ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Legea nr. 554/2004 cârmuieşte litigiul de drept fiscal

02.11.2018 | Ionuț URSULEASA
Ionuț Ursuleasa

Ionuț Ursuleasa

O problemă care a născut foarte multe controverse în doctrină este cea referitoare la nesoluţionarea, în termenul legal, a contestaţiei formulate, pe cale administrativă, împotriva actelor administrativ fiscale. În practica instanţelor judecătoreşti s-a decis constant că obiect al acţiunii în contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei. Ca urmare, într-o asemenea situaţie, instanţele judecătoreşti nu au soluţionat fondul contestaţiei, ci au obligat organul fiscal să soluţioneze contestaţia.

Susţinerea instanţelor judecătoreşti, conform căreia anularea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere nu se poate realiza decât dacă organul fiscal a soluţionat contestaţia administrativă formulată împotriva acestora, este nelegală, incompletă şi nu ţine seama de raportul dintre Codul de procedură fiscală şi Legea contenciosului administrativ.

Faza administrativă a litigiilor de contencios administrativ şi fiscal este cârmuită de Codul de procedură fiscală, în timp ce faza judecătorească a acestor categorii de litigii este guvernată legislativ de Legea contenciosului administrativ.

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezenţei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

În acelaşi sens, trebuie menţionate şi prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţia României revizuită, în acord cu care „controlul judecătoresc al actelor administrativ ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.

În sensul prevederilor constituţionale mai sus menţionate sunt şi prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţia României revizuită, potrivit cărora „Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”, Decizia Curţii Constituţionale nr. 137/1994 a stabilit că „este de reţinut că în Constituţie sunt consacrate două instituţii tradiţionale ale dreptului administrativ, denumite în doctrină contenciosul administrativ şi tutela administrativă. Instituţia contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în fața instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituţia contenciosului administrativ apare ca fiind o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. Astfel, în art. 48 alin. (1) din Constituţie se prevede ca «Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei». În alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că se stabilesc prin lege organică condiţiile şi limitele exercitării acestui drept. Este adevărat că nu a fost adoptată după intrarea în vigoare a Constituţiei o nouă lege a contenciosului administrativ, dar există Legea nr. 29/1990 care, cu modificările implicite impuse de Constituţie şi cu cele exprese aduse prin Legea nr. 59/1993, reglementează materia”.

În consecinţă după cum am menţionat anterior şi după cum rezultă din prevederile legale şi constituţionale mai sus menţionate, atât legiuitorul ordinar, cât şi legiuitorul constituţional au distins intre (i) faza administrativă şi (îi) contenciosul administrativ-fiscal, pentru că acesta din urmă să cuprindă doar procedura din fata instanţelor judecătoreşti.

Această distincţie prezintă importanţă din perspectiva incidenţei în speţă a două acte normative, respectiv Codul de procedura fiscală şi Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ. Dacă Legea nr. 554/2004 este dreptul comun în materia contenciosului administrativ, atât pentru faza administrativă, cât şi pentru faza judecătorească, Codul de procedura fiscală cuprinde dispoziţii derogatorii doar în ceea ce priveşte faza administrativă; Titlul IX din Codul de procedură fiscală reglementează procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale. Spre deosebire de Legea contenciosului administrativ, Codul de procedura fiscală nu cuprinde nicio procedură relativă la faza judecătorească de unde rezultă că aceasta din urmă etapă este cârmuită legislativ exclusiv de către Legea contenciosului administrativ.

În sensul celor de mai sus sunt şi prevederile art. 1 alin. (3) coroborate cu prevederile art. 2 alin. (2) C.proc.fisc., în acord cu care Codul de procedură fiscală este dreptul comun pentru administrarea taxelor şi impozitelor, administrare înţeleasă ca fiind ansamblul activităţilor în legătură cu soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrativ fiscale. Cu alte cuvinte, legea de procedură fiscală este dreptul comun pentru procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale, iar legea contenciosului administrativ este dreptul comun pentru procedura de soluţionare a litigiilor în fata instanţelor de contencios administrativ şi fiscal.

Legea contenciosului administrativ se aplică în ceea ce priveşte faza judecătorească inclusiv asupra litigiilor de contencios fiscal.

După cum am menţionat anterior, procedura judecătorească a contenciosului administrativ este stabilită de Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ. Această lege se aplică în ceea ce priveşte faza judecătorească inclusiv cu privire la litigiile fiscale, având în vedere următoarele argumente de text:[1]

a) 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ stabileşte instanţa competentă să se pronunţe asupra litigiilor fiscale, în raport de valoarea taxelor şi impozitelor în litigiu; acelaşi articol vorbeşte despre secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Tribunalului şi Curţii de Apel. Din moment ce legea contenciosului administrativ stabileşte drept criteriu de determinare a instanţei competente valoarea taxelor şi impozitelor în litigiu este evident faptul că faza judecătorească a litigiilor fiscale intră în sfera de aplicare a acestei legi.

b) Art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 2 alin. (2) C.proc.fisc. dispun în mod expres că legea de procedură fiscală este dreptul comun pentru administrarea taxelor şi impozitelor înţeleasă ca având ca element component procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale. Din moment ce Codul de procedură fiscală îşi delimitează în mod expres sfera relaţiilor sociale pentru care se consideră drept comun, intrând în această categorie doar faza administrativă de soluţionare a contestaţiilor administrativ, este evident că dreptul comun pentru faza judecătorească este Legea contenciosului administrativ.

c) Art. 215 alin. (1) C.proc.fisc. dispune că suspendarea executării actului administrativ fiscal se realizează în condiţiile Legii nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ. Dacă dispunerea unei măsuri temporare cum este suspendarea cade în competenţa instanţei de contencios administrativ, după procedură de contencios administrativ, este evident că şi măsura definitivă de anulare a actului administrativ fiscal intra în sfera de aplicare a acestei legi.

d) Art. 218 alin. (2) C.proc.fisc. dispune că decizia de soluţionare a contestaţiei administrative se atacă la instanţă de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. Pornind de la faptul că instanţa de contencios administrativ soluţionează litigiile de contencios administrativ în acord cu procedura stabilită de legea contenciosului administrativ, este evident faptul că pentru litigiile de contencios fiscal se aplica legea contenciosului administrativ.

În consecinţă, având în vedere argumentele de text mai sus menţionate este evident faptul că faza judecătorească a litigiului de contencios fiscal este normată de Legea contenciosului administrativ, ca drept comun aplicabil acestei proceduri pentru această categorie de litigii.

Titlul IX din Codul de procedura fiscală nu reglementează condiţiile de admisibilitate pentru dreptul la acţiune exercitat în materia contenciosului fiscal; cerinţele dreptului la acţiune în materia contenciosului fiscal sunt stabilite exclusiv de către legea contenciosului administrativ.

Instanţele judecătoreşti în mod nelegal au susţinut că obiectul acţiunii de contencios fiscal este stabilit de Titlul IX din Codul de procedura fiscală, fără să ţină seama de faptul că obiectul acţiunii privind anularea unui act administrativ fiscal este determinat de Legea contenciosului administrativ. Această concluzie rezultă cu prisosinţă din faptul că procedura judecătorească de soluţionare a litigiilor fiscale este contemplată în mod exhaustiv de prevederile Legii contenciosului administrativ, şi nu de dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

Prevederile art. 218 C.proc.fisc., în acord cu care împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ se poate formula acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ, nu delimitează obiectul acţiunii de contencios fiscal, ci stabilesc calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestui act. De altfel, art. 218 alin. (2) C.proc.fisc. menţionează în mod expres faptul că dreptul la acţiune se exercita în „condiţiile legii”, ceea ce trimite direct la cerinţele Legii contenciosului administrativ. Se poate susţine în mod rezonabil faptul că legea de procedură fiscală stabileşte obiectul contestaţiei administrativ şi condiţiile de exercitare a acestei proceduri, însă în niciun caz nu se poate susţine că această lege delimitează regimul juridic al obiectului acţiunii de contencios fiscal.

După cum am arătat anterior, legea contenciosului administrativ are prevederi legale exprese cu privire la cerinţele exercitării acţiunii de contencios fiscal, situaţie în care trimiterea instanţei de fond la prevederile Codului de procedura fiscală pentru soluţionarea judecătorească a cauzei este lipsită de orice suport legal. Legiuitorul reglementează situaţiile cel mai des întâlnite în practică, ceea ce înseamnă că reglementarea de către Codul de procedură fiscală doar a situaţiei în care organul fiscal soluţionează contestaţia administrativă nu înseamnă că judecătorul trebuie să dea denegare de dreptate, respingând acţiunea pentru că ipoteza nesoluţionării contestaţiei administrativ nu este reglementată, ci trebuie să aibă în vedere dreptul comun în materia acţiunii judiciare, astfel cum acesta este stabilită de Legea contenciosului administrativ. Dacă instanţă admite ca legea de procedura fiscală constituie dreptul comun pentru dreptul la acţiune inclusiv în ipoteza în care contestaţia administrativă este soluţionată, această constatare nu înseamnă că pentru lipsa deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative instanţa judecătorească este îndreptăţită să respingă acţiunea ca inadmisibilă întrucât o astfel de ipoteză nu este reglementată de Codul de procedura fiscală. În concluzie, întrucât contenciosul fiscal este reglementat exclusiv de Legea contenciosului administrativ în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la acţiune în faţa instanţei judecătoreşti competente, se poate argumenta în mod întemeiat şi faptul că obiectul acţiunii de contencios fiscal este determinat cu ajutorul Legii de contencios administrativ, şi nu în baza Codului de procedura fiscală.

Legea contenciosului administrativ împreună cu art. 52 din Constituţia României revizuită dispune în mod expres că în situaţia nesoluţionării în termen a contestaţiei administrativ formulate, contribuabilul are dreptul de a solicita analiza pe fond a cauzei sale de către instanţă judecătorească competentă. Articolul 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 asimilează actelor administrativ tipice şi nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, adică în cazul de faţă nesoluţionarea contestaţiei administrative în termenul legal de 45 de zile. Cu alte cuvinte, legiuitorul a asimilat actelor administrativ tipice şi nesoluţionarea contestaţiei în termenul legal de 45 de zile. Articolul 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ dispune în mod expres că orice persoană vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii se poate adresa instanţei de contencios administrativ. După cum rezultă din prevederile legale exprese, Legea contenciosului administrativ dă dreptul persoanei vătămate printr-un act administrativ atipic – nesoluţionarea în termenul legal a contestaţiei – să sesizeze instanţă de contencios administrativ. Decizia de îndrumare nr. 5/1970 pronunţată de Tribunalul Suprem stabileşte în mod clar că „acţiunea celui vătămat printr-un act administrativ ilegal poate fi introdusă numai dacă s-a adresat în prealabil organului administrativ care a emis actul, fără a fi obţinut restabilirea legalităţii şi numai după expirarea termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea reclamaţiei”.

Nu în ultimul rând trebuie menţionate şi prevederile art. 52 alin. (2) din Constituţia României, revizuită, în acord cu care „Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. După cum rezultă din prevederile constituţionale menţionate, art. 52 permite în mod expres contribuabilului să se adreseze instanţei judecătoreşti în situaţia nesoluţionării în termenul legal a contestaţiei administrativ solicitând anularea actului şi repararea pagubei.

Nesoluţionarea în termenul legal a contestaţiei administrative dă dreptul contribuabilului să introducă acţiunea în instanţă pentru a obţine anularea actelor administrative iniţiale şi soluţionarea cauzei pe fond. Piramida legislativă cu privire la acest drept se fundamentează pe prevederile art. 52 alin. (2) din Constituţia României revizuită care dispun în mod expres că contribuabilul poate solicita anularea actului vătămător în situaţia în care contestaţia administrativă nu a fost soluţionată în termenul de 45 de zile stabilit de Codul de procedura fiscală.

Ulterior, prevederile constituţionale sunt dezvoltate de art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ care dispune în mod expres că persoana vătămată prin nesoluţionarea în termen a contestaţiei administrative se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Articolul 8 din Legea nr. 554/2004 dispune ca persoana vătămată care nu a primit niciun răspuns în termenul de 45 de zile la contestaţia administrativă se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului şi repararea pagubei cauzate. Trebuie precizat că art. 8 este intitulat „Obiectul acţiunii judiciare” şi vorbeşte în mod expres despre situaţia de fapt dedusă judecăţii, adică nesoluţionarea în termen a contestaţiei administrativ şi formularea unei acţiuni pe fondul cauzei. De altfel, art. 11 din Legea contenciosului administrativ stabileşte termenul de introducere a acţiunii în contencios fiscal prin raportare la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile. În concluzie, nesoluţionarea în termenul legal a contestaţiei administrative dă dreptul contribuabilului să introducă acţiune de contencios fiscal pentru a obţine verificarea pe fond a cauzei.

Contenciosul fiscal român este un contencios de plină jurisdicţie care permite instanţei judecătoreşti să analizeze fondul cauzei atunci când organul administrativ nu a soluţionat în termenul legal contestaţia administrativă. Soluţia instanţei de fond este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 18 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (1) şi art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care consacră un contencios de plină jurisdicţie. Cu alte cuvinte, în cazul actelor administrative asimilate definite de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri sau refuzul nejustificat de soluţionare a cererii), instanţa poate să impună autorităţii publice obligaţii de „a face”, în sensul că aceasta va putea fi obligată să emită un anumit act administrativ la care reclamantul era îndreptăţit sau să elibereze orice alt înscris necesar pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim pretins. Însă atunci când autoritatea publică a emis deja un act administrativ considerat vătămător pentru reclamant, instanţă este obligată să verifice în totalitate legalitatea acelui act dedus judecăţii şi, în funcţie de constatările sale, să-l anuleze total sau parţial sau să-l menţină. Instanţa nu poate să retrimită actul administrativ autorităţii emitente, care s-a pronunţat deja o dată, în vederea reconsiderării lui.

Aşa cum, în situaţia actelor administrative asimilate, instanţă de contencios administrativ nu poate hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea, putând numai să oblige autoritatea publică să emită actul administrativ, întrucât în caz contrar s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, tot în temeiul aceluiaşi principiu, instanţa nu poate să retrimită actul administrativ deja emis organelor emitente spre a se pronunţa a doua oară asupra legalităţii lui, aceasta fiind atribuţia exclusivă a instanţei în etapa judiciară a contenciosului administrativ. În întreaga reglementare a Legii nr. 554/2004 nu există soluţia casării cu trimitere către autorităţile publice emitente. Legea nr. 554/2005, art. 52 din Constituţie, precum şi dispoziţiile speciale în materia soluţionării contestaţiilor în materie fiscală, cuprinse în art. 205-218 C.proc.fisc. dau posibilitatea autorităţii publice să se pronunţe o singură dată asupra actului administrativ în procedura prealabilă administrativă. Actul pronunţat în procedura prealabilă va fi cenzurat de instanţa judecătorească chiar şi atunci când autoritatea publică nu s-a pronunţat pe fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât procedura de soluţionare a contestaţiilor în materie fiscală este o procedură administrativă, care presupune parcurgerea ei ca o procedură prealabilă, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 205 C.proc.fisc şi din doctrina juridică în materie[2], şi nu o procedură administrativ-jurisdictională, ale cărei trăsături s-ar fi apropiat mai mult de judecata în prima instanţă.

Întreaga doctrină juridică în materie [3]este consecventă în a aprecia: „controlul pe care îl exercita instanţele judecătoreşti asupra activităţii autorităţilor administrativ, în baza Legii contenciosului administrativ, este un control de plină jurisdicţie. În aceste condiţii, instanţele judecătoreşti pot să adopte orice măsură, având drept scop restabilirea legalităţii încălcate” şi „instanţa judecătorească are o competentă deosebit de largă în controlul legalităţii actelor administrativ”. De asemenea, în practică instanţelor de judecată în mod constant s-a decis că: „Prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţă de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii, instanţa putând ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată” [4] şi de asemenea, că „prin dispoziţiile constituţionale [art. 52 alin. (1) din Constituţia României] şi legale (art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004) s-a instituit un contencios subiectiv de plină jurisdicţie care nu se limitează la dimensiunea formală a legalităţii actului administrativ. A accepta teza contrară ar echivala cu o golire de conţinut a acestor dispoziţii” [5]

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, amintim cauza Glod împotriva României[6], soluţionată prin hotărârea din 16 septembrie 2003, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat Statul roman pentru încălcarea art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, încălcare constând în refuzul instanţelor de a examina legalitatea unei decizii administrativ, reţinând ca acest refuz „aduce atingere substanţei dreptului de acces la justiţie”, în acest fel persoana interesată suferind un prejudiciu care constă într-o „pierdere reală de şansă”, dar şi cauza Erkner şi Hofauer c. Austriei din 23 aprilie 1987, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că termenul rezonabil se apreciază de la data exercitării recursului administrativ.

Există suficiente argumente de drept pozitiv, inclusiv la nivel constituţional pentru a susţine în mod rezonabil ca la acest moment jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti este eronată. Nu modificarea dispoziţiilor legale este problema sub acest aspect, ci voinţa celui care aplică dispoziţiile legale de a corobora cele trei acte normative care formează, sub acest aspect, piramida legislativă: Constituţia, Codul de procedură fiscală, Legea contenciosului administrativ. Cel mult, în măsura în care există în continuare aspecte contradictorii pe această problemă, recursul în interesul legii sau o decizie interpretativă a Curţii Constituţionale poate fi soluţia.

În condiţiile în care există dispoziţii legale care pot debloca această stare de blocaj fiscal, considerăm că interpretarea în mod armonios a acestor prevederi legale poate avea consecinţe inclusiv asupra accesului liber la justiţie, care presupune soluţionarea pe fond a cauzei. Întrucât soluţionarea contestaţiilor administrative într-un interval legal de 45 de zile nu se realizează, fiind o realitate faptul că în anumite situaţii trec luni de zile până ce contestaţia administrativă este soluţionată, iar prin rapoartele de inspecţie fiscală de cele mai multe ori se constată creanţe fiscale în sarcina contribuabililor, sunt evidente consecinţele economice asupra acestora din urmă. Mai mult, această stare trebuie coroborată şi cu faptul că în situaţia în care creanţele fiscale constatate de organele fiscale sunt anulate, fie pe cale administrativă, fie pe cale judecătorească, iar acestea au fost plătite de către contribuabil, dreptul acestuia de a încasa dobânzi pentru sumele plătite se naşte după momentul anulării. Cu alte cuvinte, între momentul platii creanţelor fiscale şi momentul anulării acestora, dobânzile pentru contribuabil nu curg, acesta având dreptul doar de la momentul anularii. Caracterul executoriu al actului administrativ fiscal prevalează faţă de dreptul contribuabilului de a primi dobânzi pentru sumele plătite, creându-se astfel o situaţie de inegalitate evidentă între situaţia juridică şi economică a autorităţii publice şi situaţia juridică a contribuabilului. Chiar dacă regimul de putere publică poate justifica o astfel de inegalitate, proporţia între cele două situaţii, inclusiv în ceea ce priveşte regimul juridic al acestora, este cât se poate de afectată.

Sub aspect economic, există o stare de nemulţumire fiscală a contribuabililor faţă de imposibilitatea lor de a accede la instanţă judecătorească pentru a se face dreptate, dublată şi de faptul că sumele aferente creanţelor fiscale sunt executate într-o perioadă scurtă de timp. Dacă adăugăm acestei stări de lucruri şi abordarea trunchiată şi formală a controlului fiscal rezultând situaţii stranii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, reiese o stare de neacceptat pentru anumiţi contribuabili. Caracterul executoriu al actului fiscal, dificultăţile de suspendare a acestui act, inclusiv sub aspectul cauţiunii prin raportare la accesul la justiţie, înţeles ca posibilitate de soluţionare pe fond a cauzei şi dreptul contribuabilului de a obţine dobânzi creează o situaţie străină oricărei democraţii juridice. Soluţionarea în termenul legal a contestaţiilor fiscale este o dovadă de responsabilitate fiscală.


[1] M. I. Niculeasa, Soluționarea contestațiilor în materie fiscală, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2009, pp. 189-202.
[2] M. I. Niculeasa, Soluționarea contestațiilor în materie fiscală, Ed. C.H. Beck, București, 2009, pp. 189-202.
[3] Th. Mrejeru, Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudență, Ed. All Beck, Bucuresti, pp. 117-120; în același sens, A. Iorgovan, L. Vișan, A. Ciobanu, D. Pasăre, Legea contenciosului administrativ (cu modificarile și completările la zi). Comentariu și jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2008, pp. 310-319; G. Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată și adnotată, pp. 281-296; D. C. Dragoș, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2005, pp. 286-290.
[4] I.C.C.J., sect. cont. adm. fisc., dec. nr. 2581/18.05.2007.
[5] I.C.C.J., sect. cont. adm. fisc., dec. nr. 476/25.01.2007).
[6] Hotărârea din 16 septembrie 2003, în cauza Glod împotriva României *Publicată în: Monitorul Oficial nr. 1.127 din 30 noiembrie 2004.


Ionuț Ursuleasa
Secretar U.A.T


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


 Abonare newsletter | Corporate | Membership

.