ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Incapacitatea medicului de a exercita profesia, din cauza stării de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare

01.10.2018 | Doru COSTEA
Doru Costea

Doru Costea

Necesitatea instituirii unei proceduri privind stabilirea incompatibilităţii medicului, în cazul în care această incompatibilitate este cauzată de ”starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei” (art. 389 alin. (1) punctul b) [1] din Legea nr. 95/2006, coroborat cu art. 389 alin. (4) [2] din Legea nr. 95/2006.

Facem dintru bun început precizarea că toate enunţurile de mai jos vizează ocrotirea intereselor medicilor şi pacienţilor deopotrivă, intenţia autorului fiind aceea de a găsi, pentru medicul aflat în imposibilitate de a-şi mai exercita profesia, din motive independente de voinţa sa, modalităţi concrete de soluţionare a acestui tip de incapacitate.

În Statutul Colegiului Medicilor din România (numit în cele de urmează CMR) sunt prevăzute, la art. 50 (lit. a-h), 8 (opt) comisii, a căror procedură de lucru (în mod special cea a comisiei de disciplină) este riguros reglementată.

Doar că incompatibilitatea cauzată de “starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale” nu constituie abatere disciplinară şi niciun alt caz de natură să atragă competenţa vreuneia dintre comisiile enunţate de Statutul CMR, la art. 50 (lit. a-h), şi aici avem în vedere, în mod special, comisia de disciplină.

Starea de incompatibilitate, avută în vedere de textul special al Legii nr. 95/2006 [art. 389 alin. (1), punctul b) “sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare”este independentă de voinţa medicului, este o situaţie obiectivă de care, evident, acesta nu se face vinovat (în fapt, avem de a face cu o incapacitate şi nu cu o incompatibilitate).

În consecinţă, situaţia evocată de textul legii presupune evaluarea de către o comisie cu competenţe speciale în domeniu, singura în măsură să stabilească incidenţa acelei stări de incompatibilitate, aşa cum o precizează expres chiar textul.

Legea nr. 95/2006 prevede expres/ distinct această comisie specială, dar expediază sumar aspectele procedurale, aspecte de mare interes în practică. Pentru a remedia această situație, avem în vedere, de lege ferenda, o procedură care ar trebui inclusă atât în corpul legii (la art. 389), cât şi în statutul CMR, prin introducerea unui text (la art. 71 b), care să aibă următorul conţinut:

„La solicitarea medicului, la sesizarea oricărei persoane, instituţii sau autorităţi interesate, președintele colegiului din care face parte medicul, poate constitui o comisie specială de evaluare a stării de incompatibilitate cauzate de starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei de medic, pentru fiecare caz în parte.

Comisia va fi alcătuită din 3 medici primari, în condițiile legii.

În termen de… zile de la data constituirii, comisia citează/invită medicul, în vederea evaluării stării de sănătate fizică sau psihică, în sensul arătat de art. 389 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 95/2006.

Refuzul nejustificat al medicului de a se prezenta în faţa comisiei, dă acesteia posibilitatea să dispună (cu unanimitate de voturi) până la soluţionarea sesizării sau prezentarea medicului citat/invitat, suspendarea dreptului de liberă practică a acestuia.

După evaluare, comisia hotărăşte cu unanimitate, printr-o decizie motivată, care se comunică celui interesat.

Decizia poate fi atacată  în termen de 15 zile de la comunicare, cu acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfășoară activitatea medicul.

Exercitarea căii de atac nu suspendă executarea, în sensul că nu înlătură starea de incompatibilitate, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, cu excepţia situaţiei în care instanţa sesizată dispune altfel.”

Credem că introducerea acestei reglementări procedurale speciale, este imperios necesară întrucât nu este vorba de o abatere disciplinară sau de la normele de etică profesională, ci despre o stare obiectivă, independentă de voinţa medicului vizat, de natură să pună în pericol calitatea actului medical, existând deopotrivă şi riscul de a aduce atingere (prin vătămare) drepturilor pacientului (dreptul la viaţă şi integritate fizică prevăzut de art. 22 din Constituţie).

Operând în termenii legii, pornind de la premisa cauzei incompatibilităţii, aceea a „stării de sănătate fizică sau psihică care fac imposibilă exercitarea profesiei”, credem că sunt argumente suficient de puternice pentru a justifica rigoarea şi exigenţele procedurii propuse în textele pe care le-am arătat mai sus.

De altfel, legea prevede această situaţie în mod special, o tratează într-un articol separat, tocmai în considerarea faptului că nu sunt imputate abateri de la conduita profesională prescrisă de normele deontologice, ci sunt cauze care ţin de imposibilitatea exercitării profesiei, imposibilitate cauzată de împrejurări independente de voinţa medicului.

Raţiunea aplicării măsurii suspendării (temporare) a dreptului de liberă practică, în ipoteza refuzului nejustificat al medicului citat/invitat, de a se prezenta în faţa comisiei, este dată de pericolul/riscul ca acesta, aflat într-o stare necorespunzătoare fizică sau psihică”, să exercite un act medical care să pună în pericol integritatea fizică a pacientului, protejată atât prin Constituţie (art. 22), cât şi prin legile speciale (exemplu: Legea drepturilor pacientului).

S-ar putea obiecta că suspendarea temporară a dreptului de liberă practică de către comisia specială (prevăzută de art. 389 alin. 4), ar reprezenta o măsură excesivă.

Argumentele pe care le vom expune în cele ce urmează pledează în sensul suspendării, astfel:

I. Însăşi legea dispune imperativ că “pe timpul stării de incompatibilitate se suspendă dreptul de exercitare a profesiei.”

Operează, deci, o suspendare de drept – ope legis – de la momentul apariției starii de incompatibilitate.

Se impune, prin urmare, să deosebim între apariţia stării de incompatibilitate, și constatarea (confirmarea) ei.

Legea nr. 95/2004 enunţă la art. 389 alin. (1), două cauze de incomptabilitate:

Astfel, dacă e să ne referim la prima cauză de incompatibilitate, prevazută de Legea nr. 95/2004, respectiv art. 389 lit. a) “calitatea de angajat sau colaborator al unităţilor de producţie ori de distribuţie de produse farmaceutice sau materiale sanitare”.

Este evident că, din momentul în care a semnat contractul cu un furnizor de medicamente, medicul devine din acel moment incompatibil prin efectul legii, şi nu atunci când se descoperă și confirmă această situatie, (de regulă cu mult timp după ce starea de incompatibilitate a apărut).

A aprecia că  incompatibilitatea există/apare doar din momentul în care e descoperită și constatată, ar duce la concluzia, inadmisibilă, că pe întreaga perioadă anterioară acestei constatări, medicul angajat al unui furnizor de produse farmaceutice n-ar fi fost incompatibil, ceea ce e de neacceptat şi împotriva legii.

Pentru această interpretare pledează şi:

– art. 389 alin. (3) din Legea sănătăţii, care dispune că medicul este obligat să anunţe colegiul în termen de 10 zile “de la apariţia stării de incompatibilitate.
– art. 389 alin. 4 din Legea sănătăţii care, vorbind despre decizia comisiei, precizează in terminis că aceasta “confirmă sau infirmă starea de incompatibilitate”.

Formularea legii nu lasă niciun dubiu că decizia comisiei este doar un act confirmativ, respectiv de un act care produce efecte retroactive, efecte care se întorc în timp la momentul, cităm din nou din lege “apariţiei stării de incompatibilitate”.

Prin urmare, apariţia stării de incompatibilitate nu se confundă cu constatarea/confirmarea ei de către comisie şi, deci, momentul apariţiei acestei stări este punctul de la care consecinţele incompatibilităţii, prevăzute de lege, operează.

Mutatis mutandis, situaţia este similară celei care priveşte incompatibilitatea medicului de a-si exercita profesia, din cauza stării de sănătate fizică sau psihică. Argumentele sunt identice.

Ergo, legiuitorul înţelegând să protejeze calitatea actului medical, ca şi pe beneficiarii acestuia, a avut în vedere momentul apariţiei stării de incompatibilitatea şi nu momentul constatării lui, întrucât starea de potenţial pericol/risc se naşte la momentul apariţiei stării şi nu la momentul constatării ei.

II. Dacă însăşi legea dispune că, pe timpul stării de incompatibilitate se suspendă dreptul de exercitare a profesiei, credem că măsura suspendării temporare, în cazul refuzului nejustificat al medicului de a se prezenta în faţa comisiei instituite de preşedintele colegiului, este una a fortiori posibilă şi necesară.

Aceasta întrucât, în acest caz de incompatibilitate, avem de-a face cu o situaţie specială, astfel:

a) nu putem pune semnul egalităţii între o incompatibilitate datorată unui conflict de interese (cazul medicului angajat la un furnizor de medicamente), cu o incompatibilitate ce priveşte incapacitatea de exercitare a profesiei.

b) incapacitatea de exercitare a profesiei din cauza stării de sănătate fizică sau psihică, vizează calitatea actului medical, şi implicit poate aduce atingere dreptului constituțional al cetăţenilor la viaţă şi integritate fizică (art. 22 din Constituţie), drepturile pacientului etc.

În timp ce, în primul caz de incompatibilitate, (conflictul de interese prevăzut de art. 389 alin. 1 lit. a) nu este afectată calitatea actului medical, respectiv capacitatea medicului de a-şi exercita profesia, în cel de-al doilea caz, medicul se află în situaţia de a nu putea “exercita corespunzător profesia”. 

O asemenea perspectivă schimbă cu totul datele problemei, care încetează de-a mai fi una intern administrativă, a corpului medical, şi devine una cu consecinţe ce vizează starea de sănătate publică, precum şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

În acest caz, CMR are responsabilităţi majore şi este competent să stabilească proceduri speciale.

Argumente în privinţa acestor competente de reglementare:

a) există text expres în lege şi, în consecinţă, a afirma că nu poate fi făcută aplicarea lui, întrucât nu este instituită o procedură suficient de detaliată ar însemna să invalidăm voinţa legiuitorului. Legea, ca orice act, se interpretează în sensul în care produce efecte şi nu în sensul în care norma juridică ar rămâne fără eficienţă, conform principiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

b) CMR, în definiţia legii, (art. 112 alin. 1 din Legea sănătății) are responsabilităţi delegate de autoritate de stat în domeniul “controlului şi supravegherii profesiei de medic”. 

c) CMR are competenţe cu vădite similitudini în privinţa stabilirii unor asemenea proceduri (ca să dăm numai un exemplu, procedurile de întrerupere/reluare a exerciţiului profesiei de medic prevăzute de art. 392 din Legea nr. 95/2006).

Astfel, în cazul în care un medic îşi întrerupe activitatea profesională sau se află într-o situaţie de incompatibilitate pe o perioadă mai mare de 5 ani, CMR atestă competenţa profesională a acestuia, în vederea reluării activităţii medicale (art. 392 alin. 1 din Legea nr. 95/2004), iar “procedura privind modalităţile şi condiţiile de verificare şi atestare a nivelului profesional se stabileşte de către Consiliul Naţional al CMR”.

Iată deci că CMR are competenţe de reglementare, respectiv poate dispune cu privire la condiţiile de exercitare a profesiei, stabilind proceduri în privinţa reluării activităţii.

Aşa fiind, în considerarea argumentelor de mai sus, a interesului public, precum şi a competenţelor delegate, ale CMR, respectiv acelea “de autoritate de stat în domeniul controlului şi supravegherii profesiei de medic”, credem că refuzul nejustificat al medicului de a se prezenta la comisia specială, creează un risc major care, pus în balanţă cu interesul general al societăţii, face ca acesta din urmă să primeze.

În aceste condiţii, credem că măsura suspendării temporare este una de dorit şi justificată, în termenii de mai sus, CMR având dreptul şi (mai ales) obligaţia de a interveni în acest sens.

În consecinţă, credem că art. 389 din Legea sănătăţii trebuie completat şi detaliat cu instituirea unor proceduri clare, care să excludă echivocul, astfel încât calitatea actului medical, ca şi interesele beneficiarilor, să fie protejate.


[1] Art. 389 alin. (1) punctul b) din Legea nr. 95/2006: „Exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu: (…) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale”.
[2] Art. 389 alin. (4) din Legea nr. 95/2006: „(…) La solicitarea medicului, la sesizarea oricărei persoane, instituții sau autorități interesate, președintele colegiului din care face parte medicul poate constitui o comisie specială, pentru fiecare caz în parte, alcătuită din 3 medici primari, pentru a confirma sau a infirma situația de incompatibilitate.(…)”


Avocat dr. Doru Costea


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership