebuie să se distingă între norme de drept material și norme de drept procesual, respectiv între situații trecute (facta praeterita) care, prin esența lor, scapă de sub puterea efectelor unor asemenea decizii, situații în curs de desfășurare (facta pendentia), care cad sub influența deciziilor după cum au validat sau nu un drept definitiv până la momentul publicării și situații viitoare (facta futura) care, în mod neîndoielnic, sunt sub influența efectelor deciziilor de neconstituționalitate. (…)

163. În sistemul actualului Cod de procedură civilă a fost adoptată o concepție nouă, care se îndepărtează de la cea anterioară (bazată, fără distincții, pe aplicarea imediată și generală a legii noi), tocmai pentru a se ține seama, deopotrivă, de exigențele principiului preeminenței dreptului și securității juridice, precum și de principiul respectării drepturilor și situațiilor legalmente dobândite, al respectării așteptărilor legitime, al egalității în fața legii. (…)

165. În legătură cu această supraviețuire a legii vechi, ea a fost justificată și dată, în principal, de unitatea procesului civil, de interdependența actelor, a fazelor și etapelor procesuale, care reclamă și o unitate de reglementare aptă să guverneze procesul în ansamblul său de la început și până la sfârșit, de necesitatea respectării previziunilor și așteptărilor legitime ale părților.

166. Astfel, părțile cunosc la momentul declanșării procedurii, prin înregistrarea și, respectiv, comunicarea cererii de chemare în judecată, care sunt jurisdicțiile competente, căile de atac, modalitățile de punere în executare, în funcție de care pot evalua derularea procesului, durata rezonabilă a procedurilor, costurile acestora. Or, o lege nouă care ar modifica judecarea proceselor, ar introduce sau ar suprima căi de atac, ar distruge aceste previziuni.

167. O aplicare a acestui principiu, al determinării legis temporis processus, în funcție de data cererii introductive de instanță, se regăsește și în dispozițiile art. 27 din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.

168. Așadar, stabilirea regimului căilor de atac cărora le este supusă o hotărâre judecătorească se face, în mod necesar, spre deosebire de vechea reglementare, în raport cu legea în vigoare la data la care a început procesul.

169. Aceasta înseamnă că nicio lege nouă nu ar putea, decât cu încălcarea principiului neretroactivității, să suprime sau să instituie o cale nouă de atac, să modifice condițiile de admisibilitate, termenul de exercitare sau cerințele de formă privind exercitarea ei, așa încât astfel de modificări nu pot produce efecte juridice asupra deciziilor în curs. (…)

198. Aplicarea în mod automat a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 tuturor hotărârilor pronunțate după publicarea acesteia, fără distincții în ce privește data declanșării litigiilor, ar avea drept consecință înfrângerea principiului neretroactivității. (…)

202. De altfel, cu altă ocazie, având a se pronunța asupra constituționalității dispozițiilor art. 24 și art. 25 din Codul de procedură civilă (texte care fac aplicația principiului referitor la aplicarea imediată a legii și, respectiv a ultraactivității legii, care rămâne să guverneze procesele în curs de judecată, indiferent de modificările care ar interveni pe parcursul desfășurării acestora), instanța constituțională a constatat că efectele deciziei sale cu privire la o normă de competență nu se produc atunci când în speță a fost depășit momentul stabilirii competenței, deoarece aceasta reprezintă o facta praeterita.

203. În mod asemănător, mutatis mutandis, se pune problema în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de față, deoarece momentul în raport cu care s-a stabilit regimul căilor de atac era depășit la data publicării deciziei, constituindu-se într-o facta praeterita, așa încât aplicarea efectelor acestei decizii pentru astfel de situații ar însemna o întoarcere în timp și, deci, încălcarea principiului neretroactivității. (…)

206. Cum s-a stabilit în doctrină, procesul fiind o succesiune de acte interdependente, este rațional, simplu, practic și conform previziunilor părților ca, în determinarea legii aplicabile să fie decisiv primul act de procedură – cererea introductivă de instanță – iar nu data judecății care este un element variabil și deci, imprevizibil, neputând fi cunoscut de la început.

207. În consecință, într-o interpretare și aplicare neretroactivă, a dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, în litigiile începute înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (20 iulie 2017), căile de atac vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data declanșării proceselor (…).”

Raționamentul Înaltei Curți se bazează pe împrejurarea că legiuitorul noului Cod de procedură civilă a statuat în art. 27 că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Astfel, exact cum ar impune teoria normativistă, situația juridică constând în drepturile și obligațiile procesuale ale părților s-a consolidat odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, devenind, astfel, o facta praeterita, motiv pentru care legea nouă nu ar putea reevalua această situație juridică fără a deveni retroactivă.

Interpretarea propusă de Înalta Curte nu ține însă seama de interpretarea cu caracter obligatoriu a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție dată de instanța de contencios constituțional în deciziile prezentate în Secțiunea a III-a de mai sus.

În opinia Înaltei Curți, care reflectă concepția normativistă expusă supra, în finalul Secțiunii a II-a, procesul civil este o situație juridică ce trebuie privită ca un tot unitar, astfel că declanșarea sa prin introducerea cererii de chemare în judecată reprezintă premisa pentru accesul la căile de atac ale hotărârilor ce urmează a fi pronunțate în proces. Cu alte cuvinte, potențialele drepturi și obligații procesuale ale părților, sub aspectul aplicării legii în timp, sunt considerate a fi consolidate la acel moment inițial, astfel încât orice revalorizare a acestor drepturi și obligații ar intra pe tărâmul retroactivității.

În realitate, însă, concepția normativistă își dovedește în acest caz limitele, deoarece procesul civil nu poate fi privit ca un întreg, iar delimitarea între situații juridice trecute, aflate în curs de desfășurare și viitoare nu poate fi făcută la nivel global, în funcție de procesele finalizate cu o hotărâre definitivă, cele aflate în curs de judecată și cele neînregistrate încă.

Acțiunea civilă este definită în art. 29 din Codul de procedură civilă drept „ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.

Astfel, părțile la procesul civil nu au acces dintr-odată, concomitent, la momentul declanșării procesului civil prin introducerea cererii de chemare în judecată, la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, care alcătuiesc acțiunea civilă. Accesul la aceste mijloace se dobândește treptat, pe măsură ce procesul avansează spre pronunțarea soluției definitive. În aceste circumstanțe, prin raportare la orice moment în timp, pe parcursul unui proces civil, se pot stabili elemente cu individualitate proprie ale procesului civil (nașterea unor drepturi și obligații procesuale, stingerea unor astfel de drepturi și obligații, etc.), care pot fi clasificate în situații (efecte) juridice deja epuizate (consolidate) ori viitoare.

De altfel, chiar legiuitorul noului Cod de procedură civilă a recunoscut această distincție, adoptând norme diferite pentru aplicarea legii în timp cu privire la diverse elemente ale procesului civil în curs. Pe lângă dispoziția generale cu privire la procesele în curs la data intrării în vigoare a legii de procedură noi [art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă], legiuitorul a stabilit norme specifice cu privire la: i) legea aplicabilă competenței instanțelor [art. 25 alin. (2) și (3) din Cod]; ii) legea aplicabilă admisibilității și puterii doveditoare a mijloacelor de probă [art. 26 alin. (1) din Cod] și administrării lor [art. 26 alin. (2) din Cod]; iii) legea aplicabilă hotărârilor (art. 27 din Cod).

Această nevoie de a diferenția între diversele elemente ale procesului civil și de a stabili legea aplicabilă în timp pentru fiecare dintre acestea reflectă încă o dată că legiuitorul nu a adoptat concepția normativistă asupra retroactivității, care nu acceptă segmentarea situației juridice în curs în elemente cu individualitate proprie. În caz contrar, ar fi fost suficient să mențină dispozițiile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă ca unică normă tranzitorie pentru procesele în curs. Mai mult decât atât, pentru administrarea probelor, ca element al procesului civil ce poate fi izolat, legiuitorul a ales aplicarea imediată a legii noi, tocmai în considerarea ameliorării modului de administrare a probelor pe care progresul tehnologic o permite și care ar trebui să se regăsească în legea procedurală nouă. Acest aspect confirmă că ultraactivitatea legii de procedură noi este doar o opțiune legislativă a legiuitorului și că exigențele principiului constituțional al neretroactivității nu impun supraviețuirea legii vechi pentru soluționarea conflictului de legi în timp, ci permit în egală măsură și aplicarea imediată a legii noi situațiilor în curs.

În ceea ce privește situațiile juridice epuizate, în Decizia Curții Constituționale nr. 707 din 09.11.2017[31] la care face referire Înalta Curte, se precizează că „în cauzele în care competența instanței de executare a fost stabilită anterior publicării deciziei Curții Constituționale nr. 348 din 17 iunie 2014, fără ca în acestea să fi fost ridicată o excepție de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decizia Curții Constituționale nu poate produce niciun efect juridic asupra competenței instanței astfel stabilite. În această situație, întrucât momentul stabilirii competenței instanței de executare a fost depășit, și întrucât nu a fost contestată la acel moment, aceasta reprezintă o facta praeterita în raport cu decizia Curții Constituționale, astfel încât această decizie nu poate fi aplicată retroactiv. (…) Prin urmare, Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 nu poate avea niciun efect asupra executărilor silite aflate în curs, implicit nici asupra incidentelor ivite în cursul executării silite, precum este contestația la executare, întrucât, în temeiul dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, ea produce efecte numai pentru viitor (facta futura), nu și cu privire la situațiile juridice trecute (facta praeterita). (…) Curtea, reținând că, pe perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, decizia sa nu se va aplica în privința procedurilor de executare silită încuviințate până la data publicării sale, aplicându-se, în schimb, în privința contestațiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviințare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data publicării prezentei decizii, precum și în cele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data sus-menționată. În evaluarea criteriului stabilirii competenței conform art. 650 din Codul de procedură civilă și Deciziei nr. 348 din 17 iunie 2014, instanțele judecătorești trebuie să țină cont de faptul că, raportat la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu privire la cauzele în care competența instanței de executare a fost deja stabilită, acestea se constituie în facta praeterita, decizia Curții neputându-se aplica pentru situații epuizate/trecute.”

Astfel, deși Decizia nr. 707/2017 este invocată de către Înalta Curte drept argument în sprijinul raționamentului său, situația juridică asupra căreia s-a pronunțat Curtea Constituțională diferă de situația juridică asupra căreia s-a pronunțat Înalta Curte. Astfel, momentul stabilirii competenței (i.e. situația juridică din Decizia CCR nr. 707/2017) era depășit la momentul intrării în vigoare a legii noi. Ca atare, el putea fi calificat drept o facta praeterita și, deci, scos de sub reglementarea legii noi. În schimb, hotărârile pronunțate după momentul publicării Deciziei CCR nr. 369/2017 nu pot fi calificate drept o facta praeterita, căci, așa cum am arătat supra, în Secțiunea a II-a, dreptul la calea de atac a recursului se naște (devine actual) la momentul pronunțării deciziei din apel. Așadar, nașterea dreptului la exercitarea recursului nu este, prin ipoteză, o situație juridică epuizată la momentul publicării deciziei Curții, decât în cazul hotărârilor pronunțate înainte de acest moment.

Dacă s-ar admite concepția Înaltei Curți (i.e. teoria normativistă), scindarea elementelor aceleiași situații juridice – procesul civil – și guvernarea lor, în parte, de legea de procedură nouă, ar fi retroactivă și neconstituțională. Or, Curtea Constituțională s-a pronunțat, așa cum am arătat supra, în Secțiunea a III-a, cu privire la interpretarea art. 15 alin. (2) din Constituție în sensul în care aplicarea a două legi care se succedă în timp unor elemente distincte ale aceleiași situații juridice este pe deplin constituțională, căci nu încalcă principiul neretroactivității.

Așadar, contrar celor exprimate de instanța supremă, supraviețuirea legii de procedură vechi nu este o măsură necesară pentru a preveni retroactivitatea legii noi, ci o simplă opțiune a legiuitorului, cu atât mai mult cu cât ea reprezintă o noutate în dreptul român. Codul de procedură civilă din 1865 reglementa în mod expres soluția contrară, a aplicării imediate a legii noi proceselor în curs, în art. 725, în următorii termeni:

(1) Dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub acea lege.

(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile.

(21) În cazul în care instanța este desființată, dosarele se vor trimite din oficiu instanței competente potrivit legii noi de procedură.

(3) Hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.

(4) Actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispozițiilor legii vechi. În cazul în care acest act de procedură ar putea fi anulat potrivit legii vechi, el nu va putea fi menținut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil.

Acest articol reflecta întocmai concepția aplicării imediate a legii noi și delimita efectele epuizate (consolidate) ale unei situații juridice în curs (în acest caz, procesul civil) de efectele în curs de producere ori viitoare ale aceleiași situații, care intrau întotdeauna sub incidența legii noi.

În legătură cu prima categorie de efecte, art. 725 stabilea în mod judicios, numai și numai cu scopul de a evita retroactivitatea legii noi de procedură, că acestea vor rămâne supuse legii vechi. Textul de lege identifică trei astfel de efecte, care sunt deja epuizate la momentul intrării în vigoare a legii noi:

– stabilirea competenței instanței, care are loc prin raportare la data sesizării sale, deci, prin ipoteză, înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Tocmai de aceea, art. 725 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă din 1865 face referire la competența instanței „legal învestite” anterior intrării în vigoare a legii noi;

– actul de procedură îndeplinit sub imperiul legii vechi [art. 725 alin. (4) din cod];

– stabilirea căilor de atac și a termenelor de exercitare a acestora la care sunt supuse hotărârile judecătorești, care are loc prin raportare la data pronunțării hotărârii [art. 725 alin. (3) din cod], deoarece, așa cum am arătat anterior, dreptul de a formula calea de atac se naște întotdeauna la data pronunțării hotărârii, iar nu la data comunicării sale[32]. Mai mult, conform art. 261 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865 [art. 425 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă], hotărârea trebuie să cuprindă această mențiune. Or, elementele ce trebuie cuprinse în mod imperativ în hotărâre, inclusiv calea de atac la care este supusă și termenul de exercitare a acesteia, se stabilesc de către judecători în baza dispozițiilor legale în vigoare la data pronunțării[33], cu ocazia deliberării și a întocmirii minutei, conform art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865[34] (art. 401 din Codul de procedură civilă). Elementele cuprinse în minută nu pot fi schimbate cu ocazia redactării hotărârii, sub sancțiunea nulității acesteia[35]. Soluția este logică, deoarece hotărârea nu reprezintă decât consemnarea în scris, pe larg, a deciziei luate de judecători la momentul pronunțării. În plus, art. 258 alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865 stabilea expres că „[d]upă pronunțarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”. Se observă că acest caz de efect consolidat supus legii vechi reglementat de art. 725 alin. (3) din Codul de procedură civilă anterior reprezintă o aplicație particulară a regulii generale din alin. (4) al aceluiași articol, ce privește actele de procedură îndeplinite anterior intrării în vigoare a legii noi.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 628/2006[36], a statuat, în sensul celor arătate anterior, că „art. 725 alin. (1) C. proc. civ. consacră regula aplicării imediate a legii noi de procedură atât proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, cât și executărilor silite începute sub acea lege. Curtea Constituțională a reținut că acest text de lege nu încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, având în vedere că legea nouă se aplică din momentul intrării ei în vigoare proceselor și executărilor silite începute sub legea veche, dar aflate în curs de judecare, respectiv executare. Totodată, textul în cauză nu prevede aplicarea legii noi la procese sau executări silite încheiate anterior intrării în vigoare a legii noi.”

În consecință, după cum reiese din decizia citată, Curtea Constituțională, similar legiuitorului român, a refuzat să definească retroactivitatea în termenii propuși de teoria normativistă și a statuat că principiul aplicării imediate a legii noi situațiilor în curs, în detrimentul ultraactivității legii vechi, nu reprezintă un caz de retroactivitate, cât timp nu sunt revalorizate efectele unei situații juridice care s-au consolidat anterior intrării în vigoare a legii noi. Cu alte cuvinte, ultraactivitatea nu reprezintă singura soluție de evitare a retroactivității unei legi noi, cum consideră partizanii teoriei normativiste.

Așadar, contrar argumentelor pe care se bazează soluția Înaltei Curți, nu se poate susține că aplicarea imediată a Deciziei CCR nr. 369/2017, pentru procesele în curs la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, ar contraveni principiului neretroactivității legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție. Supraviețuirea legii vechi reprezintă, deci, o simplă opțiune a legiuitorului, care, pentru a gestiona neretroactivitatea legii (procedurale) noi, este pus întotdeauna în situația de a alege între ultraactivitatea legii vechi și aplicarea imediată a legii noi, ambele variante fiind deopotrivă constituționale.

În aceste circumstanțe, singurul argument care pare să împiedice aplicarea imediată a deciziei Curții Constituționale este schimbarea preferinței legiuitorului, în contextul noului Cod de procedură civilă, de la cea pentru aplicarea imediată a legii de procedură civilă noi – exprimată prin prevederile art. 725 din Codul de procedură civilă din 1865 – la cea pentru ultraactivitatea legii de procedură vechi – care reiese din dispozițiile art. 24, ale art. 25 și ale art. 27 din Codul de procedură civilă în vigoare. În măsura în care deciziile Curții Constituționale ce vizează norme de procedură civilă pot fi încadrate în sfera noțiunii de „lege procedurală nouă”, ele nu ar trebui să se aplice decât proceselor începute după publicarea lor în Monitorul Oficial, conform art. 24 din Cod, iar dacă vizează norme privitoare la căile de atac, conform art. 27 din același act normativ.

Cu toate acestea, se pune problema legitimă dacă menținerea în ordinea juridică, posibil pentru o perioadă îndelungată de timp, a unor dispoziții legale declarate neconstituționale – în aparență îngăduită de noua opțiune a legiuitorului pentru ultraactivitatea legii de procedură vechi – concordă cu scopul controlului de constituționalitate și cu prevederile constituționale care reglementează efectele acestui control – art. 147 alin. (1) și (4) din legea fundamentală – și cu principiul egalității în fața legii – art. 16 alin. (1) din legea fundamentală.

V. Potențiala neconstituționalitate a interpretării date art. 27 din Codul de procedură civilă de Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu privire la prima problemă – concordanța interpretării de Înalta Curte cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție – facem referire la opinia exprimată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă[37], care face o distincție între simpla abrogare a unui text de lege și declararea acestuia ca neconstituțională. În timp ce abrogarea unui text de lege este impusă de considerente de politică legislativă, declararea ca neconstituțională a unui text de lege urmărește scoaterea cât mai rapidă din ordinea juridică a acelui text, întrucât el contravenea încă de la momentul intrării sale în vigoare dispozițiilor legii fundamentale.

Cu alte cuvinte, în opinia Curții de Apel București, ultraactivitatea textului de lege declarat neconstituțional după publicarea nu este permisă prin raportare la art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, spre deosebire de supraviețuirea legii după abrogarea sa.

În acest sens, art. 147 alin. (1) și (4) din legea fundamentală stabilesc că dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate de drept după publicarea deciziei de neconstituționalitate și, în lipsa punerii lor în acord cu prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei, își încetează efectele. A prelungi în timp producerea efectelor dispozițiilor legale neconstituționale, chiar și doar pentru o categorie de situații juridice (cele în curs la data publicării deciziei de neconstituționalitate) înseamnă a elimina (parțial) efectul imediat suspensiv și, în fine, negator al acestor efecte, instituit în art. 147 alin. (1) din Constituție.

Pe de altă parte, dacă ultraactivitatea, aparent îngăduită de lege, a unei norme neconstituționale, nu ar putea fi înlăturată prin efectul deciziei Curții, atunci controlului asupra constituționalității unor dispoziții legale abrogate, dar care ultraactivează la momentul sesizării sale, i s-ar refuza orice efect general obligatoriu, cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție. Or, controlul de constituționalitate este permis și cu privire la dispozițiile legale abrogate, deoarece art. 146 lit. d) din legea fundamentală nu instituie nicio limitare în acest sens. Această interpretare a art. 146 lit. d) din Constituție a fost confirmată prin Decizia Curții Constituționale nr. 766/2011[38], prin care instanța de contencios constituțional a stabilit că sintagma „în vigoare” din art. 29 alin. (1)[39] și art. 31 alin. (1)[40] din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale corespunde legii fundamentale numai dacă permite controlul constituționalității legilor sau ordonanțelor ori dispozițiilor din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea din vigoare. În legătură cu acestea, Curtea a reținut că „decizia Curții prin care se admite excepția de neconstituționalitate este general obligatorie și are putere numai pentru viitor în toate situațiile juridice în care norma nu mai este în vigoare continuă să-și producă efectele juridice neconstituționale”. Acesteia „i se refuză ultraactivitatea”.

În aceste circumstanțe, dacă normei care nu mai este în vigoare i se refuză ultraactivitatea, care ar fi rațiunea pentru care normei în vigoare să îi fie permisă?

Cât timp legiuitorul constituant a manifestat o preocupare activă pentru scoaterea imediată din ordinea juridică a textelor de lege care contravin legii fundamentale, interpretarea în sensul că art. 27 din Codul de procedură civilă nu permite aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs de desfășurare pare să încalce chiar normele constituționale cu privire la efectele deciziilor instanței de control constituțional, iar salvgardarea sa nu poate opera decât dacă este fundamentată de protejarea unui alt principiu constituțional.

Înalta Curte identifică în mod eronat un astfel de principiu în principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din legea fundamentală. Cu toate acestea, după cum rezultă din cele expuse în secțiunile anterioare, prin aplicarea Deciziei nr. 369/2017 și în privința hotărârilor care au fost pronunțate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial, indiferent de data la care a fost pornit procesul, nu se încalcă principiul neretroactivității legii civile. Acesta, astfel cum este configurat în art. 15 alin. (2) din Constituție, permite aplicarea imediată a legii noi și efectelor juridice intervenite după intrarea sa în vigoare ale unei situații juridice născute înainte de acest moment.

În acest context, se poate argumenta că interpretarea dată de Înalta Curte art. 27 din Codul de procedură civilă contravine art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, deoarece neagă efectul imediat de suspendare și cel amânat cu 45 de zile de încetare a efectelor textului declarat neconstituțional, după publicarea deciziei de neconstituționalitate în Monitorul Oficial al României.

În plus, potrivit interpretării Înaltei Curți, o categorie întreagă de persoane – părți în procese aflate pe rolul instanțelor la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 în Monitorul Oficial, procese în care încă nu se pronunțase hotărârea din apel – nu beneficiază de efectul deciziei menționate, deși ar fi putut să o facă fără ca prin aceasta decizia Curții să retroactiveze – ceea ce ar contraveni art. 147 alin. (4) din legea fundamentală. Această limitare a efectelor deciziei Curții constituie o limitare a caracterului general obligatoriu al acesteia și, în același timp, o încălcare a prevederii din legea fundamentală care îl instituie – același art. 147 alin. (4).

Cu privire la a doua problemă – a concordanței interpretării instanței supreme cu art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, doctrina[41] a afirmat că „egalitatea în drepturi este prin ea însăși o egalitate de șanse pe care Constituția o acordă tuturor cetățenilor.” Această egalitate de șanse presupune, așa cum a reținut și Curtea Constituțională[42], instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ea nu se opune existenței unui tratament diferențiat în situații de fapt diferite. Totuși, pentru ca diferența de tratament să fie constituțională, trebuie ca diferența situațiilor de fapt care determină tratamentul diferit să nu se raporteze doar la aprecierea legiuitorului, ci trebuie justificată rațional[43].

Această exigență impusă de art. 16 din Constituție a fost descrisă amplu și foarte clar de Curtea Constituțională în Decizia nr. 755 din 16.12.2014, în care aceasta a realizat o sinteză a propriei jurisprudențe cu privire la principiul egalității, arătând următoarele: „cu privire la incidența art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). ”

Conform interpretării date de Înalta Curte, Decizia CCR nr. 369/2017 se va aplica doar proceselor începute după publicarea deciziei în Monitorul Oficial. În acest fel, însă, considerăm că se creează o diferență de tratament juridic între justițiabilii care au formulat o cerere de chemare în judecată anterior publicării deciziei și justițiabilii care au formulat o cerere de chemare în judecată ulterior acestei date.

Deși ambele categorii de justițiabili se află în aceeași situație, respectiv au un proces pe rol, în care nu a fost pronunțată încă hotărârea din apel, o parte dintre ei vor avea deschisă calea recursului pentru acțiunile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei, pe când cealaltă parte nu va avea la dispoziție această cale de atac. În timp ce primii vor beneficia pe deplin de decizia Curții, cei din urmă vor suporta în continuare încălcarea dreptului fundamental la accesul liber la justiție printr-un text de lege declarat neconstituțional.

Deși o diferență de tratament similară, bazată pe momentul introducerii cererii de chemare în judecată, va exista întotdeauna în cazul în care apare un conflict de legi procedurale în timp (în special în cazul în care legiuitorul a optat pentru ultraactivitatea legii de procedură vechi), apreciem că ea devine nejustificată și contrară Constituției în situația în care tratamentul diferențiat vizează producerea ori nu a efectelor unei dispoziții legale neconstituționale. Într-un asemenea caz, tratamentul diferențiat prejudiciază în mod evident una dintre cele două categorii, pentru că o supune în continuare unei dispoziții legale care îi restrânge dreptul la recurs, deși s-a confirmat deja, cu caracter general și obligatoriu, înaintea momentului la care dreptul la recurs ar fi putut fi exercitat efectiv, că o asemenea restrângere este neconstituțională.

Or, aplicarea efectului consacrat în Constituție drept general obligatoriu al deciziei Curții în mod discriminatoriu, la un moment la care ar fi putut fi aplicat tuturor acestora fără ca prin aceasta să se încalce principiul de rang constituțional al neretroactivității legii și a deciziilor Curții, nu contravine numai art. 147 alin. (4) din Constituție – prin aceea că suprimă caracterul general obligatoriu al deciziei –, ci și principiului egalității cetățenilor în fața legii.

În concluzie, în acest caz, apreciem că, deși situațiile celor două categorii de persoane precizate mai sus nu sunt, în funcție de scopul urmărit (i.e. exercitarea căii de atac a recursului), diferite, art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată de Înalta Curte, instituie un tratament distinct, contrar art. 16 alin. (1) din Constituție.

În virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, Curtea are posibilitatea de a se pronunța asupra unei excepții de neconstituționalitate care să vizeze interpretarea constituțională a art. 27 din Codul de procedură, potrivit art. 146 lit. d) din legea fundamentală. Așa cum preconizam în finalul secțiunii introductive, Curtea Constituțională va avea astfel ocazia să tranșeze conflictul dintre poziția sa și cea a instanței supreme. Dispozitivul deciziei interpretative (intermediare)[44] prin care această dispută ar fi soluționată ar putea fi formulat astfel, în situația în care Curtea își însușește argumentele care susțin neconstituționalitatea interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție:

Admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă sunt constituționale numai în măsura în care prin sintagma «legea sub care a început procesul» se înțelege legea de procedură civilă în forma în vigoare la data începerii procesului, care însă nu cuprinde și dispozițiile declarate neconstituționale prin decizii ale Curții Constituționale publicate în Monitorul Oficial înainte de data pronunțării hotărârii.

În fine, se cuvine să amintim cuvintele pline de adevăr ale profesorului Viorel Ciobanu despre instanța supremă: „de la adoptarea Codului în anul 2010, nu a făcut nici un efort să se reorganizeze, să-și schimbe mentalitatea, să propună soluții constructive în vederea realizării misiunii sale constituționale, să aprofundeze reglementarea, ci doar s-a plâns de supraaglomerare și suprasolicitare.[45] Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pare să se înscrie în aceeași cheie, a evitării cu orice preț a aglomerării instanței supreme.


[1] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 572/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 1144 din 19.12.2005; Decizia nr. 99/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 23.03.2006; Decizia nr. 380/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 491 din 07.06.2006; Decizia nr. 678/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 939 din 21.11.2006; Decizia nr. 744/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 957 din 28.11.2006; Decizia nr. 873/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din 17.01.2007; Decizia nr. 947/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 31.01.2007.
[2] Publicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 19.09.2005.
[3] Decizia nr. 440/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 938 din 20.10.2005.
[4] A se vedea, în acest sens, T. C. Briciu (coord.), C. C. Dinu, M. Stancu, Gh.-L. Zidaru, Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și speranțele într-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței. Cea mai relevantă critică ni se pare aceea potrivit căreia nu există niciun argument/motiv nou care să determine reconsiderarea vechii jurisprudențe a Curții Constituționale privitoare la conformitatea cu legea fundamentală a pragului valoric instituit pentru accesul la o cale de atac.
[5] M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 333.
[6] G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediția a 4-a, Editura Hamangiu, București, 2010, p. 18.
[7] Ibidem.
[8] I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 45.
[9] Pentru dezvoltări pe marginea evoluției istorice a principiilor de drept intertemporal civil, a se vedea M. Nicolae, op. cit., p. 333 și urm.
[10] A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp și spațiu. Conflictele de legi, în Tr. Ionașcu et alii, Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Editura Academiei, București, 1967, pp. 89-92.
[11] A se vedea, în acest sens, O. Căpățînă, Aplicarea legii în timp și spațiu, în P. Cosmovici (coord.), Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Editura Academiei, București, 1989, pp. 121-122.
[12] A se vedea, în acest sens, G. Boroi, op. cit., pp. 19-21.
[13] A se vedea, în acest sens, I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., pp. 46-47 și 48-50.
[14] G. Boroi, op. cit., p. 20.
[15] G. Boroi, op. cit., p. 21.
[16] Ibidem.
[17] I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., pp. 49-50.
[18] Pentru o opinie similară, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 48.
[19] M. Nicolae, op. cit., p. 374.
[20] Ibidem.
[21] M. Nicolae, op. cit., p. 110.
[22] M. Nicolae, op. cit., p. 349.
[23] Idem, pp. 378 și urm.
[24] M. Eliescu, op. cit., p. 104; G. Boroi, op. cit., pp. 24-25.
[25] M. Eliescu, op. cit., p. 104.
[26] De exemplu, dreptul de a formula calea de atac a apelului nu devine niciodată actual în cadrul situației juridice reprezentate de un proces în care hotărârea primei instanțe ar fi supusă, potrivit legii, căii de atac a apelului, dacă cererea este anulată în cadrul procedurii de regularizare, conform art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă, iar reclamantul nu formulează cerere de reexaminare împotriva încheierii de anulare ori cererea de reexaminare este anulată ca netimbrată sau insuficient timbrată ori respinsă; similar, dreptul de a formula calea de atac a apelului nu se naște niciodată dacă reclamantul renunță la judecată, conform art. 406 din cod; dreptul de a formula calea de atac a recursului nu devine niciodată actual dacă hotărârea primei instanțe rămâne definitivă prin neapelare [art. 634 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă].
[27] Decizia nr. 330/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 28.01.2002; Decizia nr. 458/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 13.01.2004; Decizia nr. 294/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29.09.2004.
[28] Un exemplu în acest sens este chiar art. 725 din Codul de procedură civilă din 1865, care reglementa aplicarea imediată a legii procedurale noi, analizat infra, Secțiunea a IV-a.
[29] În terminologia explicată supra, în Secțiunea a II-a, propusă de profesorul Marian Nicolae.
[30] M. Nicolae, op. cit., p. 417.
[31] Publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 02.03.2018.
[32] Supra, Secțiunea a II-a. Raționamentul acolo expus este valabil și prin raportare la prevederile Codului de procedură din 1865, deoarece art. 284 alin. (3) din acesta recunoștea, similar art. 468 alin. (3) din Codul de procedură civilă în vigoare, posibilitatea părții de a face în mod legal apel înainte de comunicarea hotărârii. În plus, art. 301 din vechiul cod stabilea aplicabilitatea art. 284 alin. (3) și în cazul recursului.
[33] Cu atât mai mult cu cât art. 402 din Codul de procedură civilă în vigoare stabilește în mod expres că, la pronunțarea hotărârii, judecătorul care lecturează minuta va indica și calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii. Situația este similară și în cazul în care soluția este pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, conform art. 396 alin. (2) din cod.
[34] Textul folosea termenul de „dispozitivul hotărârii care se semnează”. Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 2005, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, utiliza însă, în art. 105 alin. (1), termenul de „minută”.
[35] Curtea de Apel Pitești, secția civilă, decizia nr. 1326/R/2015, publicată în Buletinul Jurisprudenței 2005, p. 95; Tribunalul București, secția a III-a civilă, decizia nr. 649/1994, publicată în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ediția a 3-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 432.
[36] Publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 30.10.2006.
[37] Para. 101 și urm. din Decizia ICCJ nr. 52/2018.
[38] Publicată în Monitorul Oficial nr. 549 din 03.08.2011.
[39]Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
[40]Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
[41] I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 151.
[42] Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.
[43] Ibidem.
[44] Pentru această terminologie, a se vedea S. M. Costinescu, K. Benke, Efectele deciziilor Curții Constituționale în dinamica aplicării lor, disponibil aici.
[45] V. M. Ciobanu, Cu bună credință, PREMIERULUI: trei probleme juridice ce trebuie lămurite, publicat la data de 08.04.2013.


Avocat Cristian Tănasă
Avocat Ion Croitoru


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan