Protocolul PICCJ-SRI, dreptul la informare și efectele procesuale
5 octombrie 2018 | George-Dominic POP1. Considerente prealabile. Cu titlu prealabil arătăm că în multiple cauze, cel puțin până la Decizia Curții Constituționale 51/16.02.2016[1], comunicatele unităților Ministerului Public, mai ales ale celor două direcții specializate (DNA și DIICOT) referitoare la cauzele penale instrumentate, cuprindeau multiple referiri la sprijinul acordat de către Serviciul Român de Informații, prin întrebuințarea unor sintagme, precum ar fi „procurorii au beneficiat de sprijin de specialitate din partea Serviciului Român de Informații”, „suportul tehnic și informativ a fost asigurat de către Serviciul Român de Informații” etc.
Până la data desecretizării și popularizării Protocolului de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații, înregistrat sub numărul 00750, din 04.02.2009, de către Parchetul General, presupunerea facilă era cea potrivit căreia acest suport al Serviciului Român de Informații privea punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, însă ulterior, din lectura acestui act „administrativ” a rezultat că sprijinul SRI avea un caracter mult mai extins, operând practic o întrepătrundere între activitatea organelor de urmărire penală și cea a lucrătorilor Serviciului Român de Informații.
În atare circumstanțe, în cauzele penale pendinte, a devenit de interes lămurirea conținutului, limitelor și modalității de acordare a acestui „sprijin de specialitate” de către lucrătorii SRI la instrumentarea unei cauze penale, sens în care instrumentul aflat la dispoziția participanților procesuali rezidă în formularea unei cereri de informare în sensul precizat.
Interesul legitim al participanților procesuali în sensul clarificării acestor împrejurări este justificat nu doar prin obligația organelor judiciare de a asigura aflarea adevărului cu privire la toate faptele și împrejurările unei cauze (art. 5 alin. 1 C.p.p.), dar mai ales prin necesitatea asigurării unei proceduri echitabile pentru inculpați, care în conformitate cu principiul egalității de arme, componentă a dreptului la un proces echitabil, sunt îndrituiți să cunoască toate datele, informațiile și probele la care a avut acces organul de urmărire penală, fiind de notorietate poziția Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu poate fi conceput un proces echitabil în cadrul căruia organul acuzator a avut o poziție privilegiată, prin accesul la informații oculte pentru acuzat.
În același sens sunt și prevederile Directivei 2012/13/EU, care prin art. 7 par. 2 a instituit obligația statelor membre de a asigura accesul deplin al acuzaților și apărătorilor lor la toate materialele probatorii, indiferent dacă acestea sunt favorabile sau nu apărării, iar potrivit art. 7 par. 3, cel târziu la prezentarea acuzației în instanță această obligație devine efectivă în plenitudinea ei.
Mai mult, o asemenea clarificare prezintă interes și din perspectiva activității de judecată și mai ales a cenzurării în a doua fază a procesului penal a legalității/loialității administrării probelor, fiind de actualitate considerentele Curții Constituționale, cuprinse în Decizia nr. 802/2018[2], potrivit cărora o verificare a legalității/loialității probelor este admisă și în cursul judecății, din perspectiva nulității absolute fiind posibilă excluderea probelor obținute în mod neloial ori cu încălcarea cazurile prevăzute de art. 281 C.p.p. (par. 29 a Deciziei).
Or, pe calea informațiilor solicitate organelor de urmărire penală referitoare la activitățile îndeplinite de către Serviciul Român de Informații, în mod firesc se urmărește a se verifica dacă în anumite cauze penale date au fost efectuate activități specifice urmăririi penale de către lucrătorii SRI, în acest caz intervenind nulitatea absolută a eventualelor acte îndeplinite ori probe obținute în acest mod, aflându-ne în prezența unui caz de încălcare a normelor privitoare la competența funcțională (rationae oficii) a organelor de urmărire penală (art. 281 alin. 1 lit. b C.p.p.).
În acest sens, amintim că procesul penal în desfășurarea sa este în mod intrinsec o activitate judiciară[3], reglementată exclusiv prin lege[4] și care se efectuează de către autoritățile judecătorești prevăzute în mod expres în legea fundamentală, respectiv Ministerul Public (art. 131 din Constituția României) și instanțele de judecată (art. 126 din Constituția României).
Alături de aceste organe judiciare, în prima fază a procesului penal legislația primară recunoaște posibilitatea efectuării actelor de urmărire penală de către organele de cercetare penală ale poliției judiciare (art. 55 alin. 1 lit. b C.p.p.) sau de către organele de cercetare penală speciale (art. 55 alin. 1 lit. c C.p.p.), acestea din urmă exclusiv în cazurile infracțiunilor săvârșite de către militari, a celor specifice navigației precum și în ipoteza specială a infracțiunilor contra siguranței naționale ori de terorism (art. 57 alin. 2 C.p.p.). De menționat că ultima ipoteză a fost introdusă prin OUG nr. 6/2016, singura dispoziție relevantă până la acel moment regăsindu-se în art. 12 alin. 2 din Legea nr. 14/1992, care permitea Serviciului Român de Informații ca, la solicitarea organului de urmărire penală, să acorde sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală în cazul infracțiunilor privitoare la siguranța națională.
Dispozițiile enunțate au un caracter limitativ, nefiind îngăduită de lege efectuarea unor acte de urmărire penală de către alte organe sau în alte condiții decât cele enunțate, acestea fiind limitele competențelor funcționale ale organelor de stat cu atribuții în desfășurarea primei faze a procesului penal.
Afirmăm aceasta având în vedere atât reglementarea exhaustivă a participanților procesuali prin art. 29 C.p.p., cât și structura specifică a subiecților oficiali care au îndrituirea de îndeplini activitățile specifice de urmărire penală, respectiv cercetarea penală propriu-zisă, supravegherea acesteia și rezolvarea urmăririi penale[5] potrivit art. 327 C.p.p..
În consecință, nu este permisă intervenția în dinamica primei faze a procesului penal a altor subiecți oficiali, singurii terți de organele judiciare cărora legea le recunoaște anumite atribuții specifice fiind subiecții procesuali auxiliari, respectiv experții, interpreții, agenții procedurali, organele de constatare ori alte persoane cărora legea le recunoaște drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale (art. 34 C.p.p.).
Bineînțeles că acești alți subiecți procesuali pot interveni în desfășurarea urmăririi penale exclusiv în limitele recunoscute prin norme legale primare, exercitând atribuții conforme și doar potrivit rolului conferit de lege (e.g. experții activează în limitele art. 172 și următoarele C.p.p., organele de constatare în cele regăsite în art. 61 C.p.p., etc.).
Orice alte persoane sau organe au calitatea de penitus extranei față de procesul penal, participarea acestora în procesul penal ori exercitarea de către aceștia de funcții specifice urmăririi penale reprezentând tot atâtea cazuri de transgresare a competenței funcționale a organelor de urmărire penală.
În atare coordonate normative, apare drept antinomică cu legea grefa produsă în funcționarea primei faze a procesului penal prin Protocolul de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații, înregistrat sub numărul 00750 din 04.02.2009 de către Parchetul General, care în esență conține prevederi completatoare ori contrare normativului procesual penal care reglementează desfășurarea urmăririi penale.
Pentru a desluși în cauzele penale individuale dacă asemenea intervenții în procedura penală concretă au avut loc și care sunt efectele unor asemenea activități desfășurate de către lucrătorii SRI, este utilă analizarea punctuală a prevederilor Protocolului, aceasta putând înfățișa și împrejurările particulare asupra cărora poartă dreptul de informare, împreună cu eventualele efecte procesuale.
2. Dispozițiile individuale cuprinse în Protocol. O primă dispoziție care suscită interes contextual se regăsește la articolul 2 din Protocol, potrivit căruia Ministerul Public și SRI cooperează în activitatea de valorificare a informațiilor privind orice infracțiuni grave, care la acea dată se constituiau în amenințări la adresa securității naționale, acestea fiind asimilate acțiunilor care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români, teză regăsit în art. 3 lit. f teza finală din Legea nr. 51/1991.
Nu poate fi ignorată în acest context Decizia nr. 91/2018 a Curții Constituționale[6] prin care s-a constatat neconstituționalitatea sintagmei anterior precizate din art. 3 lit. f din Legea nr. 51/1991, precizând instanța de contencios constituțional că protecția drepturilor fundamentale este insuficientă prin menținerea în cadrul activ al legislației a posibilității organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale de a efectua intruziuni în viața privată, de familie, ori în corespondența persoanelor, în ipoteza reglementată de norma menționată (par. 85).
Totodată, Curtea Constituțională a considerat că scopul în care sunt utilizate activitățile din domeniul siguranței naționale sunt diferite de cele întreprinse în activitatea procesual penală (par. 55 din Decizie), motiv pentru care, în contextul finalității diferite urmărite de Legea 51/1991, respectiv de Codul de procedură penală, este necesară stricta și previzibila departajare între cele două categorii de activități și nu suprapunerea lor, precum permitea art. 3 lit. f din Legea nr. 51/1991, care în acest fel devine o normă imprevizibilă și incertă (par. 73 din Decizie).
Văzând aceste considerente și dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 91/2018 a Curții Constituționale, în mod firesc instituirea pe calea unui act administrativ (Protocolul de cooperare) a unei „cooperări” între PÎCCJ și SRI în materia oricăror infracțiuni grave, nu doar că adaugă la lege, dar deturnează activitatea organului de urmărire penală spre o componentă a sistemului de securitate națională, pe poziții de egalitate cu serviciul specializat în culegerea de informații.
Această raportare nefirească între un membru al autorității judecătorești și SRI este substanțiată prin chiar prevederile Protocolului care instituie în mod expres obiectivul comunicării reciproce de informații utile și relevante (art. 3 pct. b din Protocol), ceea ce dovedește că raporturile sunt echivalente și nu de subordonare față de procuror în activitatea de cercetară penală a organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, contrar prevederilor legale (art. 12 alin. 2 din Legea nr. 14/1992).
Conform art. 3 lit. g din Protocol, în cadrul cooperării dintre PÎCCJ și SRI, este prevăzută posibilitatea constituirii de „echipe operative comune”, în vederea „documentării” faptelor prevăzute la articolul 2, adică inclusiv a infracțiunilor grave.
Din această privință, este irefutabilă vădita neregularitate a constituirii unei echipe comune între un reprezentant al autorității judecătorești și un reprezentant al unui organ cu atribuții în domeniul siguranței naționale, mai precis între un magistrat supus rigorilor statutului inerent (Legea nr. 304/2004) și un ofițer aflat sub orânduire militară și administrativă, în cadrul unui organ controlat de puterea legiuitoare (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 14/1992) și aflat sub coordonarea unui organism al puterii executive, respectiv Consiliul Suprem de Apărare a Țării (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 14/1992).
Mai mult, o ingerință nelegitimă în activitatea de urmărire penală o reprezintă și posibilitatea prevăzută de art. 22 din Protocol de a se întocmi planuri comune de acțiune între SRI și Ministerul Public în cauzele „complexe”, agrearea unor măsuri comune dând expresie unei renunțări implicite a procurorului la dreptul său exclusiv de dispoziție în cursul urmăririi penale, pe care în acest fel îl împărtășește cu lucrătorii Serviciului Român de Informații.
O activitate comună în cauzele penale privind infracțiuni „grave”, bazată pe un plan de cooperare însușit de către procuror și lucrătorii SRI, pune premisele unei activități ilegitime de urmărire penală și transferă competențele funcționale ale organelor de urmărire penală în sfera de competență a organului specializat în materia siguranței naționale.
Devine de interes în aceste condiții conținutul propriu-zis al activității „echipei operative comune”, care în înțelesul Protocolului se suprapune cu activitatea de urmărire penală propriu-zisă.
Astfel, Serviciului Român de Informații îi este „conferită” prin articolul 12 din Protocol competența de a efectua activități specifice în vederea obținerii datelor și informaților privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni grave, rezultatele acestora fiind puse la dispoziția Parchetului (articolul 13 al Protocolului). În plus, articolul 14 din Protocol stipulează că sprijinul acordat organului de urmărire penală de către SRI poate îmbrăca forma activităților de investigații și supravegherilor operative.
Corelând aceste prevederi cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 14/1992, care enumeră printre activitățile „investigative” ale SRI solicitarea și obținerea de înscrisuri ori obiecte, fixarea unor momente operative, obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații și efectuarea de constatări prin specialiștii proprii, dar și cu cele ale art. 10 din Legea nr. 14/1992 care prevăd posibilitatea desfășurării de activități de culegere de informații, care presupun inclusiv restrângerea unor drepturi sau libertăți (art. 14 din Legea nr. 51/1991), rezultă fără putință de tăgadă că toate aceste activități constituie acte de urmărire și cercetare penală propriu-zise.
Aceasta întrucât urmărirea penală are drept obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea persoanelor care le-au comis și stabilirea răspunderii acestora (art. 285 alin. 1 C.p.p.), obiect care se realizează prin adunarea probelor, examinarea și evaluarea lor, ceea ce include obținerea informațiilor care înfățișează elemente de fapt cu relevanță probatorie.
În mod indubitabil aceeași natură și valoare au activitățile de supraveghere informativă ori de investigare informativă reglementate de către Protocol (art. 49-51), acțiuni prin care se obțin informații relevante cauzei și care se comunică procurorului, însă care rămân necunoscute celorlalte părți procesuale.
Desfășurarea acestui gen de activități de către lucrătorii Serviciului Român de Informații în prezenta cauză și comunicarea rezultatului acestora procurorului, fără ca părților să le fie aduse la cunoștință, nu doar că prejudiciază echitabilitatea procedurilor, dar pune sub semnul îndoielii respectarea normelor privitoare la competența efectuării urmăririi penale, mai ales în contextul în care potrivit art. 13 teza I din Legea nr. 14/1992 organelor SRI le este prohibit în mod explicit să efectueze acte de cercetare penală, motive pentru care este necesar ca aceste potențiale încălcări ale legii să fie cunoscute de către toții subiecții procesuali.
Devin de interes în acest context și dispozițiile art. 24 din Protocol, în conformitate cu care în privința documentelor, materialelor sau informațiilor clasificate (rezultate din activitățile mai sus-descrise), care au o utilitate probatorie, Parchetul poate solicita în scris și motivat declasificarea lor, iar SRI decide dacă acestea vor fi declasificate.
Per a contrario, chiar și în situația în care activitatea SRI a condus la obținerea unor probe sau date relevante cauzei, în lipsa solicitării scrise a procurorului, ori a deciziei în acest sens a SRI, acestea își păstrează caracterul clasificat și nu vor fi cunoscute de către părți și subiecții procesuali principali.
Transpare din analiza acestei prevederi un caz flagrant de încălcare a egalității de arme, posibilitatea „ascunderii” probelor cauzei reprezentând o violare extremă și obstinată a garanției prevăzute de art. 6 din CEDO și art. 8 C.p.p., fiind inacceptabil ca organul de urmărire penală și, eventual instanța de judecată, să se afle în posesia unor date sau informații obținute de către SRI, care pot servi soluționării cauzei, însă care să rămână oculte pentru ceilalți actori judiciari.
În egală măsură, este de neconceput ca procurorul, contrar rolului său constituțional și legal, să ceară și încă motivat Serviciului Român de Informații declasificarea informațiilor relevante cauzei, prevedere aflată în coliziune cu art. 352 alin. 11 C.p.p..
Din această perspectivă sunt actuale considerentele cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 21/2018[7] referitoare la art. 352 alin. 11 C.p.p., când a constatat instanța de contencios constituțional că informațiile clasificate, obținute de către organele cu atribuții în domeniul siguranței naționale, „dobândesc calitatea de probe în dosar, urmând a fi supuse regimului juridic al probelor instituit de Codul de procedură penală” (paragraf 26), iar întrucât probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, inculpatul trebuie să aibă acces la informațiile clasificate utile soluționării cauzei, spre a le combate sau susține în contradictoriu cu acuzarea (paragraf 31), astfel încât „cel târziu până la finalizarea procedurii de cameră preliminară” probele constând în informații clasificate trebuie să fie accesibile inculpatului, în vederea asigurării posibilității contestării acestora (paragraf 32).
În lumina acestor considerente obligatorii ale Decizie nr. 21/2018 a CCR, este indubitabil că în ipoteza în care Serviciul Român de Informații a obținut, prezentând sau comunicând organului de urmărire penală, date sau informații privitoare la o cauză penală, acestea necesită a fi aduse la cunoștința părților și subiecților procesuali principali, pentru exercitarea drepturilor prevăzute de art. 99 și 102 C.p.p., respectiv contestarea temeiniciei sau legalității acestor probe ori, dimpotrivă, invocarea acestora în apărare, posibilitate care trebuie să fie asigurată de către organul de urmărire penală în conformitate cu art. 306 alin. 3 C.p.p..
Egală importanță prezintă prevederile art. 3 lit. k din Protocol, coroborate cu cele art. 17 alin. 1 ale Protocolului care instituie posibilitatea ca Serviciul Român de Informații să acorde asistență de specialitate procurorului în cauzele privind infracțiuni grave, inclusiv sprijin prin activități specifice (?!), spre exemplu prin efectuarea de expertize sau constatări tehnico-științifice.
Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că în cauzele privind infracțiuni grave, exempli gratia infracțiuni de fraudă fiscală, este posibilă sprijinirea procurorului de către lucrătorii SRI în lămurirea aspectelor specifice acestui gen de infracțiuni, activitate care însă este rezervată de către Codul de procedură penală procedeelor probatorii ale expertizei (art. 172 alin. 1 C.p.p.) sau constatării (art. 172 alin. 9 C.p.p.).
Substituirea unor procedee legale de obținere a unor probe, cu ajutorul unor subiecți procesuali auxiliari, prin activități similare efectuate de către lucrătorii SRI, contravine spiritului și scopului reglementării normative a procedeelor probatorii enunțate.
Este indisputabil că legiuitorul a manifestat preocupare în cuprinsul Codului de procedură penală în sensul asigurării echilibrului în administrarea mijloacelor de probă de specialitate.
Astfel, observăm că regula în materia probatoriului de specialitate este întocmirea unui raport de expertiză de către experți neutri și independenți (art. 172 alin. 1 C.p.p.), iar pe cale de excepție poate fi întocmit un raport de constatare de către specialiștii din cadrul organului de urmărire penală, însă doar în cazurile în care există urgență în obținerea lămuririlor solicitate de către organul de urmărire penală sau când este actual pericolul de dispariției a unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situații de fapt (art. 172 alin. 9 C.p.p.).
Niciuna dintre aceste garanții ori standarde nu sunt satisfăcute prin acordarea de sprijin de specialitate procurorului de către ofițerii ori angajații SRI, aceștia neavând dreptul legal de a clarifica aspecte de specialitate ale unei cauze penale.
Nu în ultimul rând, prezintă relevanță dispozițiile art. 33 al Protocolului de cooperare referitoare la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către SRI, împreună cu cele ale art. 34 alin. 2 din Protocol, care atribuie Serviciului competența de efectuare a transcrierii comunicărilor sau convorbirilor considerate relevante în cauză.
Cele înfățișate aduc în discuție considerentele Curții Constituționale, cuprinse în Decizia nr. 51/2016[8] privitoare la neconstituționalitatea prevederilor art. 142 alin. 1 C.p.p., potrivit cărora „actele îndeplinite de organele prevăzute la art.142 alin.(1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă.”
Ca atare, este irefutabil că activitatea de executare a supravegherii tehnice constituie un procedeu probatoriu, cu directă înrâurire asupra legalității obținerii probelor materializate în înregistrări ale convorbirilor sau comunicărilor, ori în mediul ambiental, care însă nu poate depăși simpla punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, orice altă acțiune a SRI în această privință fiind contrară legii.
Cu atât mai mult ar fi nelegală posibilitatea asigurării transcrierii de către lucrătorii SRI a convorbirilor sau comunicărilor efectuate, acest atribuit revenind doar organului de urmărire penală, atât în vechea (art. 913 alin. 1 C.p.p. 1968) cât și în noua (art. 143 C.p.p.) legislație procesual penală convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate fiind redate integral într-un proces verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror.
Prealabil formulării concluziilor necesare, ar mai fi de subliniat că dispozițiile art. 60 din Protocol impun inter alia Ministerului Public să asigure însușirea, cunoașterea temeinică și aplicarea întocmai a prevederilor Protocolului de către unitățile de Parchet, de unde rezultă că respectarea acestor prevederi sunt imperative pentru toți procurorii, indiferent de unitatea ori direcția din care fac parte, condiție față de care este întemeiată bănuiala rezonabilă că în multiple cauze acest Protocol și-a produs efectele.
3. Concluzie. Având în vedere că o trăsătură intrinsecă dreptului la un proces echitabil rezidă în asigurarea principiului egalității de arme între apărare și acuzare, care la rândul său impune a i se garanta fiecărei părți mijloacele rezonabile pentru a-și susține cauza în condiții care să înlăture orice poziție de net dezavantaj în raport cu adversarul ei[9] și presupune ca fiecare participant la procedura judiciară să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de toate piesele și observațiile dosarului[10], rezultă că pentru asigurarea legalității în cauzele penale este necesar ca participanții procesuali să cunoască aspectele menționate în precedent.
Aceasta nu doar pentru ca toate datele și informațiile cu valențe probatorii să fie cuprinse în materialul de urmărire penală, dar și pentru a discerne în cunoștință de cauză asupra legalității administrării obținerii probelor și efectuării actelor de urmărire penală.
Toate dispozițiile „protocolare” analizate supra constituie tot atâtea intervenții proactive ale SRI în instrucția cauzei, fiind intrinsec legate de efectuarea actelor de cercetare penală de către organul de urmărire penală, orice activitate de descoperire, adunare, examinare și evaluare a probelor intrând în obiectul urmăririi penale[11], motiv pentru care este firesc ca participanții procesuali din prezenta cauză să cunoască activitățile propriu-zise desfășurate de către SRI în cursul urmăririi penale.
Dreptul subiecților procesuali din afacerile judiciare penale de a cunoaște amploarea și particularitățile activităților desfășurate de către lucrătorii Serviciului Român de Informații derivă din garanțiile aferente principiului egalității de arme, care presupune ca fiecare parte să ia la cunoștință de toate actele dosarului și de a le discuta în fața instanței[12]. În schimb, în cazul în care Ministerul Public a „beneficiat” de date sau informații care nu au fost puse la dispoziția celorlalte părți sau inculpaților, este în mod vădit născută o poziție privilegiată a organului acuzator, care contravine exigențelor dreptului la un proces echitabil[13].
Mai mult, cunoașterea de către instanță, inculpați și părți a activităților concrete îndeplinite în cauză de către SRI este necesară și pentru a decela asupra legalității actelor de urmărire penală și a probelor administrate în cursul primei faze a procesului penal, fiind de domeniul evidenței că efectuarea unor acte de cercetare penală sau înfăptuirea unor probe de specialitate de către lucrătorii Serviciului Român de Informații este expres prohibită prin art. 13 din Legea nr. 14/1992.
Accentuăm în acest context că atât dispozițiile interne (art. 8 C.p.p.), cât și cele cuprinse în tratatele internaționale ratificate (art. 6 par. 1 din CEDO și art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene) consacră dreptul fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil, în desfășurarea căruia este interzisă efectuarea unor proceduri oculte sau paralele celor judiciare.
Prin urmare, lămurirea împrejurărilor factuale concrete în care s-a efectuat activitatea de urmărire penală depășește granițele interesului personal, servind îndeosebi interesului general de înfăptuire a justiției, în strictă conformitate cu legea.
Lămurirea împrejurărilor factuale concrete în care s-a acordat sprijin de către SRI în efectuarea urmăririi penale în orice cauză penală, servește nu doar intereselor și drepturilor procesuale fundamentale ale inculpaților, dar mai ales actului de justiție propriu-zis, care trebuie în toate cazurile pus la adăpost de proceduri oculte, netransparente și a căror existență sau rezultat este ascuns participanților procesuali și mai ales instanței chemată să tranșeze conflictul de drept penal, aceasta la rândul său având dreptul de a cunoaște toate circumstanțele, condițiile și mijloacele care au condus la acuzarea și trimiterea în judecată a inculpaților.
Nu trebuie omis că prin Decizia nr. 21/2018 a statuat instanța de contencios constituțional că este neconstituțională soluția legislativă cuprinsă în art. 352 alin. 11 C.p.p., prin care accesul apărătorului inculpatului la informațiile clasificate în legătură cu o cauză penală era condiționată de permisiunea autorității emitente (par. 61), aceasta împiedicând atingerea scopului inerent al procesului penal (art. 5 C.p.p.) de aflare a adevărului (par. 62), astfel încât este firesc ca, pentru a uzita de toate facultățile apărării, inclusiv dreptul de a cere declasificarea informațiilor utile soluționării cauzei, condiția prealabilă este ca apărarea să fie încunoștințată în legătură cu existența acestora.
Nu în ultimul rând, relevanța devoalării conținutului și modalității de acordare a sprijinului de către SRI în cauzele penale rezidă și în eventuala aplicabilitate în cauză a dispozițiilor art. 281 alin. 1 lit. b C.p.p., astfel cum a fost interpretat cu rezervă de neconstituționalitate prin Decizia Curții Constituționale nr. 302/04.05.2017[14], fiind de netăgăduit că, în ipoteza în care acte de urmărire penală din o cauză penală au fost efectuate de către lucrătorii SRI, ori aceștia au intervenit în activitatea de descoperire și strângere ori administrare a probelor, intervine nulitatea absolută a acestora, ca urmare a necompetenței funcționale a celor menționați și a încălcării exprese a art. 13 din Legea nr. 14/1992.
Toate aceste considerente ne îndrituiesc a concluziona în sensul că trebuie satisfăcut dreptul subiecților procesuali, dar și al judecătorului de cameră preliminară/instanței de judecată de a fi în deplină cunoștință de cauză asupra limitelor, conținutului și naturii sprijinului acordat de către Serviciul Român de Informații organelor de urmărire penală, finalitate realizabilă doar pe calea solicitării exprese de date și informații de la acestea din urmă, dublată prin transparența organelor judiciare penale în furnizarea acestora.
Nu trebuie omis că, ulterior anului 1989, preocuparea principală a organului legiuitor, în consonanță cu așteptările publice, a fost în sensul îndepărtării din activitatea judiciară a organelor de securitate ale statului, dorință anihilată în parte prin încheierea Protocolului de cooperare (sinonim cu colaborare) dintre Parchetul General și Serviciul Român de Informații.
Fără a nega dreptul organelor de urmărire penală în sensul exploatării surselor de informații pentru combaterea fenomenului infracțional și fără a pune la îndoială buna credință (sperăm) a lucrătorilor Serviciului Român de Informații în furnizarea acestui suport activității investigative, nu putem ignora însă că depășirea funcției acestora din urmă de simpli furnizori de informații, precum și ocultarea informațiilor transmise organului de urmărire penală, nu sunt compatibile cu un proces penal conform (due process of law).
În consecință, dincolo de discursul public partizan fie anatemizării acestor intervenții în procedura penală a SRI, fie apologiei pro causa a acestei imixtiuni în procedurile penale a organelor de stat cu atribuții doar în materia siguranței naționale, ceea ce rămâne indisputabil este că toți participanții în cauzele penale în care au avut loc asemenea intervenții sunt îndrituiți să cunoască conținutul activităților SRI, anterioare ori din cursul urmării penale, iar instanțele judecătorești sunt ținute să acorde sprijin în devoalarea acestora și să aplice sancțiunile procesuale aferente atunci când sprijinul Serviciului Român de Informații a depășit limitele legale trasate în acest scop.
[1] Publicată în M.Of. 190 din 14.03.2016
[2] Publicată în M.Of. 116 din data de 06.02.2018
[3] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2003, vol. V, p. 10
[4] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 4
[5] V. Dongoroz, op. cit., vol. VI, p. 15
[6] Publicată în M.Of. nr.348 din 20.04.2018
[7] Publicată în M.Of. nr. 175 din 23.02.2018
[8] Publicată în M.Of. nr. 190 din 14.03.2016
[9] V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 532
[10] CEDO, Hotărârea din cauza Morel contra Franței din 06.06.2000
[11] I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Editura Global Lex, București, 2002, p. 498
[12] CEDO, Hotărârea din Cauza Forum Maritime împotriva României din 04.10.2007
[13] CEDO, Hotărârea din Cauza Stankiewicz contra Poloniei din 06.04.2006
[14] Publicată în M.Of. nr. 566 din 17.07.2017.
Avocat George-Dominic Pop
