Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Decizia nr. 358/2018 a Curţii Constituţionale privind conflictul juridic de natură constituţională dintre Ministrul Justiţiei şi Preşedintele ţării – limitele interpretării art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată 

03.10.2018 | Vlad NEAGOE

1. Decizia nr. 358 din 30 mai 2018 a Curţii Constituţionale

Cu puţin timp în urmă, Curtea Constituţională a avut a se pronunţa asupra conflictului juridic de natură constituţională, ivit între Ministrul Justiţiei şi Preşedintele României, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a da curs propunerii celui dintâi de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA). Soluţionând diferendul, prin Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, instanţa de contencios constituţional a constatat existenţa conflictului de natură constituţională şi a obligat Preşedintele României să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al structurii naţionale specializate în combaterea corupţiei.

Dincolo de chestiunile incidentale antamate în considerentele Deciziei, textul constituţional, în baza căruia aceasta apare pronunţată şi pe care Curtea a fost astfel nevoită a-l interpreta, este reprezentat de art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată, statuând că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”.

În acest sens, Curtea a reţinut explicit că „autoritatea ministrului justiţiei nu este una administrativă, din contră, acesta are plenitudine de competenţă sub aspectul autorităţii asupra procurorilor…”, subliniind că „noţiunea de autoritate are o semnificaţie foarte puternică, ea fiind definită drept putere de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare…”, iar „în contextul constituţional dat, aceasta se referă la o putere de decizie în privinţa gestionării carierei procurorilor şi a modului de realizare a politicii penale generale a statului” (par. 91 din Decizie).

Aşa fiind, interpretarea dată de Curte textului constituţional analizat este cea care atribuie ministrului justiţiei „o putere de decizie asupra activităţii desfăşurate de procurori” (par. 99 din Decizie) şi un „rol central”, atât în numirea, cât  şi revocarea din funcţii de conducere ale procurorilor (par. 99 şi 102 din Decizie), în timp ce celelalte autorităţi sau instituţii apar implicate în aceste proceduri, fie având o „competenţă legată” (Preşedintele României, par. 102 din Decizie), fie cu o „valoare consultativă” (Consiliul Superior al Magistraturii, par. 115 din Decizie).

Decizia pare să fi fost primită de publicul larg cu mare îngrijorare[1] şi chiar cu o oarecare surprindere[2], în spaţiul public fiind cunoscute criticile acesteia, faţă de care însăşi Curtea a resimţit necesitatea unei apărări printr-un apel formulat unor organisme europene, printre care chiar Comisia de la Veneţia, în care le-a calificat ca fiind „atacuri virulente” la adresa sa[3].

Dar cum s-a ajuns aici?

2. Interpretarea art. 132 alin. (1) din Constituţie

Încă din debutul Deciziei, Curtea a subliniat că poziţia instituţională a Ministerului Public şi statutul procurorului sunt de „nivel constituţional”, constituie „probleme pur interne ale statului român” cu caracter „deosebit de complex” şi că „nu există standarde internaţionale care să impună independenţa Ministerului Public” – recunoscându-şi astfel competenţa exclusivă şi neîngrădită în materie (par. 80 din Decizie).

Textul constituţional incident este unic şi are următorul cuprins: ”Procurorii  îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art. 132 alin. (1) din Constituţia României, republicată).

Pentru a „determina conţinutul acestuia”, Curtea a procedat la interpretarea sa, considerând de la început că „trebuie să identifice voinţa constituantului originar, împreună cu motivaţiile care au stat la baza acesteia, apelând, astfel, la metoda istorică de interpretare”, context în care a arătat că „în măsura în care această voinţă este neechivocă şi nesusceptibilă de interpretări, Curtea nu se poate îndepărta de la voinţa constituantului originar, în sensul că, prin mijlocirea altor metode de interpretare, să dea o nou/altă interpretare textului constituţional în discuţie, pentru că altminteri s-ar substitui legiuitorului constituant originar”, subliniind, în final, că „interpretarea nu este o activitate generatoare de norme juridice, ci de explicitare a acestora” (par. 81 din Decizie).

Pe această linie de gândire, Curtea a continuat făcând trimitere la lucrările preparatorii, proiectul şi dezbaterile din procesul de adoptare a Constituţiei României, din anii 1990-1991, reţinând că au fost observate atunci trei soluţii în privinţa statutului Ministerului Public, şi anume acelea de independenţă în stat, subordonarea nemijlocită faţă de Guvern sau dependenţa sa de ministrul justiţiei – fiind aleasă atunci cea din urmă variantă ca fiind cea corespunzând tradiţiilor noastre şi practicii internaţionale în materie, care acum ar trebui îmbrăţişată ca atare, cu excluderea caracterului pur administrativ al acestei autorităţi a ministrului asupra procurorului, pe motivul înlăturării exprese a acestei formulări din proiectul de constituţie (par. 82 şi 83 din Decizie).

Aşa fiind, Curtea a pledat în favoarea unei interpretări proprii ale acestei noţiuni constituţionale de autoritate, în sensul că ministrul justiţiei „are plenitudine de competenţă sub aspectul autorităţii asupra procurorilor, limitată doar prin dispoziţiile constituţionale exprese, respectiv cele referitoare la numirea în funcţia de procuror şi la aplicarea sancţiunilor disciplinare”, arătând că noţiunea de autoritate are o semnificaţie foarte puternică, ea fiind definită drept putere de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare, însă, în contextul constituţional dat, acesta se referă la o putere de decizie în privinţa gestionării carierei procurorilor şi a modului de realizare a politicii penale generale a statului”, pentru că, în caz contrar, „dacă s-ar interpreta textul constituţional în sensul de subordonare ierarhică a procurorilor faţă de ministrul justiţiei, s-ar ajunge la situaţia neavută în vedere de constituantul originar şi de la care a dorit să se îndepărteze, potrivit căreia ministrul justiţiei ar fi şeful suprem al membrilor parchetului, cărora le poate da ordine şi instrucţiuni privitor la urmărirea crimelor şi delictelor”, subliniind deci, că „activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiţiei, acestea fiind două probleme distincte” (par. 91 şi 92 din Decizie).

Pentru a reţine astfel, Curtea a invocat diferenţa conceptuală dintre autoritate judecătorească din care face parte Ministerul Public şi puterea judecătorească specifică doar instanţelor de judecată (par. 88 din Decizie), practica CEDO pe terenul art. 5 şi 6 privind lipsa condiţiei de independenţă a procurorului pentru a fi considerat magistrat în sensul Convenţiei europene (par. 89 din Decizie), aspecte de drept comparat din Franţa şi Germania privind puterile de acolo ale ministrului justiţiei asupra procurorilor (par. 90 din Decizie), constatând, totuşi, existenţa unei „tendinţe – şi nu a unei reguli, generale europene către un minister public mai independent faţă de unul subordonat sau legat de executiv”, făcând trimitere la opinia sub acest aspect a Comisiei de la Veneţia, formulată în 2015 într-o altă cauză privind un proiect de lege referitor la Ministerul Public din Georgia (par. 92 din Decizie).

Astfel, deşi argumentaţia Curţii pare complexă prin trimiteri la concepte constituţionale, jurisprudenţă CEDO, drept comparat şi tendinţe europene, cititorul avizat nu poate să nu remarce că ea porneşte de la modalitatea de interpretare dată unui singur text constituţional (art. 132 alin. 1), a unei noţiuni constituţionale unice (aceea de autoritate), prin aplicarea unei singure metode de interpretare (metoda istorică), având la bază o justificare singulară (aceea de a nu se îndepărta de voinţa constituantului originar şi a depăşi, astfel, limitele activităţii de interpretare, intrând în sfera procesului de legiferare).

Iată că, într-un singur paragraf, instanţa noastră constituţională a ales practic metoda de interpretare a Constituţiei României, în cazuri de aşa-zisă „voinţă neechivocă şi nesusceptibilă de interpretări” a constituantului originar, ca fiind metoda istorică de interpretare, trimiţând direct la voinţa acestuia, ca limită a interpretării peste care nu s-ar putea trece fără să se depăşească specificul activităţii de interpretare şi interzicerea creării de noi norme juridice pe cale jurisprudenţială.

Dar care sunt, deci, limitele interpretării juridice?

3. Limitele interpretării

Încă de la început, manifestarea intenţiei de a stabili caracterul „neechivoc şi nesusceptibil de interpretări” al voinţei legiuitorului (constituantei), în scopul de a „determina conţinutul textului analizat”, pune la încercare limitele procesului de interpretare, sub chiar aspectul naturii sale, din moment ce demersul presupune analiza unor alternative în abordarea problematicii şi alegerea uneia dintre ele, operaţie ce ţine de esenţa interpretării, care îşi pierde astfel aptitudinea primirii trăsăturii de univocitate.

Cu alte cuvinte, este greu de acceptat efortul de interpretare în scopul stabilirii înţelesului clar al normei, din moment ce claritatea se impune prin natura ei limpede, iar nu ca urmare a travaliului interpretării, aserţiunea fiind în fapt o contradictio in subjecto.

Aşa cum s-a spus, nu doar cu privire la voinţa legiuitorului, ci, mai larg, cu referire la norma juridică prin care aceasta se obiectivează, „teoria textului clar este susceptibilă de serioase critici, în primul rând pentru că însăşi operaţiunea prin care se determină dacă un text este clar sau nu, constituie o operaţiune de interpretare; nu imperfecţiunea textului normei determină necesitatea interpretării, ci caracterul general al acestei norme, care, pentru a putea fi aplicată la situaţii concrete, particulare, trebuie supuse unei operaţiuni logico-raţionale (interpretarea) în vederea stabilirii sensului şi compatibilităţii cu ipoteza avută în vedere”[4].

De altfel, vechea concepţie că normele juridice clare nu se interpretează („in claris non fit interpretatio” sau „interpretatio cessat in claris”), aplicată acum cu privire la voinţa originară a autorului textului legal, a apus demult răsărind în loc un larg evantai de şcoli şi curente de interpretare în drept, parte a teoriei generale a dreptului, cu aplicaţii particulare în materie constituţională.

Trecând graniţele juridicului, limitele interpretării pot fi privite şi mai larg, aşa cum a făcut-o Umberto Eco, în Limitele interpretării[5], găsindu-şi ecou şi în sfera dreptului[6], vorbind despre o trihotomie a intenţiilor de interpretare a unui text – în care intenţia autorului textului este doar una dintre ele – şi anume: a) intentio auctoris (intenţia autorului), în sensul că ar trebui să căutăm în text ceea ce autorul a dorit să spună; b) intentio operis (intenţia operei), însemnând că în text ar trebui căutat exclusiv ceea ce aceasta spune, independent de voinţa autorului său şi c) intentio lectoris (intenţia cititorului), referindu-se la ceea ce cititorul doreşte să regăsească în acel text – identificând, totodată, că disputa clasică se încheagă pe marginea primelor două intenţii, acceptând-o pe cea de-a doua intenţie – intentio operis – şi articulând apoi opoziţia dintre: b1) trebuie căutat în text ceea ce spune el în raport cu propria-i coerenţă contextuală şi cu situaţia sistemelor de semnificare la care se raportează şi b2) trebuie căutat în text ceea ce destinatarul găseşte în el prin raportare la propriile-i sisteme de semnificare şi/sau raportat la propriile-i dorinţe, pulsiuni sau criterii arbitrare.

În dreptul constituţional în mod deosebit, interpretarea îşi are locul său fundamental în aplicarea dispoziţiile constituţionale, mai ales în condiţiile în care acestea, aflându-se în vârful ierarhiei actelor normative, nu sunt decât nişte precepte juridice de cea mai largă formulare, prin însăşi natura lor de înfăţişare a principiilor de organizare şi funcţionare a statului şi consacrare a catalogului de drepturi şi libertăţi fundamentale, având deci o maximă generalizare şi abstractizare, necesar a fi detaliate pe mai departe în legi sau alte acte normative subsecvente şi subordonate, fiind cunoscută expresia sugestivă că „nu există Constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar”[7].

Marii noştri profesori de drept constituţional au subliniat acest aspect atunci când au avut în analiză chiar subiectul interpretării legii fundamentale, arătând expres că gradul de determinare al normelor constituţionale prin textul legii fundamentale poate justifica necesitatea interpretării. Normele din Constituţie se pretează foarte bine unei evoluţii a sensului lor, pentru că textul e prin excelenţă imprecis, formulat în termeni generali. Superioritatea formală a Constituţiei, rigiditatea sa împiedică revizuirea ei la intervale foarte scurte, şi atunci interpretarea rămâne singura cale de adaptare a conţinutului normativ, de regulă mai vechi, la realitatea socială aflată în schimbare. Sensul normelor constituţionale fiind, prin însăşi natura lor, acela de maximă generalitate, determinarea sa exactă depinde însă, într-o oarecare măsură de voinţa interpretului. Chiar dacă autorul textului are o oarecare influenţă asupra sensului care va fi dat conţinutului normativ de către eventualul său destinatar, aceasta nu exclude în totalitate şi o oarecare participare a acestuia la construirea sensului final, aplicat (s.ns.)”[8].

Mai mult, aceiaşi autori au arătat că justificarea interpretării este însăşi existenţa sa. Prima justificare, de ordin funcţional, este faptul că interpretarea este condiţia aplicării legii… Interpretarea Constituţiei nu poate fi considerată însă un act pur ştiinţific, ea este prin excelenţă o manifestare de voinţă. Interpretările care pretind a fi adevărate sau corecte se autoconsideră drept acte de cunoaştere, rezultat al unui demers ştiinţific, căci numai un act ştiinţific poate fi adevărat sau fals. Manifestările de voinţă nu pot fi decât valide sau nevalide. Or, interpretarea juridică, în general, nu este decât o precizare a sensului unei norme juridice în funcţie de atât de mulţi factori încât orice încercare de absolutizare devine iluzorie (s.ns.)”[9].

Cu privire la interpretare, ca necesitate impusă de imperativul aplicării legii, doctrina constituţionalistă a mai subliniat că „prin natura ei, norma juridică este expresia unui act de voinţă – politica ce a învins – iluminat de raţiune, deci fundamentat şi subordonat unei finalităţi. De aceea, nici interpretarea nu poate fi altfel. Ea constituie un act de voinţă, fiind rezultatul unei alegeri între mai multe variante posibile (chiar dacă unele eronate), iluminat de raţiune, adică pus în valoare chiar de argumentele ce justifică interpretarea. Singura deosebire – fundamentală însă – este că pentru interpret câmpul investigaţiei sale îl constituie norma interpretată. În acest sens, interpretarea este un complement al legii, fără de care reglementarea juridică ar rămâne literă moartă. În limitele legii, interpretul recreează legea, dezvăluindu-i virtualităţile, în considerarea aplicării ei. Este făcut acest act de creaţie exclusiv în scopul descoperirii intenţiei legiuitorului, adică a explicitării raţiunii ce l-a animat sau, dimpotrivă, poate depăşi această intenţie, deducând din virtualităţile normei sensuri pe care este cert că legiuitorul nu le-a avut în vedere?… Ca act de creaţie, legea însă se detaşează de autorul ei (s.ns.)”[10].

Iată aşadar că, interpretarea normei este imperativă şi implică cercetarea voinţei autorului textului, însă se poate limita ea la aceasta ori poate fi ea chiar depăşită?

În Decizia noastră, Curtea pare să urmărească „determinarea conţinutului textului analizat” prin trimiterea directă şi exclusivă la „voinţa constituantului originar”, a cărei identificare ar fi nu doar necesară, dar şi suficientă în acest scop – aflând deci o altă limită a demersului interpretativ sub aspectul finalităţii sale. Dar noi cunoaştem că voinţa legiuitorului (aici, a Constituantei) nu poate fi confundată cu voinţa legii (în sens larg, inclusiv Constituţia). Dacă voinţa legiuitorului se limitează la exprimarea a ceea ce a dorit acesta să transmită, în schimb, prin voinţa legii înţelegem prescripţia normativă aşa cum reiese aceasta din obiectivitatea textului legal, fiind două chestiuni distincte aflate, static privite, într-un raport de parte-întreg, sau sub aspect dinamic, ca mijloc-scop.

Teoria generală a dreptului şi doctrina constituţionalistă par să fie în acelaşi sens.

Astfel, marele nostru teoretician al dreptului, profesorul Mircea Djuvara, spunea că „normele direct formulate de izvoare nu servesc aşadar decât numai ca un fel de puncte de reper, care sunt utilizabile în vederea edificaţiunii unei construcţii raţionale şi armonioase, indefinit mai vaste. Iată de ce, îndată ce au fost formulate şi precizate, ele au o voinţă proprie şi independentă de voinţa care le-a constituit. Este exactă astfel, în acest sens, frumoasa expresie, că legea îndată ce există se desprinde de voinţa legiuitorului, spre a-şi urma propriul său destin (s.ns.)”[11].

Cu atât mai puţin, voinţa legii poate fi raportată la voinţa individuală a membrilor organului legiuitor, sens în care acelaşi mare autor achiesa la concepţia lui Rousseau, evocată în Contractul social, atunci când arăta că „legea este expresiunea voinţei generale, dacă se înţelege prin voinţă generală, nu o voinţă psihologică, ci ceea ce trebuie să convină intereselor generale ale societăţii respective”, idee pe care şi-a însuşit-o când a vorbit despre lege ca izvor formal al dreptului pozitiv, arătând că „elementul său iniţial, voinţa depusă de autorul ei în formula textului, se preface astfel în perspectivă juridică şi ia un aspect raţional, cu o extensie virtuală indefinită. Acel element iniţial, intenţia psihologică prin care s-a născut, este desigur, ca orice produs omenesc, ceva mărginit, supus greşelii, şi  nu poate avea niciodată pretenţia serioasă de a fi îmbrăţişat  toate ipotezele, oricare ar fi ele în viaţa prezentă şi viitoare a societăţii… deasupra textului legii se ţese pânza raţională a interpretării, se face apel la orice alte izvoare de drept spre a nu lăsa cazurile individuale fără soluţii… în aceste condiţii, nu se poate vorbi de o aplicare matematică a legii, cum însuşi Gény o recunoaşte, dar se poate vorbi de o aplicare riguroasă a ştiinţei dreptului… astfel înţeleasă, la lumina ştiinţei şi nu după dorinţe preconcepute, legea e unul din instrumentele de realizare a dreptului, cel mai de seamă desigur, dar nu mai mult”[12].

Preluând inerţia teoretizărilor conceptuale în materie, atât autohtone cât şi străine, constituţionaliştii noştri şi-au exprimat aceeaşi părere, atunci când au spus că „legea, ca orice act de creaţie, se detaşează de autorului ei. În acest sens, ea este o realitate în sine, expresia voinţei generale, fiind astfel aplicabilă erga omnes, inclusiv celor ce s-au opus adoptării sale. În ultimă instanţă, această consecinţă ţine de însăşi concepţia statului de drept, a cărei expresie sintetică este consacrată de art. 16 alin. (2) din Constituţia României, în virtutea căruia <nimeni nu este mai presus de lege>, deci nici legiuitorul. Rezultă că interpretarea este un complement al legii, nu doar al voinţei politice, pe temeiul căreia ea a fost edictată. Cu alte cuvinte, prin interpretare legea supravieţuieşte autorului ei. De aceea s-a şi scris că <interpretul legii deţine o putere legislativă şi interpretul constituţiei, o putere constituantă>.[13] În anumite limite, această caracterizare este exactă. Stabilind sensul legii, în scopul aplicării sale, interpretul îi poate conferi valori, sensuri şi aplicaţii care evident, nu au fost în intenţia autorului normei interpretate, dar sunt conforme normativităţii regulii interpretate, precum şi unor cerinţe sociale, politice, economice etc., diferite de cele avute în vedere de legiuitor (s.ns.)”[14].

Aşa fiind, teoria juridică arată clar că voinţa juridică reflectată din norma de drept nu aparţine doar autorului legii, ci se poate desprinde de acesta, primind un sens independent, prin aplicarea de către judecător a diferitelor metode de interpretare, sens în care „decizia judecătorului (dată prin interpretare, n.n.) se manifestă ca o prelungire a voinţei şi sensului afirmate de legiuitor, evidenţiate ca fiind viabile până în momentul în care legiuitorul va interveni el însuşi, prin manifestarea unei noi voinţe juridice”[15].

Astfel de limite ale interpretării apar impuse de Curte prin Decizia noastră, cu trimitere la propria jurisprudenţă, fiind invocate două decizii ale acesteia, respectiv Decizia nr. 619/2016 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru interpretarea art. 38 alin. (11) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, par. 30 şi Decizia nr. 61/2017 privind referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind procedura interpretării actelor normative, în ansamblu, precum şi, în special, ale art. 3 alin. (1) prin raportare la art. 10—24, ale art. 4, art. 10, art. 14 teza a doua, art. 16, art. 21 alin. (1) teza întâi şi ale art. 23 alin.(1) teza întâi din Lege, par. 36. Din păcate însă, cele două decizii sunt străine de contextul nostru, ele referindu-se la interpretarea legală (autentică), dată prin lege interpretativă, iar nu la interpretarea juridică, de la caz la caz, dată în aplicarea legii de către organele judiciare.

Astfel, după cum se poate observa încă din titlul lor, dar chiar şi lecturând cu atenţie paragrafele citate în Decizia noastră, ambele decizii au un obiect specific, referindu-se strict la controlul de constituţionalitate al legii interpretative, context în care Curtea a subliniat că aceasta nu poate depăşi limitele legii interpretate, cum este şi firesc dat fiind natura sa interpretativă, fără însă a face vreo referire la vreo limită de interpretare jurisdicţională a legilor de către instanţele judecătoreşti, singurul aspect care interesează situaţia noastră. Din contră, în acest din urmă caz, făcând aprecieri generale privind metodele de interpretare, pare că instanţa constituţională a apreciat caracterul necesar şi diversificat al acestora, arătând că „interpretarea legilor este o operaţiune raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare, iar în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative” (par. 68 din Decizia nr. 61/2017, una din cele două decizii citate de Curte).

Caracterul limitat al interpretării prin antamarea şi aplicarea unei singure metode de interpretare poate fi analizat şi sub aspectul izvoarelor la care se face trimitere, sens în care Curtea apelează la întreg arsenalul de legistică formală care a dus la adoptarea Constituţiei României, aşa cum reiese acesta din lucrările Adunării Constituante din anul 1991.

Astfel, fără a nega valoarea interpretativă şi uzanţa jurisdicţională a interpretării prin apelarea la motivaţiile care au stat la baza adoptării legii, aşa cum acestea se regăsesc în lucrări pregătitoare, expuneri de motive sau dezbateri ale proiectelor legislative, teoria juridică pare să privească cu rezervă această abordare, mai ales în cazul trecerii unui mare interval de timp de la adoptarea legii interpretate.

Iată ce spunea acelaşi mare profesor interbelic în această privinţă: „Intenţia psihologică a legislatorului este de altfel un lucru foarte greu şi complicat de aflat… De obicei, se întrebuinţează în acest scop lucrările pregătitoare. Dar acestea au o valoare extrem de redusă, căci nu se poate şti dacă Parlamentul şi Coroana, adică aceia care consacră legea, au gândit întocmai ca acei care au preparat-o. Se întrebuinţează printre lucrările preparatorii în special, expunerile raportorilor şi expunerile de motive ale miniştrilor. Există expuneri făcute de raportori, în fiecare adunare legislativă, una la Cameră şi alta la Senat, şi aceste rapoarte ar trebui să exprime impresia adunării respective asupra proiectului de lege în dezbatere. De multe ori, acela care redactează raportul nici nu consultă adunarea sau comisia respectivă şi în orice caz ar fi o imposibilitate de fapt să exprime în mod perfect gândirea colegilor săi din acea adunare… Dar consacrarea legală nu este aceea a expunerilor de motive, ci a textelor de lege, care singure au valoare autentică… Lucrările preparatorii şi intenţia legiuitorului rămânând astfel numai ca simple indicaţii pentru judecător, pe care trebuie să le ia în considerare. Actul de voinţă al legislatorilor moderni este în realitate un act de adeziune la un text: singur acest text are valoare autentică (s.ns.)”[16].

Privit dintr-o altă perspectivă fundamentală, travaliul judecătorului de interpretare a normei duce la tradiţionala abordare dihotomică literă-spirit a legilor, interferenţă care stă la baza interpretării juridice şi în cadrul căreia spiritului legilor îi revine rolul de a întruchipa interpretarea prin desăvârşirea literei legilor.[17] Numai că şi spiritul legii poate fi privit sub dublu aspect, în funcţie tot de metoda de interpretare abordată, în doctrină arătându-se că „din perspectiva metodei istorice de interpretare, spiritul legii se confundă cu ideea pe care legiuitorul a voit să o exprime; din perspectiva metodei critice, spiritul legii este ideea care se degajă din textul normativ conform principiului justiţiei”[18].

De aceea, poate, puterea de a descoperi spiritul legii din litera sa stă în conştiinţa interpretării juridice, ca parte a conştiinţei juridice generale, pentru că, aşa cum s-a spus, „spiritul legii face raportarea doar la litera legii, în timp ce conştiinţa interpretării juridice evidenţiază complexitatea interpretării şi deci raportarea atât la factorii conceptuali, dar şi la aspectele socio-filosofice, psihologice etc.”[19]. Şi aşa am ajuns la o altă limită a interpretării constând în ignorarea contextului larg în care acţionează norma juridică şi prin prisma căruia trebuie ea privită şi interpretată, ţinând însă de acel „ceva” superior al interpretului – conştiinţa sa juridică.

În sfârşit, putem concluziona că în opera de interpretare interesează voinţa legii, aşa cum se desprinde aceasta din textul legal, la care se ajunge pe diferitele căi oferite de metodele diverse de interpretare, în care stabilirea voinţei autorului legii nu este decât una dintre acestea, necesară dar nu neapărat şi suficientă.

Aşadar, în procesul de interpretare jurisdicţională nu pot fi astfel ignorate celelalte procedee de interpretare, care se adaugă metodei istorice de interpretare, unele având caracter sintetic sau extrinsec normei juridice, precum cea sistematică ori teleologică, altele cu specific analitic sau intrinsec, cum sunt cea logică şi gramaticală, cu diferitele lor rezultate ale interpretării caracterizate ca fiind declarative, restrictive ori, din contră, extensive. Sau, aşa cum se spune, dacă interpretarea istorică pune în valoare ocassio legis (împrejurările social-juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii), prin celelalte metode se poate ajunge la ratio legis (raţiunea legii) sau chiar la mens legis (spiritul legii).

Este evident că între acestea nu poate exista o ordine de preferinţă, alegerea metodei de interpretare făcându-se de la caz la caz şi ţinându-se seama de diversitatea tipologiei reglementărilor juridice, ceea ce l-a făcut pe Savigny, de exemplu, să considere că, de fapt, nu există metode diferite de interpretare, ci doar diferite activităţi, elemente ale interpretării, care trebuie avute în vedere împreună în procesul de interpretare.[20]

În dreptul constituţional, metoda interpretării evolutive este recunoscută în mod expres, autorii arătând că „pe lângă metodele tradiţionale enunţate, este de menţionat metoda interpretării evolutive, care presupune reevaluarea textelor în timp, în raport de evoluţiile socio-culturale şi istorice[21].

Justificarea alegerii metodei interpretative se impune cu şi mai mare forţă în materia constituţională, în care „ca act de creaţie, relevarea semnificaţiei normei constituţionale interpretate este consecinţa unui proces de cunoaştere şi evaluare pentru relevarea sensului normei interpretate. Pe cale de consecinţă, interpretarea trebuie motivată, judecătorul constituţional <recreând> fără a modifica norma în considerarea situaţiei particular supuse jurisdicţiei sale. Cele arătate nu diferă esenţial de procesul interpretării legii în general (s.ns.)”[22].

Revenind la Decizia Curţii, ne putem da seama cât de necesară şi variată poate fi interpretarea textului constituţional, pe de o parte, şi cât de importantă şi decisivă prin rezultatul ei este alegerea metodei de interpretare, pe de altă parte – aspecte care nu pot fi tratate abrupt şi expeditiv în nicio operaţie de argumentare juridică.

Cu toate acestea, instanţa de jurisdicţie constituţională a procedat la stabilirea sensului normei constituţionale apelând, fără nicio rezervă, la „identificarea voinţei constituantului originar… de la care nu se poate îndepărta”, identificând astfel un caz de aplicare a metodei istorice de interpretare, doar cu justificarea că „interpretarea nu este o activitate generatoare de norme juridice, ci de explicitare a acestora”.

Dar care era alternativa interpretării istorice?

4. Interpretarea statică (involutivă, sincronică, regresivă) sau interpretarea dinamică (evolutivă, diacronică, progresivă)

Tot teoria generală a dreptului consacră două mari concepţii de interpretare în drept, ca direcţii de interpretare cu rezultate diametral opuse, şi anume o concepţie statică şi o concepţie evolutivă a interpretării, teorii care nu au deloc caracter de noutate fiind chiar noţiuni de bază în hermeneutica dreptului.

Dacă interpretarea statică este privită ca fiind cea clasică, adepţii acesteia susţinând că sensul legii este dat pentru totdeauna în momentul creării ei iar schimbarea acestuia s-ar putea face doar prin intervenţie legislativă, în schimb, interpretarea evolutivă sau dinamică admite extinderea şi adaptarea conţinutului legii pe cale de interpretare, susţinând elasticitatea interpretării şi caracterul ei liber[23].

În doctrina noastră, exemplul clasic de interpretare evolutivă este dat de fostul art. 1000 alin. (1) Cod civil, din interpretarea căruia s-a născut pe cale jurisprudenţială şi doctrinară o adevărată teorie a răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului, aplicată fără reţinere de instanţele noastre judecătoreşti, însă receptată formal în dreptul pozitiv abia odată cu noul Cod civil, în art. 1376, art. 1377.[24]

Discuţia poate fi mult mai profundă şi ne întoarce la curente fundamentale în gândirea juridică, unde regăsim cele două şcoli de drept, pe de o parte, şcoala exegetică (istorică) a dreptului (Gustav Hugo, Friedrich Karl von Savigny[25]), caracterizată prin ataşamentul faţă de text, atribuind interpretării scopul de a căuta voinţa legiuitorului, despre ea spunându-se că exprimă „cultul textului legii” şi, de cealaltă parte, şcoala sociologică (evolutivă) a dreptului (François Gény[26]), susţinând că, odată intrată în vigoare, legea se îndepărtează de voinţa legiuitorului şi îşi trăieşte propria viaţă, urmând să fie interpretată în funcţie de realităţile, concepţiile sociale, morale şi juridice ale fiecărei epoci, cu respectarea cerinţei de utilitate şi echitate socială la momentul interpretării şi aplicării ei.[27]

Urmărind să găsim justificarea teoretică la poziţia Curţii exprimată în favoarea interpretării istorice prin relevarea exclusivă a intenţiei autorului legii, ne putem întoarce la marii noştri teoreticieni şi filosofi ai dreptului pentru a observa opiniile lor pe această temă.

Astfel, profesorul Mircea Djuvara, vorbind chiar despre evoluţia dreptului, sublinia că „atunci când situaţia de fapt depăşeşte cadrul legislaţiei existente şi vine în conflict cu ea, nevoile silesc legile să se schimbe, fie pe cale legislativă, fie pe alte căi, de exemplu, pe căi jurisprudenţiale de interpretare sau completare. Întregul drept roman este exemplul interesant al unei legislaţii primitive, în special pentru legislaţia civilă romană, care s-a schimbat încetul cu încetul pe cale pretoriană, după cum se ştie, din cauza nevoilor şi noilor împrejurări ale societăţii. Tot astfel, legile nu stau fixe, deşi litera lor rămâne aceeaşi. Legile se aplică într-un fel sau altul după împrejurările de fapt şi se poate vorbi în felul acesta de o viaţă a legilor, deşi textele au rămas aceleaşi… Nu există instituţie care să nu varieze în felul acesta în raport cu faptele noi care se ivesc, în raport cu evoluţia societăţii respective (s.ns.)”[28].

În acelaşi sens, Nicolae Titulescu, figură proeminentă a vieţii noastre juridice şi politice a perioadei interbelice, într-un studiu de tehnică juridică consacrat noii instituţii a drepturilor eventuale, spunea că A interpreta o lege nu mai înseamnă a căuta voinţa legiuitorului. Această voinţă poate să nici nu existe, din moment ce este constant faptul că legiuitorul nu are posibilitatea materială să prevadă toate dificultăţile de aplicare pe care o lege le poate ridica în timp. A interpreta o lege trebuie să însemne a căuta soluţia practică, cea mai convenabilă. Numai că, cum anume să găseşti această soluţie? Conform purei echităţi, fără nici cea mai mică consideraţie, extrasă din legea scrisă? Evident, nu! Dacă ar fi fost aşa, s-ar fi creat o justiţie subiectivă, care n-ar fi putut din nefericire să fie una pentru toţi justiţiabilii. De altfel, la ce i-ar servi legislaţia scrisă unei societăţi în care echitatea ar fi singura regulă conform căreia trebuie să dăm satisfacţie intereselor juridice? Noul principiu de interpretare nu semnifică să îndepărtăm legea scrisă; semnifică să adaptăm această lege la nevoile sociale (s.ns.)”[29].

Mai mult, acelaşi mare autor îndemna, ca o deviză a interpretării juridice, încă de pe atunci, să citim dincolo de textul legal: „Dacă considerăm – încă o dată! – că rolul interpretului este în mod real acela de a căuta voinţa legiuitorului, de a nu vedea dreptul decât în legea scrisă, de a se abţine de la orice investigaţie în afara Codului şi de a deplânge pur şi simplu răul – dacă mai putem vedea răul, cu o minte cantonată într-un domeniu atât de strâmt -, în loc să căutăm să-l împiedicăm, într-un proces de derigidizare a textelor; atunci, evident, vom aplica aşa cum sunt articolele împrăştiate pe care ne fondăm teoria, fără să căutăm să vedem cărei concepţii de ansamblu răspund acestea. Dar tendinţa binecunoscută a civiliştilor moderni este alta: aceea de a considera dreptul ca produs social, în el însuşi, independent de cristalizarea uneia dintre părţile sale în formule legislative: <dincolo de codul civil>, iată deviza lor. Atunci, procesul de interpretare nu mai apare ca cercetarea unei voinţe, adesea inexistente, ci ca un proces de adaptare a legii la nevoile sociale. Şi noi credem că nu există nimic mai puţin arbitrar, mai puţin moderat în aplicarea acestor idei, atunci când vrem să generalizăm o soluţie, socialmente bună, pentru a ajunge la aceasta din urmă, decât să considerăm textul ca o aplicaţie specială a principiului nou recunoscut chiar prin aceasta (s.ns.)”[30].

Însă o dimensiune aparte primeşte interpretarea evolutivă în cazul celor mai înalte reglementări în materie de organizare a statului sau consacrare de drepturi şi libertăţi, precum sunt constituţiile naţionale ale statelor, iar acest lucru se întâmplă din două motive evidente: pe de o parte, noţiunile, conceptele cu care se operează la acest nivel sunt de maximă generalizare rezultată din nevoia de mare abstractizare, iar de cealaltă parte aceste reglementări sunt născute să dăinuiască un timp îndelungat, uneori zeci sau chiar sute de ani, modificarea sau amendarea lor fiind deseori anevoioasă din varii motive.

Este cunoscut că doctrina interpretării evolutive în materie constituţională îşi are paternitatea în forma dinamică de interpretare a vechilor constituţii precum cea a Statelor Unite ale Americii, sub conceptul de „living constitution” (constituţie vie) sau „living tree doctrine” (doctrina arborelui viu), în care, printr-o exprimare plastică „judecătorul constituţional face legea prin interpretarea Constituţiei, iar instanţele de jurisdicţie constituţională sunt creatoare de drept constituţional jurisprudenţial”[31]. În dreptul anglo-saxon, curentul are adepţii săi şi pare împărtăşit de majoritatea doctrinarilor şi a înaltelor curţi cu atribuţii de jurisdicţie constituţională, având însă critici bine formulate, precum cele ale adepţilor originalismului în interpretarea constituţională, cu cele două teorii alternative constând în teoria intenţiei originare a chiar  autorilor constituţiei şi în teoria înţelesului originar raportat mai degrabă la ceea ce ar fi putut înţelege la acea vreme din text o persoană rezonabilă ca model ideal – aspecte care nu fac decât să evidenţieze complexitatea chestiunii şi imposibilitatea tratării sale expeditive[32].

Poate cel mai ilustrativ exemplu în materie de interpretare evolutivă, deosebit de actual şi cunoscut între specialişti, este dat de însăşi metoda de interpretare a Convenţiei europene a drepturilor omului, aşa cum aceasta a fost consacrată de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), sub binecunoscuta formulare metaforică a instanţei de contencios european: „Convenţia este un instrument viu care trebuie interpretată în lumina condiţiilor de viaţă actuale”.

Curtea europeană a subliniat că interpretarea evolutivă a dispoziţiilor Convenţiei este un principiu de bază în jurisprudenţa sa fără de care realizarea obiectului şi scopului acesteia nu ar fi fost posibilă. Apoi, ea a statuat în numeroase hotărâri în sensul că în jurisprudenţa sa principiul a căpătat o aplicaţie constantă şi riguroasă, adăugând deseori că o asemenea interpretare nu se limitează numai la dispoziţiile substanţiale ale Convenţiei, dar şi la cele care reglementează funcţionarea mecanismului de control pe care ea l-a instituit, aceasta însemnând că „dispoziţiile procedurale ale Convenţiei nu pot fi interpretate numai în conformitate cu intenţia autorilor ei, astfel cum aceasta a fost exprimată cu 40 de ani în urmă”[33].

În acelaşi sens, şi autorii străini au subliniat că „este esenţial ca dreptul european al drepturilor omului să ţină cont de dinamica politică, socială, juridică şi culturală în care este inserat; acest drept, mai mult decât oricare altele, trebuie să fie evolutiv, astfel încât să fie conectat, în mod qvasi permanent la noile realităţi sociale. Judecătorii europeni reamintesc destul de des faptul că, Convenţia europeană a drepturilor omului <trebuie interpretată în lumina condiţiilor de viaţă actuale>, precizând chiar că este imposibil să nu fie influenţaţi de evoluţia şi normele reciproc acceptate. Luarea în considerare a evoluţiei ştiinţei şi a societăţii reprezintă o preocupare permanentă pentru judecătorii europeni. Interpretarea dată de judecătorii europeni poate, astfel, să fie calificată ca evolutivă. Ca urmare, conceptele nu trebuie înţelese în sensul avut la redactarea textului, ci în acela care le este dat de societăţile democratice în momentul în care intervine o dificultate… Însă, deşi această metodă de interpretare se impune în mod clar, nu trebuie totuşi să se devieze: este indispensabilă o anumită prudenţă în aplicarea ei, deoarece judecătorii europeni nu trebuie în niciun caz să alunece, sub adăpostul interpretării evolutive, pe terenul politicii legislative, care nu intră în atribuţiile unei Curţi de justiţie”[34].

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) operează, de asemenea, cu metoda evolutivă de interpretare, în doctrina de specialitate arătându-se că „jurisprudenţa Curţii nu poate fi corect înţeleasă fără o conştientizare a modului său de interpretare. Acesta este în general descris ca fiind practic şi teleologic, deşi nu în sensul de a căuta să atingă obiectivul sau scopul autorului textului. Faptul că travaux préparatoires ale tratatelor originale nu au fost niciodată publicate înseamnă că acestea nu au fost folosite ca sursă, lucru care se reflectă în jurisprudenţa Curţii (s.ns.)”[35].

Şi doctrina noastră de teorie a dreptului are aceleaşi aprecieri referitoare la interpretarea CJUE, amintind că „din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se observă o abordare finalistă, de scop, teleologică, asupra dreptului Uniunii Europene şi o aplicare progresistă, evolutivă, neîncremenită în starea drepturilor şi libertăţilor scrise sau nescrise specifică epocii anilor ’50, ţinând cont astfel de marile orientări juridice contemporane în cadrul cărora, fără o protecţie exacerbată, se reafirmă personalitatea umană”[36].

Metoda de interpretare dinamică nu este însă străină nouă nici în ceea ce priveşte Constituţia noastră din 1991. Plecând de la caracterul rigid al Constituţiei, ca tipologie de lege fundamentală după condiţiile modificării sale, având reguli de amendare deosebit de restrictive, autorii de drept constituţional au analizat şi recunoscut valoarea concepţiei evolutive în interpretarea legii fundamentale.

Iată ce spun în această privinţă marii noştri constituţionalişti: „Constituţia este de asemenea ceea ce autorii ei au dorit ca ea să fie. Intenţia originală a autorilor este una dintre cele mai utilizate metode de interpretare, deşi ea implică un grad destul de mare de subiectivitate a chiar celui care realizează interpretarea. Această metodă nu trebuie de altfel confundată cu cea istorică pură, şi poate fi completată atât cu metoda istorică, cât şi cu cea teleologică. Nu doar intenţia autorilor poate lămuri cu privire la textul constituţional, nu doar contextul istoric îl poate explica mai bine, ci şi scopul pentru care a fost prevăzută o dispoziţie în Constituţie poate fi util atunci când condiţiile istorice s-au schimbat. Constituţia este un text <fluid>, în permanentă evoluţie, dar pentru a înţelege sensul său cel puţin trebuie avut ca punct de plecare originea, sensul original pe care autorii au dorit să-l dea fiecărei norme (s.ns.)”[37].

Cu privire la motivaţia interpretării evolutive a Constituţiei, aceeaşi autori au arătat că „gradul de determinare al normelor constituţionale prin textul legii fundamentale poate justifica necesitatea interpretării. Normele din Constituţie se pretează foarte bine unei evoluţii a sensului lor, pentru că textul e prin excelenţă imprecis, formulat în termeni generali. Superioritatea formală a Constituţiei, rigiditatea sa împiedică revizuirea ei la intervale foarte scurte, şi atunci interpretarea rămâne singura cale de adaptare a conţinutului normativ, de regulă mai vechi, la realitatea socială aflată în schimbare. Sensul normelor constituţionale fiind, prin însăşi natura lor, acela de maximă generalitate, determinarea sa exactă depinde însă, într-o oarecare măsură de voinţa interpretului. Chiar dacă autorul textului are o oarecare influenţă asupra sensului care va fi dat conţinutului normativ de către eventualul său destinatar, aceasta nu exclude în totalitate și o oarecare participare a acestuia la construirea sensului final, aplicat (s.ns.)”[38].

Plecând de la vechimea textelor constituţionale, în general, autorii au mai subliniat că „totuşi, doctrina înregistrează aşa-numita interpretare a <intenţiei originale a autorului>, în conformitate cu care textul şi intenţia originală a celor care l-au formulat trebuie să conducă la efecte juridice. Deşi utilă această metodă nu este poate cea mai fericită, întrucât interpretarea Constituţiei nu poate să se rezume doar la căutarea sensului pe care autorii l-au dat unei dispoziţii, ci trebuie să ţină seama şi de realităţile sociale cărora acea normă se aplică”[39].

Cu privire la însăşi Constituţia noastră, s-a vorbit că „receptarea socială a Constituţiei determină starea de constituţionalitate a societăţii. Dar mediul social se schimbă. Prin definiţie tranziţia implică schimbarea. Or, societatea noastră este supusă unui profund proces de tranziţie către o economie concurenţială şi o societate democratică. Din această cauză starea de constituţionalitate nu poate să nu evolueze. Receptarea socială a normei constituţionale este diferită în epoci diferite. Democraţia constituţională constituie, prin definiţie, o stare evolutivă. Constituţia, îndeosebi datorită caracterului său rigid, reprezintă un cadru de stabilitate ce nu ar fi însă posibil dacă interpretarea ei nu-i asigură supleţea necesară pentru adecvarea normei constituţionale la condiţiile, adesea alerte, ale schimbării. Rolul interpretului în evoluţia stării de constituţionalitate este decisivConstituţia este, mai mult decât orice altă lege, un pariu cu viitorul în care rolul hotărâtor, în câştigarea acestuia, îl are interpretul (s.ns.)”[40].

În ceea ce priveşte starea de constituţionalitate, s-a arătat că „interdependenţa dintre interpretarea normei constituţionale şi starea de constituţionalitate a societăţii este cea mai evidentă în metoda interpretării în funcţie de schimbarea condiţiilor social-economice, deci de evoluţia mediului social. În nicio altă metodă nu este mai pregnant rolul judecătorului constituţional de interpret prin reflectarea stării de constituţionalitate din perioada actului de interpretare. Aceasta nu înseamnă că interpretul ar deveni judecătorul oportunităţii legii, confundându-se astfel cu însăşi legiuitorul. Starea de constituţionalitate fiind dată de recepţia socială a constituţiei, mai exact de modul în care normativismul constituţional se realizează în condiţiile schimbărilor inerente evoluţiei mediului social, nu implică, în niciun fel, modificarea normei constituţionale ci, dimpotrivă, supremaţia ei, prin punerea în valoare a acelor aspecte – le-am denumit anterior virtualităţi – care corespund noilor cerinţe sociale. Este ceea ce se întâmplă, în general, cu orice lege. Prin generalitatea sa, legea este aplicabilă şi unor situaţii pe care legiuitorul însuşi nu le-a bănuit. Nu există stabilitate fără adaptare, de aceea o normă este cu atât mai stabilă cu cât posibilităţile sale de aplicare sunt mai diverse şi numeroase. Este rolul interpretului de a descoperi această predictibilitate, fără ca astfel să devină judecătorul  oportunităţii legii, întrucât nu depăşeşte rolul de complement al legiuitorului, asigurând perenitatea şi înfăptuirea destinaţiei sociale a operei acestuia. De aceea, judecătorul stării de constituţionalitate se încadrează întocmai în metoda specifică dreptului: de la norma  de drept la realitatea socială supusă jurisdicţiei sale. Încadrând juridic această realitate el asigură aplicarea regulii interpretate. Numai că dacă realitatea este alta, interpretarea normei nu poate fi aceiaşi. Altminteri însăşi încadrarea juridică a acelei realităţi ar fi compromisă. Constituţia este un sistem de reguli direct aplicabile, relevându-şi bogăţia conţinutului său normativ în funcţie de cerinţele în continuă evoluţie ale mediului social, iar starea de constituţionalitate, la rândul său, rezultă din această adecvare permanentă a cadrului de stabilitate constituţional, ca expresie a supremaţiei sale. Într-o societate deschisă  norma constituţională nu este şi nu poate fi o regulă osificată. Identicul există numai în măsura în care poate evolua (s.ns.)[41].

Aşa fiind, revenind la Decizia noastră, metoda de interpretare istorică aplicată de instanţa constituţională, relevând doar sensul iniţial al textului dat de Constituantă, nu poate reprezenta decât una dintre cele două mari abordări posibile în aplicarea şi interpretarea unui text normativ, bunul simţ juridic obligând interpretul – indiferent de calitatea acestuia şi mai ales în materie jurisdicţională, în care motivaţia soluţiei este privită deja ca o îndatorire fundamentală a judecătorului şi un element intrinsec al întregului proces de judecată, având chiar forţă obligatorie în cazul jurisprudenţei constituţionale, urmând a constitui izvor de drept formal – să-şi justifice opţiunea aleasă prin prezentarea tuturor modalităţilor de abordare şi argumentare a soluţiei astfel împărtăşite, cu atât mai mult cu cât, precum este cazul nostru, diversele abordări pot duce la soluţii diametral opuse.

Aşadar, interpretare statică sau interpretare dinamică?

5. Interpretarea statică – simplă opţiune a instanţei noastre constituţionale

Prin Decizia sa aici analizată, Curtea Constituţională, cu intenţia declarată de a determina „conţinutul textului analizat”, a apelat la metoda istorică de interpretare, arătând că „trebuie să identifice voinţa constituantului originar, împreună cu motivaţiile care au stat la baza acesteia”, cu precizarea că „nu se poate îndepărta de la voinţa constituantului originar, în sensul că, prin mijlocirea altor metode de interpretare, să dea o nou/altă interpretare textului constituţional în discuţie, pentru că altminteri s-ar substitui legiuitorului constituant originar”, pentru că ”interpretarea nu este o activitate generatoare de norme juridice, ci de explicitare a acestora”, făcând astfel trimitere şi analizând opiniile exprimate în procesul de adoptare a Constituţiei, aşa cum au fost ele consemnate în geneza acesteia, pentru ca, în final, pe baza acestor aprecieri, să desluşească sensul textului avut în vedere la adoptarea sa, la care va achiesa fără rezerve (par. 81 şi urm. din Decizie).

Cititorul avizat poate fi astfel surprins că, în chiar debutul procesului de interpretare, instanţa constituţională face alegerea metodei de interpretare a textului constituţional, ca fiind cea istorică, în doar câteva rânduri şi cu puţine cuvinte, singurul argument fiind că altfel s-ar îndepărta de la sensul voinţei originare a constituantului pe care nu o poate substitui. Dar nu cumva lămurirea înţelesului normei prin stabilirea voinţei originare a autorului reflectă deja ea însăşi opţiunea pentru una dintre metodele de interpretare cunoscute, şi anume pentru metoda istorică de interpretare, lăsând deoparte celelalte metode de interpretare a textului?

Or, în procesul de interpretare a legii, opţiunea pentru una dintre metodele de interpretare este de cea mai mare importanţă, fiind punctul de plecare şi calea de urmat în demersul cognitiv de exegeză a textului analizat. Cazul contrariu, de impunere a metodei de interpretare fără o justificare prealabilă şi întemeiată, poate lipsi de fundamentare întregul proces de interpretare cu consecinţa unei concluzii trase din premise neadecvate prin caracterul lor insuficient.

De aceea alegerea metodei de interpretare nu se poate face decât ca urmare a unei analize atente şi riguroase a mai multor elemente, care concură la lămurirea înţelesului dispoziţiei de interpretat, dintre care importă într-un astfel de caz cele precum valoarea juridică a textului în economia actului normativ din care face parte (nu se interpretează la fel o normă de principiu ţinând de esenţa actului normativ în întregul său şi care va influenţa şi obliga pe viitor aplicarea aceloraşi metode pentru restul legii, sau o prevedere periferică, aptă să primească diferite înţelesuri folosind argumente de tipuri diferite) sau gradul de extensie semantică a terminologiei folosite (nu este acelaşi lucru dacă este vorba despre un termen cu semnificaţie strictă sau chiar având definiţie legală ori vorbim despre un termen ce nu are consacrare legală fiind uzitat în sensul său comun, obişnuit sau propriu unui larg domeniu juridic).

Teoria clasică a dreptului identifică voinţa legiuitorului doar ca punct de plecare în demersul interpretativ, pe baza căruia se poate analiza incidenţa şi a altor metode sau reguli de interpretare.

De altfel, scriind despre natura voinţei juridice, acelaşi Mircea Djuvara, observa că „la fel este desigur superficial de a vorbi, cum se face, de intenţia legiuitorului. Ce este părerea legiuitorului? O conlucrare a unor opinii disparate şi succesive, care ar concorda. Dar e o imposibilitate materială ca toţi deputaţii şi toţi senatorii să ştie toate subtilităţile juridice ale unei legi pe care o votează. În dispoziţiile noastre constituţionale legea este produsul Camerei, Senatului şi Coroanei. De unde se deduce dintr-o discuţie oarecare parlamentară voinţa concordantă a acestor trei elemente, fără care nu poate fi o voinţă care să creeze lege? În realitate, agenţii puterii legislative, parlamentarii, Suveranul, nu fac decât să consacre un text, dându-i voinţă proprie, fecundă, plină de consecinţe nebănuite: actul se analizează ca o simplă adeziune (s.ns.)”[42].

Analizând jurisprudenţa ca izvor formal al dreptului pozitiv, reputatul profesor arăta că „în realitate, faţă de voinţa de fapt, psihologică, a autorului legii, interpretatorul creează mereu, împletind-o într-o reţea raţională de o extremă complexitate, care o alterează până se epuizează, prin referinţe la principii, prin construcţii, prin deducţii; prin inspiraţiile echităţii, prin exigenţele nevoilor practice ale momentului. Appleton numeşte astfel deducţia juridică o deducţie temperată. Nu mai este vorba aşadar de o operaţiune logică riguroasă, ca în ştiinţele exacte, care ar lua de bază voinţa de fapt a legiuitorului; ci de o cale care presupune postulatul că legiuitorul a voit să creeze o operă raţională şi armonică, că nu a căutat în mod indirect să dărâme autoritatea principiilor de drept, că a vrut să respecte necesităţile practice ale vieţii şi echitatea evidentă. Se presupune – zice Gény – că aceste principii generale de drept, reprezentând un ideal de raţiune şi justiţie, sunt la baza legii”[43].

Nici în teoria dreptului constituţional lucrurile nu stau diferit, autorii arătând că „esenţial este că opera interpretului constă în relevarea sensului legii. Evident că intenţia legiuitorului constituie calea cea mai firească. De aceea ea a fost ideea centrală a teoriei clasice a interpretării potrivit căreia descoperirea sensului legii se confundă cu aceea a intenţiei legiuitorului, astfel încât funcţia legislativă constă nu numai în exclusivitatea adoptării normei, dar şi într-un monopol asupra sensului legii. Ca orice act de creaţie, legea însă se îndepărtează de autorului ei. În acest sens ea este o realitate în sine, expresia voinţei generale, fiind astfel aplicabilă erga omnes, inclusiv celor care s-au opus adoptării sale. În ultimă analiză această consecinţă ţine de însăşi concepţia statului de drept – nimeni nu este mai presus de lege. Norma constituţională a art. 16 alin. 2 exprimă primordialitatea transcendentală a legii, care, la rândul său, implică aplicarea acesteia numai în limitele intenţiei legiuitorului, adică a subiectivităţii sale, ci şi dincolo de ele… Cu alte cuvinte, prin interpretare legea supravieţuieşte autorului ei. De aceea s-a şi spus că interpretul legii deţine o putere legislativă şi interpretul constituţiei, o putere constituantă (s.ns.)”[44].

Lăsând deoparte orice justificare a opţiunii de stabilire a voinţei constituantei în cazul dat, Curtea a mers pe acest drum, făcând apel chiar la geneza Constituţiei noastre, aşa cum a fost ea consemnată în istoria elaborării legii noastre fundamentale.

Însă cu privire la locul ocupat de toate aceste instrumente ale procesului de adoptare a legii în demersul interpretativ, acelaşi mare autor sublinia că „lucrările ei preparatorii, declaraţiile autorilor, cuvântările parlamentarilor, rapoartele şi expunerile de motive pot fi utile pentru descoperirea înţelesului precis pus de voinţa legislatorului în formulele consacrate. Dar această operaţie este numai un simplu început… Intenţiile legislatorului, fixate în lucrările preparatorii, pot să contribuie la fixarea sensului unei formule expres consacrate printr-o anumită lege. Dar acest sens, după ce a fost descoperit, nu este în orice caz decât un punct fix de plecare pentru o construcţie raţională şi sistematică cu o întindere căreia nu i s-ar putea determina în mod precis la un moment dat limitele logice posibile. Legislatorul aderă astfel la toate consecinţele implicite şi necesare care se vor putea trage din formulele sale, consacrate ca de sine stătătoare; el aderă în realitate la un vast sistem virtual, logic unitar, de norme general raţionale. Normele provenite din izvoare constituie prin urmare un sistem independent, care îşi trăieşte viaţa lui logică proprie, fecundă prin ea însăşi. Doctrina şi jurisprudenţa, în opera lor de interpretare juridică în sensul clasic la cuvântului, nu fac, prin deducţiile şi inducţiile lor succesive, decât să încerce a descoperi, deci a actualiza, un număr cât mai mare de norme virtuale din acest sistem raţional de sine stătător (s.ns.)”[45].

De altfel, analizând diferitele metode de interpretare din practica jurisdicţiei constituţionale, constituţionaliştii noştri au relevat caracterul limitat al metodei de interpretare istorică, exegetică, cu trimiteri inclusiv la opiniile reputaţilor specialişti internaţionali, subliniind că „importanţa şi utilitatea metodei este invers proporţională cu durata, în sensul social al termenului, parcursă între edictarea legii şi actul interpretării. Cu cât evoluţiile sunt mai rapide şi mai dense, cu atât intenţia legiuitorului se estompează faţă de necesitatea socială de aplicare a legii într-un mediu social diferit, deoarece nu se poate justifica în niciun fel ca cei de azi să mai fie supuşi voinţei unora ce au dispărut de mult şi care au exprimat cerinţele unei epoci revolute. Legea – iar Constituţia este tot o lege – nu poate supravieţui decât dacă este actuală şi nu are cum să fie actuală dacă sensul ce i se conferă este unul depăşit. De aceea, în practica jurisdicţională, metoda exegetică, a fost mai rar utilizată în mod exclusiv, deşi, în orice altă metodă utilizată, ea rămâne ca o necesitate intrinsecă, chiar reziduală (s.ns.)”[46].

În sfârşit, s-a spus că „metoda de interpretare exegetică, ridicând la rangul de virtute deducţia sensului din litera legii unde s-ar afla deplina voinţă scrisă a legiuitorului, aparţine juristului respectuos până la sacralizare cu puterea (s.ns.)[47].

Prin urmare, în lipsa unor criterii de alegere a metodei istorice de interpretare şi a intenţiei exprese de generalizare a acesteia, soluţia instanţei de contencios constituţional nu pare a avea înclinaţia de a stabili o regulă generală de interpretare a legii noastre fundamentale, ci mai degrabă ar putea fi privită ca o simplă opţiune motivată de elementele specifice cauzei, aşa cum se pot ele desprinde din considerentele expuse, care nu ar obliga Curtea în viitor, decât cu privire la acelaşi text şi context constituţional.

Dar oare se putea şi altfel?

6. Interpretarea evolutivă – o ipoteză contrafactuală

Mai întâi de toate, opţiunea instanţei constituţionale în sensul aplicării uneia dintre metodele de interpretare, ca orice alegere, avea să fie şi motivată. Simpla trimitere la interdicţia îndepărtării prin interpretare de la sensul voinţei autorului legii, nu poate însă constitui decât însăşi rezultatul metodei de interpretare, iar nu justificarea ei. Restrângând astfel baza de selecţie dintre diversele metode de interpretare, instanţa constituţională a exclus practic cealaltă concepţie de interpretare în drept, diametral opusă interpretării istorice, şi anume metoda interpretării evolutive sau dinamice.

Încă din perioada imediat ulterioară pronunţării soluţiei Curţii, primele comentarii publice universitare aminteau de „o problemă cu adevărat fundamentală în dreptul public şi anume aceea a conceptelor cu care limbajul aferent acestui tip de drept operează… care – spre a-l parafraza pe Koselleck – <nu au istorie>, însă – paradoxal – au capacitatea de a îmbătrâni, motiv pentru care <suportul lor lingvistic>, adică semnificantul, este înzestrat cu aptitudinea de a dobândi, pe parcursul timpului şi odată cu evoluţia mentalităţilor, <sensuri noi>”[48].

Dar erau ar fi fost suficiente argumente în sensul unei interpretări evolutive a textului, necesar fi analizate, dacă nu chiar şi însuşite?

Astfel, specificul normei de interpretat făcea deci posibilă această abordare dinamică a textului constituţional, metoda evolutivă de interpretare neputând exclude texte precum cel de faţă, instituind competenţe ale autorităţilor publice în funcţionarea puterilor în stat, chiar dacă metoda apare aplicată cu precădere în cazul interpretării drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, ca o recunoaştere a necesităţii dezvoltării şi evoluţiei continue a acestora. În definitiv, aceste drepturi substanţiale nu pot fi valorificate decât în baza unor proceduri etatice, exercitate prin prisma protecţiei oferite lor de autorităţile publice şi a regulilor de interacţiune dintre acestea, care pot astfel prelua inerţia interpretării progresive.

Obiectul interpretării întrevedea şi el o privire în perspectivă, noţiunea de autoritate fiind prin natura sa susceptibilă de evoluţie în timp, în lipsă de definiţie expresă de acelaşi nivel normativ. Se cunoaşte în acest sens că dreptul foloseşte noţiuni cu grad diferit de abstractizare, mai mult sau mai puţin interpretabile. Unele dintre acestea au chiar un nivel ridicat de generalizare, în doctrină fiind amintite aşa-denumitele „concepte supapă” sau „concepte tampon” ale lui Giorgio del Vecchio, precum „ordinea publică” sau „bunele moravuri”[49], care, aşa cum frumos s-a spus, „permit dilataţia şi comunicarea cu lumea din afară”, având deci un conţinut flexibil şi putând primi diverse accente şi nuanţe în funcţie de evoluţia societăţii.

Concepţia apare menţionată şi în doctrina constituţionalistă, arătându-se că „însăşi Constituţia utilizează unele noţiuni care, prin conţinutul lor, constituie, în realitate o adevărată delegare legislativă în favoarea interpretului. Sunt noţiuni care permit expansiunea dreptului şi al căror conţinut, nedefinit de către legiuitorul constituant, variază în funcţie de evoluţiile mediului social. Cu titlu de exemplu, menţionăm, în acest sens: stat social, demnitatea omului, dreptatea (art. 1 alin. 3), aşezarea justă a sarcinilor fiscale (art. 53 alin. 2), buna-credinţă (art. 11 şi art. 54), discriminare (art. 16), cazuri excepţionale (art. 114 alin. 4) etc. Avantajul îl reprezintă posibilitatea adecvării normei la fluctuaţiile politice, sociale, morale (îndeosebi a moravurilor), economice, chiar tehnice etc. ale mediului social. Sunt noţiuni ce evoluează şi al căror conţinut, în timp şi în spaţiu, este practic aproape în întregime stabilit de interpret”[50].

Mai mult, însăşi Curtea este familiarizată şi foloseşte astfel de noţiuni în jurisprudenţa sa denumindu-le „concepte evolutive” (par. 100 din Decizia nr. 80/2014) şi chiar îmbrăţişează doctrina „dreptului viu” în propria-i jurisprudenţă: Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 30 şi următoarele), atât în privinţa normei supuse controlului de constituţionalitate, cât şi în privinţa normei de referinţă. Dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie. 20. Prin urmare, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (s.ns.)” (par. 19 şi 20 din Decizia nr. 276/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin.(1) din Codul de procedură penală).

Nu departe de acestea se află şi noţiunea de autoritate, în lipsă de orice circumstanţieri exprese normative, care poate cuprinde o sferă largă de prerogative, în funcţie de subiecţii de drept implicaţi, de obiectul activităţii lor sau de regulile de interacţiune dintre aceştia.

Aici, putem spune că evoluţia noţiunii de autoritate a ministrului justiţiei asupra procurorilor, au dat-o chiar modificările succesive ale legilor justiţiei, petrecute de-a lungul anilor în aceeaşi perioadă de timp, de la adoptarea legii fundamentale şi până în prezent, care şi-au cunoscut propria dezvoltare univocă, în sensul restrângerii prerogativelor ministeriale de la unele largi şi intruzive în activitatea procurorilor şi până la limitarea acestora la politica penală şi organizarea judiciară în general.

De altfel, însăşi Curtea porneşte în Decizia noastră de la semnificaţia pe care o are noţiunea de autoritate în limbajul comun, pe care apoi o circumstanţiază materiei constituţionale, atunci când spune că „noţiunea de autoritate are o semnificaţie foarte puternică, ea fiind definită drept putere de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare, însă, în contextul constituţional dat, aceasta se referă la o putere de decizie în privinţa gestionării carierei procurorilor” (par. 91 din Decizie).

Caracterul rigid al Constituţiei noastre, sub aspectul condiţiilor de revizuire, recunoscut ca atare în doctrina de specialitate[51], se plia întocmai pe raţiunea metodei evolutive de interpretare, aceasta luând naştere tocmai pentru a compensa dificultatea amendării vechilor constituţii naţionale şi a răspunde mai bine provocărilor actuale în procesul de aplicare a lor. Încercările de revizuire a Constituţiei, foarte limitate la număr şi implicând uneori o mare diversitate de domenii constituţionale, precum încercarea nereuşită de revizuire din anul 2014[52], fac dovada muncii anevoioase de amendare a legii fundamentale şi dificultăţii de regăsire a unor soluţii viabile, care să primească adeziunea factorilor politici şi să fie şi împărtăşite de instanţa noastră constituţională.

Perioada mare de timp scursă de la adoptarea textului constituţional din anul 1991, rămas nemodificat de atunci şi supravieţuind amendării Constituţiei din anul 2003, singura de altfel, nu poate fi interpretată decât în acelaşi sens, al unei nevoi de revigorare a textelor acesteia, în acord cu cerinţele actuale ale societăţii şi principiile statului de drept, aşa cum sunt ele acum privite în actualitatea lor. Nu este mai puţin adevărat că unul din aceste principii de bază ale organizării statului – principiu separaţiei şi echilibrului puterilor în stat – nici măcar nu a fost expres statuat în Constituţia anului 1991, ci abia la amendarea ei din anul 2003. Or, după mai bine de un sfert de secol, nu putem privi cu aceiaşi ochi principii de drept aflate în continuă dezvoltare, fără a ţine cont de trecerea timpului, de prefacerile din societate şi de schimbările de mentalităţi, inclusiv juridice.

Şi nu vorbim despre orice perioadă de timp, care poate la scara istoriei universale nu ar însemna mare lucru, ci despre o parte a Europei abia trecută prin „toamna naţiunilor” anului 1989 şi ieşită de după „Cortina de Fier” lăsată pentru mai mult de patru decenii peste generaţii întregi ale Europei de Est. Practic, Constituţia privită strict prin textele ei este opera unei vechi generaţii juridice venită după o lungă perioadă de drept socialist, chiar dacă cu o anumită deschidere şi receptivitate a dreptului societăţilor capitaliste, cu adevărat democratice. Aşa se explică, poate, şi argumentele preluate în decizia Curţii din lucrările preparatorii precitate, în sensul relevării intenţiei autorilor de a evita conferirea atributului independenţei unui Minister Public nou instituit, ştiut fiind rolul de poliţie politică jucat de procuratură în sistemul anterior, abia apus pe atunci; însă astfel de motive par acum rizibile în contextul în care activitatea judiciară a procurorului se desfăşoară, fără excepţie, numai sub control jurisdicţional, dând expresie accesului liber la justiţie.

Şi acestea nu sunt decât câteva mostre exemplificative pentru modul în care s-a dezvoltat societatea românească şi odată cu ea sistemul nostru juridic din 1991 până în prezent.

Dacă la toate acestea adăugăm achiesarea, începând din anul 1994, la valorile şi principiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, cu bogata jurisprudenţă a Curţii de la Strasbourg, aflată şi ea în continuă şi rapidă dezvoltare, vom avea tabloul întreg al devenirii sistemului nostru judiciar începând din perioada adoptării Constituţiei şi până în zilele noastre.

Dar nu trebuie să mergem prea departe ca să putem recunoaşte aplicarea metodei dinamice de interpretare a textului analizat prevăzute de art. 131 alin. (2) din Constituţie, repere de caracter evolutiv ale interpretării fiind date de instanţa noastră constituţională în chiar cuprinsul deciziei noastre, în contextul analizei jurisprudenţei sale având acest obiect (pct. 84 şi 85 din Decizie).

Astfel, Curtea, rememorând decizii ale sale din anii anterior revizuirii Constituţiei, aprecia atunci că „procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constituţional nu distinge. Pe de altă parte, art. 130 alin. (2) [devenit art.131 alin. (2)] din Constituţie stabileşte că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Aşa fiind, înseamnă că legea poate concretiza formele sub care se manifestă autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispoziţie direct procurorilor, în vederea respectării şi aplicării legii (s.ns.)” (Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997[53]). În acelaşi sens, Curtea mai indica că „procurorii îşi desfăşoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiţiei», organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive (s.ns.)” (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002).

Ulterior revizuirii din 2003 a Constituţiei, jurisprudenţa Curţii s-a nuanţat, punându-se accentul pe apartenenţa Ministrului Public la autoritatea judecătorească, cu consecinţa limitării prerogativelor puterii executive asupra acestora, Curtea reţinând că „astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare” (Decizia nr. 1503 din 18 noiembrie 2010, Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014). Totodată, Curtea a mai reţinut că „procurorii… faţă de care Constituţia stabileşte controlul ierarhic, activitatea lor desfăşurându-se sub autoritatea ministrului justiţiei, nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiţie, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar, desfăşurarea activităţii acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului justiţiei” (Decizia nr. 430 din 21 iunie 2017 şi Decizia nr. 206 din 3 aprilie 2018), precum şi că „Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi art. 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” (Decizia nr. 866 din 28 noiembrie 2006 şi Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012).

Distincţia pe care ar părea s-o facă Curtea după criteriul momentului revizuirii Constituţiei pare să aibă relevanţă redusă în contextul în care, însăşi instanţa constituţională menţionează clar în Decizia prezentă că textul constituţional analizat nu a suferit modificări cu ocazia revizuirii din 2003 a legii fundamentale, acesta fiind şi motivul pentru care şi-a luat permisiunea să meargă înapoi la forma originară şi lucrările preparatorii pentru lămurirea înţelesului său.

Aşa fiind, nimic nu pare să fi împiedicat instanţa constituţională să adopte ca metodă de interpretare evolutivă a textului analizat în acord cu cerinţelor actuale ale statului de drept şi societăţii democratice sau să înlăture expres argumentele contrare unei abordări dinamice a noţiunii analizate. O astfel de îndatorire a instanţei de contencios constituţional s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât avem o opinie separată soluţiei majorităţii, care pare să fi avut la bază tocmai metoda interpretării dinamice a textului constituţional, din moment ce aceasta a trecut în revistă prefacerile de ordin legal cu privire la statutul procurorului şi autoritatea ministrului justiţiei asupra activităţii membrilor Ministerului Public, în toată perioada de timp de la adoptarea Constituţiei şi până în prezent, subliniind evoluţiile înregistrate în tot acest răstimp. De altfel, dacă astfel de consideraţii ale opiniei separate au făcut, aşa cum ar fi fost şi firesc, obiectul procesului de deliberare între membrii Curţii, nu cumva toate acestea critici minoritare ar fi trebuit să-şi găsească răspunsul în expunerea opiniei majoritare, în scopul unei mai bune înţelegeri şi receptări ale soluţiei date?

Optând astfel pentru o interpretare dinamică a normei constituţionale, cu consecinţa îndepărtării de la raţiunile care ar fi condus la soluţia constituantului originar, Curţii nu-i mai rămânea decât să analizeze natura şi funcţiile constituţionale ale autorităţilor vizate de conflict, prin prisma principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

Circumstanţierea noului sens al textului avea astfel să se impună pornind de la situarea Ministerului Public în cadrul autorităţii judecătoreşti, distinct de celelalte două puteri ale statului, cu atribuţii exclusive în materie judiciară, în care îşi găseşte cel mai bine rolul de apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a ordinii publice, Curtea putând acum să dea valoarea constituţională principiului separaţiei şi controlului reciproc a puterilor în stat şi să constate că noţiunea de autoritate a ministerului justiţiei din textul în discuţie nu poate primi decât o interpretare în acord cu cerinţele unei societăţi democratice, în care nu se poate permite intervenţia lărgită a unei autorităţi în sfera atribuţiilor celeilalte, mai ales ţinând cont de natura şi specificul puterii judecătoreşti, care nu este doar o putere în stat, ci şi o contra-putere, cu prerogative recunoscute de asigurare a echilibrului între celelalte puteri ale statului.

Chiar dacă Ministerul Public nu face parte din puterea judecătorească, trăsătură negativă unanim acceptată, ci doar din autoritatea judecătorească, atribuţiile sale din sfera actului de justiţie sunt fundamentale, dacă amintim doar că procurorul a fost şi rămâne singurul titular al acţiunii penale, având competenţe unice în procesul penal şi care îl poate poziţiona chiar în contra intereselor statului, privit ca parte în proces, fiind, deci, legat indisolubil de puterea judecătorească al cărei actor principal este. În materie penală, în special, procurorul este, dacă vreţi, primul „judecător” al cauzei, fiind „suveranul” fazei de urmărire penală a procesului penal, cunoscută de doctrinari ca fiind „sufletul şi temelia procesului penal”[54]. Or, în astfel de condiţii, orice pârghie a puterii executive, nu poate fi decât limitată potrivit naturii atribuţiilor ei constituţionale, de reprezentant al intereselor generale şi continue ale societăţii, şi nu poate trece dincolo de aceste caracteristici generale, preluând aspecte concrete de putere în sfera justiţiei. Numai aşa se poate ajunge şi menţine acel echilibru al puterilor statului, în care ministrul justiţiei, ca reprezentant al guvernului, organ esenţialmente politic, are prin prisma acestei calităţi atribuţii de iniţiativă legislativă şi de organizare judiciară, în timp ce Ministerul Public, ca parte a autorităţii judecătoreşti, participă prin procurori constituiţi în parchete, la înfăptuirea justiţiei în cazuri concrete, sub garanţia unei bune conduite asigurate de Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independenţei justiţiei.

În sfârşit, nu este mai puţin adevărat că au fost auzite şi voci critice la adresa Curţii, tocmai pentru atitudinea ei novatoare adoptată prin jurisprudenţa sa, fiind cunoscute opiniile doctrinare în sensul că „dincolo de competenţele strict determinate, Curtea Constituţională, într-un elan jurisprudenţial am zice nelimitat, repune în vigoare texte legale abrogate, interpretează, adesea, extensiv, prevederi constituţionale, stabileşte reguli şi incompatibilităţi, atribuie competenţe, de regulă Preşedintelui ţării etc. Toate în numele dreptului de interpretare a Constituţiei şi legilor! Şi toate, desigur, sub stindardul statului de drept!”[55]. Este, dacă vreţi, o expresie a criticilor mai largi ale aşa-zisului „extremism juridic”, care poate duce la acea aşa-zisă „justocraţie”, privită circumspect de celelalte puteri ale statului de drept.

Cu toate acestea, aflată în faţa unor noi şi complexe probleme juridice, soluţiile nu pot avea decât acelaşi caracter, motiv pentru care eforturile Curţii de a căuta prin soluţiile sale căi de rezolvare a unor asemenea situaţii conflictuale, apelând la tot arsenalul de metodică juridică, nu pot fi decât salutare.

Dar oare a regăsit Curtea acel atât de căutat sens originar al voinţei constituantei?

7. O altă interpretare istorică

Analizând îndeaproape trimiterile instanţei constituţionale la geneza legii fundamentale, recunoaştem observaţiile pertinente ale Curţii privind înlăturarea din proiectul Constituţiei a caracterului „administrativ” al autorităţii ministrului justiţiei asupra procurorilor, sub motivarea de „a se asigura răspunderea ministrului justiţiei cu privire la întreaga activitate a Ministerului Public este necesar ca autoritatea sa să nu fie limitată la aspectul pur administrativ. Altminteri, reducându-se această autoritate exclusiv la aspectele sale administrative, implicit se micşorează răspunderea ministrului faţă de Parlament şi Guvern pentru activitatea procurorilor”[56].

Cu toate acestea, nu putem să nu observăm, doar câteva amendamente mai jos, un altul care priveşte exact acelaşi art. 130 (actual art. 132 alin. 1) privind statutul procurorului, propunând ca procurorii să se numească de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei iar nu la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu motivarea că „procurorii fiind sub autoritatea ministrului justiţiei, este firesc ca numirea lor să se facă la propunerea sa”. Ei bine, acest amendament a fost respins cu motivarea că „ministrul justiţiei face propuneri Consiliului Superior al Magistraturii care deliberează sine ira et studio. Acceptarea amendamentului potrivit căruia procurorii se află sub autoritatea ministrului justiţiei nu justifică competenţa acestuia în materie, fără un control exterior”[57].

În continuare, câteva puncte mai jos, un alt amendament asemănător, de data aceasta privind art. 132 alin. 1 (actual art. 134 alin. 1), referitor la atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, care propune în acelaşi sens şi cu aceeaşi justificare, ca numirea procurorilor să se facă la propunerea ministrului justiţiei, apare respins cu motivarea că „ministrul justiţiei este implicat în acest proces în suficientă măsură”[58].

Astfel, caracterul repetat şi distinct al propunerilor de modificare a proiectului Constituţiei, având ca obiect introducerea prevederii ca procurorii să fie numiţi la propunerea ministrului justiţiei iar nu a Consiliului Superior al Magistraturii, privite atât prin prisma statutului procurorului, cât şi raportat la atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, ambele respinse cu motivarea expresă a menţinerii caracterului independent al autorităţii care face propunerile respective, trăsătură refuzată ministrului justiţiei, poate oare conduce la reţinerea unei voinţe a constituantului originar de limitare a prerogativelor ministeriale în procedurile de numire a procurorilor, fără să se facă o distincţie expresă între cei cu funcţii de conducere sau de execuţie?

Şi dacă ar fi să urmăm opinia Curţii din însăşi Decizia noastră, în sensul că orice competenţă a autorităţilor publice trebuie sa-şi regăsească izvorul în Constituţie, în acel „reazem constituţional general sau special; în caz contrar dispoziţia legală respectivă ar fi lipsită de suport constituţional” (par. 65 din Decizie), atunci cui ar aparţine prerogativa propunerii de numire, şi implicit revocare, a procurorilor: Consiliului Superior al Magistraturii, având atribuţia expresă a propunerii numirii în funcţie a procurorilor, fără deosebire după cum funcţia este de conducere sau de execuţie, sau ministrului justiţiei, căruia i-a fost refuzată această prerogativă în mod expres, atât alăturată prevederii statuând autoritatea sa asupra activităţii procurorilor, cât şi ca modificare a aceloraşi atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, cu motivarea că doar acesta din urmă poate „delibera fără ură sau părtinire (sine ira et studio)”?

De altfel, soluţia eliminării sintagmei „administrativă” cu referire la autoritatea ministrului, apare repusă în discuţie, în aceeaşi geneză scrisă a Constituţiei, cu ocazia dezbaterilor finale ale Proiectului de Constituţie, într-o luare de poziţie arătându-se atunci că „plecând de la atribuţiile specifice ale Ministerului Public (exercitarea acţiunii penale, apărarea legalităţii democratice, apărarea intereselor stabilite prin lege, cât şi principiile ordinii publice, realitatea, legalitatea şi obligativitatea, fără să uit a mai adăuga şi importanţa stabilităţii dependenţei şi individualităţii de acţiune a Ministerului Public, care asigură selecţia), îmi îngădui să modific conţinutul textului de la nr. 906 al articolului în discuţie… Nu consider că se micşorează răspunderea ministrului justiţiei faţă de Parlament şi Guvern prin limitarea autorităţii la aspectul pur administrativ, privitor la activitatea procurorilor”. Cu toate acestea, amendamentul a fost respins prin vot, invocându-se se pare şi stadiul înaintat al procedurilor de adoptare, în contextul lipsei unei forme scrise şi precise a amendamentului respectiv, singura luare de cuvânt cu acea ocazie fiind una contrară susţinerii amendamentului, susţinută de nimeni altul decât ministrul justiţiei de atunci – deputatul Mircea Ionescu Quintus [59].

Iată aşadar că, pe baza acestor propuneri succesive de amendare, formulate şi soluţionate în acelaşi context, nimic nu împiedica concluzia că, dacă într-adevăr s-a voit ca autoritatea ministrului să nu fie restrânsă exclusiv la un caracter administrativ, nici nu s-a dorit extinderea acesteia în sensul prerogativelor de propunere a numirii, şi implicit, a revocării procurorilor, fiind reţinută necesitatea unui „control exterior” al competenţelor ministeriale în materie şi înlăturarea acelui „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), specific aici doar Consiliului Superior al Magistraturii şi negat ministrului justiţiei.

Aşa fiind, reaşezând interpretarea noastră pe alte baze istorice, ar fi urmat ca accentul să cadă pe alte metode de interpretare, context în care aveau să fie privite şi celelalte argumente expuse în Decizia noastră. Astfel, apartenenţa Ministerului Public la autoritatea judecătorească ar îndepărta procurorii de puterea executivă cu consecinţa minimalizării influenţei concrete, de orice natură, inclusiv de numire-revocare procurori (şefi), a ministrului justiţiei, cu menţinerea atribuţiilor generale de politică şi administrare în justiţie, precum şi a pârghiilor necesare de intervenţie şi luare de poziţie chiar şi în cazuri concrete, dar fără putere de decizie în ultimă instanţă. În continuarea aceloraşi argumente ale instanţei constituţionale, practica CEDO în care procurorul este exclus de la noţiunea de „magistrat” în sensul Convenţiei europene apare dată pe terenul anumitor texte convenţionale şi prin prisma caracterului autonom al sensului noţiunii dat de jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, Curtea europeană invocând şi alte argumente pentru a ajunge la această concluzie, precum cele subliniate în cazul art. 5 CEDO privind dreptul la libertate şi siguranţă, respectiv posibilitatea magistratului de a interveni în procedura ulterioară în calitate de organ de urmărire penală şi principiul subordonării ierarhice a procurorilor faţă de procurorii şefi, care ar fi exclus oricum procurorul de la conţinutul noţiunii de „magistrat” în sensul Convenţiei[60]. Înlăturând ipotetic cele două argumente şi într-o situaţie a definirii clare, legale sau jurisdicţionale, a competenţei ministrului asupra procurorilor ca neimplicând prerogative concrete de intervenţie în anumite cauze, nu am fi putut exclude o altă soluţie a instanţei europene, de procuror „magistrat” şi în sens convenţional, care are, oricum, un caracter particular şi specific, ţinând de ansamblul întreg al legislaţiei interne, orice modificare a acesteia putând duce la reconfigurarea soluţiei Curţii europene. În fine, elementele de drept comparat pot fi luate în seamă doar ţinând cont de sistemele de drept comparate în ansamblul lor şi de specificul culturii juridice ale acestora, accentul putând cade mai degrabă pe tendinţele general europene actuale în materie, mai uşor de urmărit și asimilat în funcţie de specificul nostru naţional, decât aspectele de drept comparat impregnate de specificul fiecărui sistem juridic în parte.

8. Posibile soluţii şi rolul curţilor constituţionale în statul de drept

Dacă este adevărată concepţia Curţii că autoritatea ministrului justiţiei nu-i conferă acestuia dreptul de a interveni punctual în nicio cauză judiciară, oare se poate tăgădui că prin efectul autorităţii sale de numire/revocare a procurorilor şefi, coroborată cu subordonarea ierarhică a tuturor procurorilor faţă de aceştia din urmă, ministrul justiţiei poate afecta activitatea fiecărui procuror în parte şi interveni astfel, într-un mod imprevizibil, în toate dosarele instrumentate de aceştia?

Întrunirea într-o singură mână a atribuţiilor de numire şi revocare a unei persoane, chiar şi cu limitările recunoscute, în şi din funcţia publică, ţinând de o altă autoritate publică, nu cumva pune acea persoană într-o dependenţă cvasitotală şi continuă, rupând acel echilibru, şi aşa fragil, atât de necesar funcţionării autorităţilor publice în statul de drept?

Aşa stând lucrurile şi chiar plecând de la prezumţia bunei-credinţe şi intenţia colaborării loiale între autorităţi, oare ce opreşte ca fiecare ministru al justiţiei, odată cu ocuparea fotoliului ministerial şi după propria evaluare a activităţii procurorilor şefi, să-şi exercite atribuţia de revocare a celor în funcţie şi numire a altora noi, în baza legii actuale în noua interpretare constituţională?

Se poate oare ca funcţia de procuror să urmeze destinul funcţiei de prefect, funcţie apolitică conform legii, care pare că-şi schimbă titularii o dată cu schimbarea puterii politice?

Am putea accepta acum, după atâta vreme în care făgaşul firesc al lucrurilor părea să fie altul, intruziunea nestingherită a ministrului justiţiei[61], ca parte a guvernului, în activitatea procurorilor prin exercitarea prerogativelor de numire/revocare a procurorilor şefi? A bătut acum ministrul justiţiei, prin decizia Curţii, un cui al lui Pepelea în casa Ministerului Public, pentru ca, precum personajul popular, să se întoarcă şi să-şi agaţe haina politică ori de câte ori doreşte?

Sunt întrebări la care Curtea Constituţională, mai devreme sau mai târziu, pe această linie de gândire, va trebui să răspundă în jurisprudenţa sa şi să găsească resorturile conceptuale pentru buna funcţionare a statului, prin prisma principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, preîntâmpinând astfel lunecarea politicilor instituţionale şi deturnarea de la scopul lor comun de a servi binelui public.

Admiţând că autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor nu este doar una de natură administrativă, aşa cum s-a statuat deja, dar reţinând, totodată, că acesta nu poate avea nicio putere de decizie în cazuri concrete – ca limite extreme ale discursului constituţional, Curtea Constituţională, în continuarea interpretării textului analizat, nu poate decât să identifice modalităţi de cumpănire a autorităţii ministrului justiţiei, ca expresie a restabilirii echilibrului puterilor în stat, păstrând în sfera competenţei acestuia prerogative precum cele privind stabilirea politicii penale a statului, implicând prioritizarea cauzelor în funcţie de cerinţele actuale ale societăţii, organizarea administrativă a actului de justiţie şi vegherea ca acesta să fie realizat în interesul  şi cu respectarea justiţiabilului, cu punerea la dispoziţie a pârghiilor necesare în acest sens, fără însă a avea puterea de decizie la finele procedurilor.

Oricum, autoritatea ministrului justiţiei nu apare deloc formală, în condiţiile în care acesta face parte din Guvern, având la îndemâna sa întreg aparatul guvernamental şi conlucrând cu ceilalţi membri ai cabinetului, inclusiv cu ministrul de interne, cu prerogative directe asupra poliţiei judiciare, care acţionează în toate cauzele penale, în subordinea operativă a superiorilor ierarhici până la cel mai înalt nivel guvernamental. Or, aşa cum s-a spus, Constituţia a fost inventată tocmai pentru limitarea puterii executive.[62]

În soluţia dată, Curtea a admis deja că „autoritatea ministrului justiţiei poate fi supusă, sub aspectul revocării procurorilor din funcţii de conducere, unor condiţii legale, pentru ca ea în sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa apreciere” (par. 94 din Decizie), sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 54 alin. 4 rap. la art. 51 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care stabileşte cele trei cazuri de revocare din funcţie a procurorilor şefi, singurele prevederi legale în această materie. Dacă două dintre acestea au caracter obiectiv şi nu sunt susceptibile de aplicare discreţionară, respectiv încetarea uneia dintre condiţiile de numire în funcţie sau aplicarea unei sancţiuni disciplinare, în schimb cea de-a treia situaţie, cu referire expresă la ipoteza noastră, este legal definită ca fiind aplicabilă „în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”. Ei bine, cu privire la această condiţie legală, Curtea a apreciat-o ca fiind „extrem de strictă” şi lăsând o „marjă de apreciere minimă” ministrului justiţiei în exercitarea atribuţiei sale de revocare a procurorilor şefi (par. 102 din Decizie). Or, acceptând această interpretare a Curţii şi lăsând de o parte opinia separată şi neîmpărtăşită de majoritate în sensul caracterului discreţionar a aceleiaşi atribuţii legale a ministrului, dar şi opinia exprimată în cel din urmă aviz al Comisiei de la Veneţia atribuind aceleiaşi formulări, chiar dacă în alt context, un caracter imprecis[63], revine instanţei de contencios constituţional să convingă pe mai departe că formularea legală de revocare în cazuri de „exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor” are, într-adevăr, o sferă restrânsă de aplicare şi constituie o limitare reală a puterii ministeriale, reflectând echilibrul specific între autorităţile statului de drept.

Acest lucru se poate face de către Curte într-o viitoare analiză a textului legal, prilejuită poate de un context asemănător, în care Curtea poate merge mai departe în demersul său analitic şi să-şi asume într-un astfel de cadru un control efectiv şi concret al conduitei instituţionale ale autorităţilor implicate, care să releve acel caracter „extrem de limitat” al atribuţiilor ministrului justiţiei în procedura de revocare a procurorilor şefi, de care a făcut vorbire şi pe care şi l-a asumat astfel în decizia pronunţată. Într-o astfel de analiză, nimic n-ar împiedica Curtea, stând în puterea aprecierii propriei competenţe, să intre pe fondul cauzei de conflict constituţional şi să analizeze modul concret de exercitare a atribuţiilor ministrului, folosind criterii precum pertinenţa motivelor de revocare raportat la natura managerială a obiectului criticilor ministeriale, modul de valorificare de către ministru a avizului Consiliului Superior al Magistraturii, chiar şi consultativ fiind acesta, contextul faptic în care apare exercitată atribuţia ministerială care ar putea fi astfel pusă în legătură, expres sau implicit, cu anumite cauze judiciare concrete şi poate releva o eventuală intruziune nepermisă în competenţa exclusivă a Ministerului Public.

Aceasta poate fi una din căile prin care Curtea poate cenzura în concret atribuţia legală instituţională a autorităţii aflate în conflict constituţional şi restabili astfel echilibrul în funcţionarea autorităţilor publice, putând, totodată, contura criterii jurisprudenţiale pentru stabilirea unor repere de funcţionare a autorităţilor şi modul de abordare pe viitor a unor astfel de situaţii de contencios constituţional.

O eventuală critică în sensul că printr-o astfel de abordare Curtea ar verifica practic oportunitatea deciziei ministeriale, depăşindu-şi astfel atribuţiile constituţionale, poate fi uşor combătută apelând la condiţiile jurisprudenţiale ale Curţii în această materie a soluţionării conflictelor de natură constituţională între autorităţile statului, constituind singurele repere în lipsa unor dispoziţii constituţionale sau legale, pornind chiar de la definiţia pe care a dat-o noţiunii de conflict juridic constituţional ca presupunând „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (s.ns.)”[64]. Or, caracterul concret al actelor sau acţiunilor, implică necesarmente analiza detaliată şi factuală a acestora, aşa cum, de altfel, a făcut-o Curtea într-o altă soluţie recentă, dată prin Decizia nr. 68/2017, în care a analizat acţiunea Ministerului Public privind „declanşarea unei ample anchete penale care s-a concretizat prin descinderi la Ministerul Justiţiei, ridicarea de acte, audierea unui număr mare de funcţionari publici, secretari de stat şi miniştri a determinat o stare de tensiune, de presiune politică, chiar pe durata derulării unor proceduri de legiferare, creându-se premisele unui blocaj în activitatea de legiferare”, concluzionând că „prin conduita sa Ministerul Public a acţionat ultra vires, arogându-şi o competenţă pe care nu o posedă – controlul modului de adoptare a unui act normativ, sub aspectul legalităţii şi oportunităţii sale, ceea ce a afectat buna funcţionare a unei autorităţi publice” (par. 121 din Decizia nr. 68/2017).

Numai astfel se poate împlini trăsătura specifică a acestei atribuţii şi distinctivă faţă de celelalte competenţe ale Curţii, de a avea ca obiect verificarea unor fapte constituţionale, iar nu exclusiv de verificare a constituţionalităţii ca stare pură de drept.

Nu trebuie însă pierdut din vedere că întreaga demonstraţie a Curţii a fost dată într-o decizie de soluţionare a unui conflict juridic constituţional având un specific aparte în sensul aprecierii puterilor instituţiilor aflate în conflict, în baza prevederilor constituţionale în materie, interpretate însă prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile cazului dat, de la care însăşi Curtea pleacă în construirea argumentaţiei sale şi faţă de care nu se poate îndepărta fără să depăşească specificul cauzei deduse judecăţii constituţionale. Este vorba despre prevederile legale statuând cazurile de revocare şi procedura de urmat, prin prisma cărora s-a apreciat că ministrul justiţiei trebuie să aibă un „rolul central” prin raportare la cel al Preşedintelui ţării.

Nimic însă nu împiedică Curtea, într-un eventual control de constituţionalitate a legii în materie, depăşind astfel limitele specifice cauzelor de soluţionare a conflictelor constituţionale şi fiind în măsură să aprecieze dincolo de litera legii şi în lumina principiului de separare şi echilibru a puterilor în stat, cu respectarea tendinţelor actuale europene de autonomizare a autorităţilor judiciare, să-şi prezinte poziţia critică faţă de soluţia legislativă actuală care pune ministrul justiţiei în prim plan, în favoarea Consiliului Superior al Magistraturii în virtutea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Cu titlu exemplificativ, aşa a procedat Curtea în Decizia privind controlul a priori a modificărilor legii sale de funcţionare, opinând în sensul că ridicarea imunităţii membrilor săi nu ar trebui să cadă în competenţa autorităţilor de numire (Senat, Camera Deputaţilor sau Preşedinte), ci doar a Plenului Curţii, ca expresie a independenţei sale (par. 70 din Decizia nr. 136/2018). Cum prevederea actuală a rămas în vigoare prin declararea neconstituţională în ansamblu a legii de modificare şi în lipsa puterilor de legiferare pozitivă, aserţiunea Curţii nu poate avea decât valoarea unei opinii valorificabilă într-o viitoare modificare a legii sau cu ocazia unui control de constituţionalitate a acesteia. În mod similar în cazul nostru, într-un astfel de context, nimic nu împiedică Curtea să facă aprecieri asemănătoare în sensul sporirii rolului Consiliului Superior al Magistraturii în carierea procurorilor, prin necesitatea preluării unor astfel de atribuţii de numire sau revocare a procurorilor şefi, cu implicarea ministrului justiţiei în baza textului constituţional analizat, ocazie cu care să sublinieze caracterul special al consideraţiilor sale din prezenta Decizie, prin prisma naturii specifice procedurii în care a fost ea pronunţată. Odată fiind în posesia opiniei instanţei constituţionale, ea se va putea impune prin forţa autorităţii sale factorilor politici decidenţi.

Dar mai sunt şi alte posibile soluţii care presupun voinţa politică de modificare a legii actuale, sens în care Consiliul Superior al Magistraturii a făcut un prim pas, comunicând public[65] că sprijină modificarea legii sub două forme posibile, în sensul preluării prerogativei propunerii de numire/revocare a procurorilor şefi cu trecerea în atribuţia ministrului justiţiei doar a emiterii avizului consultativ sau atribuirii unui caracter de conformitate avizului CSM.

De altfel, poziţia Consiliului Superior al Magistraturii se înscrie pe aceeaşi linie de gândire promovată instituţional de acesta de-a lungul timpului, dacă amintim doar Hotărârea Plenului nr. 802 din 18 septembrie 2012, prin care s-a concluzionat şi comunicat expres ministrului justiţiei, astfel: „În vederea asigurării unui caracter cât mai obiectiv şi mai transparent al procedurii de selecţie pentru funcţiile de procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei şi, respectiv, procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în acord cu poziţia constantă a Consiliului Superior al Magistraturii, soluţia legislativă care se impune este aceea a adoptării unei proceduri de selecţie similare cu cea prevăzută pentru preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reglementată de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv propunerile pentru funcţiile de conducere anterior menţionate din cadrul Ministerului Public să fie formulate de către Consiliul Superior al Magistraturii, în urma analizei în cadrul Secţiei pentru procurori. Această soluţie corespunde din punct de vedere legislativ identităţii de statut a magistraţilor judecători şi procurori şi rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei şi nu ar afecta în nici un fel autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor, în condiţiile în care acesta, în calitate de membru de drept al Consiliului, şi-ar exprima opţiunea prin participarea la dezbateri în cadrul Secţiei pentru procurori, într-o manieră similară cu participarea la şedinţa Secţiei pentru judecători, care apreciază asupra funcţiilor de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (s.ns.)”.

Rămâne doar ca cel din urmă actor constituţional să înţeleagă şi să dea curs unei astfel de iniţiative legislativă, într-un demers iluminat implicând limitarea propriilor competenţe.

Nu este mai puţin adevărat că în felul acesta ne-am apropia mai mult şi de opinia Comisiei de la Veneţia, formulată în cel din urmă punct de vedere publicat la data de 13 iulie 2018, în sensul unei soluţii la nivel legislativ, care să augmenteze rolul celorlalte autorităţi constituţionale în contrapondere cu cel al ministrului justiţiei, apreciat ca fiind evident întărit tocmai prin prisma interpretărilor Curţii date textului constituţional al art. 132 alin. (1) în Decizia noastră, prin acordarea unui caracter obligatoriu avizului CSM (par. 58 din Opinia preliminară din 13 iulie 2018).

O cale mai sigură dar deloc uşoară, ar fi cea întrevăzută tot de Comisia de la Veneţia în acelaşi aviz, în sensul de a se avea în vedere o nouă soluţie constituţională, în contextul viitoarei revizuiri a Constituţiei, cu privire la statutul procurorului şi poziţia Ministerului Public în arhitectura constituţională, subliniind şi orientarea necesar a fi urmată, mai ales ţinând cont de „disensiunile actuale dintre procurori şi unii oameni politici, datorate luptei împotriva corupţiei”, ca fiind cea către o independenţă cât mai largă a procurorului şi a Ministerului Public faţă de factorul politic şi desfăşurarea activităţii sale exclusiv sub ocrotirea singurei entităţi garante a independenţei justiţiei – Consiliul Superior al Magistraturii (par. 51 şi 58 din Opinia preliminară din 13 iulie 2018).

Oricum, efortul de aplicare şi interpretare a prevederilor constituţionale cade exclusiv în sarcina aceleiaşi autorităţi publice, singura competentă în materie – Curtea Constituţională – a cărei importanţă în arhitectura statului de drept devine din ce în ce mai vizibilă şi fundamentală, stând la baza rânduirii constituţionale şi asigurând liniştea societăţii noastre democratice. Or, pentru a face faţă dificilei sarcini publice pe care i-o conferă Constituţia, însăşi Curtea Constituţională poate ar trebui regândită sub aspectul componenţei sale instituţionale.

În contextul vieţii noastre constituţionale actuale, în care instanţa de contencios constituţional este chemată atât de des să aplaneze tensiunile publice dintre autorităţile statului, concretizate sub diverse forme precum conflictele juridice de natură constituţională sau controlul de constituţionalitate a unor acte normative la sesizarea diverşilor actori politici, fiind pusă în faţa unor noi şi complexe situaţii de constituţionalitate, a căror soluţionare implică nu numai o asimilare profundă a juridicului, dar şi o deprindere profesională formată în aplicarea dreptului, regăsindu-se uneori cu greu o majoritate în sânul Curţii, fiecare opinie având „greutatea ei în aur” – oare nu cumva trebuie privit dincolo de suprafaţă şi analizată situaţia în adâncimea ei profundă, ajungând până la modul de configurare a factorului decident privit în componenţa sa instituţională?

Fără a nega caracterul său de autoritate politico-jurisdicţională[66], dacă în prezent ea este alcătuită doar prin implicarea celor două puteri ale statului – camere ale Parlamentului şi Preşedintele ţării – factori politici prin excelenţă şi cu legitimitate democratică – poate a venit timpul angajării şi a celei de-a treia putere în stat – singura apolitică şi fără legitimitate prin natura ei – în angrenajul decident al sorţii puterilor publice componente ale statului de drept.

Soluţia s-ar impune cu atât mai mult cu cât instanţa de contencios constituţional are în competenţă proprie soluţionarea conflictelor de natură constituţională între autorităţile statului, printre care şi cele aparţinând autorităţii judecătoreşti. Apoi, cum să judeci între egali fără să fie toţi la aceeaşi masă?

Opinia nu este deloc nouă şi surprinzătoare, voci mai noi sau mai vechi s-au făcut deseori auzite în doctrina de specialitate. Nu mai departe de anul trecut, a apărut publicat un studiu de specialitate privind conflictul juridic de natură constituţională, în care autorul, plecând de la premisa că „independenţa Curţii, statuată la nivel formal, trebuie să fie însoţită de un set de garanţii, precum… stabilirea unor criterii transparente de numire, cu implicarea cât mai redusă a politicului” şi reţinând, în acord cu autori străini[67], că ”în mai multe state europene, comportamentul judecătorului ar putea fi corelat cu afiliaţiile sale politice şi cu poziţia partidelor care l-au numit”, concluzionează în sensul că „într-un sistem precum cel din România, în care judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi exclusiv de puterea legislativă şi cea executivă, ar fi de dorit implicarea autorităţii judecătoreşti în procesul de selecţie, pentru a oferi garanţii suplimentare pentru echilibru şi independenţă” [68].

Dar şi alţi specialişti, chiar constituţionalişti, şi-au exprimat, şi mai devreme, aceeaşi opinie în sensul atribuirii puterii judecătoreşti a competenţei desemnării de judecători constituţionali. Astfel, în chiar editorialul Curierului judiciar nr. 4/2011, într-un studiu special având acest obiect, denumit ca atare – Controverse privind desemnarea judecătorilor constituţionali, după o analiză pertinentă de drept comparat, s-a concluzionat că „pornind de la competenţele conferite Curţii Constituţionale din România, de a soluţiona şi conflictele juridice de natură constituţională, conflicte ce se pot ivi între cele trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească, precum şi de la elementele de drept comparat, în ceea ce ne priveşte, considerăm că la desemnarea judecătorilor constituţionali ar trebui să participe şi puterea judecătorească. De lege ferenda, propunem ca după revizuirea Constituţiei, un judecător să fie desemnat de către puterea legislativă, unul de către puterea executivă şi al treilea de către puterea judecătorească”[69].

Totuşi, noua viziune nu a avut succes până în acest moment, fiind probabil necesar un efort susţinut al factorilor implicaţi, printre care Consiliul Superior al Magistraturii, în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei şi exponent al puterii judecătoreşti, ale cărei prerogative directe sunt puse astfel în discuţie.

Într-o viziune simplă şi profană, revizuirea nu ar presupune decât completarea normei constituţionale privind componenţa instanţei constituţionale cu încă trei judecători, numiţi de către nimeni altcineva decât garantul independenţei justiţiei – Consiliului Superior al Magistraturii – din rândul magistraţilor – judecători sau procurori, chiar  şi pensionaţi[70], în condiţii deosebite de experienţă profesională, înalt profesionalism şi probitate morală. Oricum, actualitatea demonstrează că asemenea persoane există în justiţie şi au fost chiar preferate de factorii politici decidenţi prin desemnarea lor pentru funcţia constituţională, fără nicio obligaţie juridică în acest sens, recunoscuţi fiind ca adevăraţi profesionişti ai dreptului, tocmai prin prisma carierei lor de magistrat.[71]

Aşa fiind, având deci suportul doctrinei constituţionale şi preocuparea instituţională constantă a Consiliului Superior al Magistraturii ca garant al independenţei justiţiei, ce mai poate împiedica sprijinul unei propuneri de amendare a legii fundamentale, prin care autoritatea judecătorească să-şi găsească locul cuvenit la „masa” celor trei puteri ale statului, pentru a împlini astfel componenţa instanţei constituţionale şi a o îmbogăţi profesional şi spiritual, în aşa fel încât soluţiile acesteia, precum cea prezentă, să-şi găsească puterea de convingere specifică actelor jurisdicţionale şi să-şi primească o corectă receptare, atât de cei direct interesaţi, cât şi de publicul larg, în general, urmând ca, în final, poporul să decidă, ca singurul titular al suveranităţii naţionale, prin referendum? Un referendum pentru o nouă Curte Constituţională!


[1] Cristi Danileţ – judecător, în articolul din 30 mai 2018, intitulat Pe înţelesul tuturor: Decizia CCR din 30 mai 2018 cu privire la procurori, publicat pe blogul personal, calificată ca fiind „o decizie extrem de importantă prin care este interpretată Constituţia în legătură cu puterile ministrului asupra procurorilor. Ţinând cont şi de o altă decizie de acum două luni a CCR, pot spune că ministrul justiţiei a devenit şeful procurorilor, un lucru la care se renunţase în anul 2004 (s.a.)”.
[2] Fiind chiar denumită „exotică în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional”, a se vedea articolul Filtrarea efectelor Deciziei CCR nr. 358/2018 prin referendumul consultativ de Nicolae Drăguşin, publicat la 2 iulie pe site-ul contributor.ro.
[3] A se vedea comunicatul de presă din 5 iunie 2018 al Curţii Constituţionale, pe site-ul acesteia.
[4] Sebastian Răduleţu, Lucian Săuleanu, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pag. 137.
[5] Umberto Eco, Limitele interpretării, trad. De Ştefania Mincu şi Daniela Crăciun, ed. a 3-a, Editura Polirom, Iaşi, 2016, pag. 22.
[6] Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Editura Solomon, pag. 506.
[7] T. Phaine, apud Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a 13-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 49.
[8] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituției, Doctrină și practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 12.
[9] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, op.cit., pag. 12.
[10] Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Metode de interpretare în contenciosul constituţional, în Dreptul nr. 11/2002, pag. 61.
[11] Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All Beck, reeditare a ediţiilor din 1930 şi 1934, în Colecţia Restitutio, Bucureşti, 1999, pag. 538.
[12] Mircea Djuvara, op.cit., pag. 319.
[13] G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper, Droit constitutionnel, Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1999, p. 59, citaţi în context.
[14] Mihai Constantinescu, Ioan Vida, op.cit., pag. 61.
[15] Mihail Constantin Eremia, Interpretarea juridică, Editura All, 1998, Bucureşti, pag. 32.
[16] Mircea Djuvara, op.cit., pag. 336.
[17] Mihail Constantin Eremia, op.cit., pag. 6-10.
[18] Lucreția Dogaru, Gheorghe Mihai, Norma juridică şi interpretarea ei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pag. 327.
[19] Mihail Constantin Eremia, op.cit., pag. 24.
[20] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 203.
[21] Tudorel Toader, Marieta Safta, Curs de contencios constituţional, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, pag. 13.
[22] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, op.cit., pag. 12.
[23] Nicolae Popa, op.cit., pag. 199.
[24] Marian Nicolae, op.cit., pag. 509.
[25] Cu faimoasa sa concepţie că „faptele se pliază în faţa normelor juridice şi nu normele juridice în faţa faptelor”, citat după Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, în traducere de Doina Jela-Despois, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 203.
[26] Arătând că „legea nu este decât unul dintre numeroasele elemente ale interpretării”, în Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif, vol. I, Paris, 1919, pag. 267, citat după Lucreția Dogaru, Gheorghe Mihai, op. cit., pag. 251.
[27] Virgil Cristea, Interpretarea şi aplicarea normelor juridice, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pag. 192.
[28] Mircea Djuvara, op.cit., pag. 290, citând și pe François Gény.
[29] Nicolae Titulescu, Eseu despre o teorie generală a drepturilor eventuale, Editura C.H.Beck, Colecţia Restitutio, Bucureşti, 2008, pag. X.
[30] Ibidem, pag. 15.
[31] Tudorel Toader, Marieta Safta, op.cit., pag. 5.
[32] Antonin Scalia, Bryan A. Garner, Reading Law. The Interpretation of Legal Text, Editura West, 2012.
[33] Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, ed. 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010, pag. 18.
[34] Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag. 33.
[35] Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a IV-a, Editura Hamangiu, 2009, pag. 91.
[36] Virgil Cristea, op.cit., pag. 151.
[37] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, op.cit., pag. 11.
[38] Ibidem, pag. 12.
[39] Ibidem, pag. 15.
[40] Mihai Constantinescu, Ioan Vida, op.cit., pag. 68.
[41] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, op.cit., pag. 126.
[42] Mircea Djuvara, op.cit., pag. 232.
[43] Ibidem, pag. 335.
[44] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu, op.cit., pag. 21.
[45] Mircea Djuvara, op.cit., pag. 539.
[46] Mihai Constantinescu, Ioan Vida, op. cit., pag. 69, citând şi din G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper, Droit constitutionnel, op.cit., p. 57, în care autorii, referindu-se la principiul egalităţii din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din timpul Revoluţiei Franceze, arată că el nu implica nici egalitatea sexelor şi nici a votului, ceea ce ar fi inadmisibil astăzi, deşi declaraţia face parte din dreptul pozitiv francez; de aceea declaraţia nu ar putea face parte din acest drept, adică din blocul de constituţionalitate din Franţa, dacă ar fi interpretată în funcţie de intenţia autorilor săi.
[47] Lucreţia Dogaru, Gheorghe Mihai, op.cit., pag. 251, apud Fr. Laurent, Principes de droit civil français, tome XVII, Libraire A. Marescq, Paris, 1877, pag. 165.
[48] Cristian Clipa, Un posibil răspuns la întrebarea profesorului Valentin Constantin legată de coerenţa dreptului nostru public, postat la data de 16 iulie 2018, pe site-ul juridice.ro, provocat de un alt studiu al amintitului profesor Valentin Constantin – Câtă coerenţă a rămas în dreptul nostru public?, publicat pe acelaşi site la data de 08 iulie 2018.
[49] Nicolae Popa, op. cit., pag. 201 sau Virgil Cristea, op. cit., pag. 95, citându-l pe Giorgio del Vecchio, din Justiţia, pag. 160.
[50] Mihai Constantinescu, Ioan Vida, op.cit., pag. 68.
[51] Tudorel Toader, Marieta Safta, op.cit., pag. 22.
[52] Vezi Decizia nr. 80/2014, prin care marea majoritate a modificărilor au fost criticate sau chiar invalidate (declarate neconstituţionale), într-un mod foarte bine argumentat şi coerent, de către instanţa noastră constituţională.
[53] De altfel, Decizia nr. 339/1997 este dată ca exemplu de aplicare a metodei exegetice, istorice, de către majoritatea doctrinarilor constituţionali, ea privind chiar statutul procurorilor şi a Ministerului Public şi analizând criticile modificărilor legislative consacrând prerogative mai largi ale ministrului justiţiei (printre care, dreptul de a da în mod direct dispoziţii obligatorii procurorilor şi dreptul de a solicita expres exercitarea unei căi legale de atac într-o anumită cauză), autorii sesizării fiind senatori şi deputaţi ai opoziţiei politice de atunci (PDSR) – aspecte care pot da expresia fluidităţii opiniilor politice în domeniu, pe de o parte, şi a preocupării întregului spectru politic pentru justiţie şi funcţiile publice de procurori, de cealaltă parte.
[54] Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, pag. 397.
[55] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 207.
[56] Geneza Constituţiei României – 1991 – Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, pag. 667 (este vorba de pct. 906 din Raportul Comisiei de redactare).
[57] Ibidem, pag. 668 (pct. 912 din Raportul Comisiei de redactare).
[58] Ibidem, pag. 670 (pct. 922 din Raportul Comisiei de redactare).
[59] Ibidem, pag. 817, potrivit Stenogramei şedinţei din ziua de 12 noiembrie 1991, alocuţiunea aparţinând d-nei deputat Mariana Bezdadea, cu intervenţia d-nului deputat Mircea Ionescu Quintus, astfel: „Vreau să asigur pe antevorbitoarea mea că nu mă gândesc la ştirbirea autorităţii (pe care sper că nici nu o am până se va reglementa această subordonare a Procuraturii), dar s-a votat un articol acum, cu un conţinut total diferit de acela pe care-l propuneţi dumneavoastră. Nu văd cum, procedural, mai putem să revenim la ceea ce am votat acum…; dar pentru cunoştinţa mea de – hai să zic – ministru al justiţiei, aş vrea să spuneţi ce înţelegeţi prin legalitatea democratică şi ce ar fi, de pildă, legalitatea nedemocratică?” – d-nul deputat fiind unul dintre cei trei iniţiatori nominalizaţi ai amendamentului anterior admis în sensul eliminării sintagmei „administrative” şi ocupantul fotoliului ministerial al justiţiei începând cu data de 16 octombrie 1991, conform site-ului oficial al Ministerului Justiţiei.
[60] Cauza Pantea contra României, par. 235.
[61] Referindu-ne la ministrul justiţiei, în genere, ca funcţie publică.
[62] Radu Carp, Ioan Stanomir, Inventarea Constituţiei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pag. 124.
[63] Opinia preliminară nr. 924/13.07.2018, par. 77, adoptată de Comisia de la Veneţia privind modificările legilor justiţiei, pe site-ul oficial al Comisiei, arătând, în traducerea noastră, că „posibilitatea procurorilor şefi DIICOT şi DNA de a revoca din funcţie procurorii din structurile specializate <în caz de exercitare necorespunzătoare a funcţiei> sau <în caz de aplicare a unei sancţiuni disciplinare> este problematică în condiţiile în care este formulată în termeni prea vagi şi permit revocarea procurorului pentru cele mai uşoare neregularităţi”.
[64] Decizia nr. 53/2005 a Curţii Constituţionale.
[65] A se vedea Comunicatul de presă din 14.06.2018 al Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
[66] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. 13, vol. II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pag. 261.
[67] Michael Hein, Stefan Ewert, How Do Types of Procedure Affect the Degree of Politicization of European Constitutional Courts – A Comparative Study of Germany, Bulgaria, and Portugal, European Journal of Legal Studies, vol. 9, No. 1, pag. 83.
[68] Flavian Popa, Conflictul juridic de natură constituţională – un instrument pentru restabilirea ordinii constituţionale şi, implicit, a independenţei justiţiei, În In honorem Nicolae Volonciu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 324.
[69] Tudorel Toader, Controverse privind desemnarea judecătorilor constituţionali, în editorialul revistei Curierul judiciar, nr. 4/2011, autorul fiind pe atunci chiar judecător la Curtea Constituţională a României.
[70] Precum este cazul Italiei, de exemplu, potrivit art. 135 alin. 2 din Constituţia Republicii Italiene (formularea juridic riguroasă credem că ar fi de persoane ale căror funcţii au încetat din motive neimputabile).
[71] În prezent, conform datelor publice, trei din cei nouă judecători, provin din rândul magistraţilor de carieră.


Judecător Vlad Neagoe
Curtea de Apel Braşov – Secţia penală


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan