Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Dificultăți în interpretarea și aplicarea art. 399 alin. (1), art. 400 alin. (3) Cod civil, din perspectiva exercitării exclusive a autorității părintești de către alte persoane decât părinții copilului

01.10.2018 | Ion DOMILESCU
Ion Domilescu

Ion Domilescu

1. Codul civil, denumit în continuare Codul, reglementează în mod generos[1] autoritatea părintească, jurisprudența națională și supranațională îi cristalizează principiile, doctrina le fundamentează, împreună relevă principiul că autoritatea părintească se exercită de părinți, iar numai cu titlu de excepție de către alte persoane.

Se cuvine de subliniat că autoritatea părintească este un ansamblu de drepturi și obligații referitoare la persoana și la bunurile copilului, exercitată în mod egal de părinți, conform art. 483 alin. (1) din Cod, subliniere de o importanță esențială în economia problematicii noastre, pe de o parte, recunoscând în părinți reazemul ocrotirii copilului, pe de altă parte, consfințind reprezentarea întregimii intereselor personale și materiale ale copilului.

De la regula exercitării autorității părintești de către părinți în comun și în mod egal, împrejurări de excepție au atras reglementări de excepție, acoperind situații în care autoritatea părintească este exercitată numai de către un părinte sau de către alte persoane, integral sau parțial. Astfel, autoritatea părintească, în cazuri expres prevăzute de lege, poate fi transmisă chiar de părinte unui tutore, art. 114 din Cod, sau poate fi preluată de tutore prin intervenția instanței de tutelă, art. 118 din Cod, tutela exercitându-se deopotrivă asupra persoanei și bunurilor copilului, conform art. 133 din Cod. În fine, autoritatea părintească poate fi fragmentată în persoana părinților, astfel că unul dintre părinți poate fi lipsit de prerogativa exercitării ei, prin chiar acordul părinților, potrivit art. 506 din Cod, sau prin intervenția instanței de tutelă, conform art. 507 raportat la art. 398 din Cod, după cum fragmentarea autorității părintești poate privi persoana și bunurile copilului, atunci când cele două prerogative parentale sunt separate din perspectiva titularului exercitării lor, fiind atribuite unor persoane diferite.

Reiterăm în acest preliminariu că exercitarea autorității părintești în situații excepționale decurge din împrejurări de fapt excepționale în care se află copilul, situații care pot fi grupate în conceptul de dificultate socială ce caracterizează viața copilului.

Astfel de împrejurări de fapt excepționale și care atrag intervenția instanței de tutelă în vederea ocrotirii copilului pot fi sesizate de persoane interesate și pot primi rezolvare prin intermediul anumitor proceduri judiciare. Aici se iscă o dificultate. O împrejurare de fapt, precum neglijarea gravă a copilului de către părinți, poate reprezenta o situație excepțională care să atragă o măsură excepțională, de felul aceleia care ar destructura exercitarea autorității părintești în mod egal de către părinții copilului.

Ca atare, atunci când persoane interesate, altele decât părinții (de exemplu, bunicii paterni sau materni) sesizează instanța de tutelă în baza art. 399 alin. (1) din Cod cu solicitarea de a se dispune în favoarea lor exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra copilului prezintă vreo importanță plasamentul și conținutul normei invocate în cadrul procedurii divorțului, sau că reglementarea distinctă a neglijenței grave a copilului reprezintă un motiv determinant pentru decăderea din drepturilor părintești cu consecința instituirii tutelei, art. 508 și urm. din Cod[2], sau că aceeași neglijență stă la baza instituirii unei măsuri de protecție specială în baza dispozițiilor art. 60 lit. c), art. 66 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, republicată. Pe de altă parte, copilul lipsit de îngrijirea părinților, ca urmare a lipsei acestora din țară, poate beneficia temporar de exercitarea autorității de către alte persoane prin intervenția în procedură specială a instanței de tutelă, potrivit art. 104, art. 105 din Legea nr. 272/2004, republicată.

2. Examinând locul și conținutul art. 399 alin. (1) și art. 400 alin. (3) în arhitectura Codului[3], ne-am întrebat dacă există vreo o diferență în admisibilitatea acțiunii civile, atunci când că terțe persoane interesate solicită exercitarea exclusivă a autorității părintești, fie în cadrul procedurii de divorț, fie în afara procedurii divorțului, în condițiile în care legea reglementează prin alte instituții juridice ocrotirea copilului – tutela, decăderea din drepturile părintești cu consecinţa instituirii tutelei, plasamentul copilului, delegarea temporară a autorităţii părinteşti.

În practica judiciară, terțe persoane interesate, în afara procedurii divorțului, în raport de părinți căsătoriți, divorțați, aflați sau care s-au aflat în concubinaj, invocând art. 399 alin. (1), art. 400 alin. (3) Cod civil solicită exercitarea exclusivă a autorității părintești, stabilirea domiciliului copilului la locuința lor. Cu titlu de exemplu, în Dosarul nr. 11.657/55/2017 al Judecătoriei Arad soluționat prin Sentinţa civilă nr. 771/19 februarie 2018[4], părinții pârâtului au solicitat, în temeiul art. 399 alin. (1), art. 400 alin. (3) Cod civil, cu privire la copilul născut din relația de concubinaj a pârâților, exercitarea exclusivă a autorității părintești și stabilirea domiciliului copilului la locuința reclamanţilor, motivând că pârâţii au abandonat minorul, lăsându-l în grija reclamanţilor.

Pe lângă buna-credință care acompaniază formularea unor cereri de acest tip, se manifestă și reaua-credință provenită din partinitatea rudeniei cu unul dintre părinți sau chiar din dușmănia cu părinții, în scopul izolării copilului de părinții săi firești.

2.1. Potrivit art. 399 Cod civil, în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire, care vor exercita drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului, în continuare, norma precizând că instanţa va stabili dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei. Art. 400 alin. (3) Cod civil prevede, în mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, că instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire, care vor exercita supravegherea copilului şi îndeplini toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.

Prin descompunerea art. 399 Cod civil în componentele care îi alcătuiesc ipoteza și dispoziția, reținem aspecte evidente:
= se referă expres, in terminis, la plasamentul copilului, iar nu la exercitarea autorității părintești, deși Codul folosește în mod obișnuit termenul de autoritate părintească prin multe alte norme dedicate, fiind un prim semn de întrebare asupra sensului parental spre care se îndreaptă forma plasamentului, împrumutând terminologia folosită în art. 59, 60, 65, 66 din Legea nr. 272/2004, republicată;

= se referă expres la exercitarea drepturilor și îndatoririlor care revin părinților asupra persoanei copilului, fără a antama drepturile și obligațiile privind bunurilor copilului, așadar, fără congruență cu întreg ansamblul de drepturi și obligații constituind autoritatea părintească exercitată regular de părinți, fiind într-o vădită incompatibilitate cu atribuirea exclusivă a autorității părintești, aceasta din urmă conferind unuia dintre părinți integralitatea drepturilor și a obligațiilor față de persoana și bunurile copilului, iar, când autoritatea părintească se exercită plenar de alte persoane decât părinții, aceasta se constituie în tutelă[5], respectiv în persoana directorului direcției de generale de asistență socială și protecția copilului[6];

= prevede că drepturile asupra bunurilor copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei, cu suficiență rezultând pe de o parte că aceste drepturi nu pot fi exercitate de terțe persoane în acest format, pe de altă parte impunându-se constatarea că autoritatea părintească se exercită fragmentar, de părinți, în privința bunurilor copilului, de terțe persoane, in ceea ce privește persoana copilului, legitim întrebându-ne pe această cale cum ar fi responsabili părinții să decidă asupra actelor juridice de dispoziție materială ce susțin bunăstarea materială a copilului și să nu aibă capacitatea de a îndruma creșterea copilului orientându-i viața;

= denotă că plasamentul se realizează cu titlu excepțional, dar, excepțional față de care dintre instituțiile juridice reprezentând regula – numai față de autoritatea părinților și/sau numai după ce au fost epuizate celelalte mijloace legale (tutelă, decădere din drepturi părintești, măsura specială a plasamentului, exercitarea temporară a autorității părintești), astfel că, dacă legea reglementează o anumită soluție în împrejurări determinate, folosința acestor împrejurări pentru obținerea unei soluții din cadrul legal al unei situații diferite relevă inadmisibilitatea;

= plasamentul are loc cu acceptul terțelor persoane, fără a menționa că se poate realiza la cererea acestora, nuanța terminologică între accept și cerere putând fi explicată prin unica rațiune a așezării normei în cadrul soluționării divorțului, atunci când se probează situația personală și materială a soților, capacitatea lor de a-și asuma responsabilitatea exercitării autorității părintești, legăturile lor cu familia extinsă, disponibilitatea membrilor familiei extinse de a accepta sarcina exercitării autorității părintești strict asupra persoanei copilului;

= în sfârșit, deși nu relevă motivele pentru care instanța va dispune în acest sens, totuși rațiunea inechivocă este reprezentată de dificultatea socială în care se află copilul.

2.2. Analizând norma înscrisă la art. 400 alin. (3) din Cod, decriptăm că instanța poate dispune cu titlul de excepție şi numai dacă este în interesul superior al copilului, stabilirea locuinţei copilului la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire, care vor exercita supravegherea copilului şi vor îndeplini toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa, fără a menționa în economia textului cine va fi titularul exercitării autoritâții părintești, din perspectiva luării deciziilor importante în privința persoanei și a bunurilor copilului (alegerea felului învățăturii, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința, administrarea bunurilor – menționate exemplificativ de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272/2004).

Dacă ar fi aceleași persoane prevăzute de art. 399 alin. (1) din Cod, atunci, acestea nu pot exercita autoritatea părintească asupra bunurilor copilului, precum am reținut din analiza structurii normei menționate, iar deciziile majore pe care le-ar lua în privința persoanei copilului ar contrasta cu actele obișnuite menționate de art. 400 alin. (3) din Cod.

În consecința premiselor, ar rezulta funcțiunea distinctă a normelor, nefiind o compatibilitate necesară atribuirii plasamentului copilului, conform art. 399 alin. 1, și a stabilirii domiciliului copilului, potrivit art. 400 alin. (3), la aceleași persoane sau instituție de ocrotire.

3. Epilogul lucrării noastre invită la reflecție, de a se stabili judicios dacă ceea ce poate dispune instanța de tutelă în forma acceptului anumitor persoane în privința exercitării autorității părintești cu ocazia pronunțării divorțului, conform art. 399 alin. (1) și art. 400 alin. (3) din Cod, este admisibil a se hotărî și în afara procedurii divorțului, de această dată la cererea unor persoane interesate, atribuindu-le peste ipoteza și dispoziția art. 399 alin. (1) exercitarea exclusivă a autorității părintești.

Evocând neglijența părinților în îngrijirea copilului, ca motiv de atribuire a autorității părintești exclusiv către bunicii copilului, precum s-a cerut în cadrul dosarului soluționat menționat, observăm că neglijența părinților cunoaște reglementări distincte care permit soluții adecvate, complete ocrotirii copilului, fie prin decăderea părinților din drepturile părintești cu consecința instituirii tutelei, fie prin soluția plasamentului, dacă această problemă nu a fost tranșată în cadrul procedurii de divorț. Pentru alte împrejurări de fapt care pun copilul în starea de dificultate socială există soluții expres reglementate.


[1] Codul dedică un întreg titlu reglementării autorității părintești, Titlul al IV-lea din Cartea a II-a, conținând reglementări directe și de trimitere în alte plasamente ale codificări, cu o substanțială normatizare distinctă prin Legea nr. 272/2004, republicată.
[2] Art. 508 alin. (1). Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. Art. 511. Instituirea tutelei. În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.
[3] Plasamentul art. 399 şi art. 400 alin. (3) în Paragraful 4, Secţiunea a 2-a, Capitolul VII, denumit desfacerea căsătoriei, din cadrul Cărţii a II-a, Titlul II ale codificării civile, relevă că măsurile atribuite instanţei de tutelă privesc efectele divorţului în relațiile dintre părinți și copiii lor minori.
[4] Sentința nepublicată.
[5] De exemplu, tutela menționată în art. 114, art. 118 din Cod, respectiv tutela care se instituie după decăderea din drepturile părintești, conform art. 511 din Cod.
[6] Potrivit art. 66 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, republicată.


Judecător Ion Domilescu
Judecătoria Arad


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan