Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Ne îndreptăm spre facultativitatea plângerii administrative prealabile? Câteva observaţii pe marginea modificării neriguroase a art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

01.10.2018 | Cristian CLIPA
Cristian Clipa

Cristian Clipa

În mod special, ne-a surprins una dintre modificările suferite în debutul lunii august a acestui an, de Legea cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[1], dată fiind lipsa de rigoare a acestei modificări, dar şi confuzia pe care o poate genera la nivelul jurisprudenţei.

Concret, prin Legea cu nr. 212/2018[2], alin. (5) al art. 7 din Legea cu nr. 554/2004 a fost reconfigurat, stabilindu-se că, printre altele, „În cazul (…) acţiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, (…) nu este obligatorie plângerea prealabilă. Un asemenea text – departe de a fi clar – este pur şi simplu greşit scris, raportat la mai multe legităţi incidente atât în materia dreptului privat, cât şi a celui public.

Ideea aceasta foarte nejuridică – potrivit căreia actele administrative pot intra în circuitul civil – o regăsim şi sub dispoziţiile art. 1 alin. (6) din aceeaşi Lege cu nr. 554/2004, acolo unde se stabileşte că „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice[3]. Nici cu prilejul redactării acestei din urmă prevederi (introduse prin Legea cu nr. 262/2007[4]) şi nici recent, cu ocazia reelaborării alin. (5) al art. 7 apartenent la aceeaşi Lege a contenciosului administrativ, legiuitorul nu a observat că circuitul civil este populat în exclusivitate de bunuri, nu şi de acte juridice şi, cu atât mai puţin, de acte administrative. În această privinţă, după părerea noastră, dispoziţiile art. 1229 din actualul Cod civil[5] sunt foarte clare în locul în care acestea arată că „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”. Or, ne vine foarte greu să acceptăm o realitate – ce numai în aparenţă poate fi corectă din punct de vedere ştiinţific – în care sunt aşezate, în interiorul conturului aceleiaşi categorii (sau mulţimi logice), deopotrivă, acte juridice şi bunuri. Până la urmă, cele două noţiuni – actele juridice şi bunurile – trimit la realităţi foarte diferite ale discursului juridic. Orice bun este un lucru, susceptibil de apropriere; orice act juridic şi, implicit, un act administrativ, rămâne o manifestare de voinţă, pe care un subiect de drept o exteriorizează, respectiv o aduce la cunoştinţa celorlalţi, în scopul special urmărit de a produce anumite efecte juridice. Fie şi numai prin raportare la aceste foarte sumare observaţii, este evident faptul că bunurile şi actele juridice (desigur, şi actele administrative) nu pot fi puse laolaltă, în interiorul aceleiaşi mulţimi, care ar trebui să fie consecventă, coerentă şi, finalmente, omogenă, spre a corespunde rigorilor logicii, dar şi celor ale ştiinţei. Dacă bunurile aparţin circuitului civil, actele juridice, inclusiv actele administrative aparţin ordinii juridice obiective, în principiu, din momentul şi de la data la care acestea au fost publicate ori, după caz, comunicate celor cărora li se adresează. Dar nu asupra acestei stângăcii a legiuitorului ne-am propus să ne oprim prin scrierea acestui foarte modest studiu…

Ceea ce ne nelinişteşte este faptul că, la un moment dat, art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004 stabileşte faptul că plângerea administrativă prealabilă nu este obligatorie în cazul actelor care au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice. Noi am înţeles că mintea foarte înceţoşată a legiuitorului a stabilit o conexiune între momentul de la care un act administrativ intră în circuitul civil şi cel de la care acelaşi act a produs, respectiv a generat efectele pentru care a fost emis. Niciun jurist care a trecut de anul al doilea al studiilor sale universitare nu poate – în mod rezonabil – stabili o asemenea legătură. Dincolo de faptul că, pentru motivele arătate în paragraful precedent, un act administrativ nu are aptitudinea de a intra în circuitul civil, pentru că acesta este tărâmul exclusiv al bunurilor, un lucru este principial stabilit între juriştii de drept public: un act administrativ intră în vigoare şi, prin urmare, începe să producă efectele pentru care a fost emis, de la data publicării, dacă actul este unul normativ şi de la data comunicării, dacă un astfel de act este unul individual. Plecând de la această idee-premisă, se poate ajunge foarte repede la un noian de probleme pe care le ridică mai ales actul administrativ unilateral cu caracter individual. În cazul actului administrativ normativ, lucrurile par să fie ceva mai uşor descifrabile: un astfel de act intră în vigoare şi, deci, începe să producă efectele pentru care a fost emis, de la data publicării sale. Urmând această logică şi raportându-ne la conţinutul art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004, am putea lesne să conchidem că, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ, plângerea administrativă prealabilă nu este niciodată obligatorie şi, prin urmare, este facultativă, de vreme ce, în optica textului pozitiv mai înainte evocat, o astfel de plângere nu mai trebuie asumată împotriva unui act administrativ normativ, dacă acesta a intrat în ordinea juridică obiectivă (sau în circuitul civil, potrivit expresiei aberante a legiuitorului) şi a început să producă efectele pentru care actul a fost emis. Desigur că nu e nevoie ca efectele unui asemenea act să se epuizeze, fiind suficient ca ele – efectele – doar să înceapă să se producă, chiar şi într-o foarte mică măsură. Iar acest eveniment, în cazul unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, se produce de la data publicării sale. Nici nu ar putea fi imaginat un alt scenariu; câtă vreme o oarecare persoană înţelege să atace în justiţie un asemenea act, prezumţia care operează în privinţa ei este că a fost vătămată în drepturile şi în interesele sale legitime prin chiar actul administrativ unilateral cu caracter normativ pe care aceasta l-a atacat; dacă nu am prezuma vătămarea, ar trebui automat să ajungem la concluzia că acţiunea în anularea unui atare act este fie lipsită de interes, fie prematură, căci atâta timp cât un act administrativ unilateral cu caracter normativ, adus la cunoştinţa posibililor destinatari (prin publicare), nu a produs efectele pentru care a fost emis, nu există nici un interes (în sens procesual) ca el să fie atacat în justiţie; neproducând efecte, actul nu poate vătăma. În aceste condiţii, din raţiuni ce ţin de necesitatea unei interpretări raţionale şi, implicit, clare a legii, de imperative de securitate juridică şi, până la urmă, de garantarea unui efectiv şi eficient acces la justiţia specializată de contencios administrativ, în privinţa actelor administrative unilaterale cu caracter normativ, nu putem interpreta art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004 decât în sensul că un astfel de act intră în ordinea juridică obiectivă (sau în circuitul civil, aşa cum, în mod greşit se exprimă legiuitorul) şi începe să producă efectele pentru care a fost emis, de la data publicării sale, astfel că, de la această dată, plângerea administrativă prealabilă pe care ar putea-o promova cel interesat în desfiinţarea unui asemenea act administrativ nu mai este obligatorie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter normativ confecţionat, dar încă nepublicat, plângerea prealabil ar fi, în toate cazurile, prematură, căci un act administrativ emis/adoptat, dar neadus la cunoştinţa destinatarilor săi (concreţi sau posibili), nu se bucură de existenţă juridică. În plus, cum acţiunea în anularea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ este imprescriptibilă[6], este aproape utopic să ne închipuim că un astfel de act emis/adoptat cu – să zicem – zece ani în urmă, nu a ajuns să producă efectele pentru care a fost emis. Păstrându-ne în registrul acestei logici, cel mai probabil, cu cât un act administrativ unilateral cu caracter normativ este mai vechi, cu atât cel vătămat, la un moment dat, printr-un astfel de act va fi tentat să ocolească procedura plângerii administrative prealabile, fiindu-i greu să-şi închipuie să actul a rămas steril, respectiv că nu a produs efectele pentru care a fost emis, o foarte îndelungată perioadă de timp (de la data intrării sale în vigoare, prin publicare şi până la data la care l-a vătămat pe cel devenit interesat de desfiinţarea lui). Iar dacă, cel mai probabil, actul a generat efecte dintre cele avute în vedere de emitentul său, în virtutea art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004, plângerea administrativă prealabilă ce ar fi putut fi promovată împotriva lui nu (mai) este obligatorie.

Probleme mult mai complicate ridică actele administrative cu caracter individual, a căror fizionomie diferă de la caz la caz. Într-un anume fel se va comporta o autorizaţie de construire şi cu totul altfel o diplomă de licenţă sau de doctor în ştiinţe ori un act administrativ de numire într-o funcţie publică, un acord dat pentru desfăşurarea unor activităţi de comerţ sau un act administrativ-fiscal. Fiecare act din cele anterior enumerate produce efecte de la un anumit moment, care – de cele mai multe ori – nu coincide cu cel al comunicării actului către beneficiarul său. Este suficient să ne gândim la faptul că, spre pildă, actul administrativ de numire într-o funcţie publică produce efectele pentru care a fost emis nu de la data comunicării actului persoanei învestite, ci de la data la care aceasta depune jurământul prevăzut de lege, gest prin care ea acceptă, în mod solemn, efectele actului administrativ de numire; la rândul său, autorizaţia de construire nu produce efectele pentru care a fost emisă de la data emiterii sale, ci de la momentul de la care beneficiarul notifică autorităţile publice îndreptăţite (inspectoratul teritorial în construcţii şi, respectiv, autoritatea publică locală care a emis respectiva autorizaţie) în legătură cu împrejurarea începerii efective a lucrărilor; acordul pentru desfăşurarea unor activităţi de comerţ va începe să producă efectele pentru care a fost emis nu de la data confecţionării sale, nici de la cea a comunicării sale, ci de la data de la care beneficiarul unui asemenea act începe efectiv activitatea de comerţ pentru care a şi obţinut acordul. În sfârşit, cazul unei diplome de licenţă sau a uneia de doctorat este şi mai interesant, prin comparaţie cu cel al tuturor celorlalte acte administrative mai sus enumerate: ni se pare evident faptul că o astfel de diplomă începe să producă efectele pentru care a fost emisă nu de la data comunicării ei, ci de la data la care, în temeiul ei, titularul valorifică într-un fel sau altul un astfel de act administrativ, inclusiv prin ocuparea şi/sau exercitarea unei anumite poziţii profesionale[7]. Mai toate exemplele anterior menţionate demonstrează un lucru care ridică mari probleme în privinţa modului în care urmează a fi interpretat alin. (5) al art. 7 din Legea cu nr. 554/2004, atunci când urmează ca această prevedere să fie aplicată actelor administrative unilaterale cu caracter individual. Şi aceasta întrucât, în cazul unor astfel de acte, momentul comunicării şi cel de la care acestea produc efectele pentru care au fost emise nu coincid întotdeauna, aşa cum rezultă, de altfel, din cele câteva exemple mai sus evocate. Drept urmare, pe drept cuvânt, s-ar putea susţine că, în cazul unui act administrativ unilateral cu caracter individual, între momentul comunicării şi cel de la care actul începe să producă efectele pentru care a fost emis (dar înaintea acestui moment), plângerea administrativă prealabilă este obligatorie. Numai că o atare aserţiune este aberantă; câtă vreme un act administrativ unilateral cu caracter individual nu produce efecte dintre cele în vederea cărora actul a fost emis, el – actul – nu poate vătăma şi, prin urmare, nimeni nu poate justifica vreun demers administrativ sau judiciar având ca scop desfiinţarea lui; iar dacă actul a apucat să genereze efecte, el nu mai trebuie, în mod obligatoriu, atacat pe calea unei plângeri administrative, înainte de a fi deferit analizei judecătorului specializat de contencios administrativ, pentru că în acest sens se exprimă alin. (5) al art. 7 din Legea cu nr. 554/2004.

Faţă de cele mai sus notate, problema rămasă deschisă este aceea a stabilirii – cu rigurozitate – a momentului de la care actul administrativ unilateral cui caracter individual începe să genereze efectele pentru care a fost emis. Dacă chestiunea stabilirii exacte a acestui moment este şi rămâne una discutabilă, putând eventual face obiectul unor opinii diferite, împărtăşite de părţile unui litigiu de contencios administrativ, având ca obiect anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau de judecătorul acestui litigiu, atunci soluţia ce urmează a fi dată unei astfel de acţiuni este pusă sub un serios semn al întrebării. S-ar putea ca reclamantul să aprecieze că actul administrativ atacat a început să producă efectele pentru care a fost emis şi, prin urmare, în condiţiile art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004, că nu mai avea obligaţia de a parcurge, înainte de a sesiza instanţa de judecată, procedura plângerii administrative prealabile. Dimpotrivă, autoritatea publică pârâtă şi, mai rău, judecătorul cauzei s-ar putea să considere că, la data sesizării instanţei, acelaşi act nu a început să producă efectele pentru care a fost emis şi, în consecinţă, reclamantul ar fi avut obligaţia ca, înainte de a se adresa instanţei de judecată, să sesizeze autoritatea publică care a emis respectivul act (sau cea ierarhic superioară, dacă aceasta există) cu o plângere administrativă prealabilă. Şi dacă magistratul împărtăşeşte acest din urmă punct de vedere, neîndoielnic, el va admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii judiciare promovate cu omiterea parcurgerii procedurii plângerii administrative prealabile – excepţie pe care, cu siguranţă, autoritatea publică pârâtă nu va omite să o invoce – şi va respinge, în aceste condiţii, respectiva acţiune. Nu înseamnă însă că va pronunţa şi o hotărâre legală şi temeinică…

Pentru a depăşi în mod corect problema momentului de la care un act administrativ unilateral cu caracter individual începe să producă efectele pentru care a fost emis şi, prin ricoşeu, pe aceea a obligativităţii sau, după caz, a facultativităţii plângerii administrative prealabile, judecătorul de contencios administrativ învestit cu o acţiune în anularea unui astfel de act va putea uni excepţia inadmisibilităţii acţiunii (întemeiată pe pretenţia autorităţii publice pârâte, cum că reclamantul nu a parcurs procedura plângerii administrativă prealabilă, deşi ar fi avut obligaţia să o facă) cu fondul cauzei, după care – administrând probe – va putea stabili dacă actul a cărui analiză de legalitate i-a fost cerută, produsese sau nu efecte la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Dacă, în urma încheierii cercetării procesului, magistratul va ajunge la concluzia că actul atacat nu ajunsese să producă efectele pentru care a fost emis (sau cel puţin unele dintre ele) până la data sesizării instanţei, va respinge acţiunea ca inadmisibilă, consecinţă a admiterii excepţiei corespunzătoare, întemeiată pe pretenţia autorităţii publice pârâte că reclamantul nu a parcurs procedura plângerii administrative prealabile, deşi ar fi avut obligaţia să o facă. Dacă, dimpotrivă, administrând probe, acelaşi magistrat ajunge la concluzia că actul administrativ atacat a generat efecte până la data sesizării instanţei, atunci acesta va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii (invocată în condiţiile mai sus arătate), având în vedere că, într-o astfel de ipoteză, plângerea administrativă prealabilă nu este obligatorie, ci facultativă şi va judeca, pe fond, cererea de chemare în judecată. Scenariul propus de noi este, în egală măsură, raţional şi eficient. El garantează efectivitatea accesului celui interesat la justiţia de contencios administrativ şi, până la urmă, faptul că acesta beneficiază de ceea ce juriştilor le place să numească un proces echitabil.

O ultimă chestiune de lămurit: în ipoteza în care cel interesat nu înţelege să promoveze o plângere administrativă prealabilă împotriva unui act administrativ unilateral cu caracter individual, întrucât acesta apreciază că actul a început să producă efectele pentru care a fost emis (sau cel puţin o parte din ele), se pune întrebarea de la ce moment va curge termenul de 6 luni în care – în condiţiile art. 11 alin. (1) din Legea cu nr. 554/2004 – poate fi promovată eficient (şi nu tardiv) acţiunea în anularea judiciară a unui astfel de act. Din păcate, legiuitorul a omis să corijeze (şi) în această privinţă Legea contenciosului administrativ, respectiv să coreleze ipoteza de sub art. 7 alin. (5) referitoare la actele administrative care au început să producă efecte, cu conţinutul art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ. În aceste condiţii, apreciem că – prin analogie – şi în cazul actelor administrative unilaterale cu caracter individual care au început să producă efectele pentru care au fost emise (sau cel puţin o parte dintre ele) şi la adresa cărora cel interesat în promovarea unei acţiuni judiciare în anulare nu a formulat (şi) plângere administrativă prealabilă, urmează a fi aplicate dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea cu nr. 554/2004, în virtutea cărora, „în cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici”deci în cazul tuturor acelor acţiuni în cazul cărora plângerea administrativă prealabilă nu este obligatorie„termenul [pentru promovarea eficientă, netardivă a acţiunii în anularea unui act administrativ unilateral – prec.n.] curge de la data când” reclamantul a „cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2)” ale aceluiaşi art. 11 al Legii contenciosului administrativ[8].

Concluzionând la cele mai sus notate, suntem de părere că actuala formă a art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004 deschide calea facultativizării plângerii administrative prealabile. De regulă, orice persoană raţională atacă în justiţie un act administrativ unilateral – normativ sau individual – numai dacă un astfel de act este/devine vătămător pentru drepturile şi interesele legitime ale respectivei persoane. Or, dacă un asemenea act a ajuns în postura de a vătăma drepturi ori interese legitime, înseamnă că el a produs efectele pentru care a fost emis (sau cel puţin o parte dintre acestea) şi, în acest caz şi de la un astfel de moment, raportat la actualul conţinut al art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004, plângerea administrativă prealabilă nu mai este obligatorie, ci facultativă. În aceste condiţii, practic, pentru covârşitoarea majoritate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, ce ajung să facă obiectul unei acţiuni judiciare în anulare, plângerea administrativă prealabilă este pur şi simplu facultativă. Desigur că facultativitatea plângerii administrative prealabile nu are nimic de-a face cu facultativitatea jurisdicţiilor speciale administrative. Dar nu putem rezista tentaţiei de a asocia cele două instituţii ale dreptului administrativ şi de a observa că facultativizarea a devenit un curent, respectiv o tendinţă în ansamblul tuturor procedurilor administrative prealabile, fie că vorbim despre proceduri ce îmbracă forma unor recursuri graţioase sau ierarhice (cum este cazul plângerii administrative prealabile), fie că ne raportăm la acele proceduri administrative care sunt concepute ca fiind şi jurisdicţionale şi în privinţa cărora regula facultativităţii este, în mod expres, enunţată sub dispoziţiile art. 21 alin. (4) teza I din Constituţia României, dar şi sub cele ale art. 6 alin. (1) teza I din Legea cu nr. 554/2004. Şi, în continuarea acestor din urmă observaţii, se mai cuvine a fi amintit în acest loc şi faptul că ideea facultativităţii plângerii administrative prealabile nu este nouă în interiorul Legii cu nr. 554/2004. Concret, încă prin Legea cu nr. 262/2007, textul art. 6 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ a dobândit următorul conţinut: „Dacă partea care a optat pentru jurisdicţia administrativă specială sau pentru calea de atac la un alt organ administrativ-jurisdicţional înţelege să renunţe la aceasta în timpul soluţionării litigiului, este obligată să notifice decizia de renunţare organului administrativ-jurisdicţional în cauză. Partea sesizează instanţa de contencios administrativ în termen de 15 zile de la notificare. În această situaţie, procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 nu se mai efectuează”. Nu putem ignora faptul că, scriind acest din urmă text pozitiv, legiuitorul a legat de caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative, facultativitatea punctuală a plângerii administrative prealabile, în ipoteza particulară (şi excepţională) în care cel interesat să atace în justiţie un act administrativ, avea la dispoziţie şi calea administrativ-jurisdicţională, la care – posterior sesizării jurisdicţiei administrative, dar înainte ca aceasta să soluţioneze sesizarea ce i-a fost adresată – petentul renunţă în favoarea acţiunii directe la magistratul de contencios administrativ. Prin urmare, germenii actualului trend – dacă putem vorbi şi scrie despre aşa ceva! – au fost sădiţi cu mai bine de 10 ani în urmă, astfel că, astăzi, nu ar trebui să ne mire conţinutul recent conferit al art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004. Rămâne criticabilă exprimarea şi de apreciat finalitatea urmărită…


[1] M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[2] Pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004  şi a altor acte normative, publicată în M. Of. nr. 658 din 30 iulie 2018.
[3] Pe marginea acestui text, a reuşit un magistral comentariu critic profesorul O. Podaru, în monografia sa „Drept administrativ. Vol. I. Actul administrativ. (I) Repere pentru o teorie altfel”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp. 287-296.
[4] Pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007.
[5] Legea cu nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
[6] Art. 11 alin. (4) din Legea cu nr. 554/2004 stabilind faptul că actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând”.
[7] Această afirmaţie a noastră este, la rândul ei, vulnerabilă. La rigoare, o diplomă de licenţă în ştiinţe juridice începe să producă efectele pentru care a fost emisă chiar de la data la care beneficiarul s-a înscris la un concurs, pentru ocuparea unei funcţii de magistrat, pentru dobândirea calităţii de auditor de justiţie (la Institutul Naţional al Magistraturii) sau a calităţii de avocat, de notar public, de executor judecătoresc ori de consilier juridic (enumerarea tuturor acestor profesii nefiind decât una exemplificativă). Şi chiar dacă titularul unei astfel de diplome nu va promova concursul la care s-a prezentat, diploma sa de licenţă a început să producă efectele pentru care a fost emisă, căci – în lipsa ei – beneficiarul nu s-ar fi putut înscrie la un astfel de concurs. Prin urmare, chestiunea momentului de la care o diplomă de studii începe să producă efectele pentru care a fost emisă este mai complicată, prin comparaţie cu situaţia tuturor celorlalte acte administrative mai sus enumerate.
[8] Potrivit cărora Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului” sau de la „data luării la cunoştinţă (…)”.


Conferențiar  univ. dr. Cristian Clipa
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan