Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALSPovestim cărţi
 
 
Opinii
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Iconoclaști și iconoduli; despre vremea instituțiilor autonome sau despre pozitivismul exacerbat

12.10.2018 | Mădălin NICULEASA
Mădălin Irinel Niculeasa

Mădălin Irinel Niculeasa

I. Punerea problemei

În perioada Imperiului Bizantin, a existat o bună perioadă de timp în care Biserica nu era decisă dacă icoanele sunt parte a credinței creștine. Cei care spuneau că icoanele nu sunt în firea creștinismului se numeau iconoclaști, iar cei care găseau aceste obiecte ca fiind elemente ale credinței se numeau iconoduli. În final, cu ajutorul împărăteselor Irina și Teodora, după cum spune A. A. Vasiliev[1], iconodulii au avut câștig de cauză și icoanele au rămas în cadrul credinței creștine.

Semnificația diferențelor dogmatice de mai sus a avut la bază nu neapărat ideea de icoană în sine, ci principiul naturii, firii lucrurilor, înțeles ca fiind ceva conform scopului pentru care a fost creat. Iconoclaștii spuneau că icoanele nu sunt concordante cu scopul dogmelor creștine (o anumită poruncă în mod special), iar iconodulii găseau icoanele, din contră, ca fiind contemporane naturii creștinismului.

Trăim aceleași vremuri, dar în perspectivă laică.

Vremurile în care trăim nu au reușit să păstreze scopul prim și imediat al unor instituții esențiale pentru societatea noastră. Umberto Eco așează bunul simț și firescul la baza criteriilor ce deosebesc o argumentație de bună credință și obiectivă de una rău intenționată și subiectivă, astăzi când există argumente pentru a susține suficient de multe teorii.

Justiția, Politica și Educația sunt instituțiile fundamentale ale societății în care trăim ce și-au pierdut firea, firescul și naturalul. Au devenit, cum spuneam în titlul materialului, instituții autonome de orice menire inițială. Dintr-o perspectivă dogmatică, au devenit concepte iconoclaste ce și-au propus să reașeze lucrurile după o logică proprie, nouă chiar, căutând un nou firesc diferit de cel vechi.

Problema este atât această îndepărtare de scopul firesc și natural al instituțiilor cu pricina, cât și lipsa iconodulilor adică a celor care ar trebui să lupte pentru reîntoarcerea conceptelor în matca lor firească.

Bunul simț sau firescul lucrurilor nu sunt un standard ce poate fi impus prin voința superioară a statului sau a oricărui alt organ cu putere de standardizare. La fel și buna credință despre care face vorbire art. 12 C. pr. civ. Acestea nu sunt nici monopol religios spre exemplu, dar nici exclusiv laice. Coexistența laicului cu religiosul într-un anumit context temporal și social fac ca bunul simț, buna credință și firescul lucrurilor să se îndepărteze de orice localizare expresă. Această stare de latență a firescului face și mai dificilă descrierea sau identificarea scopului prim al unei anumite instituții.

Cauza imediată a juridicului, politicului și educații este contextualizată de bunul simț, buna credință și firescul situațiilor. Nu aplicarea sau/și interpretarea legilor, nu alegerile electorale sau adoptarea legilor, nu crearea competențelor profesionale abstracte și lipsite de orice urmă de umanitate sunt scopurile urmărite cândva, ab initio, de justiție, politică și educație.

Art. 1 alin. (3) din Constituția României în vigoare, stabilește fără putință de tăgadă scopurile prime ale justiției, politicii și educației.

II. De unde s-a plecat… Discuția este despre valori supreme

Demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic sunt fundamentele conceptelor mai sus menționate. Luminile și înțelepciunile legiuitorului constituant au făcut ca toate cele 4 cauze cuprinse în art. 1 alin. (3) să fundamenteze în mod egal cele 3 instituții anterior menționate.

Într-un articol anterior vorbeam despre justiție, dreptate și adevăr astfel: “În ordine descrescătoare, avem Dreptul, ca sumă a dispoziţiilor legale general şi abstract aplicabile la un moment dat într-o societate dată, Justiţia ca formă concretă de aplicare a Dreptului într-o societate dată, Adevărul ca fiind specificul unei anumite situaţii de fapt asupra căreia se aplică o anumită situaţie de drept. Art. 1 dă expresie formei statice a statului de drept, în timp ce art. 124 din Constituţie reflectă forma dinamică a statului de drept. Dreptul este forma statică, amorfă şi latentă în timp ce Justiţia este forma concretă, şi în mişcare a statului de drept înţeles ca o întruchipare perfect compatibilă a drepturilor cetăţeanului cu funcţionarea formei statale de organizare.”

În contextul acestor gânduri, echivalăm Adevărul (cu sensul mai sus menționat) cu noțiunea de Dreptate menționată în art. 1 alin. 3) din Constituția României.

Sumarizând în situația dată cele de mai sus, apreciem că avem un concept extrem de abstract și de general anume Dreptul, pentru ca apoi să avem conceptul Justiției aplicabil la nivelul societății, iar în final Dreptatea sau Adevărul concept aplicabil la nivelul cel mai de jos, și anume cel individual – o anume persoană fizică sau o anume persoană juridică.

Ierarhizarea celor 3 concepte se face după cât de mult se împuținează abstractul, respectiv se augmentează concretul; de la Drept la Adevăr sau Dreptate se pleacă de la o cantitate mai mare de abstract și o cantitate mai mică de concret pentru a se ajunge la mai mult concret și mai puțin abstract. Legiuitorul are îndatorirea să determine categorii, adică să conceptualizeze în timp ce judecătorul are menirea de a individualiza, de a sărăci conceptele și a îmbogății concretul existenței juridice.

Dreptul, ca sumă a normelor şi standardelor obiectiv recunoscute, este mai puţin decât Justiţia, privită drept acea activitate concretă de aplicare a Dreptului, şi mult mai puţin decât Adevărul aplicabil unei anumite situaţii de fapt.

Pentru fiecare din cele 3 Instituţii există momente diferite de apariţie în viaţa noastră, de zi cu zi, în sensul că de la nivelul abstract şi teoretic al Dreptului se coboară la nivelul concret al Justiţiei, pentru ca, în final, să se ajungă la un nivel mult mai concret, dar si mai moral, etic si deontologic al Adevărului ce rezultă din împreunarea situaţiei de fapt cu cea de drept.

Oricare ar fi drumul de parcurs, Dreptul, Justiția și Dreptatea au la bază tot ceea ce spune art. 1 alin. (3) din Constituția României, adică atât idei în mod natural pline de conținut juridic, cum este ideea de drepturi și libertăți ale cetățeanului cât și idei aparent non-juridice, cum este demnitatea omului și libera dezvoltare a personalității umane.

De eos quod plerumque fit spunea dreptul roman, în sensul că legiuitorul reglementează cele mai dese situaţii întâlnite în viaţa reală şi nici pe departe toate situaţiile ivite în practică. Art. 1 alin. (2) C. civ., în ideea de a evita denegarea de dreptate vorbeşte despre completarea situaţiilor neprevăzute de lege cu uzanţele, apoi cu dispoziţiile din legile asemănătoare iar în final cu principiile generale ale dreptului. În acelaşi sens este şi art. 5 alin. (3) C. pr. civ. care, spre deosebire de Codul civil, adaugă şi coroborarea principiilor generale ale dreptului cu cerinţele echităţii.

Legiuitorul şi-a asumat, la nivelul dreptului pozitiv, neputinţa de a norma toate situaţiile posibil să se ivească într-un anumit orizont de timp, oferind în schimb instrumentele necesare desluşirii acestui impas obiectiv posibil.

Art. 1 alin. (3) din Constituția României atribuie Statului 3 caracteristici: stat de drept, democratic și social. Aceste caracteristici se bazează pe valori supreme după cum spune legiuitorul constituant. Statul de drept are drept valori supreme demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor respectiv dreptatea. Statul democratic are la bază pluralismul politic drept valoare supremă, în timp ce statul social se construiește în jurul demnității umane și a liberei dezvoltări a personalității umane.

Legalitatea consacrată de art. 1 alin. (5) din același act normativ trebuie înțeleasă în sensul că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor… ce se referă la valorile supreme mai sus menționate este obligatorie. Supremația Constituției ca principiu abstract și lipsit de conținut sau respectarea legii care nu are la bază valorile supreme mai sus menționate nu are nicio valoare constituțională, întrucât scopul legiuitorului constituant a fost să creeze un stat de drept, democratic și social, în care legile ce respectă valorile supreme din art. 1 alin. (3) din Constituția României își găsesc pe deplin aplicabilitatea.

Principiul stabilit de art. 1 din Constituția României este acesta: legile ce respectă valorile supreme cuprinse în art. 1 alin. (3) sunt obligatorii în țara noastră.

Dreptatea este suma activităţilor realizate de puterea normativă şi puterea interpretativă în contextul unei anumite situaţii de fapt. Dacă puterea normativă are înțelepciunea necesară pentru a popula legile adoptate cu valorile supreme anterior menționate, rolul puterii interpretative devine evident. Problema apare atunci când legile sunt golite de respectivele valori supreme în sensul că puterii interpretative i se cere să aplice legi și acte normative golite de oricare dintre valorile cuprinse în art. 1 alin. (3).

Că vorbim de Judecători sau vorbim de Parlament, legile trebuie să cuprindă în procesul de aplicare și interpretare valorile supreme mai sus menționate. Dacă Parlamentul nu a avut înțelepciunea necesară să dea substanță unei anumite legi construind-o prin ignorarea valorilor supreme, constituțional consacrate, atunci revine Judecătorului obligația de a îmbogăți respectiva lege cu valorile împuținate în procedura de legiferare.

Art. 124 alin. (3) din Constituția României nu se opune acestui demers atunci când spune că judecătorii (…) se supun numai legii, întrucât, astfel cum am arătat anterior când am vorbit despre raportul dintre art. 1 alin. (3) și art. 1 alin. (5) din Constituția României, legea trebuie să aibă ca fundament valorile supreme din alin. (3) al art. 1.

Demersul Judecătorilor de a întregi legea pe care puterea normativă a adoptat-o dincolo de valorile supreme cu pricina nu contravine separației puterilor în stat fiind doar o aplicare efectivă a art. 20 din aceeași Constituție.

Prea lesne se tăgăduiesc atât dispozițiile constituționale mai sus menționate, cât și prevederile cuprinse în art. 1 alin. (2) C. pr. civ. ce vorbește despre faptul că în înfăptuirea justiției, instanțele judecătorești îndeplinesc un serviciu public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și a intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, aplicarea legii și garantarea supremației acesteia.

Dreptul, Justiția și Dreptatea nu sunt despre legi sau despre suma unor legi aplicate, ci despre valorile supreme cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituția României, adică despre drepturile și libertățile entităților juridice ce activează în câmpul tactic al activității juridice, despre felul în care respectivele drepturi și libertăți sunt protejate normativ.

Judecătorii și-au ales stăpânul greșit, întrucât nu legea adoptată de Parlament, goală de orice conținut efectiv, joacă acest rol. Valorile supreme menționate la nivel constituțional sunt lumina călăuzitoare a judecătorilor. Aplicând legea și doar atât, judecătorii se comportă ca orice funcționar public care nu are luminile și înțelepciunile necesare trecerii de la educație la vocație.

Magistratura este o chestiune de vocație și nu doar de educație.

Pozitivismul juridic golit de valorile supreme cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituția României, fie că acest demers de vidare juridică se face de către Parlament, sau de către Judecători prin omisiune (nefolosind mijloacele juridice puse la dispoziție pentru întregirea voinței normative) face ca transformarea Dreptului în Justiție și apoi în final în Dreptate să fie stopată.

Niciun stat din lumea aceasta, de când sunt Soarele și Pământul, nu și-a atins țelul pentru care a fost creat doar prin adoptarea unor legi abstracte sau prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești lipsite de eficacitatea dată de cuprinderea în legile aplicate a valorilor supreme menționate în mod repetat anterior.

Excepția de neconstituționalitate, art. 20 din Constituția României, interpretarea legii în concordanță cu Constituția sunt tot atâtea mijloace comun recunoscute de întregire a lacunelor legislative.

Problema nu este de mijloace, ci de voință. Trăim vremurile unui pozitivism exacerbat, lipsit de orice urmă de umanitate.

Două pot fi criteriile imediate de decelare a unei democrații veritabile: înțelepciunea normativă și cea judecătorească. Dacă fără prima se poate supraviețui, fără a doua calea vidului juridic este pe deplin deschisă.

Urgența societății în care trăim este aceea ca judecătorii să se întoarcă la origini, la valorile supreme ale umanismului, să-și asume în mod voluntar misiunea de a proteja valorile cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituție, întrucât doar aplicarea legii, așa cum aceasta este adoptată de puterea normativă, nu are nimic de-a face cu Justiția sau Dreptatea.

În România se adoptă legi nu pentru a asigura evoluția individuală și colectivă spre o stare socio-umană superioară celei actuale, după cum se pronunță hotărâri judecătorești doar pentru a aplica legea și nu pentru a face pe deplin prezente valorile supreme cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituția României. Dacă justiția nu-și redobândește misiunea protejării acestor valori supreme prin aplicarea legii (evident că nu îndemn la anarhie legislativă) atunci vom avea mereu o societate fără gardian sau fără reper.

Respectul societății față de înfăptuirea justiției apare atunci când valorile supreme concret stabilite de art. 1 alin. (3) din Constituție își găsesc locul în hotărârile judecătorești pronunțate. Prezumția absolută de cunoaștere a legii are ca mijlocitor imediat aceste valori supreme, întrucât cetățenii, mai educați sau mai puțin educați, vor recunoaște cu întâietate valorile supreme din respectiva hotărâre și mai puțin normativismul ce devine pe zi ce trece din ce în ce mai abundent.

Personal sunt de părere că Justiția și Dreptatea au devenit o chestiune de aplicare a legii, dincolo de orice valoare supremă, și doar atât, iar lucrul acesta se vede și în diferențele existente între realitatea (înțeleasă drept contextul socio-uman în care și unii și alții ne ducem existența) avocaților și cea a judecătorilor, între așteptările avocaților și cele ale judecătorilor, între percepțiile celor două profesii juridice.

Esența lucrurilor face ca judecătorii să fie construiți de sus în jos, în timp ce avocații sunt clădiți de jos în sus. Judecătorii primesc faptele și aplică dreptul, în timp ce avocații colectează mai întâi faptele pentru ca, în final, să contribuie la aplicarea dreptului. Emoțiile, frustrările, nedreptățile, faptele brute ajung în stare brută și nefiltrată la avocat. Acesta își face o impresie și o credință în raport de care gândește traseul juridic al respectivei situații de fapt.

Situația de fapt ajunge la judecător filtrată de avocat, curățată de emoția aferentă, de frustrările Clientului sau de orice alte elemente ce în realitate explică valorile supreme mai sus menționate. Dacă judecătorul se uită la situația de fapt prezentată de avocat, bazându-se pe o altă realitate, altă concepție de viață, lipsit de umanitate, se ajunge la ceea ce numeam mai sus pozitivism exacerbat, adica aplicarea legii lipsită de valorile supreme cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituția României.

Dacă avocatul nu se străduiește să explice judecătorului realitatea care nu rezultă neapărat din probe sau din cererile redactate și depuse la dosar, iar dacă judecătorul nu are înțelepciunea de a asculta această realitate necuantificabilă imediat în cereri și mijloace de probă, atunci înfăptuirea justiției va rămâne o chestiune pur normativă ce nu va ajunge niciodată Dreptate sau Adevăr.

Drumul Dreptului pentru a deveni Justiție și în final Adevăr sau Dreptate trebuie parcurs de ambele profesii juridice – avocați și judecători – răspunderea fiind solidară și fără putința desocotirii ulterioare.


[1] Istoria Imperiului Bizantin, A. A. Vasiliev, Editura Polirom, 2010.


Avocat dr. Mădălin Irinel Niculeasa
NICULEASA LAW OFFICE


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan