Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în Noul Cod de procedură penală

11.10.2018 | Anjie-Diana GOH
RSCL 2018
Anjie-Diana Goh

Anjie-Diana Goh

Actiunea penala ocupa rolul central in cursul procesului penal, in sensul in care obiectul acesteia consta in ”tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiuni”[1], obiect care coincide partial cu cel al procesului penal, asa cum era definit in Codul de procedura penala din 1968. Potrivit art. 1 din vechiul Cod de procedura penala, ”Procesul penal are ca scop constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.”    

Actiunea penala se pune in miscare si poate fi exercitata doar in momentul in care exista suficiente probe, care sa conduca la o ”presupunere rezonabila”[2] cum ca ”o persoana a savarsit o infractiune”[3].Cu toate acestea, chiar si in ipoteza in care probele obtinute sunt suficiente si indica in mod clar catre o anumita persoana, nu sunt indeplinite toate conditiile pentru a putea pune ”de jure” in miscare sau exercita actiunea penala. Astfel, in anumite situatii, o ultima bariera in calea infaptuirii justitiei penale fata de o persoana consta in existenta unuia dintre cazurile prevazute de art. 16 alin. (1) din Noul Cod de procedura penala.

Existenta sau inexistenta vreunuia dintre cazurile mai sus-mentionate este de o importanta vitala pentru desfasurarea procesului penal si, implicit, a procedurilor judiciare desfasurate. In primul rand, in situatia in care este incident vreunul dintre aceste cazuri, actiunea penala nu mai poate fi indreptata sau nu mai poate continua fata de o anumita persoana, chiar daca toate probele ar indica catre aceasta. Chiar insasi dobandirea calitatii de inculpat depinde exclusiv de punerea in miscare a actiuni penale, intrucat aceasta calitate nu este dobandita inca din momentul savarsirii faptei (persoana fiind in acel moment simplu ”faptuitor”), nici chiar in momentul in care anumite probe indica persoana faptuitorului (cand faptuitorul ”se transforma” in suspect), ci abia in momentul in care actiunea penala se pune in miscare fata de acea persoana.

Art. 16Cazurile care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale

(1) Actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca:

a) fapta nu exista;

In mod evident, in situatia in care nu exista fapta care sa constuie o posibila infractiune, actiunea penala nu poate fi pusa in exercitare, iar daca a fost pusa in exercitare din eroare, ulterior constatandu-se ca efectiv nu a existat nicio fapta, aceasta va inceta. Eventual, in sarcina celui care a sesizat organele de urmarire penala cu privire la o fapta ”imaginara”, incurcand si aglomerand activitatea acestora va putea fi pusa infractiunea de ”inducere in eroare a organelor judiciare”[4]. Bineinteles, daca sesizarea organelor judiciare s-a facut cu buna credinta, atunci nu i se mai poate imputa nicio infractiune aceluia care a facut sesizarea.

Este de mentionat si faptul ca legiuitorul a ales cuvantul ”fapta” si nu cuvantul ”infractiune”, prin care se intelege o fapta cu o anumita semnificatie penala, intrucat daca s-ar fi folosit cuvantul infractiune, atunci s-ar fi impus o analiza minutioasa cu privire la elementele constitutive ale acesteia. Astfel, ar fi trebuit sa se analizeze daca fapta este sau nu prevazuta de legea penala, daca aceasta a fost savarsita cu forma de vinovatie prevazuta de lege, daca a existat vreo cauza justificativa prevazuta de lege sau vreun caz de neimputabilitate, aspecte la care se face referire ulterior, in art. 16 alin. (1), si care, de asemenea, impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale.

b) fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege;

Cand fapta nu este incriminata in legea penala, prin aceasta intelegandu-se nu doar dispozitiile Codului penal, ci si dispozitiile penale din legi speciale, atunci nu exista niciun temei pentru tragerea la raspundere penala a unei persoane. Principiul legalitatii la care se face referire in art. 1 din Noul Cod penal[5] prevede ca doar faptele efectiv prevazute de legea penala in momentul savarsirii lor pot fi sanctionate, inlaturand arbitrariul.

Atunci cand a intervenit o lege de dezincrimnare cu privire la anumite fapte anterior prevazute de legea penala, este important de verificat daca nu cumva, acea fapta este incrimnata de o lege noua sau chiar de o lege in vigoare, dar sub o alta denumire. Art. 3  alin. (4) al Legii nr. 187/2012 privind punerea in aplicare a Noului Cod penal atentioneza ca dispozitiile din art. 4 Noul Cod penal cu privire la aplicarea legii penale de dezincrimnare nu sunt aplicabile ”in situatia in care fapta este incriminata de legea noua sau de o alta lege in vigoare, chiar sub o alta denumire.”

Cu privire la forma de vinovatie prevazuta de lege, art. 16 Noul Cod penal statueaza ca ”fapta constituie infractiune numai daca a fost savarsita cu forma de vinovatie ceruta de legea penala.” Majoritatea infractiunilor au ca forma de vinovatie intentia, fie ea in modalitatea intentiei directe sau in cea a intentiei indirecte. Faptele comise din culpa constituie infractiune, ”numai cand legea o prevede expres”[6].

c) nu exista probe ca o persoana a savarsit infractiunea;

Cand nu exista suficiente probe din care sa rezulte ca o persoana a savarsit infractiunea, atunci isi gaseste aplicarea principiul ”in dubio, pro reo”, care statueaza ca atunci cand exista vreo indoiala in cursul procesului penal, aceasta profita celui urmarit sau cercetat. Nu conteaza daca insuficienta probelor pe care sa se construiasca ”presupunerea rezonabila” despre care vorbeste art. 15 Noul Cod de procedura penala este datorata excluderii unor probe nelegal administrate sau daca probele au fost insuficiente inca de la inceputul urmaririi penale. Ceea ce conteaza este doar daca probele stranse sunt suficiente ca numar si ca forta probatorie pentru a indrepta urmarirea penala catre o persoana.

Probele obtinute in mod nelegal, chiar suficiente si graitoare, nu pot fi utilizate in procesul penal, sanctiunea constand in excluderea probei[7] de la dosar. Prin decizia din 18 ianuarie 2018 a Curtii Constitutionale s-a stabilit ca vor fi eliminate nu doar probele nelegal obtinute, ci si mijloacele de proba care provin din administrarea probelor excluse pe motive de nelegalitate

d) exista o cauza justificativa sau de neimputabilitate;

In ipoteza existentei unei cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate, actiunea penala este paralizata, intrucat nu mai are in mod efectiv niciun temei, fapta nemaifiind infractiune. Infractiunea savarsita in conditiile existentei unei cauze justificative sau unei cauze de neimputabilitate isi pierde tipicitatea, prin urmare insusi caracterul infractional. Cum ”infractiunea este singurul temei al raspunderii penale”[8], tragerea la raspundere penala nu mai este posibila atunci cand o fapta nu intruneste toate ”trasaturile esentiale ale infractiuni”.

Cauzele justificative sunt legitima aparare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau indeplinirea unei obligatii si consimtamantul persoanei vatamate. Spre deosebire de cauzele de neimputabilitate (cu o exceptie[9]), acestea produc efecte ”in rem” cu privire la fapta, efectul cauzelor justificative extinzandu-se si asupra participantilor. Mai mult decat atat, cauzele justificative au prioritate inaintea cauzelor de neimputabilitate, in sensul ca atunci cand exista si o cauza justificativa si una de neimputabilitate, va fi luata in considerare in primul rand cauza justificativa, fapta nemaifiind considerata infractiune, iar efectele referitoare la masurile de siguranta si obligatiile civile vor fi luate in raport de cauza justificativa.

Cauzele de neimputabilitate sunt constrangerea fizica, constrangerea morala, excesul neimputabil, minoritatea faptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicatia, eroarea si cazul fortuit

e) lipseste plangerea prealabila, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale;

Lipsa plangerii prealabile atunci cand aceasta conditioneaza punerea in miscare actiunii penale sau lipsa autorizarii sau sesizarii organului competent atunci cand legea prevede necesitatea unei autorizari sau sesizari face ca actiunea penala sa nu poata fi exercitata, chiar daca celelalte conditii ar fi indeplinite. Atunci cand actiunea penala poate fi pusa in miscare doar dupa inaintarea plangerii prealabile, aceasta sesizare trebuie sa se faca in termenul prevazut de lege, care este de 3 luni, conform art. 296 alin. (1) Noul Cod de procedura penala, in caz contrar, fiind respinsa ca tardiva[10].

De asemenea, trebuie sa indeplineasca conditiile de fond si de forma specifice si sa fie introdusa de o persoana cu capacitate procesuala ceruta de lege, lipsa calitatii procesuale a celui care realizeaza plangerea prealabila fiind sanctionata cu respingerea plangerii ca inadmisibila. Conditii specifice se impun in functie de situatie si in cazurile cand este necesara o anumita autorizatie prealabila de la organul compent pentru a putea fi pusa in miscare actiunea penala.

Spre deosebire de primele patru ipoteze prezentate (art. 16, alin (1) Noul Cod penal lit. a-d), actiunea penala nu este lipsita de temei, ci de obiect.

f) a intervenit amnistia sau prescriptia, decesul suspectului ori al inculpatului persoana fizica sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoana juridica;

Tot din lipsa de obiect, actiunea penala nu va putea fi pusa in miscare sau exercitata si in acest caz. Atunci cand intervine amnistia, prin efectele sale, amnistia ”inlatura raspunderea penala pentru infractiunea savarsita[11]. Mai mult decat atat, potrivit art. 152 Noul Cod penal, ”Daca intervine dupa condamnare, ea inlatura si executarea pedepsei pronuntate, precum si celelalte consecinte ale condamnarii.” Prescriptia raspunderii penale inlatura, de asemenea, raspunderea penala, dupa cum ii spune si numele. Aceasta este o forma de sanctionare a organelor de urmarire penala pentru pasivitatea cu care si-au gestionat activitatea cu privire la anumite fapte penale. Nu toate infractiunile sunt prescriptibile, unele dintre acestea, avand o gravitate deosebita fiind imprescriptile prin lege, ca spre exemplu infractiunile de genocid, cele contra uminitatii si cele de razboi.

Situatia in cazul decesului suspectului sau a inculpatului este previzibila, intrucat incetandu-si existenta, faptuitorul nu mai poate fi tras la raspundere penala, iar in temeiul principiului raspunderii personale in fata legii penale, nici mostenitorii acestuia nu pot fi sanctionati pentru fapta ascendentului lor. In planul actiunii civile, insa, situatia difera, dar articolul este dedicat actiunii penale si cazurilor prevazute de art. 16 alin. (1), prin urmare voi continua cu aceasta analiza. In ipoteza radierii suspectului sau incupatului persoana juridica, actiunea penala ramane de asemenea fara obiect.

g) a fost retrasa plangerea prealabila, in cazul infractiunilor pentru care retragerea acesteia inlatura raspunderea penala, a intervenit impacarea ori a fost incheiat un acord de mediere in conditiile legii;

Plangerea prealabila odata introdusa, poate fi retrasa intr-un termen suficient de lung, raportat la termenul desfasurarii procesului penal, aceasta putand sa fie retrasa de persoana indreptatita, si anume de persoana vatamata pana la pronuntarea unei hotarari definitive, ceea ce adesea echivaleaza cu momentul terminarii dezbaterilor in apel[12]. Cu toate acestea, uneori hotararea judecatoreasca ramane definitiva prin neapelare.

Impacarea poate interveni pentru infractiunile la care legea penala prevede in mod expres aceasta posibilitate si pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu. Trebuie mentionat ca impacarea este definitiva si inlatura nu doar raspunderea penala, asa cum se intampla in cazul retragerii plangerii prealabile, ci si raspunderea civila. Cu privire la momentul pana la care este posibila in cursul procesului penal, aceasta poate avea loc ”pana la citirea actului de sesizare a instantei”[13]. Si in cazul incheierii unui acord de mediere, atunci cand partile hotarasc sa stinga conflictul dintre ele, actiunea penala nu mai poate fi exercitata, daca fusese anterior pusa in miscare, iar daca nu a fost anterior pusa in miscare, nici nu va mai putea fi dispusa.

h) exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege;

Exista doua tipuri de cauze de nepedepsire, unele generale (desistarea si impiedicarea producerii rezultatului si impiedicarea savarsirii infractiunii), iar altele speciale, specifice anumitor infractiuni si care au aplicabilitate exclusiv pentru infractiunea careia ii sunt atasate. Cauzele de nepedepsire se mai numesc si cauze de neimpunitate si nu coincid nici cu cauzele justificative si nici cu cauzele de neimputabilitate.

Cauzele generale de neimpunitate au in vedere situatia cand autorul (in cazul prevazut la art. 34 NCP ”Desistarea si impiedicarea producerii rezultatului”) sau participantul (in cazul prevazut la art. 51 NCP ”Impiedicarea savarsirii infractiunii”) in mod voluntar si inaintea de descoperirea faptei fie inceteaza actele de executare si incearca impiedicarea producerii rezultatului sau anunta autoritatile despre comiterea acestei fapte, astfel incat consumarea infractiunii sa fie impiedicata (in cazul art. 34 NCP), fie denunta savarsirea infractiunii sau ii impiedica consumarea (art.51 NCP).

Cauze de neimpunitate speciale sunt prevazute, spre exemplu, la infractiunea de nedenuntare[14], de inducere in eroare a organelor judiciare [15] sau la infractiunea de incaierare [16], enumerarea prezentata nefiind exhaustiva.

Indiferent de cauza de nepedepsire, efectul este acelasi, chiar daca in speta este incidenta o cauza de neimpunitate generala sau speciala specifica unei anumite infractiuni.

i) exista autoritate de lucru judecat;

In situatia in care intr-o cauza penala exista autoritate de lucru judecat, actiunea penala nu mai poate fi pusa in miscare sau exercitata, intrucat instanta deja a pronuntat o hotarare definitiva cu privire la acel caz. O aplicatie a principiului ”ne bis in idem” este reprodusa in articolul 6 din Noul Cod de procedura penala care prevede ca „nicio persoana nu poate fi urmarita sau judecata pentru savarsirea unei infractiuni atunci cand fata de acea persoana s-a pronuntat anterior o hotarare penala definitiva cu privire la aceeasi fapta, chiar si sub alta incadrare juridica.”

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Cazul prevazut la lit. j) a art. 16 alin. (1) Noul Cod de procedura penala are in vedere ipotezele in care s-a realizat o cooperare judiciara internationala si atunci vor fi aplicabile regulile incidente privitoare la aceste situatii.

Asadar, atunci cand este incident vreunul din cazurile prevazute la art. 16 alin. (1) Noul Cod de procedura penala, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar daca aceasta a fost dispusa anterior, nu va mai putea fi exercitata. Daca aceste cazuri apar in cursul urmaririi penale, procurorul va dispune solutia clasarii, confrom art. 315 alin. (1) lit. b) care prevede ca ”Clasarea se dispune, cand: (…) b) exista unul dintre cazurile prevazute la art. 16 alin. (1).” Daca aceleasi cazuri mentionate anterior vor aparea nu in cursul urmaririi penale, ci in cursul judecatii, atunci pentru ipotezele prevazute la literele a)-d) se va dispune achitarea, actiunea penala fiind, in aceste cazuri, lipsita de temei, iar pentru cele de la e)-j), incetarea procesului penal, actiunea penala fiind lipsita de obiect, conform art. 396, alin. (5)-(6) Noul Cod de procedura penala.


[1] Art. 14 Noul Cod de Procedura Penala – ”Obiectul si exercitarea actiunii penale”.
[2] Art. 15 Noul Cod de Procedura Penala -”Conditiile de punere in miscare sau de exercitare a actiunii penale”.
[3]  Art. 15 Noul Cod de Procedura Penala – ”Conditiile de punere in miscare sau de exercitare a actiunii penale”.
[4] Art. 268 Noul Cod Penal – ”Inducerea in eroare a organelor judiciare”.
(1) Sesizarea penala, facuta prin denunt sau plangere, cu privire la existenta unei fapte prevazute de legea penala ori in legatura cu savarsirea unei asemenea fapte de catre o anumita persoana, cunoscand ca aceasta este nereala, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, in scopul de a dovedi existenta unei fapte prevazute de legea penala ori savarsirea acesteia de catre o anumita persoana, se pedepseste cu inchisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Nu se pedepseste persoana care a savarsit inducerea in eroare a organelor judiciare, daca declara, inainte de retinerea, arestarea sau de punerea in miscare a actiunii penale impotriva celui fata de care s-a facut denuntul sau plangerea ori s-au produs probele, ca denuntul, plangerea sau probele sunt nereale.
[5] Art . 1 Noul Cod Penal – ”Legalitatea incriminarii”.
(1) Legea penala prevede faptele care constituie infractiuni.
(2) Nicio persoana nu poate fi sanctionata penal pentru o fapta care nu era prevazuta de legea penala la data cand a fost savarsita.
[6] Art. 16 alin (6) Noul Cod Penal – ”Vinovatia”.
[7] Art. 102 alin. (3) Noul Cod de Procedura Penala – ”Excluderea probelor obtinute in mod nelegal”.
[8] Art. 15 Noul Cod Penal – ”Trasaturile esentiale ale infractiunii”.
[9] Cazul fortuit constituie este singura cauza de neimputabilitate ale carei efecte se extinde si cu privire la participanti.
[10] Art. 297 alin. (1) Noul Cod de Procedura Penala.
[11] Art. 159 Noul Cod Penal – ”Efectele amnistiei”.
[12] Art. 158 alin. (1) Noul Cod Penal – ”Retragerea plangerii prealabile”.
[13] Art. 159 alin. (3) Noul Cod Penal – ”Impacarea”.
[14] Art. 266 Noul Cod Penal – ”Nedenuntarea”
(1) Fapta persoanei care, luand cunostinta de comiterea unei fapte prevazute de legea penala contra vietii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu instiinteaza de indata autoritatile se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.
(2) Nedenuntarea savarsita de un membru de familie nu se pedepseste.
(3) Nu se pedepseste persoana care, inainte de punerea in miscare a actiunii penale impotriva unei persoane pentru savarsirea faptei nedenuntate, incunostinteaza autoritatile competente despre aceasta sau care, chiar dupa punerea in miscare a actiunii penale, a inlesnit tragerea la raspundere penala a autorului sau a participantilor.
[15]Art. 268 Noul Cod Penal – ”Inducerea in eroare a organelor judiciare”.
(1) Sesizarea penala, facuta prin denunt sau plangere, cu privire la existenta unei fapte prevazute de legea penala ori in legatura cu savarsirea unei asemenea fapte de catre o anumita persoana, cunoscand ca aceasta este nereala, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, in scopul de a dovedi existenta unei fapte prevazute de legea penala ori savarsirea acesteia de catre o anumita persoana, se pedepseste cu inchisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Nu se pedepseste persoana care a savarsit inducerea in eroare a organelor judiciare, daca declara, inainte de retinerea, arestarea sau de punerea in miscare a actiunii penale impotriva celui fata de care s-a facut denuntul sau plangerea ori s-au produs probele, ca denuntul, plangerea sau probele sunt nereale.
[16] Art. 198 – ”Incaierarea”
(1) Participarea la o incaierare intre mai multe persoane se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.
(2) Daca in cursul incaierarii s-a cauzat o vatamare corporala uneia sau mai multor persoane si nu se cunoaste care dintre participanti a produs urmarile, se aplica tuturor pedeapsa inchisorii de la unu la 5 ani, cu exceptia victimei, care raspunde potrivit alin. (1).
(3) Cand prin fapta savarsita in conditiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 6 la 12 ani, iar daca s-a cauzat moartea a doua sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majoreaza cu o treime.
(4) Nu se pedepseste cel care a fost prins in incaierare impotriva vointei sale sau care a incercat sa-i desparta pe altii.


Studenta Anjie-Diana Goh
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan