Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

31 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

CCR. Conflict de natură constituțională Parlament-ICCJ ref. desemnarea membrilor Completelor de 5 judecători. UPDATE: Motivarea deciziei CCR

30.11.2018 | JURIDICE.ro

30 noiembrie 2018: Joi, 29 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a României a publicat motivarea Deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte.

:: Decizia

***

7 noimebrie 2018: Miercuri, 7 noiembrie 2018, Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorități publice de a aplica o lege adoptată de Parlament, și substituirea în acest mod, implicit, autorității legiuitoare, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului României, potrivit unui comunicat.

Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională a admis sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României și a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completelor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completelor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică, potrivit art. 36 din Legea nr. 47/1992, prim-ministrului, Senatului, Camerei Deputaţilor şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.


Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 31 de comentarii cu privire la articolul “CCR. Conflict de natură constituțională Parlament-ICCJ ref. desemnarea membrilor Completelor de 5 judecători. UPDATE: Motivarea deciziei CCR”

  1. Amelia FARMATHY spune:

    Este o foarte interesantă decizie.
    Şi aceasta pentru că, practic, pornind de la conţinutul dispozitivului său, unde se remarcă sintagma „de îndată” – o subliniere un pic tautologică de vreme ce, oricum, deciziile CC sunt însoţite, prin Constituţie, de sintagma, nescrisă ce-i drept, „de îndată” (glumind juridic, acest dispozitiv aduce cu conţinutul unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect o ordonanţă preşedinţială admisă) -, asistăm la un moment în care acte administrative, cum este cazul Hotărârilor de Colegiu ale Înaltei Curţii, sunt declarate ineficiente, ca să nu zic nelegale (ca mai toată lumea „bună”, ar trebui să reproduc, acum, clişeul potrivit căruia „să aşteptăm motivarea deciziei”, deşi, sincer, eu una nu mai aştept nimic, mi se pare dispozitivul mai mult decât lămuritor), ca urmare a unui… conflict între puteri.

    Aceasta înseamnă că, respectând această optică jurisprudenţială constituţională cu caracter de maximă noutate a CC, dacă autoritatea judecătorească va aprecia, spre exemplu, vreodată, că o hotărâre de Guvern sau vreun ordin de ministru îi lezează atribuţiile sau mai ştiu eu ce (situaţiile premisă, chiar exagerat imaginate, nu îmi stă în obicei să mi le conturez în minte, de aceea nu dau exemple concrete, în orice caz realitatea pare să le furnizeze mai bine conform „prinţipului” realitatea bate filmul nonjuridic) potenţial necaz instituţional/personal îi creează, nu se va adresa, în contencios administrativ, Curţii de Apel şi, apoi, Înaltei Curţi – Secţia de Contencios, dacă e nemulţumită de judecata în primă instanţă, ci va sesiza, cu prioritate, CC în privinţa… unui conflict între puteri.
    Iar dacă îmi veţi argumenta că, în asemenea situaţii, pot fi sesizate şi instanţa de contencios şi CC, aş zice că, într-adevăr, e un argument solid şi o conduită perfectă:)))), căci, odată obţinută declararea… conflictului, judecata în instanţă devine, previzibil, o formalitate, dar, e adevărat, că va rămâne formalitatea instanţei de drept comun să constate nulitatea, premisele declarării fiind deja stabilite deja, cu autoritate constituţională.
    E adevărat că, astfel, se pot ivi – absolut ipotetic desigur:) – şi situaţii în care, apelând la buna-credinţă de rezolvare a conflictelor de către CC, în legătură cu care nimeni din lumea bună nu se poate îndoi, se ajunge, extrem de convenabil pentru petentul care sesizează, la CC, pretinsul ipotetic conflict, la ocolirea sau la ineficienţa invocării, în procesul din faţa instanţelor de drept comun, a termenelor de decădere/prescripţie pe care le prevede legea pentru atacarea, de către partea interesată, în contencios, a unor acte administrative.
    Şi, uite aşa, pe cale jurisprudenţială, se creează mugurii unei aparente partajări de competenţă, iar Curtea Constituţională ar putea deveni, de facto, o instanţă de judecată, cu o subliniere: aici nu mai aveţi recurs. La nimic.

  2. O nouă palmă dată statului de drept şi JUSTIŢIEI. Decizia CCR nu arată un conflict constituţional, ci demască un abuz al completelor de 5 judecători, pe o cale ce face din CCR o instanta mai instanta decat ICCJ, cand de fapt ne aflam in fata unui act administrativ – unilateral cu caracter normativ, emis de o autoritate publica in vederea executarii ori a organizarii executarii legii, dand nastere, modificand sau stingand raporturi juridice, de competenta Contenciosului, cu posibilitatea unor cai de atac. Reiese o decizie politica unde ÎCCJ executa ordinele sistemului paralel, implicându-se în „completele morţii.” Poate ca sunt de acord cu rezultatul, dar nu cu procedura. Trebuie dezlegată schema statului paralel.

    Să nu uităm că fostul Preşedinte al României (TB) a comis o infracţiune de coluziune/conivenţă (Înțelegere secretă între două părți, în complicitate pentru prejudiciul unei a treia), pe care SG a făcut-o publică intr-o emisiune cu o înregistrare ce constituie probă (neanchetata!!!). El a ştiut, a încurajat prin lipsa de atitudine, a participat la coluziune şi subminarea autorităţii în stat, a celor 3 puteri asupra cărora avea datoria constituţională să le vegheze independenţa. K(Ministerul Public), C(SRI) şi B(Ministerul Justiţiei)/S(acum Curtea Constituţională) ca reprezentanţi ai autorităţii publice, au subminat 2 puteri în stat Executivul si Justiţia, care în conivenţa între ele şi cu SRI au încalcat drepturile unui cetăţean multiplicat în 10-15.000 dosare, cărora prin interceptari nelegale (neanchetate!!!) le-au arestat administratorii şi contabilii, au poprit conturile şi le-au distrus firmele.

    Să nu uităm declaraţia Dlui AL, care a efectuat o planificare sectorială, adică în loc să investigheze dosarele inregistrate la parchete, a planificat epurări pe categorii de activitate, politicieni, doctori, spitale, media, agricultura, autoritati locale si centrale, industrie pe sectoare, autostrazi, alcool, carne, motorina etc., cu teme bine determinate. Dacă există coluziune, de ce nu a investigat Ministerul Public atacul Ministerului Public asupra Media, unde aproape toţi patronii au fost investigaţi, unii condamnaţi? Cui ii servea santajul si preluarea Media?

    Ministerul Public a promovat interese obscure de închidere de firme, cu eliminare de pe piaţă, dar creare de culoare pentru alte firme favorizate direct sau indirect, când rolul statului este să colecteze creanţele fiscale de la contribuabili.

    Prin conivenţă au subminat autoritatea 3 – Legislativul şi au permis Preşedintelui să şantajaze/obţină o pârghie asupra celei de-a treia putere în stat (prin urmăriri penale asupra membrilor Parlamentului). Cam aşa reiese din înregistrarea video marca Ghiţă.

    Prin HCSAT 69/2010 a inceput o activitate nelegală a procurorilor, SRI etc., protocoalele erau împotriva tuturor principiilor, inclusiv unele din acele instituții au vocație constituțională, adică statutul lor este reglementat chiar de Constituție. În acest fel rezultă că ele și-au depășit cu mult rolul lor constituțional, au încălcat prevederile legii și, mai ales, au adăugat la lege, începând să se comporte ca organe care aplică legea după cum consideră ei (neinvestigate!!!).

    DNA şi DIICOT le-au fost extinse nelegal competenţele prin OUG 54/2010. CSAT-ul din 2010, necompetent, introduce nelegal prin HCSAT 69/2010, evaziunea fiscală în elementele de siguranţă naţională ale Legii 51/1991. Este abuz în serviciu?

    OUG 54/2010 a introdus nelegal art 233^1 în Codul de procedură fiscală colaborarea cu organele de urmărire penală ce modifică relaţia ANAF/DGAF şi Ministerul Public, în sensul preluării de la ANAF a competenţei dată de lege ANAF şi trecerea acesteia către Ministerul Public.

    OUG 54/2010 a introdus nelegal art 233^1 – Procesele – verbale de constatare nu sunt mijloace de probă conform legii, neputând fi contestate, dar product efecte până la reţinerea contribuabilului.

    OUG 54/2010 a extins nelegal aplicarea art 233^1 de către Autoritatea Naţională a Vămilor către alte structuri DGAF şi Ministerul Public. Pct. 16 din L 39/2003 nu a fost modificat de OUG 54/2010 pt a introduce evaziunea fiscala, ci evaziunea fiscala ca rezultat al faptei de contrabanda de pe frontiera RO cu tigari, adica produse accizabile. Defapt acest pct si spune “precum si orice alte infractiuni prevazute de Codul Vamal”. Deci nu se refera la faptele prevazute de L 241/2005 ci cele prevazute de Codul vamal. Enumerarea “contrabanda, evaziune fiscala” vizeaza faptul ca la acel moment contrabanda cu tigari era vazuta atat contrabanda, cat si fapta de evaziune – ori ulterior a aparut un RIL care a spus clar ca fapta de evaziune fiscala rezultata din contrabanda este consumata in cea de contrabanda, deci nu se adauga si nu sunt 2 incadrari pt aceeasi fapta ci doar una singura – recte contrabanda. Deci pct. 16 este doar pt contrabanda, nu are nici o treaba cu faptele descrise de L 241/2005.

    OUG 54/2010 a modificat nelegal art 2.g din Legea 241/2010, permitând Ministerului Public prin propriile organe să facă verificări fiscale.

    Primul Ministru Grindeanu prin adresa 83/27.01.2017 şi MRP cu adresa nr 478/03.02.2017, au trimis către Parlament un tabel cu proiecte de lege în diferite stadii de aprobare la Senat şi Camera Deputaţilor, unde la poziţia 67 figurează OUG 54/2010 cu propunere de respingere din partea MFP. OUG 54/2010 nu a fost niciodată aprobată de Parlament, dar a fost aplicată de 8 ani, pe baza unui abuz, neîndeplinind condiţia de urgenţă sau situaţie extraordinară, modificând Codul fiscal. Dacă ordonanţele de urgenţă nu îndeplinesc cerinţele adoptării în regim de urgenţă şi nu cuprind elementele de fapt şi de drept care să motiveze situaţia extraordinară şi urgenţa ce se impune la ordonanţa de urgenţă, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţia României, ne aflăm în faţa unei nelegalităţi administrative NESANCŢIONATE. Avizul dat de Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare nr. 21/313/PL-x 592, pentru Proiectul de Lege pentru aprobarea OUG 54/2010 arată că proiectul de lege face parte din categoria legilor organice, deci OUG 54/2010 modifică o LEGE ORGANICĂ, fără a fi urgenţă sau situaţie extraordinară, deci NECONSTITUŢIONAL. Cititorul avizat o să-mi arunce in faţă art. 115 alin. (8) din Constituţia României:

    „Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.”

    Şi atunci voi răspunde că forţele care îl şantajează pe Dl LD, singurul în măsură să definească limitele efectelor juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei, l-au încolţit în schema pe care am arătat-o mai sus, şantajat cu dosare penale, pe care cei mulţi nu le văd în adevărata lumină. Este în pixul Dlui LD să delimiteze efectele juridice ale statului paralel, cu mii de dosare bazate pe abuzul Ministerului Public.

    • Teorii şi conspiraţii bune de publicat în cărţile lui Pavel Coruţ sau Guru Bivolaru… sau luju.
      Problema este că atunci când foloseşti atâtea exaltări declarative şi fără indicarea niciunei dovezi verificabile, când vei spune un adevăr nimeni nu te va crede.
      Departe de mine să îngrădesc să îngrădesc libertatea de exprimare… pe mine mă amuză aceste povestiri de roman de spionaj, cu statul paralel, culoarele morţii de la ICCJ, si alte alea, care de care mai grandilocvente…
      Dacă pretinzi respect ca profesionist, indică măcar o singură dovadă în sprijinul afirmaţiilor.
      Pe scara termometrului conspiratorial, aceste aserţiuni sunt atât de frivole încât au spart termometrul, care nici nu poate măsura o asemenea cantitate atât de mare de conspiraţie paroxistică cu ochi bulbucaţi.

  3. Andrei OPREA spune:

    Culoare ale mortii nu exista la ICCJ. Exista doar in mintea unor dregatori ai statului care au mers cu impostura pana acolo incat au pus la cale inclusiv angajari fictive, de parca nu le-ar fi fost suficienta crearea de clientelism in administratia publica, unde cam 90% din angajari sunt tot cam fictive, in sens de trucare a examenelor ori de aflare a posturilor scoase la concurs doar de catre cei care le este scris din anul 1900 sa le ocupe.
    Prin intermediul asa-zisei instante de contencios constitutional se incearca ***** instantelor; nimic nou sub soare, a incercat si fostul *****, alt partid de tip cleptocrat alaturi de *****. Astept motivarea. Chiar daca solutiile sunt previzibile, poate se confirma din nou ca biata curte face proza constitutionala fara sa stie, asa cum facea dl Jourdain prin povestile balzaciene.

  4. De remarcat ordinul imperativ dat de CC:
    „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători”
    Curtea Constituţională nu are competenţa de a ordona ICCJ să acţioneze într-un anumit fel.
    În realizarea funcţiei sale de „garant al supremaţiei Constituţiei”, Curtea îndeplineşte atribuţiile înscrise la art. 146 din Legea fundamentală, şi anume:
    a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor…

  5. Florin-Iulian HRIB spune:

    Evident că, într-o lume normală şi într-un stat civilizat, membrii CCR ar fi imediat blamaţi şi sancţionaţi pentru depăşirea atribuţiilor. Este inadmisibil tonul de comandă folosit în fraza: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorți a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018.”
    Rareori îşi permit instanţele de judecată ierarhic superioare să adopte un astfel de ton milităros la adresa instanţelor inferioare ierarhic care comit bazaconii flagrante…
    Deşi nu sînt fan al Curţii Constituţionale, ba, dimpotrivă, am criticat deseori această struţo-cămilă pe care aş vrea să o văd desfiinţată într-o viitoare societate normală, totuşi în acest caz nu mă pot abţine să nu comentez că juzii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au primit o palmă binemeritată!
    Dacă deciziile CEDO nu-i mai sperie pe înalţii juzi, măcar de teama abaterii disciplinare constînd în nerespectarea deciziilor CCR să respecte legea, adică să îndeplinească atributul principal pentru care sînt plătiţi regeşte…
    Desigur, acum s-a deschis cutia Pandorei şi oricînd premierul sau preşedintele CSM ori preşedinţii politici (al statului, al Camerei Deputaţilor sau al Senatului) vor putea sesiza CCR ori de cîte ori nu le convine o hotărîre judecătorească. S-a dus pe pustii stabilitatea juridică! Asistăm doar la o luptă acerbă între „potăi” (ca să preiau vorba dnei M.M.Babel), care s-au obişnuit să roadă prea mult osul şi nu mai recunosc niciun stăpîn…

    • Alina BADEA spune:

      CCR – instanţă de judecată ierarhic superioară ÎCCJ? Hmmmm…

      • Florin-Iulian HRIB spune:

        Atenţie la neatenţie, dna Alina Badea!
        Nu am zis despre CCR că ar fi „instanţă de judecată ierarhic superioară ÎCCJ”. Eu m-am referit strict la instanţele de judecată care controlează în apel şi/sau recurs hotărîrile instanţelor ierarhic inferioare.
        În opinia mea, exprimată categoric şi repetat (v. concluziile de la acest articol: https://www.juridice.ro/180179/ccr-ignora-constitutia-si-deciziile-iccj-de-unificare-a-jurisprudentei.html), CCR nu este instanţă de judecată, ci un organism alcătuit eminamente pe criterii politice. Deşi Constituţia îi numeşte „judecători” pe membrii CCR, se observă imediat că aceştia nu fac parte din puterea judecătorească. Aşadar, CSM nu îi poate sancţiona în lipsa unei prevederi exprese în acest sens. În plus, legea fundamentală nu le impune nici măcar o minimă condiţie de bun-simţ, anume aceea de a fi profesat ca magistrat la instanţele judecătoreşti. De cele mai multe ori aceşti membri CCR nu provin din rîndul magistraţilor, ci sînt numiţi de politicieni pe criterii absolut cazuale, ba chiar unii sînt foşti activişti de partid, asupra cărora va plana mereu o suspiciune de părtinire în favoarea partidului care i-a propulsat în acea funcţie.
        Iar în alt articol, intitulat extrem de explicit „Demolarea Curţii Constituţionale! Critica unor decizii absurde, referitoare la pensii”, am cerut din nou desfiinţarea CCR (v. link: https://www.juridice.ro/399963/critica-unor-decizii-referitoare-la-pensii.html). Însă redacţia JURIDICE.ro mi-a cosmetizat titlul şi conţinutul acestui articol virulent la adresa Curţii Constituţionale. Citiţi mai ales paragraful 74!

        • Alina BADEA spune:

          Atenţie şi dvs. la ce scriaţi mai sus! Recitiţi!
          „Este inadmisibil tonul de comandă folosit în fraza: (…)”
          Rareori îşi permit instanţele de judecată ierarhic superioare să adopte un astfel de ton milităros la adresa instanţelor inferioare ierarhic care comit bazaconii flagrante…
          Adică, după ce citaţi din hotărârea CCR care stabileşte sarcini pentru ÎCCJ, faceţi acea remarcă. Care este concluzia logică din interpretarea comentariului dvs.?

          • Florin-Iulian HRIB spune:

            Simpla juxtapunere a celor două paragrafe nu conduce la concluzia dvs. pripită! Aţi ignorat atît contextul, cît şi restul comentariului meu iniţial. Dacă pentru dvs. nu a fost clar comentariul meu, nu înseamnă că am scris ce aţi înţeles dvs. că aş fi spus… Am făcut doar o comparaţie între modul în care s-a comportat CCR faţă de cea mai înaltă instanţă de judecată şi modul în care instanţele de control judiciar schimbă în apel ori casează în recurs hotărîrile judecătoreşti pronunţate de instanţele inferioare.
            Iar dacă membrii Curţii Constituţionale tot invocă „principiul loialităţii constituţionale”, inventat de ei, ar fi trebuit să îl respecte ei înşişi în relaţia cu autoritatea supremă în înfăptuirea justiţiei, reprezentată de ÎCCJ. Deşi pe fond membrii Curţii Constituţionale au constatat corect că juzii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au respectat legea 304/2004 (aspect ce pare, într-adevăr, ca fiind atributul unei instanţe de judecată), totuşi tonul imperativ folosit demonstrează aerele de superioritate şi de satisfacţie, de şefi care nu pot fi sancţionaţi de nimeni, pe care CCR-iştii şi le arogă în relaţia cu puterea judecătorească şi nu numai.

            • Alina BADEA spune:

              Pentru mine nu are rost sa intru in polemica cu dumneavoastra, mai ales ca din comentariile pe care le faceti (din modalitatea de exprimare) razbate o profunda irascibilitate. Nu are nicio logica alaturarea unor paragrafe fara legatura intre ele, de aceea o lectura cursiva a comentariului dvs. initial conduce la concluzia subliniata de mine. Este problema dvs. modul in care formulati, nu problema cititorului modul in care intelege ce scrieti dvs. Daca eu as scrie „ce mamaliga galbena! Nu am mai vazut niciodata soarele atat de galben!”, dvs. ati intelege ca eu consider ca mamaliga este soarele. Asta se intampla si cu modalitatea in care dvs. ati formulat comentariul. Nu cred ca am obligatia de a va cunoaste comentariile/articolele anterioare privind pozitia CCR in sistem.

              • Florin-Iulian HRIB spune:

                Mie-mi place polemica, dar constructivă. Dacă nu vreţi să polemizaţi cu mine, nu e nicio problemă, dar atunci abţineţi-vă să mai îmi răstălmăciţi comentariile, să îmi atribuiţi cuvinte sau gînduri pe care nu le-am rostit/gîndit şi să-mi faceţi caracterizări complet neîntemeiate (de pildă, cei care mă cunosc cît de cît în viaţa reală, iar nu extrapolînd nişte comentarii pe internet, ştiu că sînt un om calm, chiar foarte cuminte; prin urmare, aciditatea unor comentarii nu denotă o aşa zisă „profundă irascibilitate”).
                Dvs. aţi înţeles greşit, din păcate, ce am scris eu în primul comentariu şi, încercînd să dregeţi busuiocul, v-aţi afundat şi mai mult în ridicol, pentru că nu v-a cerut sau obligat nimeni să-mi citiţi comentariile/articolele şi cu atît mai puţin să le interpretaţi, că doar n-am emis legi universal valabile ori aplicabile. Din partea mea, puteţi să mă ignoraţi complet pe viitor, astfel încît cele scrise de mine să nu vă mai suscite neînţelegeri semantice sau de orice altă natură.
                Iar exemplul dvs. cu mămăliga subliniază şi mai abitir că aţi făcut-o de mămăligă…

    • Domnule Hrib,

      Faceți eroarea logică numită slippery slope: https://en.wikipedia.org/wiki/Slippery_slope
      Nu s-a dechis nicio cutie a Pandorei care apropo cică de fapt nici nu era cutie, ci un vas mare din lut 🙂

      • Eroarea logică se cheamă „panta alunecoasă” sau „bulgărele de zăpadă”, nu slipri slop ţoc poc.

        • Multumesc. Nu stiam cum se cheama in romana deoarece in liceu, la logica, nu am invatat despre ea.

          Aveam o profesoara de logica ce adora sa dicteze verzi si uscate, din niste manuale care cred ca au fost prost plagiate din alta limba.
          La final de an, scotea in fata clasei pe cei care riscau sa ramana corigenti la logica, si le cerea sa ii cante Frumoasa meaaaaaa de Marcel Pavel. Daca aveau voce, primeau cinci. Daca nu, ramaneau datori cu inca o cantare in toamna.

  6. Florin-Iulian HRIB spune:

    Spicuiesc cîteva citate relevante din decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018:
    paragraf 171: „Completurile de 5 judecători au preluat practica administrativă a Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ignorând ele însele legea.”;
    paragraf 173: „Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului.”;
    paragraf 174: „Or, modul atipic de poziţionare a instanţei supreme faţă de Parlament, din 1 februarie 2014 până în prezent, denotă o nesocotire atât a obligaţiei de respectare a legilor, prevăzută de art.1 alin.(5) din Constituţie, cât şi a exigenţelor statului de drept, mai exact a loialităţii constituţionale – element intrinsec al acestuia – de care instanţa supremă trebuie să dea dovadă”…

    E interesant că Curtea Constituţională (cacofonie inevitabilă… şi intenţionată!) nu se vede pe sine în aceste considerente. De pildă, numai în domeniul pensiilor, guvernul a nesocotit diverse legi organice (Legea 19/2000, Legea 226/2006, Legea 218/2008, Legea 263/2010) emiţînd în neştire şi nesimţire o sumedenie de OUG şi chiar HG, ce răsturnau complet înţelesul legilor respective, murdărind şi tulburînd deseori chiar limpezimea de cristal a unor prevederi simple, pe care membrii Curţii Constituţionale, de la înălţimea scaunelor lor împurpurate şi aurite, s-au prefăcut că nu au fost ignorate/călcate flagrant în picioare de guvernele succedate la putere…

    Eu mă întreb dacă va îndrăzni vreun judecător (adevărat magistrat, absolvent de INM, nu mucavale numite politic la CCR) să anuleze o decizie a Curţii Constituţionale în contencios administrativ, deoarece instanţele de judecată sînt singurele abilitate să înfăptuiască realmente justiţia. Iar justiţia nu se opreşte la înălţimea Curţii Constituţionale, ci are nişte standarde superioare la CEDO şi la CJUE…

    Constat şi că membrii CCR nu s-au limitat în a trasa directive magistraţilor ÎCCJ, ci şi CSM-ului, citez din par. 196: „În egală măsură, dată fiind conduita sancţionabilă sub aspect constituţional a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere, care nu este de natură să ofere garanţii cu privire la restabilirea corectă a cadrului legal de funcţionare a Completurilor de 5 judecători, revine Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători, în baza prerogativelor sale constituţionale şi legale [art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii], obligaţia de a identifica soluţiile la nivel de principiu cu privire la legala compunere completurilor de judecată şi de a asigura punerea lor în aplicare”!?

    În fine, deşi nu-i simpatizez deloc pe dna L.D. Stanciu şi dl M.Ş. Minea (cel cu „erata” care l-a salvat pe T. Băsescu de la demitere la referendumul din 2012), văd că au rezonat la fel ca subsemnatul în primul comentariu la acest articol şi au emis o opinie contrară majorităţii membrilor Curţii Constituţionale, argumentînd că: „O interpretare contrară ar conduce la situații inacceptabile, în care orice pretinsă neaplicare sau aplicare pretins greșită a dispozițiilor unei legi (nu a Constituției României), unei situații de fapt specifice, stabilite într-un anumit dosar, să poată face obiectul unei sesizări pentru soluționarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și autoritatea legislativă.”, iar „eventuala nelegalitate a unui act administrativ se poate stabili numai în fața unei instanțe judecătorești, în caz contrar, Curtea Constituțională creând ea însăși un conflict juridic de natură constituțională cu instanțele judecătorești. [sublin. HIF] […] O interpretare contrară ar deschide pe viitor calea sesizării Curții Constituționale cu cereri de verificare implicită a legalității oricărui act administrativ (cu caracter individual sau normativ), cu motivarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională între emitentul său și autoritatea legislativă, în sensul că a fost încălcată prin actul respectiv o dispoziție legală, invocându-se pur și simplu că „rezidă în mod direct în textul Constituției” omisiunea de a respecta dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală conform cărora: „În Romania, respectarea Constituției, a supremației sale si a legilor este obligatorie”.”

    Ei bine, eu chiar am să testez imparţialitatea Curţii Constituţionale şi o voi sesiza cu o chestie similară, în care am să invoc un conflict juridic de natură constituțională între CSM şi parlament – desigur, nu în baza art. 146 lit. e), ci în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie –, pe motiv că Consiliul Superior al Magistraturii (altă cacofonie inevitabilă… şi intenţionată!) a inventat o taxă de concurs pentru recrutarea grefierilor, ignorînd că Legea 567/2004 nu prevede aşa ceva (sic!)…

  7. Amelia FARMATHY spune:

    Domnii şi doamnele (cu excepţia celor care au semnat opinia separată) care au inserat un acest considerent, numerotat 171, cunosc dispoziţiile legii sau au mizat pe emoţia, reverberaţia, emulaţia pe care o va crea acest paragraf?
    Domnilor şi doamnelor, membri ai CC, refuzul de a intra în sala de judecată, conform planificării (în cazul de faţă fiind vorba tot despre o planificare, căci oamenii aceştia au şedinţe programate pe tot parcursul anului, planificare rezultată în urma unei trageri la sorţi) reprezintă abatere disciplinară şi mă miră că nu ştiu asta cei care au fost judecători, restul poate e mai puţin familiarizat.
    Cam ce ar fi trebuit să facă acei judecători: să refuze să intre în sala de judecată,să sesizeze CC (de asta s-au ocupat, după vreo 4 ani, alţii), mă întreb şi ce conflict ar fi putut inventa _la o ipotetică iniţiativă a judecătorilor mă refer_, să atace hotărârea de colegiu (s-a rezolvat şi aceasta, de curând) şi, dacă toate acestea ar fi fost posibile (deşi CC nu ne spune aceasta cu subiect şi predicat, nici vorbă, se limitează la a afirma ceva ce se cam bate cap în cap cu regulile după care îşi desfăşoară activitatea judecătorii, indiferent de palierul pe care se regăsesc), cine ar mai fi judecat toate pricinile până erau parcurşi aceşti paşi?

    Am citit şi mi-am zis (aceasta zicere e benignă, deci poate fi înscrisă): come on…
    Judecătorul planificat în şedinţă trebuie să intre în sala de judecată, iar, dacă nu o face, indiferent dacă e vorba despre completul de 5, 19, 20 sau de grad de jurisdicţie, fără motive temeinice (gen concediu, deplasare în interes de serviciu, seminarii), el răspunde disciplinar.
    Dar e bine de reţinut, data viitoare când o să fiu nemulţumită de vreo planificare, o să invoc acest considerent al CC (glumesc desigur) şi, eventual, o să atac şi hot. Colegiului de Conducere, refuzând, concomitent, să intru în sală până la soluţionarea pricinii, să vedem dacă m-ar scăpa de vreo disciplinară.
    Pariez că nu:====))))))))))).
    Pentru că nu ar fi cazul!

    • Bună ziua doamna judecător,

      Consider că judecătorul care invocă CEDO, de exemplu, și face o sesizare în acest sens … nu va răspunde disciplinar. Deci nu e chiar așa cu răspunderea disciplinară automată. Trebuie doar puțină cunoaștere de drept CEDO și aplicare directă.

      • Și evident o motivare adecvată cu privire la acțiunea realizată. Adică nu doar să zici: în lumina lui art. 6 CEDO refuz! – și pac! … nu, ci motivat adecvat.

        • Ioan BUCSA spune:

          Este o doamnă judecător (C.B.) sancţionată disciplinar de vreo două ori până acum care tot pe CEDO îşi motivează cererile, dar văd că nu o ajută prea mult!! Aşa că… până la CEDO… te mănâncă altcineva!!!

          • Domnule Bucsa, nu trebuie sa confundati intre a invoca CEDO in contra justitiabilului, si a invoca CEDO in favoarea justitiabilului (in favoarea drepturilor lui fundamentale).

            Instantele au competenta data de CEDO si de art. 20 din Constitutie sa invoce CEDO doar pentru a apara – de legislatia nationala – drepturile fundamentale ale justitiabilului. Nu invers.

        • Bună ziua doamna judecător,

          Referitor la comentariul dumneavoastră despre bibliotecă și aplicare CEDO care nu ar permite ignorarea legislației, am două idei, nu mai multe, pe care țin neapărat să le las aici:

          – cărțile de la bibliotecă se fac din practică judiciară de drept comparat și europeană, deci nu e ceva așa distinct de realitatea juridică (practica respectivă e sintetizată și corelată și explicată prin niște termeni oleacă mai abstracți – atâta tot. nu e SF în cărțile de drept pe care eu le tot citesc.)

          – judecătorii chiar asta fac atunci când cunosc CEDO. Aplică CEDO în contra legislației și practicii naționale contrare. Asta e misiunea lor. Așa au dorit statele semnatare ca ei să facă. Acum, că o majoritate a judecătorilor nu își face treaba, aceasta nu e o scuză ca cei care cunosc menirea lor de judecători europeni totuși să nu reacționeze. E plină practica din alte state membre de judecători care fac chiar asta – și mai ales de judecători care se ridică împotriva practicii instanțelor lor supreme apelând la CEDO și la dreptul Uniunii care le permite acest lucru. Dar tot timpul trebuie să o facă în favoarea drepturilor fundamentale astfel protejate, nu în contra lor (cum știu cauze de la ÎCCJ – secția de contencios administrativ și fiscal unde se invocă CEDO în favoarea autorității statului și în contra justițiabilului #depresie). Și această menire a lor îi apară chia și de o inspecție judiciară ce s-ar baza pe o legislație națională care nu le-ar permite să procedeze astfel. Dar mai e până acolo, deoarece – și mă repet – nu am văzut judecător care să fie pedepsit pentru că a aplicat CEDO cu prioritate în favoarea drepturilor fundamentale ale justițiabililor, judecător care după a invocat măcar o excepție de neconstituționalitate împotriva reglementării naționale care ar fi permis inspecției judiciare să-l pedepsească.

          În rest, numai bine.

      • Amelia FARMATHY spune:

        DA, da, sigur.
        Dvs. aveți impresia, și nu sunteți singura, că CEDO e răspunsul pentru tot și toate.
        Ei bine, ÎN PRACTICĂ, nu e.
        Un judecător care refuză să intre în ședința de judecată în care e planificat săvârșește, cel mai probabil, o abatere disciplinară.
        Până invocă el CEDO, până dă el peste alți judecători care să înghită pastila cu CEDO, adică, în concret, ”moștenirea” ședințelor și a muncii ”curajosului” nostru, de către ceilalți colegi, durează.
        Apoi, el nu nu are de judecat decât ceea ce îi deduc părțile spre judecată, nu e judecătorul, în cauza pe care o judecă, propriei sale situații administrative(mă refer aici la aspecte administrative ce țin de programarea sa în ședință), astfel încât să devieze de la subiect și să rezolve situații personale prin tot felul de ”sesizări” menite să împiedice o judecată ce nu are legătură (dacă are legătură și legătura e dovedită, atunci lucrurile devin penale, și e începutul unui alt subiect) cu planificarea sa în ședință.
        Când va trece ceva vreme și problemele de actualitate vor deveni obiect de studiu, o să spun câteva vorbe și despre cum e posibil să ajungi să schimbi un complet de judecată sau poate chiar mai multe ca rezultat al unui ”conflict” între puteri.
        Acum e încă nepotrivit_în public desigur_, cel puțind în calitatea mea de judecător.

        Aplicarea directă a CEDO – ce nu înseamnă găsirea unui pretext pentru ignorarea unor dispoziții clare ale legii interne, doar pentru că acestea nu ne convin_ trebuie să țină cont de un aspect esențial, și anume de justificarea existenței unei legături, dacă nu de identitate, atunci măcar de similitudine covârșitoare între situația de fapt în cauza în care CEDO a ajuns la niște concluzii și situația de fapt din pricina în privința căreia se invocă respectivul raționament.
        CEDO a dezvoltat, de-a lungul timpului, niște raționamente, pe baza unei jurisprudențe ce a avut, ca punct de plecare, cauze concrete, nu discuții teoretice, deci nu pot fi separate total, ca un soi de Biblie cu precepte religioase, acele raționamente, ce au plecat de la analiza unor situații concrete, de respectivele situații și ”înrămate” convenabil, cât să încapă în orice imagine cu care nu ar avea nicio legătură.
        De altminteri, am remarcat fie în cereri, deseori și prin considerentele unor hotărâri, faptul că atunci când nu mai are argumente (sau când se știe, în realitate, că nu subzistă argumente valide, dar trebuie umplută/e pagina/paginile cu ceva) față de dreptul intern clar, previzibil, doar că, întâmplător, neconvenabil pretențiilor formulate, toată lumea o ”dă” pe CEDO.
        De ce?
        Pentru că echivalează cu un soi de legitimare juridică a priori, indiferent de absurdul situației comparate, vitală pentru cel ce știe că, în esență, pur și simplu, nu are dreptate, și pentru că, juridic vorbind, raționamentele sunt facile, potrivite pentru un nivel de percepție situat la un nivel mediu.
        Cea mai ușoară probă de concurs, din câte am dat, era cea în care aveai de rezolvat spețe pe bază de CEDO.
        Nu te solicita logic, ci doar era necesară reproducerea unor aspecte care, reluate fiind, au devenit un adevărat ”loc comun” al multor soluții și, prin urmare, știai, încă de la început, ce vroiau de la tine.
        E drept că, în ultimii ani, au devenit un pic mai tricky spețele, pentru că a crescut și calitatea celor care le concep și care nu mai pun preț pe reproducerea unor clișee, ci pe înțelegerea situației de fapt care face sau nu aplicabilă jurisprudența CEDO.
        Adică un NU din ce în ce mai clar AUTOMATISMELOR.
        Jurisprudența urmează realitatea, nu invers (e ceea ce se cheamă evoluție în orice domeniu de activitate până la urmă, nu încremenirea în niște forme prestabilite), în sensul în care prima nu o poate ignora pe cea de-a doua, dacă între cele două nu subzistă o legătură evidentă care să o facă pe prima aplicabilă.
        Invers, poate doar la bibliotecă, ca ipoteze de lucru cu teoria.
        Deși, apropo de bibliotecă, văd că nu v-ați însoțit, totuși, opinia conform căreia un judecător ar putea refuza să intre în ședința de judecată, pentru că a avut el impresia că nu ar fi fost corespunzător planificat, și de o trimitere la vreo cauză în care CEDO SĂ FI ZIS(nu o să uit toată viața ce i-a zis judecătoarei de Turcia, judecând absolut rupți de realitate, apropo de ce spuneam mai sus, când i-au cerut acesteia să fi ”epuizat” toate căile interne_până nu o epuizau căile interne de judecătoarea din Turcia, dacă mi-e permisă o remarcă amară) așa ceva despre un judecător și despre un prezumtiv refuz al acestuia de a intra în ședința de judecată în care fusese programat.
        Aștept cu interes și cu mulțumiri anticipate un astfel de exemplu concret care să se refere exact la planificări în ședință și la desemnări realizate în conformitate cu reglementările în vigoare.
        Poate el există și doar ați vrut să ne îndemnați să cunoaștem CEDO.

        • O să caut un exemplu concret și o să revin cu un comentariu dar până de Crăciun vă rog să mă păsuiți deoarece acum nu am timp.

          Am timp acum să precizez totuși că solicitarea dvs pare a nu cunoaște maniera în care funcționează aplicarea CEDO la nivel intern deoarece:

          1. nu trebuie să ai o cauză anterioară care să se potrivească precum o mănușă pe situația ta de fapt și de drept în acele state (cum e cazul României) în care CEDO e cu aplicare directă și prioritară deoarece în aceste state judecătorii europeni pot să facă fix ce poate Curtea de la Strasbourg să facă și știm că inclusiv Curtea de la Strasbourg când judecă spețele nu are tot timpul un precedent la îndemână, și atunci îl creează printr-un mutatis mutandis (de multe ori).

          2. doar pentru că nu voi găsi un exemplu nu înseamnă că dreptul CEDO nu s-ar opune unei astfel de situații precum cea creată de ÎCCJ via art. 6 din Convenție, ci doar că:
          (i) în alte state membre așa ceva nu s-a întâmplat până acum și atunci nu avem cum să avem o atare jurisprudență; sau
          (ii) atunci când a existat vreo tentativă pe la nivelul instanței supremă de a proceda astfel precum a procedat ICCJ, imediat au reacționat judecătorii/curtea constituțională și cauza nu a ajuns astfel la CEDO.

        • Florin-Iulian HRIB spune:

          Înclin să-i dau dreptate dnei M.M. Babel aici. Un jude nu e grefier (mie, cînd eram grefier, mi-au zis atît fosta preşedintă a CAAI, cît şi fosta preşedintă de complet penal că nu discută în contradictoriu cu mine, deşi am aceleaşi studii superioare juridice, ba poate am absolvit o facultate de drept mai răsărită ca alea urmate de ele, şi era vorba de chestiuni strict procedurale, care intrau în competenţa grefierului), aşa că nu numai că poate, dar chiar e obligat să-şi contrazică preşedintele de instanţă sau complet atunci cînd are opinie separată!
          În speţă, ori toţi juzii ÎCCJ au avut aceeaşi opinie ca şefii lor din colegiul de conducere (ceea ce este grav, fiindcă înseamnă că nu cunosc ori nu vor să aplice legea), ori nimeni nu a îndrăznit să contrazică trendul şi să supere conducerea (ceea ce mi se pare şi mai grav, pentru că asta denotă laşitate şi conivenţă cu nişte şefi veroşi)…

          De altfel, cîte complete de judecată (detest cuvîntul „completuri”, indiferent cîţi academicieni pretind că e corect din punct de vedere gramatical!) aţi văzut să apeleze la instituţia divergenţei? Mai mult, cîţi asistenţi judiciari aţi avut dvs., stimată dnă Farmathy, care v-au făcut opinie separată în litigiile de muncă şi asigurări sociale? Eu am văzut o singură dată o astfel de rara avis… Iar în privinţa asta, membrii CCR care au conceput par. 189 din decizia 685/2018 au ignorat o dispoziţie expresă din art. 395 alin. 2 Cod procedură civilă şi din art. 393 alin. 5 Cod procedură penală, citez: „Preşedintele îşi exprimă opinia cel din urmă”, respectiv: „Preşedintele îşi spune părerea cel din urmă”. Prin urmare, consider că e fundamental greşit aşa-zisul „parametru de analiză” invocat de unii membri ai Curţii Constituţionale, potrivit căruia „prin impunerea unor membri de drept în componenţa Completurilor de 5 judecători, pe calea unor acte administrative, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puţin, constând într-o ezitare/ lipsă de dorinţă a judecătorilor de a-i contrazice pe aceştia”.

          Cît despre jurisprudenţa CEDO, vă dau dreptate, stimată dnă Farmathy. Într-adevăr, „Cea mai ușoară probă de concurs, din câte am dat, era cea în care aveai de rezolvat spețe pe bază de CEDO”… A fost o vreme cînd jurisprudenţa CEDO era trendy şi făceau paradă cu ea inclusiv organizatorii concursurilor pentru definitivat (admitere în magistratură pentru cei cu 5 ani vechime juridică) sau concursurilor pentru recrutarea PAM-ului (personal asimilat magistraţilor). De pildă, în 2006, la concursul pentru recrutarea a 11 jurişti PAM în cadrul CSM-ului, am avut cea mai mare notă dintre candidaţi la jurisprudenţa CEDO, atît de simplu a fost… Însă, treptat, toţi decidenţii din justiţie au renunţat la parada asta ipocrită şi au eliminat din concursuri materia respectivă. Spre exemplu, în 2010, MJ a scos din bibliografie jurisprudenţa CEDO pentru concursul de recrutare a 16 jurişti PAM în cadrul nou-înfiinţatei ANC, iar din 2012 chiar CSM a eliminat materia asta din concursurile pentru definitivat şi PAM, pe care le-a unit cu admiterea la INM.

          Aşadar, cum spuneam într-un comentariu anterior la acest articol, nu prea mai vezi juzi intimidaţi de CEDO (ba, dimpotrivă, vorba dnei M.M.Babel, au început unii să invoce jurisprudenţa CEDO pentru a justifica abuzurile autorităţilor române împotriva drepturilor fundamentale ale cetăţenilor!), însă văd că mulţi magistraţi încă tremură de frica mirobolantei CCR şi a pseudojudecătorilor care o compun…

          • Nu vreau să riscați să faceți o eroare logică.

            Doar pentru faptul că cineva ia note mari la o materie nu înseamnă că știe acea materie, ci doar că știe ce i se cere să știe de către evaluatori. Dar evaluarea poate să nu fie deloc una corectă sau poate să fie pur și simplu irelevantă, apă de ploaie, prea generală, inadaptată la concret, etc etc etc.

            De aceea, doar pentru că judecătorii iau note mari la examenele CEDO (Eu mă mir că trecerea de la un grad la altul mai implică examene scrise [sau poate am înțeles eu eronat] și nu doar o evaluare a hotărârilor pronunțate de acei judecători în baza unor criterii obiective precum maniera în care a invocat și aplicat CEDO, sau maniera în care a răspuns la invocări de CEDO ale avocaților părților) nu înseamnă că majoritatea judecătorilor știu astfel să aplice CEDO în conformitate cu jurisprudența CEDO incidentă.

            Ca atare, mi se pare irelevant ce se întâmplă pe la examenele CEDO deoarece nu rezultatele de la aceste examene arată cât de bine aplică judecătorii CEDO sau cât de bine cunosc domeniul ratione persoanae, ratione materiae sau ratione temporis al dreptului CEDO incident.

          • Evident că în comentariul meu am exclus din fașă ipoteza în care avem judecători care știu corect CEDO dar sunt de rea-credință.

  8. Darius MARCU spune:

    D-na judecător L. Stanciu nu ar fi trebuit să se abțină, avînd în vedere obligația de imparțialitate prev. de art. 64 lit. a, din Legea 47/1992 din moment ce analizează activitatea sa anterioară de la ÎCCJ? Chiar dacă, art. 55 din lege prevede ca dispoziţiile C. pr. civ. referitoare la recuzarea judecătorilor nu se aplică, se pune intrebarea daca art. 55 nu e neconstituțional sau contrar conventiei.
    Colegiile de conducere ale instanțelor mai au tendința de a sări pârleazul legalității. De ex. Colegiul C.A. Oradea a inventat în anul 2012 un avans minim de onorariu de expertiză de 800 lei, la acea vreme peste nivelul salariului minim brut pe țară. Am și scris un articol pe tema asta. Pentru a nu părea abuziv, a zis că e de recomandare, dar cam toți judecătorii l-au respectat și invocat (recomandarea sefului e ordin subînțeles).

    • Și eu m-am gândit la acest aspect când am văzut motivarea destul de lacunară a Curții Constituționale. Și e păcat dacă e să ne gândim la eventualele consecințe care ar putea să ia naștere dacă s-ar constata – ulterior – faptul că această decizie CCR a fost dată cu nerespectarea standardelor Convenției referitoare la imparțialitate.

      Consider că CCR ar fi trebuit măcar să motiveze – prin raportare și la jurisprudența CEDO – de ce este totul okey din acest punct de vedere. Nefăcând-o, e posibil să lase loc la alte interpretări – diferite de a CCR – ale jurisprudenței CEDO incidente.

    • Florin-Iulian HRIB spune:

      Dacă urmăm acest raţionament, atunci ar fi trebuit să se abţină de la vot toţi membrii Curţii Constituţionale numiţi/sprijiniţi/propuşi politic de PSD (al cărui şef, NLD, este direct interesat în toată afacerea asta cu alcătuirea completului de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce trebuie să hotărască definitiv dacă e sau nu puşcăriabil, căci infractor se ştie deja că e de la prima condamnare cu suspendare)…

      Credeţi, de pildă, că dl V. Dorneanu a fost mai obiectiv în acest caz decît dna L.D. Stanciu?

      Pe mine mă frapează însă că agenda publică e ocupată cu dezbateri de acest gen, care pălesc indiscutabil în raport cu altă problemă, mult mai gravă, anume: cum se face că un infractor, condamnat definitiv pentru o infracţiune (nici nu mai contează ce fel de infracţiune), ocupă în continuare o funcţie publică şi încă una dintre cele mai înalte în stat?! Ia încercaţi să vă angajaţi la stat cu un cazier pătat şi vedeţi dacă vă admit participarea la concurs, darămite să mai şi obţineţi vreo funcţie publică!

      Asistăm, repet, doar la o răfuială între potăi. Nu mai există respect faţă de nimeni şi nimic în ţara asta (oameni, lege, autorităţi, principii etc.)!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan