Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALSPovestim cărţi
 
 
Opinii
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Flagranta neconstituţionalitate a OUG nr. 92/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei. Privire specială asupra art. VII din această Ordonanţă. Câteva remedii 

23.10.2018 | Cristian CLIPA

 

Crstian Clipa

Cristian Clipa

I. Intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei[1] ne-a surprins, în contextul în care aveam cunoştinţă de faptul că urma să intre în vigoare Legea cu nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[2]. Gestul guvernamental – impetuos, abrupt şi, prin aceasta, greu de înţeles pentru orice jurist a cărui pregătire depăşeşte un curs de introducere în studiul dreptului – ni s-a părut cu atât mai puţin de înţeles, în condiţiile în care, după cum este îndeobşte cunoscut, Guvernul este unul dintre titularii dreptului de iniţiativă legislativă şi, în această calitate, a sesizat Parlamentul cu acele proiecte legislative – mult discutate, îndeosebi în spaţiul public şi mai ales de şi între neprofesionişti – care au determinat recentele modificări ale Legilor cu nr. 303[3], Legea nr. 304[4] şi Legea nr. 317/2004[5]. Avem, desigur, în vedere actele normative care disciplinează statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii.

Chiar şi o lectură de suprafaţă a Ordonanţei de urgenţă cu nr. 92/2018 devoalează flagranta ei neconstituţionalitate, caracter ce decurge din cel puţin următoarele cinci împrejurări:

a) acest act normativ încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, astfel cum este acesta enunţat sub dispoziţiile art. 1 alin. (4)[6] din Constituţia României;

b) în parte, acest act normativ nesocoteşte principiul neretroactivităţii legii, astfel cum este acesta editat în conţinutul art. 15 alin. (2)[7] din aceeaşi Constituţie a României;

c) acest act normativ afectează regimul unor instituţii fundamentale ale statului, încălcând astfel prevederile art. 115 alin. (6)[8] din Constituţia României;

d) acest act normativ spulberă ideea de stabilitate în funcţie a procurorilor şi afectează dreptul fundamental al acestora la muncă;

e) acest act normativ nu convinge în privinţa satisfacerii condiţiei urgenţei, în considerarea căreia a fost emis, motiv pentru care încalcă prevederile art. 115 alin. (4)[9] din Constituţia României.

II. Mai toate aceste aspecte vor fi analizate sintetic în cele ce urmează

a) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, astfel cum este acesta enunţat sub dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

După cum este deja cunoscut, recent, au fost publicate în Monitorul Oficial al României Legea cu nr. 207/2018 având ca obiect modificarea Legii cu nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 636 din 20 iulie 2018), Legea cu nr. 234/2018 având ca obiect modificarea Legii cu nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii (M. Of. nr. 850 din 8 octombrie 2018) şi, în sfârşit, Legea cu nr. 242/2018 având ca obiect modificarea Legii cu nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (M. Of. nr. 268 din 15 octombrie 2018). Cea dintâi Lege – cu nr. 207/2018 – a intrat în vigoare la 23.07.2018, secunda – cu nr. 234/2018 – a început să producă efecte începând cu data de 11.10.2018, iar a treia – cu nr. 242/2018 – s-a aşezat în ordinea juridică obiectivă începând cu data de 18.10.2018. Toate cele trei acte normative de modificare a aşa-ziselor „legi ale justiţiei” au ajuns în dezbaterea Parlamentului la iniţiativa Guvernului, autoritate care a şi înaintat Forului legislativ proiectele corespunzătoare. Prin urmare, iniţiativa modificării celor trei legi din domeniul justiţiei a avut-o Guvernul, iar toate aceste modificări au fost imaginate de Guvern, în laboratoarele specialiştilor din cadrul Ministerului Justiţiei. În pofida acestei realităţi, la data de 16.10.2018, intră în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018, act normativ cu funcţie legislativă care modifică, deopotrivă, Legea cu nr. 304/2004, Legea cu nr. 317/3004 şi Legea cu nr. 304/2004, în forma dobândită de acestea prin recentele Legi cu nr. 207/2018, 234/2018 şi 242/2018. Mai mult decât atât, legiuitorul guvernamental – urmărind parcă să salvgardeze, măcar în aparenţă, rigoarea constituţională (sau ceea ce mai rămăsese din ea odată cu impunerea acestei Ordonanţe de urgenţă cu nr. 92/2018) – stabileşte sub art. VIII alin. (2) din mai-înainte menţionata Ordonanţă faptul că dispoziţiile sale „referitoare la modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la aceeaşi dată cu Legea nr. 242/208 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018”. Prin urmare, Legea cu nr. 242/2018 este publicată în Monitorul Oficial al României la data de 15.10.2018, în timp ce Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 este publicată în acelaşi monitor la 16.10.2018. Norocul (cel mai probabil, neintuit al) Guvernului este actualul art. 78 din Constituţia revizuită a României, text potrivit căruia „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Dacă acest fundamental art. 78 nu ar fi avut această formă, pe care a dobândit-o abia în anul 2003, prin Legea de revizuire a Constituţiei şi dacă s-ar fi aplicat regula constituţională din textul iniţial al Constituţiei noastre (intrată în vigoare la 8 decembrie 1991), potrivit căreia legea intra în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la o altă dată prevăzută în textul ei, Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018 ar fi avut o suplimentară problemă: ar fi ajuns în situaţia de a produce efecte chiar înainte de publicarea ei în Monitorul Oficial; căci această publicare s-a făcut la 16.10.2018, în timp ce Legea cu nr. 242/2018 – pe care mai-înainte menţionata Ordonanţă o modifică – a fost publicată cu o zi mai devreme, la 15.10.2018. Dincolo de aceste comentarii cu valoare pur speculativă, un lucru ni se pare foarte clar: graba cu care Guvernul a impus Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/16.10.2018, într-un moment în care Legea cu nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi Legea cu nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor tocmai ce fuseseră modificate, la 11 şi, respectiv, la 18 octombrie 2018, îmbracă forma unei conduite care, în termenii dreptului constituţionali, compromite ideea de separaţie şi echilibru între puteri, dar şi pe aceea a loialităţii instituţionale. Această afirmaţie a noastră este în mod vădit susţinută de istoricul faptelor: – la 8 octombrie 2018, este publicată Legea cu nr. 234/2018 pentru modificarea Legii cu nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii; – la 15 octombrie 2018, este publicată Legea cu nr. 242/2018 pentru modificarea Legii cu nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor; – la 16 octombrie 2018, este publicată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018, care modifică – în egală măsură – atât Legea cu nr. 234/2018, cât şi Legea cu nr. 242/2018 (şi, desigur, Legea cu nr. 207/2018, care intrase în vigoare la 23 iulie 2018, după ce fusese publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2018). Cel puţin prin raportare la data la care au fost publicate şi la care au intrat în vigoare Legile cu nr. 234/208 şi, respectiv, 242/208, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 este flagrant neconstituţională. La cinci zile după intrarea în vigoare a Legii cu nr. 234/2018 şi odată cu intrarea în vigoare a Legii cu nr. 242/2018 [dat fiind mai sus citatul art. VIII alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018] Guvernul impune o corecţie legislativă în materia unor instituţii care sunt fundamentale în sistemul instituţional al României, caracter ce este conferit de împrejurarea că atât statutul Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi cel al judecătorilor şi, respectiv, al procurorilor este principial conturat sub dispoziţiile art. 133[10], art. 134[11], art. 125[12] şi art. 132[13] din Constituţia României. Desigur că, dată fiind aceeaşi succesiune a faptelor, adoptând Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018, autorul ei – Guvernul României – nu poate reproşa Parlamentului nici lentoarea procedurilor legislative, pe care această din urmă autoritate publică este chemată să le gestioneze şi nici faptul că, deşi el – Guvernul – a promovat nişte proiecte legislative, în virtutea calităţii sale de titular prevalent al dreptului la iniţiativă legislativă[14], Parlamentul le-a ignorat, manifestând, în felul acesta, dispreţ faţă de programul de guvernare pe care tot el l-a aprobat, cu prilejul acordării votului de învestitură. Astfel stând lucrurile, Guvernul nu justifică această intervenţie legislativă ex abrupto, care s-a manifestat într-un moment în care, în materia abordată de Guvern prin Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018, procesul legislativ de drept comun tocmai ce se finalizase (în cazul Legii cu nr. 234/2018 de modificare a Legii cu nr. 317/2004) ori era în etapa iminentei finalizări (în cazul Legii cu nr. 242/2018 de modificare a Legii cu nr. 303/2004). Un astfel de gest – de parazitare nejustificată şi, prin urmare, abuzivă a procesului legislativ – intră în sfera abuzului de drept constituţional şi compromite grav ideea de loialitate inter-instituţională, în conexiune cu încălcarea a cel puţin două principii: – al separaţiei şi echilibrului puterilor; – al caracterului Parlamentului de a fi „unica autoritate legiuitoare a ţării”[15].

Chiar şi o analiză de suprafaţă a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României, nu poate conduce la o altă concluzie decât aceea că separaţia puterilor în stat angajează premisa şi, totodată, prezumţia specializării autorităţilor chemate să le exercite. În alţi termeni, o funcţionare separată a puterilor constituite în interiorul sistemului instituţional al unui stat, antamează o abordare de tipul fiecărei autorităţi publice îi este recunoscut un ansamblu de prerogative care, prin raportare la specificul lor, plasează autoritatea respectivă în câmpul uneia din cele trei funcţii tradiţionale ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească. Problema nu se reduce însă la această (aproape pedagogică) împărţire a funcţiilor, ci implică, în mod necesar, o discuţie din perimetrul căreia nu pot lipsi operatori precum prerogativă specifică şi exerciţiu prevalent al unei astfel de prerogative. În acest registru terminologic pre-enunţat, ne este uşor să observăm că legiferarea nu este o prerogativă specifică a Guvernului[16], iar acesta nu se bucură de un exerciţiu prevalent al unei astfel de prerogative. Cel puţin nu în peisajul regulilor şi al principiilor aparţinând Constituţiei noastre din anul 1991, astfel cum a fost aceasta revizuită în anul 2003[17]. Aceeaşi legiferare este însă o prerogativă specifică a Parlamentului, pe care acesta – în virtutea calităţii sale de unică autoritate legiuitoare a ţării – poate şi trebuie să o exercite prevalent. În alte cuvinte, Parlamentul este legiuitorul de primă şi ultimă instanţă. Guvernului îi este oprit să intervină oricum, oricând şi în orice condiţii în exerciţiul aceste prerogative (legislative) a Parlamentului, fie şi numai pentru că Guvernul nu este un co-legiuitor, un partener al Parlamentului în exerciţiul unei astfel de prerogative sau un jucător complementar în terenul producţiei legislative. În realitate, Guvernul este – şi aşa trebuie să rămână! – un legiuitor subsidiar, marginal, punctual şi accidental, ce poate interveni în interiorul conturului funcţiei legislative a statului numai în mod excepţional şi numai în condiţiile limitativ stabilite sub art. 115 din Constituţia României. Dacă şi în măsura în care Guvernul uită de precaritatea prerogativelor sale legislative, intervenind brutal şi oricând în procesul de legiferare asumat de Parlament, ideea de separaţie între cele două puteri (legislativă şi executivă) este exclusă. Scopul principiului separaţiei şi al echilibrului celor două puteri în discuţie este suprimat atâta timp cât Guvernul poate fractura oricând parcursul unui proces legislativ în curgere şi care – în cazul „legilor justiţiei” – se găsea în iminentă finalizare. La data publicării Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, trecuseră mai puţin de trei luni de la publicarea Legii cu nr. 207/2018 de modificare a Legii cu nr. 304/2004 de organizare judiciară şi – mai grav – doar cinci zile de la publicarea Legii cu nr. 234/2018 de modificare a Legii cu nr. 317/2004 a Consiliului Superior al Magistraturii şi numai o singură zi de la publicarea Legii cu nr. 242/2018 de modificare a Legii cu nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În contextul dat, adoptarea de către guvern a acestei Ordonanţe de Urgenţă a spulberat practic ideea că legea este şi trebuie să rămână un produs al Parlamentului, autoritate publică ce e bucură de o legitimitate constituţională primară (fiind ales prin vot direct, universal, egal şi liber exprimat), prin comparaţie cu Guvernul care este doar beneficiarul unei legitimităţi constituţionale derivate (acesta fiind o autoritate publică numită). Adoptând această criticabilă Ordonanţă de Urgenţă, Guvernul a acroşat „din lateral şi prin alunecare” procesul legislativ, pe care – în parte – l-a lipsit de produsul său, aşa cum a fost acesta conceput de legiuitorul de primă şi ultimă instanţă: Parlamentul. Prin ricoşeu, Guvernul a compromis nu numai separaţia, dar şi echilibrul dintre puterea legislativă şi cea executivă, fie şi numai pentru că Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018 a surprins Parlamentul, determinându-l să pună sub un serios semn al îndoielii onestitatea/loialitatea instituţională a Guvernului, cu ocazia depunerii la Camera competentă a proiectelor din care s-au născut ulterior Legile cu nr. 207, 234 şi 242/2018. De ce regulile cuprinse în actuala Ordonanţă de Urgenţă cu nr. 92/2018 nu s-au regăsit în proiectele de lege, pe care Guvernul le-a furnizat Parlamentului, declanşând practic procesul legislativ de modificare a „legilor justiţiei”? De ce Guvernul a resimţit nevoia să introducă aceste reguli urmând procedura legislativă cu totul excepţională a ordonanţei de urgenţă şi aceasta la doar câteva zile de la publicarea în Monitorul Oficial a două din cele trei „legi ale justiţiei”? Cum de, într-un interval de timp scurt – chiar foarte scurt! –, Guvernul a realizat că trebuie să intervină pe „legile justiţiei” într-un moment în care Parlamentul finalizase procesul legislativ având acelaşi mobil: modificarea aceloraşi „legi ale justiţiei”? Răspunsul la toate aceste întrebări reprezintă, din punctul nostru de vedere, tot atâtea argumente în favoarea ideii că Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018 încalcă flagrant Constituţia, prin dispreţul manifestat faţă de principiul separaţiei puterilor, de autorul acestui act legislativ care, din punct de vedere formal, rămâne, totuşi, un act al unei autorităţi publice executive.

b) În parte, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 nesocoteşte principiul neretroactivităţii legii, astfel cum este acesta consacrat în cuprinsul art. 15 alin. (2) din aceeaşi Constituţie a României.

Art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 stabileşte faptul că Procurorii care, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţei de urgenţă, îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcţie în cadrul acestora, numai dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. La rândul său, art. I pct. 2 din aceeaşi Ordonanţă introduce un alin. (31) al art. 44 din Legea cu nr. 303/2004, cu următorul conţinut: Pentru a fi promovaţi în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, cel puţin 10 ani vechime în funcţia de procuror sau judecător, cel puţin gradul profesional corespunzător parchetului de pe lângă curtea de apel şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui concurs organizat de către comisia constituită în acest scop”. Art. II pct. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, modificând art. 791 alin. (3) din Legea cu nr. 304/2004, impune aceeaşi condiţie de vechime – de cel puţin 10 ani în funcţia de procuror sau de judecător – pentru a putea fi numit procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar art. II pct. 2 din aceeaşi Ordonanţă de Urgenţă, modificând art. 87 alin. (2) din aceeaşi Lege cu nr. 304/2004, impune aceeaşi condiţie pentru numirea ca procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Din capul locului, simţim nevoia de a face o prealabilă observaţie: stabilirea unei condiţii de vechime, pentru ocuparea anumitor poziţii profesionale în sistemul judiciar, nu este o conduită normativă potrivnică Legii noastre fundamentale. Până la urmă, legiuitorul – parlamentar sau guvernamental – are o putere discreţionară în a stabili astfel de condiţii, fie şi numai pentru că nici un text constituţional nu stabileşte nimic în această privinţă, iar chestiunea duratei vechimii în magistratură – văzută în forma unei condiţii pentru ocuparea unor poziţii din vârful ierarhiei judiciare – este una de oportunitate şi nu una de legalitate. Ceea ce contravine însă flagrant Constituţiei este maniera în care este redactat art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018. Şi aceasta întrucât – indirect/prin ricoşeu – această Ordonanţă aduce atingere unor cariere între timp consolidate ale unor procurori în funcţie. În alţi termeni, acest art. VII din mai sus evocata Ordonanţă aduce atingere unor situaţii profesionale născute în trecut, respectiv încalcă drepturi inerente carierei unor persoane care, în trecut şi sub imperiul unei legi atunci în vigoare, au ocupat, în calitate de titulari, poziţii de procurori în cadrul Parchetului General al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism şi, respectiv, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Mai toate aceste persoane au ocupat aceste poziţii profesionale în baza unor reguli, norme, principii şi legităţi în vigoare la data numirii lor în structurile de Parchet mai sus menţionate. Iar odată obţinută titularizarea, nici un act normativ ulterior/viitor nu poate lipsi de eficienţă juridică actele de numire emise în trecut. Prin art. său VII, Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018 a spulberat ideea de stabilitate a situaţiilor juridice născute în trecut, sub imperiul unei reglementări anterioare, a compromis ideea de drept profesional câştigat şi a dizolvat efectele unor multiple acte juridice individuale (cele de numire în funcţiile de procuror, la Parchetele despre care discutăm), ceea ce este de natură a consolida evidenta ei neconstituţionalitate. Această neconstituţionalitate decurge din împrejurarea că un act juridic normativ – Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018 – pune capăt multiplelor acte juridice individuale – decretele prezidenţiale de numire a procurorilor în cauză, la Parchetele mai sus menţionate. Or, de principiu, nici un nou act normativ nu poate aduce atingere nici actelor individuale confecţionate/emise sub imperiul unui act normativ vechi, ale cărui efecte au încetat, într-adevăr, la data abrogării sale, dar nu s-au şi epuizat, căci despre o astfel de epuizare nu poate fi vorba decât la data încetării efectelor tuturor actelor individuale emise sub imperiul respectivului act normativ, între timp abrogat; iar încetarea acestor efecte ale actelor individuale poate avea loc doar în condiţiile stabilite de actul normativ în temeiul căruia aceste multiple acte individuale au fost emise, potrivit unui binecunoscut principiu tempus regit actum. În plus, mai toate decretele de numire într-o funcţie de procuror (la oricare din Parchetele în discuţie) sunt nimic altceva decât acte administrative atributive de statut personal, a căror stabilitate este una suplimentar consistentă – prin comparaţie cu alte acte administrative individuale – în relaţie (şi) cu împrejurarea că aceste decrete dau naştere unor raporturi juridice atipice de muncă şi, astfel, au fost definitiv câştigate ordinii juridice obiective (sau, cum ar spune, în mod eronat autorul Legii cu nr. 554/2004, circuitului civil). Iar părţile angajate ale unor astfel de raporturi juridice nu se pot vedea plasate în afara poziţiilor profesionale obiect al unor asemenea raporturi, fără voinţa lor sau chiar împotriva voinţei lor. Astfel stând lucrurile, credem că nu greşim afirmând că, prin Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 92/2018, legiuitorul guvernamental a determinat, în mod unilateral, încetarea tuturor raporturilor juridice (şi atipice) de muncă în care figurează ca părţi angajate procurorii titulari ai celor trei Parchete vizate de art. VII din conţinutul acestei ordonanţe sau, în alţi termeni, o încetare unilateral-sistemică a acestor raporturi, la nivelul unei importante părţi a organismului judiciar, respectiv la nivelul Parchetului General al Înaltei Curţi, la cel al Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi, respectiv, la cel al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Scenariul de mai sus este specific unui act normativ născut în interiorul unui sistem juridic primitiv[18], care forţează principiul retroactivităţii, respectiv al unui act care – contrar rigorilor constituţionale – nu numai că priveşte „în spatele său”, dar şi acţionează „în urma sa”, în condiţiile în care art. 15 alin. (2) din Constituţia României stabileşte ritos faptul că „Legea produce efecte numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

O ultimă observaţie în contextul celor deja notate: art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 nu aduce atingere decât drepturilor câştigate ale procurorilor care au fost încadraţi ca titulari în cele trei Parchete pe care textul acestui act normativ le are în vedere. În nici un caz, de această Ordonanţă nu se pot plânge procurorii delegaţi la cele trei Parchete şi ale căror posturi de titulari în sistemul judiciar se găsesc la alte unităţi de Parchet, de rang inferior. Până la urmă, aceşti procurori delegaţi nu ocupă decât cu titlu precar poziţiile profesionale din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din cadrul Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism şi, respectiv, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Ei nu pot opune Guvernului – în calitatea acestuia de autor al Ordonanţei de Urgenţă cu nr. 92/2018 – un drept câştigat şi nici eventuala stabilitate a raportului juridic (atipic) de muncă pe care l-au angajat, în baza unui act de delegare, cu unul din cele trei Parchete din vârful sistemului judiciar.

c) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 afectează regimul unor instituţii fundamentale ale statului, încălcând astfel prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţia României.

Art. 115 alin. (6) din Constituţia României stabileşte faptul că „Ordonanţele de urgenţă (…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (…)”. În aplicarea acestui text, Curtea noastră Constituţională a pronunţat Decizia cu nr. 1257/2009[19], ocazie cu care a reţinut faptul că „sunt instituţii fundamentale ale statului acelea reglementate expres de Constituţie, în mod detaliat ori măcar sub aspectul existenţei lor, în mod explicit sau doar generic (instituţii cuprinse în Titlul III din Constituţie, precum şi autorităţile publice prevăzute în alte Titluri ale Legii fundamentale”. Or, statutul procurorilor face obiectul unei reglementări punctuale sub art. 132, text care este plasat sub Titlul III („Autorităţile publice”), Capitolul VI („Autoritatea judecătorească”), Secţiunea a 2-a („Ministerul Public”). Drept urmare, în optica instanţei noastre de contencios constituţional, acest statut al procurorilor se circumscrie sferei instituţiilor fundamentale, care nu pot fi afectate – în privinţa regimului lor juridic – prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului (şi, cu atât mai puţin, prin ordonanţe simple ale acestei autorităţi publice). Această afectare a unei instituţii fundamentale poate viza oricare şi, în egală măsură, „toate componentele care definesc regimul juridic al acestora”, inclusiv un aspect precum „statutul personalului” unei instituţii, cum este şi cazul personalului aparţinând celor trei Parchete amintite sub dispoziţiile art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018. În sfârşit, dar cu acelaşi prilej, Curtea Constituţională aminteşte că, aşa cum a reţinut şi într-o altă Decizie a sa – cea publicată sub nr. 1189/6 noiembrie 2008[20] – o ordonanţă de urgenţă a Guvernului este neconstituţională dacă afectează în sens negativ regimul juridic al unei instituţii fundamentale, nu şi dacă reglementările pe care le conţine un astfel de act legislativ are „consecinţe pozitive în domeniile în care intervin”. Instituind o condiţie de vechime în magistratură mai aspră decât reglementarea anterioară (cea referitoare la acumularea a cel puţin 10 ani în magistratură), art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 restrânge în mod evident numărul procurorilor şi judecătorilor care ar putea ocupa o funcţie de procuror de execuţie în cadrul Parchetului General al Înaltei Curţi, în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism şi, respectiv, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ceea ce – în sine – nu poate avea decât semnificaţia instituirii unei condiţii restrictive în evoluţia carierei unui magistrat. În plus, dar nu în ultimul rând, obligarea multor procurori din cele trei Parchete să părăsească aceste structuri şi să se întoarcă la unităţile pentru care îndeplinesc condiţiile de vechime în magistratură, pune în evidentă dificultate funcţională aceste trei Parchete menţionate sub art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018. Şi aceasta în condiţiile în care vacantarea a numeroase posturi de procurori de execuţie din cadrul celor trei Parchete, obligă sistemul judiciar la organizarea unor concursuri pentru ocuparea posturilor rămase neacoperite, ceea ce necesită resurse financiare şi, totodată, intervale relativ mari de timp, în care activitatea Parchetelor despre care discutăm riscă să fie paralizată. În consecinţă, în prezenţa Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, vorbim de afectarea unor instituţii fundamentale ale Statului Român nu numai la nivelul carierei multor procurori din cele trei Parchete la care ne referim, ci şi la nivelul sistemic al organizării şi funcţionării acestor unităţi.

d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 spulberă ideea de stabilitate în funcţie a procurorilor şi afectează dreptul fundamental al acestora la muncă.

1. Din capul locului, se cuvine a fi observat faptul că stabilitatea procurorilor, spre deosebire de inamovibilitatea judecătorilor, nu este în mod expres consacrată constituţional. În aparenţă, ei – procurorii – au cu stabilitatea lor în funcţie aceeaşi relaţie pe care funcţionarii publici o întreţin cu propria lor stabilitate. În alţi termeni, în aparenţă cel puţin, ca şi în cazul funcţionarilor publici, stabilitatea în funcţie a procurorilor este de rang legal şi nu constituţional. Într-adevăr, nici un text constituţional nu face vorbire despre stabilitatea (în funcţie a) procurorilor. Şi tot atât de adevărat este şi faptul că doar art. 3 alin. (12) din Legea cu nr. 303/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede categoric faptul că „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate”.

La o analiză ceva mai atentă a unor dispoziţii constituţionale şi urmând logica unor raţionamente specifice legităţilor aferente sistemului judiciar corespondent unui regim politic de democraţie liberală, se poate ajunge cu destul de mare uşurinţă la concluzia că stabilitatea procurorilor se sprijină pe veritabile şi solide fundamente constituţionale. Art. 132 alin. (1) din Legea noastră fundamentală stabileşte faptul că, printre altele, „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii” şi al „imparţialităţii”. La rândul său, art. 131 alin. (1) din Constituţie adaugă precizator faptul că „Ministerul Public – care <<îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii>>[21]reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. În sfârşit, alin. (4) apartenent la art. 1 din Aşezământul nostru politico-juridic fundamental prevede că „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Din punctul nostru de vedere, stabilitatea de ordin constituţional a procurorilor se sprijină pe toate cele trei majore premise normative, mai sus enunţate: – pe principiile legalităţii şi imparţialităţii, care guvernează activitatea profesională a procurorilor; – pe împrejurarea că rolul Ministerului Public este acela de a reprezenta interesele generale ale societăţii, respectiv de a apăra ordinea de drept, dar şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor; – pe faptul că Statul funcţionează în baza principiului separaţiei, dar şi al echilibrului puterilor, ceea ce obligă autorităţile publice legislative şi, respectiv, executive (chiar şi atunci când se comportă ca autorităţi legiuitoare) la prudenţă atunci când, prin actele lor normative, se manifestă intruziv la adresa unor cariere determinate ori determinabile ale unor magistraţi, fie ei şi procurori. Până la urmă, fracturând cariera unor procurori, în maniera în care a făcut-o art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, Guvernul a afectat mersul unor concrete dosare aflate în gestiunea tuturor procurorilor direct vizaţi/afectaţi de măsura menţionată în cuprinsul textului criticat în acest loc. Nu poate fi vorba despre legalitate şi, deci, nici despre obiectivitate şi, implicit, nici despre imparţialitate în activitatea unui procuror a cărui stabilitate a fost anemiată în maniera în care a făcut-o art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018. Nu este loc de o eficientă apărare a intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dacă mai toate aceste deziderate sunt încredinţate unui Minister Public populat de procurori aflaţi la discreţia oricărei reglementări, înzestrate cu aptitudinea de a produce efecte şi pentru trecut, indiferent dacă o atare reglementare vine din partea legislatorului parlamentar sau guvernamental. În sfârşit, tocmai o reglementare de acest tip – cu efect retroactiv – lipseşte de eficienţă principiul separaţiei şi al echilibrului puterilor, căci, în prezenţa unei asemenea reglementări, nici una din situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi, care, între timp, a fost modificată, abrogată sau înlocuită printr-o reglementare nouă, nu mai poate pretinde nici măcar o minimă siguranţă, iar autorităţile judiciare – inclusiv agenţii acestor autorităţi, judecători şi procurori – ajung foarte repede în situaţia de a fi expuse excesului de putere al legiuitorului parlamentar sau guvernamental, care poate dispune normativ nu numai pentru viitor, dar şi pentru trecut, în dispreţ total pentru drepturile câştigate şi situaţiile anterior născute.

Să revenim foarte pe scurt la ideea mai sus enunţată, potrivit căreia art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 afectează carierele unor anumiţi procurori, subiecte determinate ori cel puţin determinabile. În aparenţă, această prevedere pozitivă are caracter normativ, căci – citind-o – rămâi cu impresia că parcurgi o dispoziţie cu caracter general şi abstract, care se aplică unor situaţii impersonale. În realitate însă, ne vine foarte greu să credem că iniţiatorul actualei Ordonanţe de Urgenţă cu nr. 92/2018 – Ministerul Justiţiei – nu cunoştea efectele proiectului de act normativ promovat, respectiv că nu avea date foarte concrete, legate de numărul şi situaţia particulară a fiecărui procuror încadrat în cele trei Parchete vizate, inclusiv informaţii relative la vechimea în magistratură a fiecărui procuror afectat. Până la urmă, vorbim de trei instituţii de Parchet, a căror organigramă nu putea fi străină ministrului justiţiei, sub autoritatea căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea, în condiţiile art. 132 alin. (1) din Constituţia României. Şi la fel de neîndoielnic este şi faptul că mai toate aceste date au ajuns în posesia Guvernului, autorul ordonanţei căreia i-am dedicat modestul nostru studiu, autoritate care cunoştea foarte bine – la data adoptării Ordonanţei astăzi criticate – care dintre procurorii celor trei Parchete afectate, au o vechime în magistratură mai mare sau mai mică de 10 ani. În aceste condiţii, credem că nu e foarte riscant să afirmăm că, în realitate, art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 îmbracă forma unei dispoziţii individuale, în condiţiile în care destinatarii săi sunt determinabili sau, altfel spus, foarte uşor de determinat. Până la urmă, adoptând această discutabilă Ordonanţă de Urgenţă, Guvernul a (di)simulat, plasând sub intenţia declarată scopul de a reorganiza, la nivelul personalului încadrat, cele trei unităţi de Parchet vizate de art. VII din cuprinsul acestui act şi ascunzând destinatarilor (şi publicului) intenţia ocultă de a fractura parcursul carierei unor procurori determinaţi (sau cel puţin determinabili) din respectivele Parchete. Şi dacă aşa stau lucrurile, acest art. VII al Ordonanţei de Urgenţă cu nr. 92/2018 este vădit neconstituţional, căci o ordonanţă a Guvernului este – ori ar trebui să fie! – un act esenţialmente normativ, iar utilizarea unui instrument normativ aparent legitim pentru a atinge finalităţi care nu ar putea fi atinse decât prin acte individuale nelegale, aruncă acelaşi Guvern în spaţiul deturnării de procedură[22], specie a deturnării de putere[23] şi variantă a abuzului de drept constituţional[24].

2. Nu în ultimul rând, art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 încalcă dreptul fundamental la muncă al procurorilor afectaţi şi încadraţi în cele trei Parchete vizate. Art. 41 alin. (1) din Constituţia României stabileşte faptul că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, (…), precum şi a locului de muncă este liberă”. În lumina acestui text, art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 este suplimentar neconstituţional. Procurorii care – sub imperiul legii vechi – s-au titularizat la oricare din cele trei Parchete vizate de textul anterior menţionat şi-au ales o profesie şi, totodată, un anumit loc de muncă, nu oriunde, ci la Parchetul pentru care au susţinut şi promovat un concurs. La care au participat în considerarea unei vechimi în magistratură care, la data înscrierii, era aceea prevăzută de legea atunci în vigoare (mai mică de 10 ani). Ulterior, efect al art. VII din Ordonanţa mai sus menţionată, toţi procurorii care, la data intrării în vigoare a Ordonanţei, nu ajunseseră în situaţia de a acumula 10 ani în magistratură, sunt eliberaţi din funcţiile de procuror deţinute la aceste Parchete (din motive neimputabile lor) şi, implicit, trimişi la unităţile de Parchet pentru care îndeplinesc condiţia de vechime minimă în magistratură. Raportat la efectele produse, din perspectiva art. 41 alin. (1) din Legea noastră fundamentală, acest art. VII din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2018 este neconstituţional, căci el îngrădeşte nejustificat exerciţiul dreptului la muncă al procurorilor afectaţi şi alterează substanţa însăşi a acestui drept, în componenta privitoare la alegerea profesiei şi a locului de muncă. Or, principial, Constituţia îngăduie doar restrângerea exerciţiului unui drept, manifestându-se totalmente inamical faţă de ideea de alterare a însăşi substanţei dreptului.

e) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 nu convinge în privinţa satisfacerii condiţiei urgenţei, în considerarea căreia a fost emis, motiv pentru care încalcă prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţia României.

Chiar şi la o lectură de suprafaţă a Preambulului Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 atestă faptul că autorul ei a neglijat – până la limita indolenţei – îndeplinirea obligaţiei de a motiva (temeinic) urgenţa adoptării unui asemenea act legislativ cu caracter excepţional. Art. 115 alin. (4) din Constituţia României stabileşte faptul că „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

În esenţă, motivele cuprinse în Preambulul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 se referă la faptul că:

– apelurile şi recursurile urmează, potrivit Legii cu nr. 207/2018, prin care a fost modificată Legea cu nr. 304/2005, să fie soluţionate de complete formate din 3 judecători, „cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel, iar aceste dispoziţii sunt aplicabile cauzelor înregistrate pe rolul instanţelor după data de 23 iulie 2018, data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018”;

– „schemele de personal ale instanţelor judecătoreşti sunt subdimensionate”;

– „reglementarea privind judecarea apelurilor în completuri formate din 3 judecători a intrat deja în vigoare, fiind necesară luarea urgentă a unor măsuri legislative în scopul asigurării bunei funcţionări a justiţiei ca serviciu public, pe termen scurt şi mediu”;

– „neadoptarea acestor măsuri legislative ar fi de natură să afecteze funcţionarea normală a instanţelor judecătoreşti, să conducă la prelungirea duratei proceselor, cu consecinţe grave asupra respectării principiului judecării cauzelor într-un termen rezonabil (optim şi previzibil)”;

– „de pensia de serviciu prevăzută de lege beneficiază, la cerere, înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani, şi judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi judecătorii şi magistraţii-asistenţi de la Curtea Constituţională cu o vechime între 20 şi 25 de ani numai în aceste funcţii, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută de lege, pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în aceste funcţii”;

– sistemul „de pensionare anticipată va avea un impact major asupra funcţionării instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor”, asupra „eficienţei şi calităţii actului de justiţie, generând riscul de scădere substanţială a numărului magistraţilor în activitate, noua lege reglementând concomitent şi creşterea perioadei de formare pentru intrarea în magistratură, precum şi a vechimii necesare pentru promovarea la instanţe şi parchete, motiv pentru care se impune amânarea aplicării acestui sistem de pensionare anticipată”;

– se impune „renunţarea la schema de pensionare anticipată, dacă nu poate fi stabilit în mod cert faptul că acesta nu va avea nici un impact advers asupra funcţionării sistemului” judiciar;

– „este necesară adoptarea unor dispoziţii exprese care să reglementeze delegarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”;

– „secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul National al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia, la solicitarea acestor instituţii, detaşarea în cadrul acestor instituţii neputându-se dispune pentru funcţii de demnitate publică”

– „judecătorii şi procurorii pot ocupa funcţii în instituţii ale Uniunii Europene sau în organizaţii internaţionale doar dacă actul internaţional care reglementează condiţiile de ocupare a acestora condiţionează în mod expres accesul la funcţia respectivă de calitatea de judecător sau procuror, iar în cazul în care judecătorul sau procurorul îşi manifestă opţiunea de a exercita o funcţie la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, acesta este eliberat din funcţia de judecător sau procuror cu rezervarea postului”;

– „începând cu 1 ianuarie 2019, România va prelua preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene, ceea ce presupune prezidarea la Bruxelles a reuniunilor ministeriale, la nivel de ambasadori, miniştri, directori sau experţi şi a grupurilor de lucru de la nivelul Consiliului, fiind necesară în acest sens asigurarea resurselor umane de specialitate inclusiv prin menţinerea detaşărilor în curs, în cadrul” unor „instituţii cu un rol important în asigurarea suportului tehnic pentru exercitarea preşedinţiei, soluţie de natură a proteja interesul general al statului român”;

– printr-o Opinie preliminară, „Comisia de la Veneţia a recomandat eliminarea soluţiei legislative privind revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii atunci când persoanei în cauză îi este retrasă încrederea de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor, după caz, care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care aceasta le reprezintă, Comisia de la Veneţia reţinând că un astfel de mecanism implică o evaluare subiectivă şi poate împiedica reprezentanţii aleşi să ia decizii în mod independent”;

– „prin Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013[25], Curtea Constituţională a constatat că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, membrul Consiliului Superior al Magistraturii fiind alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte, astfel că nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi”;

– „este necesară adoptarea unor garanţii pentru asigurarea transparenţei procedurii de selectare de către ministrul justiţiei a candidaţilor pentru numirea în cele mai înalte funcţii de conducere în parchete, astfel cum rezultă inclusiv din recomandările formulate în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare (instituit prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 354 din 14 decembrie 2006), reiterate şi în Opinia preliminară a Comisiei de la Veneţia”;

– „Legea nr. 242/2018 intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, respectiv la data de 18 octombrie 2018”;

– „situaţiile prezentate mai sus sunt unele extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată”.

Niciunul din motivele mai sus enumerate nu justifică urgenţa reglementării în ansamblu, subsumate Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 şi, cu atât mai puţin, a conţinutului art. VII din alcătuirea acestui act normativ. Practic, motivele reţinute în Preambul (şi care ar justifica pretinsa urgenţă) sunt străine de finalitatea urmărită prin edictarea acestei Ordonanţe de Urgenţă şi, desigur, fără nicio legătură cu efectele urmărite prin scrierea art. VII din alcătuirea acestui act. Această simplă constatare face ca întreaga Ordonanţă de Urgenţă cu nr. 92/2018 şi, în special, art. său VII să fie lovite de o evidentă lipsă de legitimitate constituţională. Ce legături logic-juridice ar putea fi stabilite între motivele mai sus enunţate şi pe care le-am reprodus din Preambulul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 şi fracturarea bruscă a carierei unor procurori din cadrul unor anumite unităţi de Parchet? Niciuna. În plus, recurgând la o parte din motivele reţinute în Preambulul Ordonanţei în discuţie, Guvernul a dovedit că este nu numai neglijent, ci şi inconsecvent. În timp ce în mai sus citatul Preambul, Guvernul vorbeşte despre faptul că sistemul „de pensionare anticipată va avea un impact major asupra funcţionării (…) parchetelor”, respectiv asupra „eficienţei şi calităţii actului de justiţie, generând riscul de scădere substanţială a numărului magistraţilor în activitate”[26], concomitent cu „creşterea perioadei de formare pentru intrarea în magistratură, precum şi a vechimii necesare pentru promovarea la (…) parchete”, la care adaugă observaţia suplimentară că este necesară adoptarea „unor dispoziţii exprese care să reglementeze delegarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, acelaşi Guvern – prin art. VII al Ordonanţei de Urgenţă cu nr. 92/2018 – determină, practic, „concedierea”[27] colectivă a unui important număr de procurori, încadraţi la Parchetul General al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism ori la Direcţia Naţională Anticorupţie. A celor care, la data intrării în vigoare a acestei Ordonanţe, nu ajunseseră în situaţia de a acumula o vechime de cel puţin 10 ani în magistratură. Niciunui jurist raţional nu i se poate părea logic corelată dispoziţia de sub art. VII din conţinutul Ordonanţei de Urgenţă criticată de noi în acest loc cu (cel puţin cele două dintre) motivele reţinute sub Preambulul acestui act legislativ[28].

III. Câteva remedii

Deşi problemele mai sus sintetic prezentate sunt de natură constituţională, depăşirea lor implică recursul la instrumente furnizate de dreptul administrativ. Concret, art. 9 din Legea cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[29] stabileşte următoarele:

„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă.

(2) Instanţa de contencios administrativ, dacă apreciază că excepţia îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992[30] privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizează, prin încheiere motivată, Curtea Constituţională şi suspendă soluţionarea cauzei pe fond.

(3) După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă.

(4) În situaţia în care decizia de declarare a neconstituţionalităţii este urmarea unei excepţii ridicate în altă cauză, acţiunea poate fi introdusă direct la instanţa de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(5) Acţiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative”.

Analizând textul mai sus reprodus şi corelându-l cu alte dispoziţii aparţinând aceleiaşi Legi cu nr. 554/2004, credem că sunt pertinente următoarele observaţii:

– procurorii ale căror drepturi sau interese profesionale legitime sunt încălcate prin actele (administrative) de eliberare din funcţiile ocupate la unul din cele trei Parchete avute în vedere de art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018, au deschisă calea acţiunii în anularea acestor acte la instanţa de contencios administrativ [în condiţiile art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea cu nr. 554/2004];

– acţiunii formulate în condiţiile mai sus arătate i se va ataşa – în mod obligatoriu – excepţia de neconstituţionalitate, având ca obiect art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018;

– competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel în a cărei rază teritorială se găseşte domiciliul procurorului reclamant [art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea cu nr. 554/2004], căci actul (administrativ) de eliberare dintr-o funcţie de procuror la unul din cele trei Parchete menţionate sub acelaşi art. VII din cuprinsul aceleiaşi Ordonanţe de Urgenţă, urmează să fie emis de o autoritate publică centrală;

– procedura aferentă plângerii administrative prealabile, care ar putea fi promovată împotriva actelor de eliberare din funcţia de procuror la oricare din cele trei Parchete menţionate de art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 nu este obligatorie [art. 7 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004];

– obiectul unei astfel de acţiuni, întemeiată pe prevederile art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea cu nr. 554/2004, va fi cel reprezentat de anularea actului (administrativ) prin care s-a dispus eliberarea din funcţie a procurorului reclamant, dar şi obligarea autorului acestui act la plata către acelaşi reclamant a unei despăgubiri reprezentând drepturile salariale neîncasate şi la care reclamantul ar fi fost îndreptăţit, calculate pentru întreaga perioadă cât cel în cauză a fost privat de aceste drepturi, respectiv pentru întreg intervalul de timp în care cel în cauză nu a exercitat prerogativele aferente poziţiei de procuror la unul din cele trei Parchete menţionate sub dispoziţiile art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018, consecinţă a aplicării (operaţionalizării) actului (administrativ) de eliberare din funcţia de procuror la unul din cele trei respective Parchete [art. 9 alin. (5) din Legea cu nr. 554/2004];

– acţiunii în anularea actului (administrativ) de eliberare din funcţia de procuror la unul din cele trei Parchete vizate de art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 îi poate fi ataşată şi o acţiune în suspendarea aceluiaşi act, în condiţiile art. 15 raportat la art. 14 din Legea cu nr. 554/2004, procurorul reclamant fiind ţinut să dovedească două din cele trei condiţii instituite de aceste din urmă texte, şi anume cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente; sarcina probatorie nu va fi însă foarte dificilă, căci cea dintâi condiţie – a cazului bine justificat – rezultă din vădita nelegalitate a actului (administrativ) de eliberare din funcţia de procuror la unul din cele trei Parchete menţionate sub art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018, nelegalitate, care, la rândul ei, decurge din flagranta neconstituţionalitate a acestei din urmă prevederi; cea de-a doua condiţie – a prevenirii unei pagube iminente – va fi, la rândul ei, uşor de dovedit, căci eliberarea din funcţie a procurorului petent îl lasă pe acesta fără sursa de venit reprezentată de salariul la care acest procuror era îndreptăţit, expunându-l totodată unei mari incertitudini, având în vedere faptul că art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 tace în privinţa parcursului carierei acelor procurori care urmează să fie eliberaţi din funcţiile deţinute la unul din cele trei Parchete vizate de acest din urmă text, nespunând nimic cu privire la ce anume urmează să se întâmple cu respectivii procurori; doar valorificând alte prevederi legale – altele decât art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018 – se poate ajunge la concluzia că aceşti procurori, eliberaţi din funcţiile ocupate în cadrul celor trei Parchete din vârful ierarhiei judiciare, urmează să fie plasaţi în structura de personal a altor Parchete, în funcţie de vechimea acumulată în magistratură şi de gradul profesional dobândit înainte de instalarea la Parchetul General al Înaltei Curţi, la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism ori la Direcţia Naţională Anticorupţie;

– în toate cazurile, suspendarea actului (administrativ) de eliberare din funcţia de procuror la unul din cele trei Parchete menţionate sub art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018, va fi cerută în baza art. 15 raportat la art. 14 din Legea cu nr. 554/2004 (şi nu, în exclusivitate, doar în temeiul art. 14 din acelaşi act normativ), pentru cel puţin trei motive: – împotriva unui astfel de act administrativ procedura prealabilă a plângerii administrative, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea cu nr. 554/2004, nu este obligatorie, astfel că procurorul interesat poate cere imediat suspendarea, dar şi anularea judecătorească a unui asemenea act, fără a fi nevoit să mai aştepte împlinirea termenului de 30 de zile, în interiorul căruia autoritatea publică sesizată pe calea unei astfel de plângeri prealabile ar fi avut obligaţia să răspundă titularului plângerii; – solicitând suspendarea actului în baza art. 15 raportat la art. 14 din Legea cu nr. 554/2004 – adică odată cu formularea cererii în anularea aceluiaşi act – procurorul interesat nu va fi expus nici consecinţelor art. 14 alin. (1) fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ, text potrivit căruia „În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”; – suspendarea judecătorească a unui act administrativ, întemeiată pe art. 15 raportat la art. 14 din Legea cu nr. 554/2004, se dispune printr-o hotărâre care urmează să producă efecte „până la soluţionarea definitivă a cauzei” [art. 15 alin. (1) fraza a II-a din Legea cu nr. 554/2004];

– înainte de a cere instanţei de contencios administrativ căreia i s-a adresat, să sesizeze Curtea Constituţională (cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect art. VII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului cu nr. 92/2018), reclamantul va putea cere acestei instanţe să se pronunţe asupra suspendării actului (administrativ) de eliberare din funcţia de procuror la unul din cele trei Parchete evocate sub art. VII din mai sus menţionata Ordonanţă de Urgenţă; înainte de a sesiza Curtea Constituţională [în condiţiile art. 9 alin. (2) din Legea cu nr. 554/2004],  instanţa de contencios administrativ va putea dispunemai întâi şi cu precăderesuspendarea actului (administrativ) atacat, pe calea unei încheieri cu caracter executoriu [art. 14 alin. (4) fraza I din Legea cu nr. 554/2004], lipsind imediat acest act de efectele pentru care a fost emis şi deschizând automat procurorului interesat calea „întoarcerii” în funcţia din care a fost eliberat şi care se regăseşte în organigrama unuia din cele trei Parchete avute în vedere de art. VII din mai sus criticata Ordonanţă; niciun text din Legea cu nr. 554/2004 nu-l opreşte pe judecătorul de contencios administrativ la o astfel de conduită procesuală.


[1] M. Of. nr. 874 din 16 octombrie 2018.
[2] M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018.
[3] Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
[4] Republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.
[5] Republicată în M. Of. nr. 628 din 1 septembrie 2012.
[6] Text potrivit căruia „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei si echilibrului puterilor – legislativă, executivă si judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
[7] În conformitate cu care „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
[8] În conformitate cu care „Ordonanţele de urgentă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.
[9] Text potrivit căruia „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgentă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.
[10] În conformitate cu care „(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justiţiei.     (2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori; b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen; c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a). (4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani. (5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret. (6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. (7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)”.
[11] Text potrivit căruia „(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. (2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot. (3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independentei justiţiei”.
[12] În conformitate cu care „(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. (2) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenta Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. (3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.
[13] Potrivit căruia „(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. (2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.
[14] Conferit de art. 74 din actuala Constituţie a României.
[15] Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.
[16] Acesta bucurându-se de aşa-numita funcţie de reglementare prin care, potrivit art. 1 alin. (5) lit. b) din Legea cu nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor (M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001), Guvernul „asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice” asumate de acesta prin Programul aprobat, cu ocazia acordării votului de învestitură, de către Parlament.
[17] În Franţa lucrurile stau sensibil diferit, raportat la împrejurarea că art. 34 din Constituţia acestei ţări stabileşte – aproape exhaustiv – domeniile de reglementare ale legii, iar art. 37 adaugă precizator faptul că „Materiile care nu intră în domeniul legii au un caracter de reglementare. Prevederile cu caracter normativ adoptate în aceste materii pot fi modificate prin decrete emise după primirea avizului Consiliului de Stat. Prevederile adoptate după intrarea în vigoare a prezentei Constituţii nu vor putea fi modificate prin decret decât dacă Consiliul Constituţional a declarat că au caracter de reglementare în baza alineatului precedent”.
[18] Şi nu este cazul ca, la mai bine de 10 ani de la intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, sistemul juridic al României să primească o atât de neonorantă calificare.
[19] Publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009 şi foarte celebră la vremea ei, fie şi numai pentru că viza materia „statutului funcţionarilor publici”, pe care Guvernul condus la acea vreme de dl. Emil Boc îl dorea semnificativ „reformat” prin Ordonanţa de Urgenţă cu nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice [M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009].
[20] M. Of. nr. 787 din 25 noiembrie 2008.
[21] Conform art. 131 alin. (2) din Constituţia României.
[22] Astfel cum a fost aceasta conturată – în forma unui concept de drept public – de Consiliul de Stat al Franţei, cu ocazia pronunţării deciziilor date în Cauzele Pariset (26.11.1875) şi Société France Éditions et Publications (24.06.1960).
[23] Astfel cum a fost aceasta construită şi, ulterior, cristalizată – în forma unui concept de drept public – de Consiliul de Stat al Franţei, cu ocazia pronunţării deciziilor date în Cauzele Pariset (26.11.1875), Camino (14.01.1916) şi Barel (28.05.1954).
[24] Noţiune pe marginea căreia a teoretizat excepţional Laurent Eck, în cartea sa, „L’abus de droit en droit constitutionnel”, publicată la Editura pariziană L’Harmattan, în anul 2010.
[25] M. Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013.
[26] Astfel că – adaugă Guvernul, în acelaşi Preambul – se impune renunţarea (temporară) la acest sistem ori (măcar) amânarea aplicării lui „dacă nu poate fi stabilit în mod cert faptul că acesta nu va avea nici un impact advers asupra funcţionării sistemului” judiciar.
[27] Poate că noţiunea de „concediere”, în contextul de mai sus, este „prea tare”, însă ni se pare că ea evocă perfect esenţa fenomenului juridic în faţa căruia suntem puşi.
[28] Acelea mai sus reluate.
[29] M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[30] Privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.


Conferențiar  univ. dr. Cristian Clipa
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan