Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Abuzul de încredere și înșelăciunea

27.09.2018 | Anjie-Diana GOH
Anjie-Diana Goh

Anjie-Diana Goh

Acesta este un articol ce cuprinde analiza originala a unui studente la Drept asupra constructiei simetrice a celor doua infractiuni si asupra aspectului ”cantitativ” si ”calitativ” ce le diferentiaza. 

In a doua parte a articolului, sunt enumerate cateva mini-spete (de data aceasta, non-originale, ci regasite in practica judiciara sau in lucrari doctrinare, iar unele auzite la seminar) care redau situatiile in care abuzul de incredere si inselaciunea pot fi usor confundate cu furtul, cu dreptul de retentie sau pot aparea in alte ”litigii civile”.

De ce abuzul de incredere si inselaciunea?

Dintre toate infractiunile despre care am luat cunostinta din Codul penal, cel mai mult mi-au atras atentia abuzul de incredere si inselaciunea. Acest lucru se datoreaza, in primul rand, faptului ca cele doua prezinta, in opinia mea, o constructie relativ simetrica, prin modul cum au fost construite de legiuitor. Spre exemplu, daca la abuzul de incredere, faptuitorul a dobandit increderea in mod licit si deja se afla in posesia bunului la momentul de inceput al savarsirii infractiunii, la infractiunea de inselaciune, lucrurile par a fi tocmai ”in oglinda”. La inselaciune, bunul intra in posesia faptuitorului dupa ce acesta va dobandi increderea, insa in mod illicit, fie prin inducere in eroare, in cazul variantei tip, fie chiar ”prin folosirea de nume sau calitati mincinoase ori de alte mijloace frauduloase”.[1]

Mai mult decat atat, cazurile din practica judiciara au oferit numeroase exemple in care, atat abuzul de incredere, cat si inselaciunea pot fi usor confundate intre ele sau fie asimilate furtului, fie dreptului de retentie. In acest sens, limita dintre abuzul de incredere si dreptul de retentie sau furt si cea dintre inselaciune si furt este trasata atat prin analizarea elementului material in cazul infractiunilor, cat si prin dispozitiile legii civile care prevad conditii cumulative in cazul dreptului de retentie. De asemenea, analizand aceste infractiuni, am prezentat doua opinii proprii privind simetria constructiei celor doua infractiuni si faptul ca obiectul material este diferit la aceste infractiuni datorita faptului ca se protejeaza in mod diferit, fie sub aspect calitativ (abuzul de incredere), fie sub aspect calitativ (inselaciunea). Aceste opinii vor fi individualizate ulterior.

Un alt aspect interesant este ca nu in toate situatiile in care faptuitorul abuzeaza de increderea acordata de victima ne vom afla in situatia abuzului de incredere. ”Abuzul de incredere” – privit in sens comun si nu jurdic – este, evident, prezent si la inselaciune, si chiar uneori la furt. De asemenea, inselaciunea sau ”viclenia” care apare ca urmare a inducerii in eroare, prin prezentarea ca adevarata a unei fapte false si ca falsa a unei fapte adevarate. Nu este incriminata decat daca se produce in legatura cu un raport patrimonial si daca are ca urmare o paguba. Prin urmare, legea penala nu pedepseste simpla ”pacalire” care nu vizeaza patrimoniul, ci doar pe aceea care se concretizeaza intr-un prejudiciu de natura materiala.

Nu in ultimul rand, valorile sociale protejate prin incriminarea acestor infractiuni sunt unele dintre cele mai importante valori sociale, valori protejate deopotriva atat prin legea penala, cat si prin legea civila. Obiectul juridic comun al celor doua infractiuni este reprezentat de patrimoniu si de relatiile sociale referitoare la increderea in raporturile de natura patrimoniala, aspect ce justifica importanta acordata in vederea descurajarii punerii in pericol a acestora. Fiind doua entitati esentiale pentru buna functionare a circuitului civil si a raporturilor sociale, legea penala a ales sa ofere o protectie suplimentara celei oferite de Codul civil. Daca in Codul civil, prin institutia raspunderii civile delictuale, se pot obtine daune cominatorii sau moratorii care sa compeneseze pecuniar lipsa folosintei sau prejudiciul creat fie prin lipsa de folosinta a unui bun, fie prin intarzierea nejustificata a inapoierii acestuia, in Codul penal sanctiunile sunt mult mai severe, pentru a descuraja rezolutiile infractionale indreptate asupra obiectului juridic comun al infractiunilor de abuz de incredere si inselaciune.

Traim intr-o lume in care INCREDEREA si POSESIA sunt cuvinte cheie

Dupa cum am mentionat anterior, abuzul de incredere si inselaciunea prezinta numeroase puncte comune, atat in privinta modului in care au fost construite de legiutor, cat si in privinta laturilor obiective si subiective. Cu toate acestea, ceea ce le ”inrudeste” cel mai mult sunt valorile sociale protejate, intrucat atat obiectul juridic generic al acestora este comun, cat mai ales obiectul juridic specific. Bineinteles, simplul fapt ca ambele infractiuni au fost prevazute pentru a oferi o protectie indirecta patrimoniului nu face ca acestea sa poata fi, inca de la prima vedere, similare, intrucat patrimoniul este obiectul juridic generic, comun unei enumerari ample de infractiuni prevazute in Titlul II din Codul penal.

Ceea ce este particular, insa, este faptul ca legiuitorul a introdus in Capitolul III din Titlul II, consacrat tocmai acestei tipologii aparte de infractiuni sintagma ”prin nesocotirea increderii”. Aceasta sintagma individualizeaza un ”modus operandi” in rezolutia infractionala, indicand astfel o periculozitate mai puternica, tocmai prin caracterul ascuns, neasteptat si viclean in care faptuitorul actioneaza. Dar, pentru ca faptuitorul sa aiba aceasta aptitudine de a se folosi de increderea victimei acestor infractiuni, este necesar, in mod evident, ca el sa beneficieze de aceasta incredere sau daca nu beneficiaza deja, sa o obtina.

La abuzul de incredere, suntem in prezenta unei situatii premisa ce consta in faptul ca obiectul material sau bunul vizat trebuie sa fi fost anterior ”incredintat in baza unui titlu si cu un anumit scop”[2]. Incredintarea in sine a bunului reflecta increderea pe care victima o are in persoana careia ii preda bunul, in conditiile enuntate. Aceasta incredere este preexistenta momentului in care faptuitorul adopta rezolutia infractionala si decide sa isi insuseasca, sa dispuna pe nedrept de bun sau sa refuze sa il mai restituie. Cu alte cuvinte, in momentul in care primeste bunul, viitorul faptuitor este un om bineintentionat, iar acest lucru se schimba dupa ce bunul se va afla in posesia lui. De aici, deducem si ca in momentul cand va abuza efectiv de increderea acordata, bunul este deja in posesia lui.

La inselaciune, insa, nu se infatiseaza o oglindire a situatiei premisa de la abuzul de incredere. In aceasta situatie, faptuitorul infractiunii de inselaciune, in mod simetric fata de faptuitorul de la abuzul de incredere, are deja in gand obtinerea unui folos patrimonial, dar el nu se afla nici in posesia bunului, si mai ales nici nu are inca increderea persoanei vatamate. Prin urmare, el trebuie, in primul rand, sa dobandeasca increderea pentru a putea intra in posesia bunului. Bineinteles ca dobandirea increderii nu este singura cale sa obtina acel bun, dar daca ar proceda la simpla luare fara consimtamant, am fi in situatia unui furt si nu a unei infractiuni indreptate impotriva increderii. Dar cum ar putea sa obtina increderea daca nu are niciun mod legitim prin care sa o dobandeasca? Evident, printr-un mod ilegitim, prin inducere in eroare, prin distorsionarea adevarului, fiind astfel mai periculos decat cel ce realizeaza abuzul de incredere.

Ce se poate retine in sarcina celui care nu restituie un bun predat? Ca orice intrebare adresata unor juristi, raspunsul va fi binecunoscutul ”depinde”.Simplul refuz de restuire nu trebuie sa conduca automat cu gandul al abuzul de incredere, chiar daca in textul de lege este prevazut ca forma in care se manifesta elementul material. Pentru ca, refuzul de restituire a unui bun, poate fi inselaciune, in ipoteza in care bunul a fost predat, ”ca urmare a inducerii in eroare” [3]. In concluzie, pentru a putea vorbi despre abuz de incredere sau despre inselaciune trebuie sa existe relatii patrimoniale bazate pe incredere. Daca la abuzul de incredere, increderea este preexistenta si obtinuta licit, la inselaciune aceasta este dobandita ilicit, si ulterior, in scopul dobandirii unui folos patrimonial.

Obiectul material ”aproape” comun, dar esential diferit

Obiectul material este, de asemenea, un element aproape comun celor doua infractiuni, intrucat ambele privesc bunuri mobile corporale, inclusiv drepturi patrimoniale materializate in inscrisuri cu valoare economica sau chiar energiile cu valoare economica, asa cum se prevede si in cazul furtului[4]. Mai mult decat atat, chiar si bunurile considerate imobile, in temeiul  legii civile, printr-o fictiune juridica, pot forma obiectul material al celor doua infractiuni, in masura in care bunul este, in fapt, unul mobil ce urmeza a fi incorporat intr-un imobil. In temeiul accesiunii, Codul civil a operat astfel cu un concept care nu este insa relevant pentru legea penala, accesiunea fiind o constructie juridica de drept civil.

In opinia mea, diferenta fundamentala apare ca urmare a unei duble protectii instuita, pe de o parte, in sens cantitativ, iar pe de alta parte, in sens calitativ. Aceasta viziune  ar explica de ce la abuzul de incredere obiect material ar putea fi doar bunurile mobile corporale (sau cele prevazute la art. 288, alin. (4), referitor la furt) anume incredintate cu un anumit scop si in baza unui anumit titlu, in timp ce la inselaciune sfera obiectului material este mult mai cuprinzatoare, incluzand pe langa bunurile corporale, bunurile incorporale si chiar inscrisurile cu valoare patrimoniala.

La abuzul de incredere, obiectul material este un bun corporal mobil, incredintat[5] cu un anumit titlu si cu un anumit scop. Acest bun trebuie sa fie incredintat, bineinteles, cu un titlu distinct de cel de proprietate, intrucat daca odata cu bunul s-ar transmite si proprietatea, ar fi irational sa cerem proprietarului sa ne predea bunul ce ii apartine. Pentru aceeasi ratiune, imprumutul de consumatie (mutuum) nu poate face obiectul abuzului de incredere, intrucat cand se acorda un imprumut de consumatie este evident ca nu se vor primi inapoi, la scadenta, exact aceleasi bunuri primite. De aici, se arata subtil si importanta si unicitatea bunului ce poate forma obiectul material al abuzului de incredere, dezvaluindu-se deci necesitatea unei protectii individualizate, care sa priveasca in mod expres anume acel bun incredintat.

Astfel, daca o persoana acorda ca imprumut un bun individual determinat sau individualizat, cu un anumit titlu si cu un anumit scop, fara sa constituie in mod expres un imprumut de consumatie, opereaza prezumtia ca se asteapta sa ii fie restituit exact acelasi bun in individualitatea lui si nu un altul asemanator. Ne putem afla, deci, in situatia unui abuz de incredere, chiar daca faptuitorul remite in locul bunului incredintat un alt bun, contravaloarea bunului sau chiar o suma mai mare de bani care excede valoarea bunului. De aceea, consider ca protectia juridica acordata de legiuitor priveste latura calitativa, protejand in mod exclusiv acel bun individual determinat.

A nu se deduce ca doar bunurile individual determinate pot fi obiect material la infractiunea de abuz de incredere, intrucat nu aceasta a fost ratiunea legiuitorului, de a proteja expres doar aceasta categorie de bunuri. Astfel ca, in anumite situatii, inclusiv bunuri de gen, fungibile pot fi protejate de art. 238 Cod penal[6]. Astfel ca, o suma de bani poate remisa pentru a fi platite facturile, dar daca este folosita in folos propriu de catre cel ce trebuia sa plateasca factura, este obiect material pentru infractiunea de abuz de incredere, pentru ca a fost remisa cu un titlu si cu un scop, individualizandu-se. De asemenea, daca o suma de bani este imprumutata pentru a fi expusa la un festival, pentru ca poarta si autograful unui celebru cantaret, atunci ea este individualizata, chiar daca in sine reprezinta un bun de gen. Mai mult decat atat, nu mai este un mutuum, pentru ca s-a schimbat ”destinatia obisnuita a bunului “[7].

In cazul inselaciunii, insa, nu intereseaza in mod specific un anume bun individual determinat sau individualizat prin acordul de vointa al partilor, pentru ca orice bun cu valoare economica poate conduce la obtinerea unui folos patrimonial pentru faptuitor, corelativ cu producerea unei pagube pentru subiectul pasiv. Chiar si prestarea unui serviciu (ce ar trebui remunerat sau recompensat), in urma inducerii in eroare, ar putea constitui infractiunea de inselaciune.[8] Prin urmare, protectia juridica joaca un rol mai degraba cantitativ, incercand sa protejeze orice bun cu valoare economica.

Consider ca, daca obiectul material nu s-ar raporta la un aspect calitativ in cazul abuzului de incredere si la un aspect cantitativ in cazul inselaciunii, protectia juridica ar fi, evident, slabita. Propun sa ne imaginam cum ar fi ca la inselaciune bunurile vizate sa fie doar anumite bunuri, sfera acestora sa fie restransa. Acest lucru ar insemna ca, daca pentru a obtine anumite bunuri s-ar folosi manopere frauduloase sau inducerea in eroare, iar acestea nu ar indeplini conditiile din norma incriminata pentru a reprezenta obiect material, atunci fapta nu ar constitui o infractiune. Pe de alta parte, daca la abuzul de incredere ar putea fi obiect material orice bun cu valoare economica, ar fi nejustificat refuzul persoanei care a incredintat bunul de a primi la schimb, in locul bunului predat, alte bunuri de acelasi fel sau o suma de bani satisfacatoare.

Acum, imi duc ideea mai departe si consider ca, prin modul cum au fost instituite cele doua forme de protectie, acestea se completeaza reciproc, ca doua semicercuri care se unesc, formand un tot. Daca faptuitorul nu urmareste de la inceput sa obtina folosul material, dar odata aflat in posesia bunului se lasa manat de rezolutia infractionala de a nu restitui, de a folosi pe nedrept, de a-si insusi sau de a dispune de bun, atunci va fi sanctionat pe taramul abuzului de incredere, tocmai pentru ca lipseste victima de acel bun individualizat care joaca un rol special pentru aceasta. Daca, insa, este dezinteresat asupra bunului sau chiar bunurilor ce ii va/vor intra in posesie, concentrandu-se mai degraba asupra obtinerii unor foloase patrimoniale, atunci trebuie avut in vedere aspectul cantitativ, prin urmare la inselaciune, orice bun e susceptibil sa fie obiect material. Se mentine, insa, conditia logica a existentei valorii materiale a bunului, un ,,res nulis”, neputand fi obiect material.

***

In continuare, asa cum am mentionat la inceputul articolului, voi enumera cateva dintre sitautiile in care abuzul de incredere si inselaciunea pot fi usor confundate cu furtul, dreptul de retentie sau pot aparea in alte ”litigii civile.

A. Ce infractiune se infatiseaza in situatia in care faptuitorul cere victimei sa ii imprumute telefonul cateva minute pentru a suna pe cineva, de urgenta, dupa care fuge cu telefonul?

In aceasta situatie, poate aparea confuzia de a alege intre abuz de incredere, inselaciune si furt.

Am putea fi, initial, tentati sa calificam fapta drept o infractiune de abuz de incredere, in temeiul faptului ca bunul a fost predat faptuitorului, realizandu-se astfel transmiterea bunului in mod licit. De asemenea, exista si elementul privitor la existenta unui scop, acesta fiind de a telefona o persoana. Cu toate acestea, desi aparent bunul este ”imprumutat”, in realitate, nu putem vorbi despre un imprumut veritabil, care sa constituie efectiv un titlu in baza caruia faptuitorul detine bunul. Asadar, chiar daca sunt intrunite aparent celelalte conditii de la abuzul de incredere (bunul sa fie mobil, corporal, sa fie predat de catre persoana vatamata, sa fie incredintat cu un anumit scop), in lipsa transmiterii bunului in baza unui titlu, nu se indeplineste situatia premisa pentru a se putea retine aceasta infractiune.

Sa fie oare infarctiunea de inselaciune, intrucat faptuitorul a intrat in posesia bunului prin inducerea in eroare a persoanei, spunand ca are nevoie sa efectueze un apel urgent, dupa care fuge cu telefonul? Este adevarat ca bunul este transmis in urma prezentarii unui ”pretext”, in urma distorsionarii adevarului, urmare a careia faptuitorul intra in contact cu bunul. De asemenea, exista, in mod evident, intentia directa calificata prin scop specifica inselaciunii. Insa, trebuie sa avem in vedere faptul ca simplul contact material, direct cu bunul, nu transmite si posesia acestuia, prin urmare, cu toate ca a intrat in contact material cu telefonul victimei, ca urmare a unor manopere dolosive, subiectul activ nu a intrat si in posesia bunului. Fapta nu este inselaciune[9]. Se pare ca solutia, in acest caz, este de furt, intrucat faptuitorul procedeaza la o luare fara consimtamant a telefonului.

B. Ce infractiune se va retine in cazul in care o persoana se duce sa cumpere un telefon, dar neavand suficienti bani, fapt pe care i-l arata vanzatorului, care ii incredinteaza bunul, cerandu-i sa vina mai tarziu sa ii plateasca?

In aceasta ipoteza, ne putem intreba – ca in exemplele anterioare – daca fapta este inselaciune, abuz de incredere sau furt. Sa nu uitam ca fapta poate sa fie in fapt un simplu litigiu civil, fara a constitui in mod necesar o infractiune. Cu siguranta, nu va putea fi abuz de incredere, desi la nivel conceptual, faptuitorul ”a abuzat” de increderea acordata si astfel a dobandit bunul, fara a il plati. Titlul in baza caruia a fost transmis telefonul este de proprietate, prin urmare nu putem sa ii reprosam proprietarului ca nu restituie, ca foloseste sau ca dispune de un bun propriu[10]. De asemenea, fapta nu este nici furt, pentru ca luarea a fost consimtita de persoana vatamata, neindeplindu-se astfel conditia luarii fara consimtamant a bunului. Ar putea fi incadrata fapta drept inselaciune? In ipoteza inselaciunii, asistam la o inducere in eroare, prin prezentarea ca adevarata a unei fapte false si ca falsa a unei fapte adevarate, or in acest caz, faptul ca faptuitorul nu avea bani nu era un element fals, mai mult decat atat, nu el a solicitat predarea bunului, ci vanzatorul i-a predat bunul, sub conditia de a veni ulterior sa ii plateasca. Fapta nu constituie infractiune fiind un litigiu civil, ce va cadea sub incidenta institutiei raspunderii civile.

C. Ce infractiune se poate retine in cazul in care un angajat nemultumit de faptul ca nu a mai fost platit de o luna, isi da demisia si ia drept ”garantie ca va fi platit” telefonul firmei. pana cand va fi platit integral?

In aceasta ipoteza, ne intrebam daca este expusa exercitarea unui drept de retentie sau daca este un abuz de incredere sau un furt. Cu siguranta, de abuz de incredere nu poate fi vorba, intrucat nu sunt indeplinite cerintele esentiale ale situatiei premisa, bunul nu este incredintat cu un titlu anagajatului de catre angajator, simplul contact cu bunul, dupa cum am mentionat anterior, neputand conduce automat la atribuirea bunului cu un anumit titlu. Sa fim oare in ipoteza dreptului de retentie? Pentru a ne afla in aceasta situatie, dreptul de retentie asupra bunului retinut trebuie sa fie in legatura cu motivul pentru care acesta este ”indisponibilizat”. Or, in acest caz, nu exista o legatura intre bun si activitatea prestata. Prin urmare, ne aflam in prezenta unui furt, faptuitorul procedand la luarea fara consimtamant a bunului, nefiind sub imperiul dreptului de retentie.

D. Ce infractiune exista in cazul in care cel care repara telefonul nu este platit integral, asa cum a fost stabilit in contract, si refuza sa predea telefonul pana la plata integrala?

Se pare ca situatia este relativ asemanatoare cu situatia anterioara in care ne intrabam daca fapta este drept de retentie sau furt. Din datele actualei spete deducem ca nu va fi cu siguranta un furt, pentru ca bunul nu a fost luat fara consimtamant din posesia victimei, care si acum continua sa detina atributele posesiei, cu toate ca material nu se afla in posesia bunului. La speta anterioara nu exista conexitate intre ”datoria pe care detinatorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii” sa aiba legatura cu lucrul[11]. Dar in ipoteza prezentata, aceasta legatura exista, intrucat dreptul de retentie exista in baza faptului ca cel care detine bunul, are izvorul creantei chiar intr-un raport juridic privitor la acest bun, si anume repararea bunului. Prin urmare, fapta nu este infractiune, ci o exercitare a dreptului de retentie.

E. Ce infractiune se va retine in sarcina celui care obtine un imprumut de la banca, garantat cu un apartament pe care debitorul nu il detine?

In acest caz, sunt indeplinite toate conditiile pentru a putea considera ca fapta este o infarctiune de inselaciune. Daca banca a acordat imprumutul, in urma inducerii in eroare, folosindu-se de catre faptuitor simpla prezentare a unei fapte adevarate ca fiind false, atunci infractiunea este de inselaciune, in varianta tip. Cu toate acestea, cel mai probabil, va fi insa o fapta de inselaciune ce imbraca forma variantei agravate, pentru ca creditul nu se ofera, fara prezentarea anumitor dovezi, ori aceste dovezi sunt adesea constituite prin utilizarea unor ”mijloace frauduloase”. Aceeasi situatie se inaftiseaza si intr-o situatie similara, in care fapta a fost incadrata tot ca infractiune de inselaciune: ”Obtinerea unui imprumut de la banca, garantat cu un apartament pe care debitorul nu il detine la data incheierii contractului, ci il dobandeste prin cumparare ulterior, cand se instituie si inscriptia ipotecara in favoarea bancii, dar, neplatind pretul, consimte dupa o luna la anularea contractului de vanzare-cumparare, renuntand la apartament si lipsind banca de garantie, constituie infractiunea de inselaciune […][12]”.

F. Ce infractiune se va retine in cazul celui care obtine un imprumut de la o banca, garantat cu un apartament pe care il detine, dar pe care il vinde ulterior, lipsind banca de garantie?

In cazul in care imprumutul a fost obtinut fara a se folosi manopere dolosive, nu vom putea sa ne incadram la infractiunea de inselaciune, ci vom fi in stituatia unui litigiu civil. Aceasta este solutia pronuntata de Curtea Suprema de Justie in anul 2001, pentru o speta asemanatoare: ”Pentru existenta infractiunii de inselaciune […], este necesara desfasurarea unei activitati, de inducere sau mentinere in eroare, fara de care persoana vatamata nu ar fi incheiat contractul daunator. Instrainarea ulterioara de catre inculpat a bunului cu care a garantat obtinerea unui imprumut constituie o nerespectare a clauzelor contractului, pentru care persoana lezata se poate adresa instantei civile, un atare act nerelevand existenta intentiei frauduloase inca de la momentul incheierii contractului sau obtinerii imprumutului.[13]” Prin urmare, analizand comparativ spetele prezentate anterior, putem ajunge la concluzia ca, desi normele juridice prin care sunt incriminate sunt suficient de bine delimitate si nu prezinta elemente comune, in practica, se poate face confuzia in momentul incadrarii unei fapte intr-una din infractiunile indreptate impotriva increderii, cu privire la raporturile juridice patrimoniale.

De asemenea, nu intotdeauna cand exista o transmitere materiala a unui bun, faptuitorul intra si in posesia bunului, atingerea lucrului transmis neconducand automat la un transfer de posesie. Mai mult decat atat, nu intotdeauna cand se lezeaza increderea acordata de catre subiectul pasiv subiectului activ ne vom afla in ipoteza unui veritabil abuz de incredere. Uneori, insa, fapta poate fi abuz de incredere. Alteori, in functie de celelalte date din speta vom fi in situatia unui furt, a unei inselaciuni sau chiar a unui litigiu de natura civila.

Acestea fiind spuse, sper ca ati regasit util si placut la citire articolul anterior in care am incercat sa imi expun pe scurt (in prima partea a acestuia) viziunea asupra celor doua infractiuni prezentate, dar si sa infatisez situatiile pe care eu le-am regasit deosebit de interesante la seminare si in doctrina.


[1] Art. 244 Cod penal.
[2] Art. 238 alin. (1) Cod penal.
[3] Alexandru Boroi, Simona Anghel, Fise de Drept Penal, Editura Hamangiu 2016, p. 319.
[4] Art. 228 alin (4) Cod penal.
[5] ”In noua incriminare, bunul este incredintat, iar nu detinut”, Valerian Cioclei, Drept Penal, Partea Speciala I, Editura C. H. Beck, 2017, p. 307.
[6] Art. 238 Cod penal, abuzul de incredere.
[7] Disponibil aici.
[8] Valerian Cioclei, Drept Penal.Partea Speciala I, Editua C. H. Beck, 2017, p. 353.
[9] Alexandru Boroi, Simona Anghel, Fise de Drept Penal, Editura Hamangiu 2016, p. 286.
[10] Disponibil aici.
[11] ”Conditiile recunoasterii sau instituirii dreptului de retentie sunt: creanta creditorului sa fie certa, lichida si exigibila, dreptul de retentie, sa fie invocat fata de proprietarul exclusiv si actual al bunului respectiv, intre lucru si creanta sa existe o conexiune contractuala sau extracontractuala.
Insa, ceea ce este esential spre a putea fi invocat dreptul de retentie, este aceea ca datoria pe care detinatorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii sa se afle in conexiune, sa aiba legatura cu lucrul, sa fie prilejuita de acesta, sa fie deci un debitum cum re iunctum.”  Disponibil aici.
[12] Valerian Cioclei, Drept Penal, Partea Speciala I, Editura C. H. Beck, Bucuresti 2017, p. 355.
[13] Valerian Cioclei, Drept Penal, Partea Speciala I, Editura C. H. Beck, Bucuresti 2017, p. 355.


Studenta Anjie-Diana Goh
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan