Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Aspecte de complementaritate între răspunderea fiscală și cea penală în jurisprudența CEDO și CJUE

25.09.2018 | Ioan Dumitru APACHIȚEI
Ioan Dumitru Apachiței

Ioan Dumitru Apachiței

Cele două domenii ale răspunderii fiscale și penale se intersectează, în principal, prin sesizarea organelor de urmărire penală de către organul fiscal competent ce a efectuat inspecția fiscală. Temeiul juridic pentru sesizarea organelor de urmărire penală este art. 61 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală[1]. Actul de sesizare este reprezentat de procesul-verbal întocmit de organul constatator, acesta neputând fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ, conform art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală[2]. Organul fiscal ce realizează inspecția fiscală operează în cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală, ce funcționează în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF).

Atât organele fiscale, în baza art. 61 alin. (2) Cod de procedură penală, cât și organele penale au obligația de ridicare și conservare a mijloacelor materiale de probă. De asemenea, pot lua măsura asiguratorie a sechestrului sau a popririi, în cazurile prevăzute de legislația în vigoare. În acțiunea de contestare a măsurii asiguratorii, legiuitorul a făcut o distincție, în cazurile fiscale calea de atac este reprezentată de contestația la executare, competența fiind în sarcina judecătoriei, în timp ce în materie penală competent este judecătorul de drepturi și libertăți[3].

În jurisprudența CEDO, s-a stabilit raportul dintre răspunderea fiscală și cea penală, în sensul în care contribuabilul nu poate fi judecat atât în fața instanței de contencios, cât și în fața instanței penale pentru aceeași faptă, judecata în contencios, conform principiului ne bis in idem, anulează judecata în penal. În acest sens, stabilește și prin art. 277 din Codul de procedură fiscală, că organul fiscal poate suspenda soluționarea cauzei când sunt sesizate organele penale cu privire la stabilirea existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni ce are legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare[4]. O hotărâre de referință a CEDO este dată prin cauza Lungu și alții contra României[5], în speță reclamanții invocă încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât, prin hotărârea instanței penale ce i-a condamnat, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri precedente dată de instanța de contencios, obiectul procesului fiind făcut de aceeași faptă. Însă derularea simultan şi în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleaşi fapte, care a determinat secţia penală a curţii de apel să ajungă la o nouă apreciere a faptelor respective, radical opusă hotărârii anterioare a secţiei comerciale a aceleiaşi curţi de apel, a adus atingere principiului securităţii juridice. (…) Prin urmare, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa oricărui motiv valabil, curtea de apel a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. O cauză similară a fost reprezentată de Kapetanios și alții c. Grecia[6] în care reclamanții, deși achitați în procesul penal pentru infracțiuni vamale, au fost condamnați de instanța administrativă pentru aceleași fapte, prin sancțiunea amenzii. Curtea a considerat în această cauză că amenda primită de reclamanți comportă o substanță „penală”, fiind astfel încălcat art. 4 din protocolul nr. 7 al CEDO. Pe de altă parte, este necesar de amintit faptul că jurisprudența Curții a stabilit ca fiind necesară existența unei dublări între procedura penală și cea administrativă. Din aceasta rezultă că, în măsura în care sancțiunile penale sunt complementare celor administrative, în principiu se respectă criteriile ne bis in idem[7].

Criteriile de stabilire a complementarității dintre sancțiunile penale și cele administrative au fost nuanțate de Curte prin mai multe decizii. Nuanțarea Curții face referire la doi indicatori de stabilire a conformității hotărârilor interne cu principiul ne bis in idem, acestea fiind: legătura de temporalitate[8] și de materialitate, a se vedea cauzele Nilsson c. Suedia[9] și Boman c. Finlanda[10].

De referință în jurisprudența CEDO este și hotărârea dată în cauza A și B c. Norvegia[11], prin aceasta Curtea stabilește o serie de principii și elemente în vederea determinării proporționalității temporale și materiale dintre hotărârile date de instanțele penale și cele administrative cu privire la același caz. Pentru început, recomandarea Curții a fost ca procedurile desfășurate în fața instanței penale și a celei administrative să fie reunite într-un singur proces, astfel fiind evitată ipoteza pronunțării a două soluții, fapt ce ar creea premisele încălcării art. 4 din protocolul nr. 7 al CEDO, iar în situația în care cele două proceduri nu sunt reunite, Curtea recomandă ca statele să creeze cadrul pentru a exista relația de materialitate și temporalitate, concomitent cu aplicarea unui tratament juridic proporțional și previzibil. Sub aspectul îndeplinirii exigenței caracterului material al celor două hotărâri ale instanțelor naționale, Curtea stabilește o serie de criterii ce asigură existența unei legături suficiente sub aspect material, astfel: obiectivele hotărârilor ce se vor pronunța să fie complementare, în concret; dualitatea procedurilor să existe atât în drept, cât și în practică pentru fapta incriminată; să fie evitate cazurile în care se obține aceeași probă prin două mijloace de administrare, din partea fiecărei instanțe, fapt pentru care o probă administrată ar trebui să fie utilizată și de cealaltă instanță, excluzând astfel o readministrare; cea din urmă instanță care se pronunță să țină cont de hotărârea primei instanțe.

Tot în hotărârea dată în cauza A și B c. Norvegia, Curtea a mai precizat și faptul că sancțiunile instanței administrative nu ar trebui să aibă repercusiuni foarte largi, în caz contrar sfera repercusiunilor s-ar întrepătrunde cu cele din materie penală, ceea ce ar creea un efect de suprapunere în locul celui de complementaritate. În acest caz pot fi incidente premisele încălcării principiului ne bis in idem.

În jurisprudența CJUE, prin hotărârea pronunțată în cauza C-617/10 Åklagaren împotriva Hans Åkerberg Fransson, paragrafele 33 – 37 dispun următoarele: 33. În ceea ce privește aplicarea principiului ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă unei urmăriri penale pentru fraudă fiscală precum cea care face obiectul litigiului principal, ea presupune ca măsurile care au fost deja adoptate împotriva învinuitului prin intermediul unei decizii devenite definitivă să îmbrace un caracter penal. 34. În această privință, trebuie arătat că articolul 50 din cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul TVA‑ului, o combinație de sancțiuni fiscale și penale. Astfel, pentru a garanta perceperea integralității încasărilor din TVA și, prin aceasta, protecția intereselor financiare ale Uniunii, statele membre dispun de libertatea de alegere a sancțiunilor aplicabile. Acestea pot, așadar, să îmbrace forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a unei combinații a celor două. Doar atunci când sancțiunea fiscală îmbracă un caracter penal în sensul articolului 50 din cartă și este rămasă definitivă, se opune dispoziția menționată ca pentru aceleași fapte să se desfășoare o urmărire penală împotriva aceleiași persoane. 35. În continuare, trebuie amintit că, în vederea aprecierii naturii penale a sancțiunilor fiscale, sunt pertinente trei criterii. Primul este calificarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, al doilea, natura însăși a infracțiunii, iar al treilea, natura și gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte. 36. Revine instanței de trimitere competența de a aprecia, în lumina acestor criterii, dacă este necesar să se procedeze la o examinare a cumulului de sancțiuni fiscale și penale prevăzut de legislația națională în raport cu standardele naționale (…) 37. Rezultă din considerațiile care precedă că (…) principiul ne bis in idem enunțat la articolul 50 din cartă nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în domeniul TVA‑ului, în mod succesiv, o sancțiune fiscală și o sancțiune penală în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanța națională[12].

În nuanțarea principiilor enunțate în cauza prezentată s-a avut în vedere, conform unei opinii exprimate în literatura de specialitate, că „în interiorul aceste compatibilități sancționatorii, se produce o distorsiune doar dacă ambele sancțiuni îmbracă caracter penal, raportat la criteriile indicate de CJUE. În cazul unui paralelism de proceduri, primul criteriu apreciem că nu este extrem de relevant, de vreme ce legislațiile naționale stabilesc în mod tradițional surse normative diferite pentru aceste sancțiuni. Astfel, apare că regimul distinct derivă exclusiv din natura și gradul de severitate a sancțiunii, fapt pentru care delimitarea de plano se va face doar în registrul sancționator, unde natura sancțiunii privativă de libertate ori pecuniară nu oferă suficiente elemente privind gravitatea”[13].


[1] Art. 61 alin. (1): Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, cât şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii.
[2] Art. 61 alin (5): Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
[3] A se vedea E. Lupulescu, Corelația dintre răspunderea fiscală și răspunderea penală, în Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 9/2015, p. 36.
[4] În acest sens, în doctrină s-a opiniat că ,,finalizarea procedurii penale înseamnă și reluarea procedurii fiscale atunci când procedura penală s-a finalizat cu o rezolvare (achitare ori încetarea procesului penal), care în condițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluționată acțiunea civilă. În caz contrar, procedura fiscală, tinde să fie absorbită în procedura penală, soluție care principial permite evitarea unui bis in idem (…) cu toate acestea observăm unele elemente ce tind să se suprapună cu ordini de prioritate relative. Spre exemplu, în ambele proceduri se pot dispune măsuri asiguratorii – criteriul temporal face ca cele fiscale să primeze; în ambele proceduri se pot emite titluri de creanță pentru recuperarea creanței fiscale principale și accesorii – celeritatea din procedura fiscală face ca organul fiscal să emită titlul de creanță ut singuli, ca maximă reacție, lăsând o eventuală acțiune civilă soluționabilă de instanța penală ca rămasă fără obiect; mai mult ambele titluri au potențialitatea de a deveni executorii, cel emis de autoritatea fiscal în ritmul alert al dispozițiilor din C. proc. fisc.; ambele proceduri prevăd modalități de angajare a răspunderii solidare a contribuabilului față de care s-a evidențiat pierderea de creanță fiscală și a persoanei care a cauzat această situație (în penal paralelismul este evident în cazul angajării răspunderii penale a contribuabilului persoană juridică și a persoanei fizice/persoanelor fizice care au avut executat actele materiale) – din nou procedura fiscală permite acțiunea la nivel administrativ prin emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare. În raport de toate aceste elemente, subliniem ”comuniunea” indisolubilă dintre cele două proceduri, însă și preocuparea de a delimita sferele de acțiune pentru fiecare autoritate participantă.”, I. M. Costea, Non bis in idem în materie fiscală prin prisma jurisprudenței CEDO/CJUE, în Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, Științe Juridice, Tomul LXIV, Nr.1, 2018, p. 245, 249 și 250.
[5] Hotărârea CEDO nr. 25129/06, pronunţată la 21 octombrie 2014, în traducere aici , accesat pe: 17 decembrie 2017. Disponibil aici.
[6] Hotărârea CEDO în cererile nr. 3453/12, 42941/12 și 9028/13, pronunțată la 30 aprilie 2015. Similar și în cauza Sitaridis c. Grecia nr. 66602/09 și 71879/12, pronunțată la 9 iunie 2016. Disponibil aici.
[7] În acest sens, a se vedea hotărârea pronunțată în cauza Boman c. Finlanda, nr. 41604/11, la 17 februarie 2015. Disponibil aici
[8] Pentru insuficiența legăturii de temporalitate a se vedea Hotărârea CEDO pronunțată în cauza Osterlund c. Finlanda, nr. 53197/13, pronințată la 10 februarie 2015. Disponibil aici.
[9] Hotărârea CEDO nr. 73661/01, pronunțată la 13 decembrie 2005. Disponibil aici.
[10] Hotărârea CEDO nr. 41604/11, pronunțată la 17 februarie 2015. Disponibil aici.
[11] Pronunțată în vederea soluționării cererilor nr. 24130/11 și 29758/11, la 15 noiembrie 2016. Disponibile aici
[12] Pentru o abordare similară, a se vedea și cauza C-105/14 din 8 septembrie 2015, paragraful 39. Disponibile aici.
[13] I. M. Costea, Non bis in idem în materie fiscală prin prisma jurisprudenței CEDO/CJUE, în Analele Științifice ale Universității „Al.I.Cuza” Iași, Științe Juridice, Tomul LXIV, Nr. 1, 2018, p. 248.


Ioan Dumitru Apachiței


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Aspecte de complementaritate între răspunderea fiscală și cea penală în jurisprudența CEDO și CJUE”

  1. Nu înțeleg de ce nu ați făcut în articol trimitere la ultima cauză CJUE majoră referitoare la ne bis in idem în materie fiscală, i.e. cauza Luca Menci.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan